CAPITOLUL I O ABORDARE GENERALĂ A CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI

Transcription

1 TEZĂ DE DOCTORAT Dinamica consumului de droguri şi politicile sociale în domeniu ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană (rezumat) Coordonator: Prof univ. dr. Pavel ABRAHAM Doctorand: Bogdan MARINESCU CAPITOLUL I O ABORDARE GENERALĂ A CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI Efectele consumului de droguri La nivel individual: Primul care suferă este consumatorul însuşi, cel care crede că dacă trage un fum se va simţi mai bine. Dimpotrivă, dependenţa are ca rezultat multiple afecţiuni medicale: cardiovasculare, respiratorii, digestive, hepatita B, C, HIV, tulburări psihice: afectarea memoriei, atenţiei, funcţiilor executive, depresie, anxietate etc. Dar cea mai bună mărturie despre schimbarea propriei vieţi o pot da persoanele dependente. Ele pot mărturisi cum buna-dispoziţie şi eficienţa la muncă au dispărut şi în schimb drogul le-a oferit probleme psihice şi de relaţionare socială. Un studiu longitudinal a scos la iveală că 28% dintre dependenţii de heroină au decedat în timp ce erau în tratament 1. Calculele pe plan mondial indică un număr de peste de decese anual cauzate de consumul de droguri. Numărul se crede a fi subestimat 2. Drogurile induc şi se asociază cu alte boli. În 2003, Treatment Episodic Data Set (TEDS) descoperă că 21% dintre adolescenţii dependenţi de droguri prezentau o tulburare psihică 3. Cercetările arată că persoanele cu dublu diagnostic (tulburări mentale şi dependenţă) prezintă o rezistenţă mai mare la tratamentul medical decât persoanele cu o singură tulburare 4. Alte cercetări recente indică o legătură strânsă între consumul de marijuana şi schizofrenie 5. 1 Susan A. Sussman, Drug Abuse. Conception. Prevention. Cesation, Cambridge University Press, 2008, p Darke Shane, Lousa Degenhardt, Richard Mattick, Mortality amongst illicit drug user. Epidemy, causes and intervention, Cambridge University Press, 2007, p Ibidem, p Idem. 5 Peter Reuter, Ten years after the United Nations General Assembly Special Session (UNGASS): assessing drug problems, policies and reform proposals, in Addiction, Vol. 104, Issue 4, 2009, p

2 Influenţa socială: Multiple cercetări au subliniat că unul din cei mai puternici factori de influenţă în rândul tinerilor este prietenul sau seamănul 6. Sociologii numesc influenţă socială normativă comportamentul prin care membrul unui grup de prieteni va acţiona în conformitate cu cerinţele grupului doar pentru a fi acceptat de grup. Iar acest aspect joacă un rol semnificativ în perioada adolescenţei, când deseori grupul devine superior familiei. Tot aici, psihologul Bandura adaugă termenul de cogniţie socială (pe care o vom prezenta pe larg în capitolul III), prin care explică modul în care tinerii procesează informaţia socială cu alte cuvinte, importanţa acelor role models, care acţionează ca nişte învăţători pentru când, cât de mult, unde şi cum este consumat un drog 7. Comportamentul tânărului este în cea mai mare parte reglat pe procese cognitive de acest tip. De exemplu, un adolescent va învăţa că e acceptabil, ba chiar indicat să consume droguri în weekend sau la petreceri. Şi va adopta acest comportament. În sfârşit, psihologia cognitivă ne mai învaţă că în aceste condiţii gândirea intuitivă, care este rapidă şi influenţată de emoţiile noastre, primează în defavoarea gândirii analitice. Riscurile ce vor surveni în viitor nu sunt profunde pentru gândurile noastre, iar experienţa imediată are un mai mare impact asupra acţiunilor noastre decât reprezentările mentale ale factorilor din viitor 8. Familia: Dependenţa creează probleme atât persoanei dependente, cât şi celor din preajma sa. Familia este prima vizată. Probleme financiare (banii se duc pentru procurarea drogurilor), certuri, divorţ, abuzuri, violenţă, depresie şi sinucidere sunt doar câteva variante. Un alt risc ar fi expunerea copiilor. Fiind o substanţă legală şi ieftină, drogul se va afla la îndemână în casă, iar copiii nesupravegheaţi, imitând gesturile părinţilor ori din curiozitate, foarte uşor vor consuma, punânduşi viaţa în pericol. Acest lucru este evident în cazul consumului de ţigări sau alcool. Nu trebuie uitat faptul că, de cele mai multe ori, consumul de droguri se asociază cu o serie de fapte antisociale: violenţă, jafuri, vandalisme, violuri etc. Locul de muncă: 40% dintre cei ce se droghează înregistrează absenteism la locul de muncă, 30% fac greşeli, 25% au probleme cu şeful şi tot 25% au probleme în îndeplinirea sarcinilor 9. Închisoarea: În 2005, The Arreste Drug Abuse Monitoring Program a identificat 64% dintre bărbaţii şi 63% din femeile încarcerate ca fiind testate pozitiv. Un procent de 25% dintre deţinuţi au comis crime pentru obţinerea drogurilor 10. Tot în Statele Unite, în 2005 au fost închise 6 Sussman, op. cit., p Ibidem, p West, op. cit., pp Sussman, p Ibidem, p

3 peste de persoane în urma delincvenţelor cauzate de consumul de droguri 11. Teorii ale devianţei a) Teorii care consideră că problemele sociale sunt consecinţa directă a dezvoltării sociale implicate de procesele de schimbare şi dezvoltare. Devianţa, ca problemă socială, este privită ca o consecinţă a dezorganizării sociale intervenită în urma a unei cerinţe de moment. Ca urmare a dezorganizării sociale, unele structuri instituţionale îşi pierd funcţionalitatea, controlul social se diminuează iar starea de anomie devine preponderentă. Devianţa devine astfel o problemă publică care implică decizii politice şi nu numai proceduri terapeutice ale organizaţiilor de control. b) Teorii care enunţă că problemele sociale sunt generate prioritar de indivizi deficienţi care manifestă incapacitatea de a învăţa sau accepta modelele normative ale societăţii. Violând frecvent normele aceşti indivizi realizează un indice scăzut de integrare socială, dar o integrare ridicată în cadrul grupurilor deviante. c) Teorii conform cărora problemele sociale reprezintă un efect nemijlocit al conflictelor normative între diferitele grupuri sociale şi obstrucţiile organizaţionale de a accede la status, putere şi bogaţie. Neputând dobândi prin mijloace legitime ceea ce doresc, unele grupuri sociale folosesc, în atingerea scopurilor lor, mijloace ilicite care intră în conflict cu normele sociale de conduită. d) Teorii conform cărora la baza problemelor sociale stau disensiuni normative în legatură cu proiectele de schimbare socială, astfel că în încercarea de soluţionare a unor probleme sociale prin schimbare socială se antrenează apariţia unor probleme noi care sunt mai greu de rezolvat decât cele vechi. Fiind diferit, deci de comportamentul normal, un comportament problemă este acel tip de comportament care tulbură echilibrul funcţional al sistemului social, adică provoacă disfuncţii. Sociologii numesc orice comportament care este dezaprobat de societate, ilegal sau legal, comportament deviant. Actele se definesc ca deviante sau nu în dependenţă de: loc: a face dragoste este considerat ca deviant dacă acest lucru se petrece pe stradă; timp: spânzurarea este considerată acum o formă barbară de pedeapsă, însă acum 100 de ani era considerată normală; cine comite actul: consumul de alcool este normal pentru persoanele peste 18 ani şi nu este încurajat la copiii sub 18 ani. Disfuncţiile devianţei. Cele mai multe societăţi absorb bine devianţa fără consecinţe serioase. Devianţa persistentă poate destructura societatea. 11 Reuter, op. cit., p

4 Funcţiile devianţei: promovează conformitatea socială; asigură creşterea coeziunii; este un catalizator pentru schimbare. Anomia este deci un factor generator de devianţă şi nu invers, fiind specifică societăţilor în care există două sau mai multe sisteme normative, conflictuale. Aşa cum am mai spus deja, E. Durkheim 12 a considerat crima ca fiind o parte integrantă a tuturor societăţilor. Deoarece crima este un act care este pedepsit, o societate scutită de crimă este absolut imposibilă. Grupul dominant într-o societate defineşte în mod invariabil un anumit comportament ca fiind indezirabil şi pedepsibil. Deci, definirea socială conferă unui act caracter criminal şi nu calitatea intrinsecă a actului. Într-o societate care permite indivizilor să difere mai mult sau mai puţin faţă de tipul colectiv, este inevitabil ca anumite acte să nu fie antisociale. Totuşi, deoarece nimic nu este bun într-o măsură nedefinită şi nelimitată, oamenii trebuie să fie liberi să devieze, altfel schimbul social ar fi imposibil. Aşadar, ca să existe un progres, originalitatea individuală trebuie să se exprime ea însăşi, ceea ce înseamnă că originalitatea criminalului trebuie să fie afirmată. De exemplu, fondatorii S.U.A. au fost consideraţi nişte criminali în contextul Imperiului Britanic. Ocupându-se de problema suicidului Durkheim (1951) considera anomia ca fiind una din cauzele sale şi aceasta este definită drept condiţia în care individul simte pierderea orientării. Cel care este fără control exterior este liber de restricţiile impuse de cei ce aparţin societăţii şi, fiind liber, este pierdut. Acei care au numai spaţiul gol deasupra lor sunt aproape inevitabil pierduţi în el dacă nici o forţă nu-i restrânge. Pentru ca un individ să fie fericit sau chiar ca să existe trebuie ca nevoile ce le are să fie suficient proporţionate cu mijloacele lui, ori societatea limitează mijloacele disponibile individului. Astfel, oamenii au din ce în ce mai multe dorinţe şi nevoi, dar modalităţi de realizare al acestora din ce în ce mai mici. Societatea nu pedepseşte niciodată dorinţele oamenilor ci numai modul lor de realizare. Cultura. Semnificaţia culturii Cultura se referă la moştenirea socială a unui popor - modelele învăţate de a gândi, simţi şi acţiona, care caracterizează o populaţie sau o societate, cuprinzând expresia acestor modele în lucruri. Cultura este formată din cultura nonmaterială - creaţii abstracte ca valorile, credinţele, simbolurile, normele, obiceiurile şi cultura materială creaţii sau obiecte fizice precum oale de lut, computere, monezi, altare s.a. Cultura reflectă atât ideile pe care le împărtăşim, cât şi tot ceea ce creăm. Cultura este absolut necesară pentru umanitatea noastră. Ea ne furnizează un fel de model legat de viaţă în societate. De unde ştim ce fel de conduită să adoptăm la şcoală, la 12 Emile Durkheim, op. cit. 4

5 biserică, sau la magazin; la o petrecere de Crăciun, la o înmormântare sau faţă de o persoană care îţi zâmbeşte sau se uită urât? Cultura ne furnizează răspunsuri clare, standardizate - formule sau reţete - pentru a ne descurca în toate aceste situaţii. Nu întâmplător, dacă cunoaştem cultura unei persoane, putem înţelege şi chiar prezice comportamentul acestei persoane. Nu devenim conştienţi de existenţa culturii noastre decât în momentul când intrăm în contact cu o altă cultură diferită. Acest lucru îl spune Ralph Linton 13 care observa că ultimul lucru pe care este posibil să-1 descopere o fiinţă oceanică este apa. Creatura va deveni conştientă de existenţa apei numai în momentul când, printr-un accident, va ajunge la suprafaţa oceanului şi va intra în contact cu aerul. Nu trebuie să confundăm termenul de cultură' cu cel de societate. Caracteristică esenţială a fiinţei umane şi categorie pedagogică distinctă, educabilitatea s-a bucurat de atenţia majorităţii cercetătorilor din domeniul ştiinţelor educaţiei, fiind defintă drept: capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a realiza, pe această cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate." 14 sau ansamblul posibilităţilor de a influenţa cu mijloace educative formarea personalităţii fiecărui individ uman, în limitele psihogenetice ale speciei noastre şi a particularităţilor înnăscute care conferă fiecăruia individualitatea sa genetică." 15 sau capacitatea insului uman de a fi educat, de a se lăsa supus acţiunii educaţionale, de a beneficia de ea, în forma dezvoltării sale fizice, psihice, comportamentale. 16 Din aceste definiţii, reţinem faptul că indiferent de multitudinea modalităţilor de definire, educabilitatea reprezintă o însuşire specifică fiinţei umane. În acest sens, Kant susţinea, că singur omul este educabil, pentru că poartă în el posibilitatea de a fi altul decât este. El este perfectibil şi perfectibilitatea este condiţia sine qua non a educaţiei 17. Progresele înregistrate în domeniul cercetărilor biologice şi psihologice de la jumătatea secolului trecut au determinat majoritatea cercetătorilor să-şi concentreze atenţia asupra factorilor care contribuie la formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, la devenirea ei din stadiul de fiinţă biologică, în cel de fiinţă socială: ereditatea, mediul, educaţia. Deosebirea dintre aceşti cercetători a constat în acceptarea sau accentuarea unui anumit factor sau al altuia. 13 Ralph Linton, Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1945/ E. Păun, Educabilitatea, în Curs de pedagogie, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, p I. Negreţ, Educabilitatea. Factorii dezvoltării personalităţii, în Manual de pedagogie, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1998, p E. Surdu, Prelegeri de pedagogie generală. O viziune sociopedagogică, E.D.P, Bucureşti, 1995, p Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,

6 Fenomenul de delincvenţă juvenilă. Chiar dacă aparent delictul apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, el este primordial, un fenomen social, care se produce în societate, având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor. Un comportament delincvent comportă după opinia lui Sutherland 18, următoarele caracteristici: are o serie de consecinţe negative, prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăţi; face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală; prezintă o intenţie antisocială deliberată urmând un scop distructiv; fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare. În funcţie de aceste caracteristici delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, psihologică, sociologică, prospectivă, economică şi culturală. 19 dimensiunea statistică evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi în spaţiu; dimensiunea juridică evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente; dimensiunea psihologică ce evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă; dimensiunea sociologică centrată pe identificarea, explicarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferite delicte; dimensiunea economică evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral; dimensiunea prospectivă evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a delincvenţei. În ţara noastră, abordarea asistenţei acordate consumatorilor de droguri a avut o evoluţie incoerentă trecând de la o abordare medicală cu accente psihiatrice a consumatorilor de droguri începând cu anii 1990, concentrată pe servicii de detox şi doar excepţional pe substituţie cu metadonă, spre un sistem integrat de asistenţă. În consecinţă, până în anul 1999, persoanele dependente au prezentat multe recăderi/recidive, datorita lipsei tuturor verigilor terapeutice (ex.: centre socio-vocaţionale şi comunităţi terapeutice) şi a faptului că, în urma diagnosticării, consumatorii nu aveau dreptul la asistenţă medicală gratuită 20. În anul 2000 a apărut primul răspuns strategic, din partea Ministerului Sănătăţii, orientat spre satisfacerea nevoilor de asistenţă în acest domeniu, respectiv Programul Naţional de Sănătate Publică al Ministerului Sănătăţii (Programul 8), ce a condus la amenajarea de secţii pilot pentru 18 Sutherland, E.H., D. Cressey, Principes de criminologie, Editions Cujas, Paris, Banciu, D., Rădulescu, S., Introducere în sociologia delincvenţei juvenile.adolescenţa între normalitate şi devianţă, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, 20 Raportul Naţional privind consumul de droguri 2010, cap 11, pag 126 6

7 tratament în cadrul unor spitale de psihiatrie 21, precum şi a primului Centru de menţinere pe metadonă. Astfel pe lângă perspectiva medicală, se întrevedea dezvoltarea principiilor de tip harm reduction. Lipsa unui lanţ terapeutic complet a condus la un număr crescut de recăderi, recuperarea pacienţilor fiind de cele mai multe ori imposibilă. În anul 2005, prin Programul Naţional de Asistenţă Medicală, Psihologică şi Socială (PNAMPS) a consumatorilor de droguri s-a iniţiat înfiinţarea, în cadrul a 15 CPECA, a 15 Centre de Asistenţă Integrată în Adicţii (CAIA), care oferă servicii de asistenţă aparţinând nivelelor 2 22 şi 3 (detox ambulatoriu şi tratament substitutiv cu metadonă, suboxone şi naltrexonă). De asemenea, în anul 2007, ANA a înfiinţat două centre de zi adresate consumatorilor de droguri, unul dintre ele cu specific socio-vocaţional (în prezent, nefuncţional). Tot în anul , abordarea fenomenului devine complexă 24, odată cu adoptarea unor măsuri importante cum ar fi: definirea tipurilor de servicii de care poate beneficia un consumator/consumator dependent: medicale, psihologice şi sociale; asistenţa devine totală şi specifică, adaptată necesitaţilor fiecărui consumator: includerea în program este decisă de către un manager de caz, în baza unei evaluări complete, tratamentul este individualizat 25, reabilitarea şi reinserţia consumatorului vizează mai multe arii de intervenţie: personal şi social 26, formare profesională 27, educativ şi cultural 28, iar consumatorul este responsabilizat printrun acord 29 de asistenţă medicală, psihologică şi socială. Serviciile de asistenţă socială a persoanelor dependente de droguri au fost reglementate în anul 2008, odată cu elaborarea de către ANA, în colaborare cu Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi cu Ministerul Sănătăţii Publice a Standardelor minime obligatorii de organizare şi funcţionare a centrelor în care se acorda serviciile de asistenţă pentru consumatorii de droguri, precum şi metodologia de autorizare a acestora 30. Serviciile asigurate de CPECA 31 şi 21 secţia XVI din Spitalul Clinic de Psihiatrie Al. Obregia din Bucureşti 22 asistenţa medicală, asistenţă psihologică, asistenţă socială, servicii de evaluare a consumatorului, managementul de caz, realizarea planului individualizat de asistenţă, pe care le oferă şi CPECA 23 Hotărâre nr. 860 din 28 iulie aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri ( MO nr. 749 din 17 august 2005) 24 Raportul naţional privind situaţia drogurilor, cap 11, pag 126, Agenţia Naţională Antidrog 25 prin includerea într-un program integrat de asistenţă care să permită evaluarea, planificarea, monitorizarea şi adaptarea continuă a intervenţiilor pentru fiecare consumator în parte: un ansamblu complex de programe terapeutice, psihologice şi sociale, complementare, simultane sau secvenţiale, care se concretizează într-un plan individualizat de asistenţă 26 dobândirea unor norme de coabitare, creşterea autonomiei şi valorii sociale individuale, dezvoltarea responsabilităţii, recâştigarea abilitaţilor sociale şi promovarea utilizării de resurse comunitare 27 îmbogăţirea cunoştinţelor, abilitaţilor şi practicilor profesionale şi a celor de căutare şi obţinere a unui loc de muncă 28 obţinerea unui nivel educativ, cultural şi relaţional suficient pentru a înţelege şi a participa la viaţa socială 29 document în baza căruia consumatorul îşi exprima consimţământul de a fi inclus în programul integrat de asistenţă, asumându-şi drepturile şi obligaţiile cuprinse în acesta 30 Serviciile de asistenţă socială sunt reglementate prin Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a instituţiilor de asistenţă socială (HG nr. 1434/ 2004 privind atribuţiile şi Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, Emitent Guvernul, MO nr. 7

8 unităţile medicale publice sau private, în perioada de postcura-reabilitare psihosocială sunt: psihoterapia individuală, familială şi de grup; terapia ocupaţională şi tratamentul tulburărilor psihice asociate. Circuitul integrat de asistenţă medicală, psihologică şi socială a consumatorilor de droguri este în prezent creat parţial, verigile deficitare fiind serviciile de tip comunitate terapeutică şi cele sociale, serviciile de asistenţă destinate copiilor consumatori de droguri şi sistemului penitenciar şi centrele pentru patologie duală. Criminalitatea asociată drogurilor Comparativ cu populaţia generală, în cazul persoanelor delincvente se înregistrează nivele mai înalte ale consumului de droguri şi mai ales ale consumului problematic de droguri. Totuşi, relaţia dintre consumul de droguri şi criminalitate nu este deloc liniară şi nici universală, nu toţi delincvenţii recidivişti fiind implicaţi în consumul de droguri, şi nu toate persoanele consumatoare de droguri comiţând infracţiuni. O distribuţie specifică de factori şi condiţii face ca delincvenţii şi consumatorii de droguri să urmeze o serie de direcţii care pot duce (sau nu) la intersectarea dintre droguri şi criminalitate. Este important a se face distincţia între legăturile cauzale dintre criminalitate şi droguri, care se referă la o influenţă generică asupra stilului de viaţă, şi legăturile circumstanţiale, care se referă la situaţii specifice, în care o infracţiune a fost comisă. Nevoia de a reduce nivelul criminalităţii asociate drogurilor este un obiectiv important în Europa. Totuşi, există mai multe accepţiuni ale termenului criminalitate asociată drogurilor în rândul diferitelor discipline şi curente ştiinţifice. Deşi, definirea criminalităţii asociate drogurilor este un demers reducţionist care nu poate acoperi complexitatea fenomenului, este important să precizăm cele mai frecvente accepţiuni în care acesta este abordat. CAPITOLUL II DIMENSIUNEA INTERNAŢIONALĂ ŞI NAŢIONALĂ A CONSUMULUI DE DROGURI În iunie 2004, Consiliul European a invitat Consiliul ca până în decembrie 2004, să consimtă la o Nouă Strategie Europeană pe Droguri pentru perioada Priorităţile stabilite prin noua Strategie vor servi ca bază pentru următoarele două Planuri Europene de Acţiune pe Droguri, fiecare pe o perioadă de patru ani. Noua Strategie pe Droguri are la bază principiile de bază ale legislaţiei Uniunii Europene şi valorile fundamentale ale Uniunii: respectul pentru demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, solidaritatea, statul de drept şi respectarea drepturilor omului. 869/ ), precum şi prin normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor legale privind serviciile sociale (OG nr. 68/2003 privind serviciile sociale, Emitent Guvernul României, MO nr. 619/ ) 31 Pe parcursul anului 2006, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a acreditat cele 41 de CPECA ca furnizori de servicii sociale 8

9 Strategia îşi propune, totodată, protejarea şi creşterea nivelului de bunăstare al societăţii şi al individului, protejarea sănătăţii publice, asigurarea unui nivel optim de securitate pentru toţi cetăţenii şi abordarea de o manieră profesionistă şi integrată a fenomenului drogurilor. 32 De asemenea, Strategia are la bază, în mod declarat, convenţiile relevante ale ONU (Convenţia Unică privind Stupefiantele din 1961, amendată prin protocolul din 1972, Convenţia privind Substanţele Psihotrope (1971) şi Convenţia privind Traficul Ilicit de Stupefiante şi Substanţe Psihotrope (1988)). În plus, Sesiunea Specială pe droguri a Adunării Generale a ONU din 1998 a confirmat necesitatea reducerii cererii şi a ofertei de droguri ca elemente ce se susţin reciproc în politica pe droguri. Problema drogurilor reprezintă o problemă globală care necesită o abordare într-un context trasnaţional. În ansamblu, eforturile Uniunii Europene sunt concentrate pe coordonarea tuturor actorilor implicaţi. În domeniul sănătăţii, sunt vizate acele acţiuni ale statelor membre de reducere a riscurilor de sănătate asociate consumului de droguri (inclusiv acţiunile de informare şi prevenire). În problema precursorilor, care pot fi deviaţi din circuitul legal pentru fabricarea drogurilor ilicite, legislaţia Europeană oferă soluţii pentru controlul comerţului cu precursori atât în cadrul Comunităţii cât şi cu statele terţe. În ceea ce priveşte spălarea de bani, legislaţia defineşte o serie de măsuri pentru a preveni şi combate spălarea derivaţilor din droguri. În acelaşi context, problematica justiţiei şi a afacerilor interne, cooperarea dintre poliţie, vamă şi toate autorităţile judiciare reprezintă o soluţie de bază în prevenirea şi combaterea traficului de droguri. Rezultatele evaluării Strategiei Uniunii Europene pe droguri şi a Planului de Acţiune reliefează faptul că s-au realizat progese în atingerea unor obiective ale Strategiei actuale. Cea mai mare parte din acţiunile prevăzute în Planul de Acţiune curent au fost implementate sau se află în curs de implementare. Cu toate acestea, datele actuale nu arată că s- ar înregistra o reducere seminificativă a consumului de droguri sau că acestea ar fi mai puţin disponibile pe piaţă. În concluzie, ar trebui ţinut cont de următoarele aspecte 33 : Stabilirea unor obiective şi priorităţi clare, precise, care să poată fi transpuse în indicatori operaţionali şi în acţiuni; Creşterea progresivă şi constantă a calităţii şi capacităţii de comparare a informaţiei referitoare la monitorizarea situaţiei drogurilor. Programul Multi-anual de consolidare a zonei de libertate, securitate şi justiţie să ţină cont şi să reflecte noile obiective ale Strategiei pe Droguri şi ale Planurilor de Acţiune. Activitatea Grupului Orizontal pe Droguri (HDG) ar trebui să se concentreze pe avansarea şi monitorizarea implementării acţiunilor stabilite în viitoarele Planuri de Acţiune, precum şi pe coordonarea activităţii altor grupuri de lucru pe droguri ale Consiliului. 32 Strategie Europeană pe Droguri pentru perioada Strategia Uniunii Europene pe droguri & Planul de Acţiune

10 Consiliul Europei a identificat două scopuri generale referitoare la droguri: asigurarea unui nivel înalt de protecţie a sănătăţii, bunăstării şi coeziunii sociale prin acţiunii conjugate şi coerente ale statelor membre de prevenire şi reducere a consumului de droguri, a dependenţei şi a riscurilor asociate consumului de droguri. la adresa sănătăţii şi societăţii; asigurarea unui nivel ridicat de securitate şi protecţie pentru populaţie, acţionând împotriva producerii de droguri, traficului transfrontalier de droguri şi devierea precursorilor printr-o cooperare eficientă şi unitară 34. În prezent se caută forme şi modalităţi concrete de reducere a cererii şi ofertei de droguri prin metode integrate, coezive şi multidisciplinare. Având în vedere natura orizontală a problemei, cooperarea şi coordonarea vor trebui dezvoltate în continuare nu numai în domeniile social, medical, educaţie şi justiţie şi afaceri interne dar şi în raport cu politica în domeniu a statelor non-membre ale Uniunii, precum şi cu opiniile şi cercetările internaţionale relevante. Totodată, acest lucru presupune consultarea unui număr cât mai mare de instituţii academice, de profesionişti şi de reprezentaţi ai ONG-urilor, societăţii civile şi comunităţilor locale. Problema consumului de droguri presupune o abordare "tematică" sau "regională. Aceasta înseamnă că Statele Membre care întâmpină o problemă comună pot lua în considerare opţiunea unei cooperări intense (operaţionale) pentru a le rezolva într-un mod efectiv şi eficient. Alte State Membre care poate că nu se confruntă cu aceleaşi probleme, sunt libere să decidă dacă participă sau nu în cadrul unor astfel de iniţiative. Strategia abordează, în principal, două direcţii: reducerea cererii şi reducerea ofertei. Pentru realizarea acestora cu siguranţă trebuie dezvoltate şi corelate pe de o parte activitatea de cooperare internaţională, iar, pe de altă parte, activităţile de cercetare, informare şi evaluare. Pentru eficienţa practică, au fost realizate şi implementate două Planuri de Acţiune pe Droguri. (Planul de Acţiune pe Droguri şi Planul de Acţiune ). În toată această perioadă Comisia va elabora rapoarte anuale de progres, iar în 2012 Comisia va organiza o evaluare generală a Strategiei UE pe droguri şi a Planurilor de Acţiune pentru Consiliu şi Parlamentul European. Luând în considerare diferenţele privind fenomenul drogurilor între regiuni, Statele Membre şi grupe de State Membre, acţiunile selectate în Planurile de Acţiune vor ţine cont de următoarele criterii: Acţiunile trebuie să aibă la bază idei clare şi să urmărească rezultate măsurabile şi realistice; Planurile de Acţiune trebuie să stabilească clar perioadele de timp în care se vor implementa activităţile, precum şi cei care răspund pentru executarea şi raportarea progreselor înregistrate; 34 Planul de Acţiune pe Droguri & Planul de Acţiune

11 Activităţile trebuie să fie legate în mod univoc de realizarea cel puţin a unui obiectiv sau a unei priorităţi stabilite prin Strategie. Intervenţiile trebuie să fie stabilite şi evaluate în funcţie de raportul cost-eficienţă; Numărul intervenţiilor trebuie să fie limitat pentru fiecare domeniu în parte. Cu privire la problema reducerii cererii de droguri, Strategia Europeană pe Droguri urmăreşte următoarele rezultate concrete şi identificabile: Reducerea măsurabilă a consumului de droguri, a dependenţei şi a riscurilor medicale şi sociale prin dezvoltarea şi îmbunătăţirea unui sistem de reducere a cererii care să fie eficient şi integrat, bazat pe rezultate ştiinţifice care să includă măsuri de prevenire, intervenţie rapidă, tratament, prevenire a riscurilor şi reintegrarea socială în statele membre ale UE. Măsurile de reducere a cererii de droguri trebuie să ia în considerare toate problemele sociale şi medicale determinate de consumul de substanţe psihoactive ilegale precum şi de policonsum asociat cu substanţe psihoactive legale cum sunt alcoolul, tutunul şi medicamentele 35. Acest model de sistem de reducere a cererii reclamă următoarele măsuri: acţiuni pentru a limita ca populaţia să consume droguri; acţiunii pentru a se evita transformarea consumului experimental în consum regulat; Asigurarea de programe de tratament; Asigurarea de programe de reabilitare şi reintegrare socială; Reducerea riscurilor medicale şi sociale asociate consumului de droguri. De asemenea, pentru reducerea cererii de droguri, la nivel european s-au stabilit următoarele priorităţi: Îmbunătăţirea accesului la programe de prevenţie şi creşterea eficienţei acestora (de la primele faze până la reabilitarea pe termen lung) şi creşterea gradului de conştientizare asupra riscurilor consumului de substanţe psihoactive şi a consecinţelor acestora ; Creşterea accesului la programe timpurii de intevenţie (măsuri) în special pentru tineri care consumă experimental substanţe psihoactive; Îmbunătăţirea accesului la programe de tratament specializate şi diversificate, inclusiv tratament integrat psihosocial şi farmacologic; Eficientizarea accesului la servicii pentru prevenirea şi tratamentul HIV/SIDA, a hepatitei, şi a altor boli infecţioase sau probleme sociale cauzate de consumul de droguri. a) Reducerea ofertei Pentru reducerea ofertei de droguri, Strategia UE şi Planurile de Acţiune au în vedere realizarea următoarelor rezultate concrete identificabile: O îmbunătăţire măsurabilă a 35 Strategia Europeană pe Droguri

12 eficienţei, eficacităţii şi a cunoştinţelor de bază în intervenţiile şi acţiunile de aplicare a legii de către Uniunea Europeană şi Statele Membre având ca ţintă producerea, traficul de droguri, deturnarea precursorilor din cursul legal, incluzând deturnarea precursorilor utilizaţi pentru fabricarea drogurilor sintetice, importaţi în Uniunea Europeană, traficul de droguri şi finanţarea actelor de terorism şi spălarea banilor în legătură cu infracţiunile la regimul juridic al drogurilor. Aceasta trebuie realizată prin concentrarea asupra criminalităţii organizate aflate în legătură cu drogurile, utilizând instrumentele şi cadrul de lucru existent, acolo unde se poate putându-se opta pentru cooperare regională sau tematică şi pentru căutarea unor metode de intensificare a acţiunilor preventive în legătură cu infracţiunile legate de droguri. În domeniul politicii judiciare şi de aplicare a legii a Uniunii Europene pe droguri, aceasta trebuie concentrată pe următoarele priorităţi şi activităţi, după cum urmează: Dezvoltarea cooperării în domeniul aplicării legii atât la nivelele strategice cât şi la cele de prevenire a criminalităţii, cu scopul de a dezvolta activităţile operative în domeniul drogurilor şi al deturnării precursorilor din circuitul legal de producţie, al traficului de droguri peste frontierele interne ale Uniunii Europene, al reţelelor criminale angajate în aceste activităţi şi al celorlalte infracţiuni grave legate de acestea, respectând, în acelaşi timp, principiul subsidiarităţii. Cooperarea strategică în domeniul aplicării legii cu privire la droguri şi precursori ai drogurilor, trebuie să acorde prioritate acelor probleme şi forme ale criminalităţii care pot avea impact asupra întregii Uniuni Europene, astfel asigurând obţinerea unui progres în Statele Membre. Intervenţiile preventive derivate din teoria bazată pe factorii de risc şi de protecţie necesită o cunoaştere precisă a naturii, intensităţii şi mecanismelor de acţiune ale factorilor cu care se lucrează. Dezvoltarea actuală a cercetării nu permite deocamdată cunoaşterea factorilor a căror modificare sau mediere va fi cea mai eficace pentru reducerea cererii de droguri. Este nevoie de dezvoltarea de noi studii capabile să identifice factorii de risc cauzali în etiologia abuzului de droguri, pentru a-i diferenţia în mod clar de aceia a cărei asociere cauzală nu se poate demonstra. Majoritatea studiilor pe care s-a clasificat modelul factorilor de risc şi de protecţie se bazează pe studii realizate în cultura anglosaxonă. Chiar dacă în actualitate încep să se generalizeze studii în alte realităţi etnice şi culturale, rămâne încă un câmp deschis în ceea ce priveşte diversitatea realităţii existente, de exemplu, în cultura europeană sau cea latino americană. Literatura asupra cercetării în prevenire arată că modelele primitive au utilizat frecvent instrumente necorespunzătoare pentru a produce anumite date semnificative şi interpretabile cu privire la rezultatele intervenţiei pe care doreau să le măsoare. În acest sens, este posibil ca eşecul acestor programe de prevenire în producerea unor efecte consistente şi durabile s-ar putea datora unei varietăţi de 12

13 factori ce include greşeli în formularea aspectelor teoretice, deficienţe cu privire la punerea în practică a intervenţiei, aplicarea unor modele sărace de cercetare, sau o combinaţie a tuturor acestor factori anteriori. Analiza caracteristicilor programelor realizate în ultimii ani demonstrează că cercetarea asupra consumului de droguri s-a centrat, în principal, pe dezvoltarea, implementarea şi evaluarea programelor dezvoltate în mediul şcolar. Cunoaşterea factorilor de risc şi de protecţie contextuali şi individuali sugerează necesitatea studierii eficienţei intervenţiilor ce cuprind strategii de modificare a contextului, de aplicare de măsuri legislative de protecţie şi control, de influenţă socială şi individuală şi de dezvoltare de competenţe personale. Cunoaşterea costului/eficienţă al activităţilor realizate cu resurse publice nu constituie doar o cerere socială crescută, ci şi o exigenţă la care nu se poate renunţa pentru dezvoltarea intervenţiilor îndreptate către prevenirea abuzului de droguri. În măsura în care cercetarea poate deveni un element important în procesul deciziilor politice şi comunitare, intervenţiile pentru reducerea cererii de droguri vor putea fi mai sensibile şi vor putea răspunde mai bine necesităţilor existente referitor la consumul problematic de droguri. Studiile şi cercetările în domeniu au pus în evidenţă existenţa următorilor factori de protecţie: a) Factori de protecţie individuali: Capacitatea individuală a copilului sau adolescentului de a rezolva probleme şi sentimentul de autoeficienţă, chiar dacă pentru a putea stabili capacitatea predictivă a acestui factor este nevoie de mai multe studii prospective în domeniu. Capacitatea individuală de a interioriza norme sociale cu privire la controlul consumului de droguri. b) Factori de protecţie familiali: Existenţa unor legături emoţionale puternice între părinţi/tutore şi copii. Prezenţa părinţilor/tutorilor în viaţa copiilor. Participarea părinţilor la activităţile copiilor este foarte importantă. Existenţa unor norme familiale generale, clare, consistente şi stabile. Supravegherea şi supervizarea părintească asupra vieţii copiilor. c) Factori de protecţie educativi: Existenţa unui randament şcolar satisfăcător cu aspiraţii şi aşteptări rezonabile de a continua studiile. Existenţa unei legături afective pozitive cu şcoala şi/sau cu profesorii. 13

14 d) Factori de protecţie contextuali: Disponibilitatea unui mediu social de suport şi întărirea abilităţilor copilului de a înfrunta succesivele provocări pe care le presupune integrarea socială (familia, sisteme de suport social exterior). Existenţa unor legături emoţionale puternice cu instanţele socializatoare, precum familia, şcoala, biserica sau alte instituţii cu caracter social şi participarea activă la activităţile acestor instanţe sociale. Menţinerea unor valori prosociale din partea grupului de egali dar şi aprecierea pozitivă a grupului de către părinţi sau tutori. Unul din rolurile cele mai importante pe care le are în actualitate cercetarea ştiinţifică în consumul de droguri este acela de a clarifica natura şi forţa sau intensitatea asocierii dintre factorii consideraţi ca declanşatori şi factorii consideraţi ca rezultat, precum şi forma în care aceşti factori interacţionează între ei Politici şi strategii de limitare a consumului ilicit de droguri În contextul general al concentrării comunităţii internaţionale asupra criminalităţii organizate în legătură cu drogurile, Guvernul României şi-a asumat lupta împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri ca o prioritate, adoptând o abordare coordonată şi multisectorială a acesteia, concretizată, într-o primă fază, în Strategia Naţională Antidrog pentru perioada Materializarea concepţiei Guvernului României în acest domeniu, în perioada , a fost elocvent exprimată, printre altele, prin înfiinţarea Agenţiei Naţionale Antidrog, instituţie de specialitate cu rolul de a stabili o concepţie unitară privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Amploarea acestui fenomen, pe fondul dezvoltării reţelelor de criminalitate organizată transnaţională, impune o nouă strategie, integrată în plan intern şi internaţional, ca reacţie în faţa acestei ameninţări. Ulterior, ca o continuare firească, a fost elaborată Strategia Naţională Antidrog , strategie aflată într-o concordanţă deplină cu prevederile noii Strategii Europene în domeniu şi care a stabilit obiectivele generale şi specifice pentru reducerea cererii şi ofertei de droguri, pentru întărirea cooperării internaţionale şi dezvoltarea unui sistem global integrat de informare, evaluare şi coordonare privind fenomenul drogurilor. Realizarea acestei strategii într-o viziune mult mai realistă şi mai practică a fost posibilă ca urmare a acumulării de experienţă prin implementarea primei strategii, precum şi prin identificarea disfuncţionalităţilor puse în evidenţă de Rapoartele anuale de evaluare realizate de Agenţie. În România, fenomenul drogurilor se află sub media europeană pentru aproape toţi indicatorii care sunt analizaţi de Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei 14

15 de Droguri de la Lisabona 36, fiind din fericire departe de problemele majore cu care se confruntă multe dintre statele Uniunii Europene. În România, cele mai importante tendinţe înregistrate la nivel naţional s-ar putea rezuma astfel: Majoritatea indicatorilor criminalităţii la regimul drogurilor şi precursorilor sunt în continuă creştere, în mod deosebit a numărului de infracţiuni legate de trafic; Cifrele statistice relevă faptul că mediul urban continuă să fie cel mai afectat de infracţionalitatea privind consumul ilicit de droguri. Astfel, procentul infracţiunilor săvârşite în mediul urban este de peste 90%, faţă de mediul rural unde procentul înregistrat este sub 7%; În Capitală, evoluţia fenomenului pe indicatorii statistici analizaţi păstrează o dinamică accelerată de creştere, rata anuală de creştere fiind de peste zece procente; Statistic numărul de infracţiuni referitoare la droguri şi precursori ne arată că distribuţia pe sexe se prezintă astfel: 84,3% bărbaţi şi 15,7% femei; În acest context şi pe baza analizelor statistice şi de conţinut, subliniem încă o dată importanţa programelor europene, naţionale şi regionale de prevenire a consumului şi traficului illicit de droguri, a căror eficienţă se va vedea în timp. Comportamentul delicvent al consumatorilor de droguri, este condiţionat atât de modificarea personalităţii lor, cât şi de scopul de a obţine drogurile. a) aspectul juridic Narcomania are multiple tangenţe cu jurisprudenţa, deoarece multe fapte licite se comit sub influenţa drogurilor în dependenţă de aceasta ele se penalizează conform Codului Civil sau Penal. Legea permite o limitare a capacităţii de acţiune, mai ales în afacerile de avere pentru persoanele care fac abuz de alcool şi de substanţe narcotice. Comportamentul delincvent la narcoamani şi toxicomani se manifestă de cel mai multe ori prin acţiuni îndreptate în vederea procurării drogurilor pe orice căi. De regulă, ei sînt consideraţi responsabili de faptele săvîrşite şi sînt traşi la răspundere penală. Iresponsabile sînt considerate persoanele cu o degradare adâncă după întrebuinţarea sistematică a substanţelor narcotice (în stare de dependenţă asociată cu tulburări psihice, uneori intoxicaţia cu droguri (morfină, cocaină, haşiş) duce la declanşarea unor tulburări psihice acute ca:,,delirum tremens" sau un paranoid de persecuţie, otrăvire, influenţă. Dacă faptele criminale sînt comise şi acestea stări psihotice, bolnavii sînt consideraţi iresponsabili, iar actele antisociale săvîrşite în timpul unei beţii alcoolice nu exclud responsabilitate. Narcomaniile duc la o serie de conflicte cu caracter socio-umanitar, familial, patrimonial, încheieri de contracte, în care sînt implicaţi atît narcomanii, cît şi familiile lor. Dacă actele civile 36 Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri de la Lisabona, Raport pe anul

16 au fost efectuate cînd bolnavul de narcomanie se află într-o stare psihotică sau de o demenţă organică, ele se socotesc nevalabile, iar bolnavii iresponsabili. Dacă drogurile sînt întrebuinţate de persoane ce suferă o boală psihică, ca de ex. schizofrenia sau epilepsia, atunci capacitatea de muncă şi acţiune depinde de boala principală (defectul primar). Acei pacienţi care se eschivează de la tratamentul benevol sau continuă administrarea substanţelor narcotice sau toxice, după cura de tratament la care au fost supuşi, urmează tratamentul obligatoriu pe termen de 4 luni. Dacă cei care suferă de narcomanie încalcă în mod sistematic ordinea publică, drepturile altor cetăţeni ei sînt trimişi prin instanţa de judecată la educaţie muncă şi tratament în instituţiile de reabilitare socială a organelor afacerilor interne. În caz de săvîrşire a unei infracţiuni de către un alcoolic sau narcoman dacă există avizul medical, instanţa de judecată, la cererea organizaţiei obşteşti, a colectivului de muncă, a organului de ocrotire a sănătăţii sau din proprie iniţiativă, paralel cu pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, poate să aplice unei asemenea persoane tratament medical forţat. Persoanele sus-numite, fiind condamnate la pedepse neprivative de libertate vor fi supuse unui tratament forţat în instituţii medicale cu regim special de tratament şi de muncă. Dacă asemenea persoane au fost condamnate la privaţiune de libertate, în timpul executării pedepsei ele vor fi supuse unui tratament forţat, iar după eliberare din locul de detenţie, dacă este necesară continuarea unui astfel de tratament, ele vor fi tratate în instituţii medicale cu regim special de tratament şi muncă. Încercarea tratamentului medical forţat se dispune de instanţa de judecată la propunerea instituţiei medicale, în care se tratează persoana respectivă. Fabricarea, procurarea, păstrarea, transportarea, expedierea ilegală în scop de desfacere ilegală a substanţelor narcotice se pedepseşte cu privaţiunea de libertate cu sau fără confiscarea averii. La ora actuală, narcomania constituie fără îndoială o problemă majoră pentru întreaga societate. Ea are repercusiuni negative în: jurisprudenţă - prin incidenţa faptelor ilicite săvîrşite în urma consumului de drog; medical - sărăcirea genofondului condiţionat de igiena contingentului consumatorilor de drog; psihologo-pedagogic - prin degradarea moral-etică; socială - prin degradarea în ansamblu a societăţii. b) Aspectul social Existenţa milenară a problemei narcomaniei precum şi epidemizarea excesivă a întregului glob în ultimele decenii, a impus abordarea şi aplicarea în viaţă a diferitor strategii de combatere" a acestui flagel. Anume existenţa multiplă şi variată a strategiilor impune precizarea măsurilor contraindicate profilaxiei narcomaniei, şi anume: 1. În combaterea narcomaniei nici într-un caz nu trebuie să ne bazăm pe eficacitatea unor raiduri unice. Un fenomen social ce există de mai multe secole nu poate fi lichidat atîta timp cît există cauzele şi factorii favorabili consumului de drog. În ceea ce priveşte măsurile de constrîngere şi represiune, acestea mereu au condus la noi fenomene de o amploare şi mai mare astfel agravînd şi nicidecum ameliora situaţia. 16

17 2. În combaterea narcomeniei nu trebuie să ne bazăm pe sistarea traficului de droguri şi a căilor de acces. Aceasta practic este imposibil din mai multe considerente: comerţul şi traficul internaţional ilegal de droguri este o afacere profitabilă în statele căreia stau guvernele şi şefii de state; sistarea globală a unor preparate narcotice ar duce la sintetizarea altora, dar mult mai toxice. 3. În combaterea narcomaniei, societatea în ansamblu, nu trebuie să reacţioneze la narcomanie prin panică şi izolare că să adopte un comportament de înţelegere şi compătimire. Estimările diferitor cercetări din ultimii ani în domeniul dat au relevat prezenţa în societate a două tipuri de reacţii cu privire la narcomania juvenilă: 1. Narcoamania juvenilă - este privită ca un indiciu antisocial. Adepţii acestei concepţii tratează narcomania juvenilă ca şi alcoolismul, tabacismul şi chiar delincvenţa juvenilă. Aceasta deoarece sînt aceşti factori favorabili declanşării ei, aceiaşi categorie de copii cad sub influenţa ei. În domeniul profilaxiei ei propun soluţionarea problemei prin ajustarea programelor deja existente în domeniul profilaxiei alcoolismului şi tabacismului juvenil. Părtaşii acestui tip de reacţie consideră că întreaga responsabilitate pentru profilaxia narcomaniei juvenile trebuie să şio asume instituţiile de învăţămînt. 2. Narcomania juvenilă - este tratată ca o nouă patologie socială cu grave consecinţe pe viitor. Adepţii acestui tip de reacţie văd profilaxia narcomaniei prin elaborarea şi implementarea unor programe calitativ noi. Însă, în ultimii ani, în domeniul elaborării programelor profilactice s-au constatat două tendinţe negative: Tendinţa comercializării programelor profilactice. Aceasta înseamnă că la elaborarea programelor fie nu se ţine cont de populaţia căreia este destinată, fiind costisitoare programele nu pot fi implementate, fie că programele şi metodica nu au bază teoretică şi ştiinţifică solid argumentată. Tendinţa destinării incorecte a programelor - programele elaborate de psihologi, medici, biologi sînt implimetate de pedagogi, fără a avea o pregătire specială în domeniu. Drama consumului de rog se desfăşoară în primul rând din lipsa informării coerente şi adaptării oricărui nivel comprehensiv. Protagoniştii acestei drame sunt adolescenţii, părinţii, profesorii şi instituţiile sociale destinate copiilor (şcoli, licee, colegii, universităţi). Cei dintâi afectaţi, adolescenţii sunt lipsiţi de o informare corespunzătoare în ceea ce priveşte pericolul consumului de droguri, dar şi de un anumit ajutor psiho-pedagogic specializat pentru depăşirea momentelor de criză. Părinţii şi profesorii, pe lîngă dificultăţi de adaptare intergeneraţională determinată de criza adolescentină, se mai confruntă cu un pericol. Atitudinea lor de excludere e condiţionată de aceiaşi lipsă de informare. Soluţiile unei preveniri efecitare ar fi atît informarea corectă a părinţilor şi profesorilor, precum şi distrugerea miturilor" şi concepţiilor unui viciu temporar, cât şi mai cu seamă modificarea relaţiilor interpesonale, intra-familiale, schimbarea atitudinii faţă de copii şi perceperea acestora ca pe o persoană integrată cu drepturi, probleme şi interese ce trebuie respectate. Pedagogia colaborării este principiul educării copilului în familie şi şcoală. Copilul, 17

18 puberul, adolescentului trebuie să i se creeze motivaţia şi interese în familie prin încadrarea în diferite activităţi, şi atunci este foarte puţin probabil că el se va pasiona de vizionarea filmelor" toxico - şi narcomanice prin subsoluri. Instituţiile de învăţământ, din aceiaşi lipsă de informare şi lipsa legăturilor dintre toate infrastructurile aparatului de stat, chemate să răspundă de aceste fenomene anomice, duce la o politică de excludere. Directorii de şcoli şi profesorii îi etichetează pe narcomani juvenili ca pe copii grei", copii problemă", îi exmatriculează şi îi duc în internate şi instituţii speciale, adică îi exclud şi îi izolează de societate. Soluţiile ar fi instituirea unui post, unei funcţii, sau a unui organ responsabil de problemele narcomaniei juvenile, precum şi conlucrarea tuturor verigilor şi nivelurilor aparatului de stat în domeniul respectiv. De asemenea se solicită elaborarea şi punerea în practică a programelor educative sub forma editării materialului informativ şi educativ, cu conţinut semantic, adaptat fiecărei categorii sociale vizate. Aceste materiale conţin măsuri de prevenire, intervenţie, descrieri ale efectelor drogurilor cu implicaţiile lor. Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională A finalizat reformele odată cu aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană în anul 2007, România şi-a asumat responsabilităţi şi obligaţii importante în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, care includ ca o componentă esenţială cooperarea internaţională în materie penală, şi deci implicit în domeniul poliţienesc, deoarece nu se poate vorbi despre integrarea României în structurile U.E. şi euroatlantice, fără a se realiza compatibilizarea instituţiilor naţionale de aplicare a legii cu structurile similare din ţările membre ale U.E.. În conformitate cu prevederile H.G. nr. 306/ , pentru aprobarea Strategiei actualizate privind reforma instituţională a M.A.I., prin O.M.A.I. nr. S/I/0552 din , a fost constituit Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, care include în structura organizatorică: Punctul Naţional Focal, (Serviciul Operaţional, Unitatea Naţională EUROPOL, Serviciul SIRENE) şi Biroul Naţional INTERPOL (Serviciul Urmărire Internaţională şi Extrădări, Serviciul Documentare Operativă şi Serviciul Identificare Judiciară), ambele fiind conduse de un director general adjunct, fiind sprijinite de o infrastructură comună celor două structuri, compusă din: Serviciul Analiză Sinteză, Serviciul Dispecerat, Documente Clasificate şi Secretariat, precum şi din compartimentele Traduceri, Juridic, Administrativ şi Informatică. Acestea formează o platformă naţională de cooperare poliţienească, păstrând individualitatea specifică a fiecărei structuri înglobate, stabilită anterior, conform legislaţiei în vigoare şi a obligaţiilor asumate de România, pe segmente de activitate, asigurându-se astfel: organizarea managementului integrat între structurile M.A.I., precum şi a mecanismelor de cooperare operativă cu alte ministere, ori cu organisme internaţionale, cum sunt EUROPOL şi INTERPOL, ori poliţii naţionale din alte ţări; dezvoltarea colaborării regionale şi internaţionale cu ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România, cu ataşaţii de afaceri interne şi cu ofiţerii de legătură români acreditaţi în state ale U.E. şi consolidarea cooperării cu agenţiile internaţionale din domeniu. 18