Teologie öi limbä. Înnoire, consecvenæä, conservatorism

Transcription

1 Teologie öi limbä. Înnoire, consecvenæä, conservatorism Astăzi se vorbeşte tot mai des cu ceva întârziere, bineînţeles, la noi de contextualizare culturală şi de erori de judecată în teologia istorică. Modelele nu mai sunt ale Bisericii, expresia academică vrea să predomine, creştinismul a devenit sincretic şi doar, sau în primul rând, element de cultură, aderenţa la patrie şi la istoria şi spiritualitatea acesteia anulate, teologul nu se mai identifică cu bisericescul! Trăim, prin urmare, într-un context cultural modern, pe care îl şi realizăm. După paradigma capitalistă, ne străduim să credem în şi să îi convingem şi pe ceilalţi de existenţa unui aşa-numit cosmopolitanism, multiculturalism şi pluriconfesionalism românesc. În halucinaţia noastră amnezică trecutul ne-a fost marcat de Voltaire, Dante, Petrarca şi Shakespeare şi nu de acele Vitae Patrum sau de Ceaslov! Aceasta este explicaţia genetică a culturii noastre, dar şi o mai bună plasare în prezent, prin beneficiul raportării la o tradiţie culturală constitutivă. Bineînţeles, una se predică la amvon şi alta se citeşte în bibliotecă! Şi aceasta nu poate fi decât o lectură istorică şi culturală, care n-o evită pe cea teologică! Nu poate fi permisă suntem întru totul de acord! o poziţie statică, încremenită, monolitică şi indiferentă la prefacerile limbii române. Şi, dacă tradiţia europeană bimilenară, în ansamblul ei, este un bun comun, atunci teologia Părinţilor de aici, bunul Bisericii în general, poate fi valorificată şi exploatată oricum şi de către oricine, fiind bun al întregii Europe! Cu alte cuvinte, suntem ortodocşi, însă academismul şi deontologia ştiinţifică ne obligă să fim fără culoare, imparţiali, neutri (= traducere neutralizată şi, prin urmare, neutralizantă!), ca să şi exprimăm astfel potrivit cultura europeană. Într-adevăr, avem aici nimic altceva decât o resemantizare lingvistică, un demers firesc şi întru totul folositor! Tratarea, riguroasă şi ştiinţifică, a unui subiect nou, interesant şi folositor, dar şi câştigarea unui limbaj personalizat apar ca importante în contextul teologiei ortodoxe (române) de astăzi. Şi România dispune de potenţial în acest sens, dificultăţi de ordin financiar şi mai mult de organizare nepermiţând încă o afirmare a ei teologică, mai pregnantă şi într-un cadru mult mai larg. Poate şi un anume fenomen de ruşinare de ea însăşi şi de căutare a răspunsului în afara spaţiului său, ispită atrăgătoare şi amăgitoare totodată. O perspectivă mai amplă asupra evoluţiilor contemporane generale la nivel teologic ortodox confirmă acest lucru. În acelaşi timp, teologia de azi şi reprezentanţii ei mai tineri par a nu reuşi să găsească soluţiile 5

2 potrivite, îndepărtându-se de izvoare şi dând naştere unor devieri, cel mai adesea dezortodoxizând teologia Părinţilor, sau distrofiind, prin anglicizare, grecizare etc. excesivă, nepotrivită şi nenecesară, limba română, frumoasă şi expresivă, dar şi relevantă pentru fiinţa neamului şi a Bisericii. Teologia românească, cu capacitate deosebită şi cu avantajul şi totodată privilegiul de a-l avea pe cel mai mare teolog ortodox contemporan, este afectată, fiind lipsită din ce în ce mai mult de susţinere şi de fineţe (teologică şi ştiinţifică), lucru care şi întreţine afirmarea unei indiferenţe devastatoare. Nu putem face ce vrem cu limba (română) de specialitate, adică teologică! Criteriul nu este acela de a scrie făcându-ne cât mai interesanţi, mai ales prin crearea nepermisă de termeni şi prin dublarea lor la nesfârşit, lucru care arată în fundal o minte încurcată şi care şi poate încurca cu uşurinţă pe alţii. Biserica propune, la sfârşitul veacurilor, cer şi pământ nou, însă este cu totul împotriva noutăţii (lumeşti), ceea ce şi înseamnă că realitatea pe care o oferă este superioară sau de altă natură. Totodată, ştim că aceasta poate fi (pre)gustată aici. În acest înţeles, avem pe de o parte o trăsătură care ar trebui să transpară în fiecare element al Bisericii, pe de alta un indiciu al tainei care o determină pe aceasta. De la sine înţeles, Biserica, în lume fiind, înaintează în istorie într-un alt şi special ritm, a cărui constantă o reprezintă în fapt participarea la Hristos. Una din reacţiile Bisericii la lumesc este dată de faptul că şi-a formulat şi protejat învăţătura în formule teologice, preluate şi folosite în cadru liturgic prin excelenţă. Acest limbaj tehnic, scripturistic (în duh sau literă), a reprezentat la început, în câteva situaţii (ὁμοούσιος, ἐνυπώστασις etc.) şi o noutate, sancţionată însă potrivit în cadru bisericesc (sinodal), ceea ce şi trimite până astăzi la o anume semantică a teologiei. În cadru istoric, Biserica a trebuit şi trebuie să se întâlnească cu lumea, civilizaţia şi cultura (= mod specific de viaţă, de vorbire şi de gândire sau βίος καὶ πολιτεία) şi astfel să îşi creeze, folosind limbajul fiecărei epoci şi al mai multor naţii, potrivit modului de gândire şi de exprimare al acestora, un vocabular propriu prin intermediul căruia să interreacţioneze şi să dialogheze cu lumea. Urmând morfozările gramaticale şi lexicale ale fiecărei limbi în parte, ca instituţie (Biserica) şi ştiinţă (teologia) cu un trecut la fel de vechi cât lumea, acest vocabular specific şi special, în nucleul său, a păstrat şi păstrează şi termeni care de la început au rămas identici sau aproape identici până astăzi ( an essential characteristic of the ecclesiastical language: it is not a voice without a body ), dar care nu reprezintă în niciun caz arhaisme, aparţinând limbii active şi fiind acomodaţi limbii moderne. Dacă fiecare limbaj teologic şi bisericesc local urmează un traseu propriu ceea ce şi face ca Biserica să dispună şi să se exprime astăzi în limbi specializate aflate la un nivel diferit de dezvoltare sau de afirmare (consacrare), atunci putem vorbi de existenţa unui spectru larg de procese şi fenomene care pot fi întâlnite în această problematică. O fenomenologie aparte. O bună parte din termeni rămân apropiaţi sau identici prototipului grecesc, latinesc sau slavon, alţii trec de la o variantă la alta. Însă nu trebuie ignorat faptul că un limbaj de specialitate (precum cel teologic-bisericesc) include un număr limitat de termeni tehnici, ca variante uzuale şi de jargon, restul necesar exprimării inteligibile şi potrivite fiind preluat din vocabularul general al limbii respective, care poate fi (selectat) mai mult sau mai puţin într-o nuanţă arhaică sau neologică (în raport cu tendinţa limbajului respectiv de specialitate, dar şi cu stilul 6

3 celui care se exprimă). Evident, adevărurile revelate ale lui şi de către Dumnezeu primesc o formă sau alta sau o expresie sau alta lingvistică omenească (vezi, e.g., Sf. Grigorie de Nyssa, Contra Eunomium II, 260), potrivit capacităţii fiecărui receptor şi emiţător omenesc în parte. Cu toate acestea, limbajul specializat teologic-bisericesc, convenţional şi insuficient, urmează câteva reguli comune oricărui alt tip de vocabular tehnic şi se mişcă în mod normal şi firesc într-un cadru dat ( the application of the Church criteria at different moments in history ). Mesajul Bisericii sau al reprezentanţilor aleşi ai ei (prooroci), chiar exprimat în cele mai comune cuvinte, se bucură, firesc, de diverse grade de receptare, determinate atât de capacitatea de descifrare (intelectuală, culturală şi duhovnicească) a fiecărui receptor în parte, cât şi de măsura în care Dumnezeu (îi) îngăduie să descopere sau să îi fie descoperit. Prin urmare, determinanta fundamentală are prin excelenţă caracter subiectiv, ceea ce şi face ca obiectivitatea să apară unora drept fără noimă şi încă nu datorită lipsei referentului, ci lipsei experienţei lui sau a îngăduinţei lui Dumnezeu pentru realizarea conexiunii necesare. Prin urmare, participarea persoanei umane la realitate este subiectivă şi în direct raport cu conştiinţa de sine (= în fond, conştiinţă de sine şi de lume), capacitatea duhovnicească şi îngăduinţa lui Dumnezeu. În acest context, discursul inspirat, al Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, are o natură aparte şi urmează reguli speciale, doar până la un punct comune cu expresia umană obişnuită. De aici caracterul tainic, neclaritatea şi frumuseţea ascunsă care hrănesc atât pe cel învăţat, cât şi pe cel simplu. Iar participarea la realitatea (liturgică, inspirată şi dumnezeiască) a Bisericii este direct proporţională cu participarea la lume. Etapele parcurse de istoria mântuirii înainte şi după Babel, înainte şi după Cincizecime trimit la existenţa unui singur limbaj, cel al adevărului, care este personal, calitate ce implică diferite grade de participare, de cunoaştere şi experiere. Cuvintele nu epuizează adevărul, iar acesta nu poate fi cuprins, ci doar descris de şi în cuvinte. Însă mărturisirea adevărului prin cuvinte, care au în ele şi puterea de a se înălţa la cele dumnezeieşti, înseamnă şi aderare la el, nu numai exprimare a lui. Iar capacitatea cuvintelor de a face cunoscut şi transmite şi neadevărul, face ca limbajul să trimită la duhul care stă în spatele său. La fel cum duhul unei persoane este transmis de simpla prezenţă sau vedere a acesteia, tot la fel duhul unui text transpare la simpla lectură sau răsfoire a lui. În tot cazul, ca realitate personală supralexicală şi supralinguală, adevărul poate fi exprimat, revelat şi transmis prin orice limbă, chiar dacă unele sunt mai potrivite pentru aceasta sau au o flexibilitate şi o capacitate mai mare în acest sens. Puterea adevărului, ca realitate personală, stă în capacitatea lui de înduhovnicire, de a fi şi de a face viu, ceea ce şi caracterizează creştinismul şi noutatea adusă de el. Şi nu numai că Dumnezeu are capacitatea de a Se exprima pe Sine în orice limbă, ci şi omul are capacitatea şi dreptul de a primi adevărul în limba sa. Însă comunicarea de tip lingvistic de astăzi se găseşte pe sine în condiţiile speciale date de procesul puternic de secularizare şi globalizare (inclusiv de concentrare a exprimării în cadre englezeşti!), virtualizare şi digitalizare (inclusiv desfăşurare a unui dialog în afara unui contact direct cu prezenţa trupească a persoanei şi a lumii bodieless contact ). Această tendinţă generală face ca şi cu- 7

4 vintele să îşi piardă din concreteţea lor, fără să participe la un proces de spiritualizare. Nu ştim dacă epoca, aşa-numită post-modernistă, de astăzi îşi datorează numele unui tact în exprimare, lucrării tainice a lui Dumnezeu, Care îl preţuieşte şi îi vorbeşte mereu omului, arătându-i şi evenimentele pe cale să se întâmple, sau modului neatent şi defectuos în care omul de astăzi pune nume lucrurilor. În tot cazul, s-a discutat insistent cu privire la o anume cultură a dialogului necesară teologiei astăzi, care să se şi dovedească astfel pe sine ca promovatoare a realităţilor personale şi a progresului în existenţă, în cunoaştere şi în bine. O existenţă personală conştientă este însă responsabilă şi se abordează pe sine, dar şi lumea în care trăieşte, în mod critic (κρίσις), adică asumat. Am arătat altădată că, potrivit Părinţilor atunci era vorba de Cuv. Nichita Stithatul, aplecarea asupra teologiei (şi a textului acesteia, pătruns de «adâncimile duhului») poate însemna în multe cazuri atât înţelegere, cât şi transpunere eronată şi nepotrivită («o atingere numai cu degetul a teologiei» Sf. Paisie Velicicovski). Folosirea unui limbaj necorespunzător, chiar în situaţia în care în spatele lui se află o persoană onestă, nedreptăţeşte teologia Bisericii şi a celor mai importanţi exponenţi ai acesteia. În tot cazul, se pare că nu numai neamul, ci şi exprimarea teologică a acestuia este supusă împrăştierii, neputând fi pus în practică niciun proces de realizare a forţelor de concentrare asupra sinelui şi a valorii proprii şi de a produce ceva personalizat şi autentic, printr-o încadrare tot mai profundă şi promovare totodată a trăsăturilor naţionale şi teologice sau bisericeşti! Exprimarea teologică în ansamblul ei ţine şi de o anume încadrare într-o comunicare îndeobşte a Bisericii sau realizată în Biserică, care şi dă comuniunea şi cuminecarea, cultul şi cultura. O teologie exprimată a Bisericii este şi rămâne strict legată de cadrele lexicale în care aceasta se exprimă şi se face înţeleasă, chiar corectând, la nevoie, ignorând sau augmentând forme lingvistice care nu mai corespund însă în chip pertinent şi rămânând în limitele generale de exprimare şi de înţelegere, care şi permit o comunicare potrivită. Eforturile pe care le face teologia ortodoxă românească de a aprofunda realitatea Bisericii şi de a găsi răspuns la problemele actuale, activându-se şi actualizându-se astfel pe sine, sunt într-adevăr de apreciat şi reprezintă un fenomen cu adevărat unic la nivelul întregii Ortodoxii. Par însă lipsite de congruenţă, de unitate, de susţinere reciprocă şi de dorinţa de conlucrare, lucruri care şi aduc progres, aprofundare şi afirmare. La această stare şi condiţie conduc mai mulţi factori, de natură istorico-politică, ereditară, morală, bisericească şi ştiinţific-academică. Raportarea la realităţile teologice şi bisericeşti este personală, însă poate fi şi identică şi diferită. În acest context, este cu totul adevărat că limbajul teologico-bisericesc a apelat vocabularul vremii, al omului dintr-o epocă sau alta, însă nu a fost şi nici nu poate fi chiar atât de lumesc. Fenomenul lingvistic în general şi cel lingvistic-teologic în special impun o aşa-numită specializare a termenilor, aşadar o terminologie profilată. Însă este de la sine înţeles că discursul teologic nu poate avea o aceeaşi constituţie, iar transpunerea teologică nu presupune doar un discurs dogmatic. Este adevărat, totodată, că astăzi condiţia limbii române, a lexicului aflat întro relaţie strânsă cu epoca şi cu mentalul acesteia, este diferită. Mai mult, şi limba 8

5 teologică are nevoie de acomodări, dar şi de nuanţări, pe care le şi poate oferi acum. Însă acestea trebuie să urmeze criterii date atât de semantici contextuale, cât şi de relaţia cu un corpus întreg de texte, a căror structură lexicală nu poate fi schimbată şi nici nu solicită schimbare de fiecare dată: textele biblice, textele liturgice şi canonice, textele patristice şi simbolice etc. (este ignorată, e.g., complexitatea şi aproape imposibilitatea modificării corpusului de texte liturgice ale Bisericii Greceşti şi transpunerea lor în limba vernaculară de azi, acest lucru presupunând nu numai o cantitate impresionantă de text, ci şi modificări, înainte de toate, de natură muzicalinterpretativă, ceea ce ar însemna şi anularea unei tradiţii, imagini şi percepţii de veacuri ale Bisericii). Din păcate, erudiţia filologică de astăzi ignoră caracterul specific al unor termeni bisericeşti şi teologici în uz, pe care, pornind de la o tratare pauşală a lor prin asocierea acestora cu termeni şi fenomenologii lexicale aparţinând vocabularului cotidian, îi consideră arhaici, nesemnificativi şi neproductivi. Nu este aici locul unei teorii a limbajului teologic ortodox, însă cel puţin câteva principii fundamentale ar trebui să îl definească: 1) respectarea caracterului limbii (române); 2) conservarea cu stricteţe a teologiei Bisericii; 3) exprimarea unei gândiri originale; 4) formularea conţinutului de gândire în structuri limpezi; 5) păstrarea consecvenţei cu tradiţia teologic-filologică anterioară; 6) capacitatea de a oferi şi de a naşte teologie; 7) compatibilitatea cu limba vorbită, aşadar cu gândirea unei epoci; 8) calitatea de a fi flexibil, de a asimila, la nevoie, terminologie nouă sau de a crea noi termeni. Respectarea cel puţin a acestor criterii este definitorie, implicând asumarea cu responsabilitate a actului teologic săvârşit în limba română. Capacitatea omului de a gândi, rosti, transmite şi recepta cuvinte (λόγοι) îl arată pe acesta raţional (λογικός), şi întreaga creaţie ca având o origine şi o structură raţionale, care îi şi asigură unitatea, armonia şi dialogul (de natură liturgică: ierarhic şi de slujire) între părţile ei ( it must always contribute to a dialogue, not to a monologue ). Însă toate cuvintele sau raţiunile lumii îşi au originea în Cuvântul ipostatic al lui Dumnezeu, Care şi restabileşte prin Întruparea Sa ordinea sau unitatea cuvintelor în şi din creaţie. Întreaga lume are astfel capacitatea de a recepta şi transmite cuvinte, însă, în ordinea creată, doar omul şi reflectă asupra lor sau le dă viaţă, ceea ce şi face ca ipostasurile umane să fie în mod special unite prin cuvinte şi să se regăsească pe sine în cuvintele unora către celelalte şi în special în cuvintele personale şi cele comune adresate Cuvântului dumnezeiesc ca Raţiune a întregii existenţe capabile de o nouă şi nouă ipostaziere şi de o generare de existenţă. Aşadar, capacitatea lingvistică a lumii o indică pe aceasta ca existenţă vie iar participarea persoanei la unitatea sau suma de cuvinte a lumii trimite atât la capacitatea dialogică sau personală a omului, cât şi la ideea că nu el reprezintă realitatea ultimă a existenţei şi a manifestării acesteia. Astfel, persoana trebuie înţeleasă şi se prezintă pe sine ca subiect comunicant de cuvinte, ceea ce şi trimite la o anume condiţie solidară şi nu solitară a lumii şi în special a omului, dar şi la capacitatea Creatorului de a adresa cuvinte creaţiei Sale raţionale şi în special celei conştiente. De altfel, comunicarea de cuvinte personale este şi condiţie a descoperirii de sine, iar capacitatea cuvintelor de a fi şi nesonore sau nescrise, nevorbite, arată că firea lor este prin excelenţă aceea de a fi raţiuni sau reflecţii personale conştiente. Ceea ce le şi uneşte strâns cu existenţa personală sau cu ipostazierea existenţei, cu firea însăşi în general şi cu persoana în special. 9

6 Originea, natura şi finalitatea cuvintelor sunt date de caracterul lor liturgic şi de capacitatea lor de a introduce şi constitui liturgicul. Cuvintele slujesc creaţia şi realizează slujirea ei înaintea lui şi în Dumnezeu. Cuvintele sunt dat al existenţei şi realizează structura liturgică a existenţei şi împlinirea slujirii, deopotrivă anabatice şi catabatice din sânul ei. Cuvintele sunt astfel nu numai pentru a fi înţelese, ci şi pentru a se face înţelese, sau nu numai pentru a transmite ceea ce se află în spatele lor, ci şi pentru a face posibil să existe ceva în spatele lor ( the language of the Church must remain an invitation, not an imposition ). 10 Dacă oamenii când folosesc cuvântul cu seriozitate ca mijloc de legătură şi de susţinere între ei, simt cuvântul lor şi răspunderea folosirii serioase a lui este de la Dumnezeu-Cuvântul, că prin cuvântul dintre ei, îi leagă Dumnezeu-Cuvântul însuşi, cu atât mai mult simt aceasta când vorbesc în numele lui Hristos, Cuvântul întrupat ca om, când comunică altora cuvântul Lui. O dată cu ei se comunică atunci prin ei Hristos însuşi. Ei simt cuvintele lor pornind de la Hristos, sau că El vorbeşte prin ei. Aceasta se arată în răspunderea de a comunica cuvintele Lui sau despre El şi în răspunderea altora de a le asculta. (...) De aceea vesteşte pedeapsă grea pentru cei ce nu folosesc cuvântul cu seriozitate, sau cu răspundere pentru viaţa veşnică a celor cărora le vorbesc, ci spre sminteala lor, sau spre îndemnul de a nu împlini voia lui Dumnezeu spre mântuirea lor. Cine vorbeşte, trebuie să fie cu deosebire plin de grijă faţă de cei uşor de ispitit prin puţina lor cunoştinţă. (...) În cuvintele rostite în numele lui Hristos se simte autoritatea Lui, ca Cel ce este «Domnul», ca Cel prin a cărui imitare şi de a cărui apropiere şi comunicare depinde viaţa noastră veşnică întru fericire. Ele sunt rostite şi ascultate de aceea «în numele Domnului», ca şi cuvintele adevărului şi ale vieţii adevărate. Sunt cuvinte ce vin de la «Domnul» vieţii (Păr. D. Stăniloae). Important este adevărul transmis, lucru precizat şi de Părinţi, însă acest adevăr nu poate suporta orice exprimare sau formulă decât teoretic! În cadru teologic şi bisericesc adevărul este redat, aşa cum şi este normal, în limbaj specific, care reprezintă pe autorul formulării respective şi dă şi informaţii despre modul în care adevărul este înţeles şi transpus ( ceea ce mai înainte părea de neînţeles, devine clar atunci când se înaintează la următoarea treaptă Pavel Florenski). Apare aşadar ca firească traducerea lucrărilor Sf. Dionisie Areopagitul în termeni filosofici de către un filosof şi în termeni teologici de către un teolog. Reprezintă nivelul lor de înţelegere şi capacitatea lor de raportare la mesajul transmis de text şi de transpunere sau redare. Un filolog poate astfel traduce cu ziua Palmierilor (Finicului), ceea ce pentru un teolog reprezintă Duminica Floriilor. Un neiniţiat în cele ale Bisericii s-ar putea să nu înţeleagă despre ce este vorba în această din urmă formulare, în timp ce un teolog ar rămâne stupefiat de ignoranţa filologului. Trebuie însă ţinut seama de un alt criteriu: transpunerea unui text se face în cadrul dat de mediul în care textul respectiv a fost emis, căruia i-a fost destinat şi în care a şi fost transmis. Astfel, o lucrare filosofică îşi va pierde din esenţă, transpusă în limbaj teologic. Ea trebuie înţeleasă, judecată şi redată în limbajul şi în cadrul în care ea a fost redactată.

7 Nu avem libertatea de a folosi orice cuvânt sau formulă în desemnarea unui adevăr («τῆς τε ἐν δόγμασιν ἀκριβείας καὶ τῆς τοῦ λόγου ὀρθότητας» Sf. Marcu Eugenicul)! Echivalăm această idee cu o imagine din mediul liturgic: deşi normele liturgice prevăd, pentru situaţii excepţionale, purtarea de către preot a unui minim de veşminte pentru săvârşirea diverselor slujbe ale Bisericii, este răspândită credinţa că veşmintele reprezintă doar un accesoriu, nu tocmai obligatoriu pentru cel care are harul preoţiei şi de aceea şi competenţa şi puterea de a săvârşi slujbele. Cu alte cuvinte, niciun impediment la săvârşirea Sfintei Liturghii pentru un preot îmbrăcat la cravată sau cu veşminte tipice unei alte religii! Ea este cel puţin teoretic valabilă! De ce Biserica nu îşi schimbă veşmintele şi nu adoptă o îmbrăcăminte progresivă şi modernă? Liturghia unui preot canonic îmbrăcat în blugi nu ar fi valabilă? La fel şi în situaţia terminologiei teologice! Este de multe ori pusă la cravată sau îmbrăcată în blue-jeans, ca un lucru care se cuvine şi normal, trăindu-se conştiinţa că tradiţia Bisericii este respectată şi că aşa se cuvine pentru omul modern pe care noi îl reprezentăm şi pe care trebuie să îl înnoim, ca să poată răspunde solicitărilor modernităţii! Părinţii au insistat însă pe faptul că înnoirea reală stă în altă parte! Nu au spus bineînţeles nici că totul trebuie să fie static şi încremenit («ὥστε οὐδὲν ἡ περὶ τὴν λέξιν ἐναλλαγὴ λυμαίνεται τοῖς σῴζουσι τὴν ἀκρίβειαν τῶν δογμάτων» Sf. Marcu Eugenicul)! Există o raţiune a înnoirii şi a schimbării! În altă ordine de idei, nu găsim nefirească existenţa sincronă şi diacronă a unui spectru amplu de termeni, de nuanţă mai mult sau mai puţin ortodoxă, catolică, protestantă, arhaizantă, neologizantă etc. Ceea ce ni se pare important este ca Biserica şi reprezentanţii săi mai de vază să dispună de un vocabular tehnic exact. Nu este admis ca limbajul de specialitate să fie nici ignorat sau necunoscut tocmai de către cei care trebuie să îl folosească şi să îl definească în dezvoltările lui moderne şi istorice. Procesul însă de afirmare şi consacrare, altfel spus, de receptare, a unui termen teologic nu este atât de simplu pe cât pare şi nu ţine doar de o persistenţă a termenilor care îşi vor găsi o mai mare forţă semantică şi sugestivă. Problematic este nu ceea ce apare ca nou sau vine de la alţii, ci măsura în care prezintă sau poate prezenta probleme (de natură teologică). Păr. D. Stăniloae însuşi foloseşte nenumărate neologisme sau termeni tehnici, însă ei sunt bine ancoraţi teologic şi neprimejdioşi. În acest context, limbaj intelectualist este limbajul care ignoră deliberat sau prin necunoaştere conţinuturile teologice şi doreşte să se afirme doar pe sine şi pe autorul său, trimiţând nu la teologie, adică la inimă şi simţire, ci la sunetul cuvintelor, la forma lor văzută şi la minte! Limbajul nepotrivit, aşa numit actualizat sau progresiv, este (însă doar în anumite cazuri, nu atât de grave) pentru teologie ca veşmântul neortodox sau costumul cu cravată pentru preotul care săvârşeşte Sfânta Liturghie! Noutate nu este ceva ce este împrumutat, iar adaptarea nu este dată de (p)reluare. Păr. D. Stăniloae a ştiut să fie, spre exemplu, original, dar totodată şi să transpună şi să încerce (să dea noi dimensiuni) teologic atunci când a tradus «λόγοι» cu raţiuni dumnezeieşti plasticizate. A respectat şi conservat astfel învăţătura şi duhul ortodoxe. Toate acestea de mai sus şi pentru faptul că se aşteaptă de la teologia modernă mult mai multă maturitate, responsabilitate şi discernământ! Părinţii ne arată necontenit că limbajul este fundamental şi că exprimarea trebuie făcută cu multă atenţie, fineţe şi responsabilitate! Apare altfel ca extrem de simplu de creat terminolo- 11

8 gie sau de împrumutat! Fineţea transpare în altă parte, nu în folosirea excesivă a unor neologisme, proprii sau improprii: în adâncimea gândirii, în modul de expunere logică, sistematică, conectivă, al ei, în teologia trăită care stă în spatele exprimării respective, în capacitatea de a prelucra şi procesa informaţiile, de a lectura şi cita literatura de specialitate etc. Acestea certifică progresul şi existenţa unei teologii moderne şi noi! În capacitatea de a sintetiza teologia Bisericii în ansamblul ei şi de a o activa şi actualiza! Discuţia modernă despre contextualizare şi decontextualizare ignoră acest context justificat, dar şi ilustrativ! problema re-contextualizării, care nu numai activează ceea ce există, ci şi implică aducerea a ceva nou! Un alt criteriu dezavuat la noi însă pe care toată lumea civilizată îl cultivă cu exacerbare: promovarea pe toate căile a tuturor laturilor care privesc trăsăturile neamului şi identitatea naţională, a acelui proprium care determină existenţa şi conştiinţa de sine locală! Românul renunţă foarte mult la el şi se grecizează, americanizează şi aşa mai departe. Este necesar în acest context ca generaţia modernă să reîmprospăteze noţiunile de patrie şi patriotism şi să scoată în evidenţă cât mai mult trăsăturile sale! Este o datorie a generaţiei tinere, mai ales a preoţilor care au responsabilitatea majoră la nivelul neamului şi devenirii acestuia! Modernismul, nescutit nici el, prin neatenţia acordată cuvintelor, de deviere de la învăţătura de credinţă, cultivă indulgenţa şi neglijenţa filologică şi teologică, uitând totodată că punerea în valoare şi insistarea pe formele de cultură ale neamului reprezintă condiţie a supravieţuirii acestuia şi criteriu al oricărei naţiuni moderne, care are şi face istorie. Românii, socotiţi lume săracă şi aparţinând culturilor minore, au o structură fiinţială şi calităţi care ar trebui, tocmai pe fundalul de criză a contemporaneităţii, cultivate insistent şi împreună cu ceea ce le este mai propriu şi care face ca orice istorie socotită majoră să pălească: cultura teologică şi bisericească. Însă chiar teologia modernă necesită o formulare mai pertinentă şi o structură mai consistentă şi mai unitară în elementele sale, de la ea fiind aşteptată schimbarea lumii, dar şi o gândire sensibilă, profundă şi fundamentată, care să presupună atât o experienţă reală şi matură a lucrurilor, cât şi o transpunere potrivită a acesteia. Şi este vorba nu de o gândire personală izolată, ci de una rezultată din participarea efectivă la viaţa Bisericii. În acest sens, sinceritatea (lumii şi a omului) cu sine însuşi reprezintă sinceritate a expresiei proprii, formulările care slăbesc, distrofiază şi înnegură teologia Bisericii trebuind evitate. Cuvântul nu trebuie tratat ca un obiect, aşa cum Biserica nu tratează pe Sfânt şi nici persoana umană în general ca pe un obiect. Cuvântul trebuie apropiat cât se poate de mult de Izvorul lui, care este Cuvântul lui Dumnezeu, din Care şi este şi se şi adapă orice grăire omenească, cu atât mai mult cea care priveşte pe Dumnezeu şi Treimea cea de o fiinţă şi de viaţă făcătoare. * Biserica şi teologia dispun, pentru dialogul intim cât şi cel cu lumea, volens nolens de un limbaj de specialitate, destinat nu numai specialiştilor, ci şi celor care se specializează (= acele persoane, aflate într-un proces tot mai profund de cunoaştere a teologiei şi a realităţilor Bisericii). Cunoaşterea, stăpânirea şi înţelegerea limbajului Bisericii oricum, sub condiţia aceasta creată, imperfect, insuficient şi convenţional se realizează într-un proces progresiv. Biserica şi realităţile pe care 12

9 aceasta le oferă depăşesc şi tind să depăşească tot mai mult caracterele limitate ale lumii acesteia, care are la baza ei cultura teologică, de care însă vrea să se elibereze şi se dezmintă în (post-)modernitate. Ştiinţa filologică, ale cărei începuturi se găsesc tocmai în spaţiul eclezial (e.g. teoria interpretării), deşi pare astăzi că doreşte nu numai să se desprindă întru totul, ci şi să stăpânească, prin unii reprezentanţi ai ei, Biserica, îi este acesteia de mare folos. Teologia are nevoie de perspectiva filologică, tocmai pentru a cunoaşte, verifica, corecta şi adânci pe sine. Acest lucru într-un context în care filologii ignoră bogatul material pe care teologia îl poate oferi încă analizelor, observaţiilor şi perspectivelor lor. Biserica recunoscând importanţa academismului şi a caracterului ştiinţific, dar şi conştientă de realitatea pe care o reprezintă şi de faptul că criteriile care stau la baza ei sunt superioare lumii, ceea ce aceasta din urmă nu poate accepta aşteaptă şi este gata să-şi asume soluţii venite din partea filologilor, însă sub condiţia ca ele să fie pertinente, presupunând înainte de toate persoane care au reuşit să înţeleagă ce stă în spatele realităţilor ei, dar şi al lucrurilor de schimbat. În situaţia în care această slăbire a teologiei prin distrugerea modului ei tehnic de exprimare este realizată nu numai din afara, ci şi din interiorul ei, nu se poate în niciun fel spune că Biserica îşi idolatrizează limbajul, pentru ea fiind fundamentale două criterii, şi anume ca limba de specialitate să respecte pe de o parte teologia Bisericii şi, pe de alta, normele lingvistice. A învăţat însă din trecut să trateze cu precauţie formule şi expresii străine, noi şi nepotrivite, chiar dacă responsabilitatea o poartă persoana care stă în spatele limbii şi al teologiei exprimate. Afirmaţia Sf. Grigorie Teologul (οὐ τὰ λόγια, ἀλλὰ τὰ πράγματα) pune în lumină cu totul altceva decât faptul că tocmai cuvintele nu ar fi importante: realităţile şi lucrurile concrete au prioritate (= adâncire şi amplificare a cuvintelor Sf. Ap. Pavel: «Noi nu suntem din cei ce credem în cele văzute şi care sunt trecătoare, ci credem în cele nevăzute care sunt veşnice»!) şi, tocmai pornind de la ele (= realităţile concrete), adică făcând experienţa directă a lor, cuvintele (care le desemnează pe acestea) pot fi relevante. Dacă faptele sunt reale, atunci şi cuvintele au o aceeaşi forţă. Tocmai teologia, trăirea şi cunoaşterea ei, reprezintă premisa unui limbaj teologic corect şi cu şanse de a fi receptat. Nu există varianta ca o persoană să emită adevăruri şi apoi unele din ele să fie receptate de Biserică altele nu! Teologul nu se comportă aşa! El este teolog, trăieşte teologia, o experiază, emite învăţături în temeiul experienţei proprii sau sancţionează idei şi expresii. Teologul exprimă o teologie care este receptată în ansamblul ei (e.g., între multe altele, acuza că Sf. Grigorie de Nyssa ar fi origenist datorită învăţăturii despre apocatastaza tuturor, ca şi ideea că Părinţii Capadocieni au redactat o Filocalie din texte origeniste sunt de multă vreme demonstrate ca false, ceea ce şi conduce la concluzia că doar în medii nedezvoltate informaţional, teologia a rămas, şablonar, la ceea ce s-a exprimat cu mult timp mai înainte!). Părinţii trăiesc de aceea conştiinţa că, în timp ce doar Dumnezeu este «ἄλαθος», Sfântul este «ἀπλανής», trăind în ambianţa lui Dumnezeu, Care şi vorbeşte prin el! «Rezumând, voi spune că mântuirea noastră se poate cuprinde în puţine cuvinte, peste tot fiindu-ne propovăduită o singură nădejde de înviere. Pe acestea necredincioşii nu le cred, cei cu rea credinţă le-au corupt, iubitorii 13

10 de dispută nu le primesc, iar cei cu părere deşartă le resping. Însă tuturor Dumnezeu ar vrea să le ofere mila şi să le lumineze cugetele întunecate!» (Sf. Epifanie de Salamina, Ancoratus, 101, trad. rom. Oana Coman). Este vorba prin urmare de osmoze care nu au loc aşa uşor şi privesc tot lucrarea sau o lucrare specială a lui Dumnezeu. Iar aceasta nu are un caracter întâmplător şi nici dezordonat, ci are un temei şi un înţeles. Un alt criteriu este dat prin urmare tocmai de cunoaşterea teologiei, însă nu numai una teoretică cât mai amplă, nu numai una transferată la nivelul trăirii şi vieţii practice, ci şi o cunoaştere în duh a ei, sau a spiritului ei ( the Church speaks not only through her verbal voice, but, at the same time, through Her very existence ). Doar cunoscând duhul teologiei, putem găsi şi stabili soluţii pertinente şi le putem semnala pe cele deviante. Teologul are responsabilitate atât faţă de naţie şi de teologia de după el, cât şi faţă de Dumnezeu. Păr. D. Stăniloae era de părere că firea general umană se slăbeşte cu fiecare păcat pe care o persoană îl săvârşeşte şi se întăreşte cu fiecare virtute pe care aceasta o adaugă! Este normal să fie aşa, cum tot la fel de firească apare ocolirea situaţiilor terminologice obscure. Cuvintele Părinţilor sunt încărcate teologic, inclusiv termenii comuni mediului extrabisericesc, indicând o anumită capacitate a lor de a fi expresive teologic, ceea ce duce şi la ideea unei selecţii terminologice. Fiecare termen este nu numai purtător al unei energii, care şi mijloceşte, mai mult sau mai puţin, relaţia desemnat-desemnant, ci şi intensificator al unei perspective asupra desemnatului ceva de felul diferenţei dintre Duh şi Spirit sau, la un alt nivel, dintre miluire şi mântuire. Persoana umană este văzută şi se discută cu ea şi în situaţia în care îi sunt citite textele şi se dă un răspuns acestora. Este întreagă în ele, indiferent de ceea ce face. Este însă un dat al lui Dumnezeu ca persoanele să se trăiască una pe alta nu numai când sunt faţă către faţă şi nu numai când îşi vorbesc direct sau îşi scriu. Se petrece acest lucru şi atunci când se gândesc una la cealaltă sau, mai bine zis, se roagă una pentru cealaltă. Rugăciunea pentru celălalt este un fel de gând mai intens transmis nu numai către Dumnezeu faţă de Care se face cerere de rugăciune, de preaslăvire şi de mulţumire, ci şi către persoana pentru care se face rugăciunea respectivă, fie că trăieşte aici, fie că trăieşte dincolo. Aşa se poate spune că persoana este cuvânt şi cuvântul persoană. Atât de profundă este identificarea dintre noi şi cuvintele noastre, care sunt de fapt faptele noastre! Prof. Dr. Adrian MARINESCU 14