Cap. 1 Consumatorul si comportamentul său raţional

Transcription

1 Cap. 1 Consumatorul si comportamentul său raţional 1.1 Nevoi si resurse Clasificarea nevoilor umane: 1. După ipostaza în care se manifestǎ fiinţa umană: a) Nevoi biologice: hranǎ, apǎ, aer, de odihnǎ, de reproducere, de menţinere a temperatuii corpului constantǎ b) Nevoi sociale (de asociere la un grup, de comunicare, de securitate, de a participa la viaţa socialǎ) c) Nevoi psihologice şi spirituale (de stimǎ şi respect, de afirmare, de cunoaştere, de a fi instruit etc.) 2. Dupǎ gradul lor de complexitate: a) Nevoi elementare (de bazǎ, inferioare, biologice) b) Nevoi complexe (elevate, superioare, în special nevoi spirituale) 3. Dupǎ nivelul la care se manifestǎ: a) Nevoi generale (se manifestǎ la nivelul întregii umanitǎţi sau societǎţi) b) Nevoi individuale (personale) c) Nevoi de grup (se manifestǎ la nivelul unui grup de interese sau instituţionalizat) 4. Dupǎ gradul lor de necesitate: a) Nevoi de lux (blǎnuri, bijuterii etc.) b) Nevoi vitale (de hranǎ, apǎ, aer, odihnǎ, de comunicare, cunoaştere) c) Nevoi de vicii (cafea, tutun, alcool, droguri etc.) Clasificarea resurselor 1. În functie de provenientă a. primare potentialul uman si natural b. derivate rezultat al activităţii umane 2. După natura lor: a. umane b. materiale c. financiare d. informaţionale e. Costul de oportunitate reprezintă beneficiul (câştigul) asociat celei mai bune variante la care s-a renunţat în favoarea alternativei alese. 1.2 Consumatorul si comportamentul său A. Utilitatea economică Consumatorul este persoana care utilizeazǎ bunuri şi servicii în scopul satisfacerii trebuinţelor sale. Consumatorul se defineşte prin: - trebuinţele şi preferinţele sale - veniturile de care dispune. Preferinţele consumatorilor se exprimǎ în utilitatea bunurilor şi serviciilor. Din punct de vedere economic, utilitatea este satisfacţia sau plǎcerea resimţitǎ de o persoanǎ în urma consumǎrii unui anumit bun sau serviciu. Aprecierea utilitǎţii unui bun sau serviciu este subiectivǎ. A1. Utilitatea totalǎ Utilitatea totalǎ (U t ) reprezintǎ satisfacţia totalǎ resimţitǎ de un consumator în urma consumǎrii unui numǎr oarecare de bucǎţi dintr-un bun. Notǎm: U 1 = utilitatea primei bucǎţi care se consumǎ; U 2 = utilitatea celei de-a doua bucǎţi care se consumǎ; U 3 = utilitatea celei de-a treia bucǎţi care se consumǎ;... 1

2 U n = utilitatea celei de-a n-a bucǎţi care se consumǎ; U t = utilitatea totalǎ; U t = U 1 + U 2 + U U n = U i, unde i = 1,2,...,n. Rezultǎ : U t = U i, unde i = 1,2,3,...,n. A2. Utilitatea marginalǎ Utilitatea marginalǎ ( U mg ) reprezintǎ satisfacţia suplimentarǎ resimţiţǎ de un consumator în urma consumǎrii unei unitǎţi suplimentare dintr-un bun, ceilalţi factori rǎmânând constanţi. Tabelul II.1 Utilitatea marginalǎ a bomboanelor Bomboane Utilitatea Utilitate marginalǎ consumate totalǎ (U t ) ( U mg ) nici una = 10 prima = 8 a doua = 5 a treia = 2 a patra = 0 a cincea 25 Formula dupǎ care se calculeazǎ utilitatea marginalǎ este : U U mg, Q Unde : U utilitatea marginalǎ; U = variaţia utilitǎţii; Q = variaţia cantitǎţii consumate. mg Prin definiţie, utilitatea totalǎ este suma utilitǎţilor individuale în condiţiile asumǎrii unei cantitǎţi oarecare dintr-un bun. Prin definiţie, utilitatea marginalǎ reprezintǎ variaţia utilitǎţii totale în condiţiile în care cantitatea consumatǎ dintr-un bun se modificǎ cu o unitate. Utilitatea marginalǎ descreşte pe mǎsurǎ ce creşte consumul. Acesta atinge valoarea zero atunci când utilitatea totalǎ începe sǎ scadǎ, capǎtǎ valori negative. Evoluţia utilitǎţii marginale, în funcţie de cantitatea consumatǎ, este definitǎ de legea descreşterii utilitǎţii marginale. Conform acestei legi, utilitatea marginalǎ se diminueazǎ pe mǎsurǎ ce creşte cantitatea în care este consumat un bun. B. Consumatorul rational Comportamentul consumatorului se subordoneazǎ unor cerinţe de raţionalitate şi eficienţǎ. Raţional este ca satisfacţia resimţitǎ de consumator în urma cheltuirii venitului de care dispune sǎ fie cât mai mare. Satisfacţia resimţitǎ reprezintǎ efectele obţinute în urma consumului, iar venitul cheltuit reprezintǎ efectele depuse în vederea consumului: satisfacti a eficienţa consumului = cheltuieli Eficienţa consumului se exprimǎ sub forma raportului utilitate/preţ: 2 E = P U

3 U = utilitatea sau satisfacţia resimţitǎ; E = eficienţa; P = preţul. În termeni de utilitate, eficienţa unui act de consum se mǎsoarǎ prin utilitatea pe unitatea monetarǎ cheltuitǎ, iar un consumator raţional obţine maximum de utilitate cumpǎrând, cu venitul limitat de care dispune, diferite bunuri sau servicii oferite spre vânzare. Regula de maximizare a utilitǎţii: Utilitatea maximǎ se obţine atunci când utilitatea marginalǎ obţinutǎ cu ultima unitate monetarǎ cheltuitǎ pentru achiziţionarea unui bun este aceeaşi cu utilitatea marginalǎ pe ultima unitate monetarǎ cheltuitǎ pentru orice alt U mga U mgb bun P P A B Regula de maximizare a utilitǎţii ne spune de fapt, cǎ un consumator va obţine satisfacţie maximǎ dacǎ îşi va cheltui venitul disponibil astfel încât ultima unitate monetarǎ cheltuitǎ pentru un bun sǎ îi procure o satisfacţie suplimentarǎ ( U ), egalǎ cu satisfacţia suplimentarǎ procuratǎ de ultima unitate monetarǎ cheltuitǎ pentru a cumpǎra oricare alt bun. mg FISA DE LUCRU Cererea Cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care consumatorii pot şi sunt dispuşi să o cumpere într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preţ. Cererea exprimă atât trebuinţele şi preferinţele consumatorilor, cât şi posibilităţile lor de cumpărare. Trebuinţele sau preferinţele nu reprezintă o cerere efectivă. Unei persoane poate să-i placă foarte mult un anumit produs, dar nu il va cumpăra dacă nu poate plăti preţul cerut. În acest caz preferinţele nu se vor exprima pe piaţă sub formă de cerere. Cererea solvabilă reprezintă cererea de bunuri şi servicii pentru care cumpărătorii dispun de mijloace de plată. Exemplu: Să presupunem ca un consumator oarecare cumpără CD-uri. Cererea se prezintă ca in tabelul de mai jos: Pretul unui CD(u.m) Cantitatea cerută(nr CD-uri) într-o lună Consumatorul va cumpăra o cantitate mai mare dintr-un anumit produs dacă preţul acestuia scade si invers. Obs! Din tabel nu reiese care este preţul pieţei la care se vând CD-urile. Acesta nu depinde numai de cerere ci si de ofertă. Desenaţi curba cererii. Obs! Curba cererii este descrescătoare la preţ! Relaţia inversă dintre preţ si cantitatea cerută poarta denumirea de legea cererii. Ea este reprezentată grafic mai sus (din graficul facut). Elasticitatea cererii Proprietatea cererii de a se modifica sub acţiunea factorilor care o influenţează se numeşte elasticitate. Dintre acestia, cei mai importanţi sunt preţul şi venitul consumatorului. Elasticitatea cererii in funcţie de preţ Pentru a determina gradul de elasticitate a cererii pentru un bun oarecare, se calculeaza coeficientul de elasticitate. Variaţia cantităţii cerute(%) Kec/p = - variaţia preţului (%) = Δ Q(%) / Δ P (%)

4 Unde Δ Q(%)= Δ Q/ Q 0 x 100 Δ P(%)= Δ P/ P 0 x 100 Inlocuind in formulă obţinem: Kec/p = - Δ Q : Δ P Q 0 P 0 Tipuri de elasticitate a cererii in funcţie de preţ : a) elastică la care modificarea preţului cu un anumit procent determină modificarea cererii cu o mărime mai mare. Exemplu: autoturisme, calculatoare, etc. Kec/p > 1 b) inelastică schimbarea preţului cu un anumit procent detremină o modificarea mai mică a cantităţii cerute, in sens invers. Exemplu : daca preţul hartiei creste, cantitatea hartiei ceruta de o editură nu se va scadea foarte mult, pt ca hartia este de strictă necesitate. Kec/p < 1 c) unitară, modificarea preţului cu un anumit procent detremină modificarea cu aceeasi mărime a cantităţii cerute. Kec/p = 1 d) perfect elastică modificarea oricât de mică a preţului determină o variaţie foarte mare a cantităţii cerute. Exemplu: piaţa financiară- acţiuni. e) perfect inelastică atunci când modificarea preţului nu determină nicio modificare a cantităţii cerute.exemplu : oferte promoţionale in limita stocului disponibil. Elacticitatea cererii în funcţie de venit Cererea este, de regulǎ, într-un raport de determinare directǎ, pozitivǎ faţǎ de modificarea mǎrimii venitului consumatorilor. Astfel: dacǎ venitul consumatorilor creşte, acesta determinǎ creşterea cererii; daca venitul consumatorilor scade, acesta determinǎ scǎderea cererii Indicatorul care ne aratǎ mǎrimea elasticitǎţii este coeficientul de elasticitate al ererii în funcţie de venitul consumatorilor: K ec / v C C1 C0 C0 C0 RC K ec / v V V1 V0 RV V0 V0 Atunci când venitul creşte, creşte şi cererea, dar nu în aceeaşi mǎsurǎ pentru diferite bunuri marfare: pentru bunurile obişnuite variaţia veniturilor consumatorilor determinǎ o variaţie de acelaşi sens a cererii K / 0 ec v acele bunuri pentru care numesc bunuri inferioare. K ec / v 0, adicǎ variaţia veniturilor determinǎ o variaţie de sens contrar a cererii, se 4

5 Cap.2 PRODUCĂTORUL ŞI COMPORTAMENTUL SĂU RAŢIONAL 1. Proprietatea şi libera iniţiativă A. Întreprinderile - agent economic Producatorul- persoana care utilizează resurse (naturale, materiale, umane) pentru a produce bunuri si servicii. Întreprinderile- unităţi economice de baza la nivelul cărora se desfăsoară activităţi de productie si de distributie a bunurilor si serviciilor. Au diferite dimensiuni si se afla in diferite forme de proprietate. Proprietatea reprezintă relaţia dintre oameni (indivizi, grupuri, societate), cu privire la însuşirea bunurilor existente sau produse de societate. Drepturi sau atribute ce revin deţinătorilor proprietăţii: - Posesia însuşirea de către o persoana a bunurilor - Dispoziţia dreptul de a dispune de acele bunuri - Folosinţa- utilizarea bunului aflat în posesie - Uzufructul însuşirea beneficiilor care apar în legătură cu acel bun Atributele pot fi cedate total sau partial: Înstrăinare sub toate aspectele (vanzare-cumpărare, donaţie, mostenire) Înstrăinare partială (închiriere, arendare, etc) Forme de proprietate a) proprietate particulară : individuală proprietarul foloseşte, administrează şi îşi însuşeste roadele; asociativă un grup de pers fizice sau juridice se asociază pt a administra o afacere, pt a desfasura anumite activitati; b) proprietate publică proprietarii sunt unităţi ale admnistraţiei publice (scoli publice, spitale publice) c) proprietate mixtă ACTIVITATE: Identificati avantajele si dezavantajele diferitelor tipuri de întreprinderi. B. Libera initiativă in economia de piaţă Libera iniţiativă se concretizează in dreptul agenţilor economici: de a dispune asa cum doresc de proprietea sa de a-şi administra după propria dorinţă afacerea Libera iniţiativă este manifestarea libertăţii economice a proprietarului de a-şi menţine, dezvolta sau restrânge activitatea, de a decide in conformitate cu propriile interese tinând cont si de normele legale şi de utilizarea raţională a resurselor. Manifestarea liberei iniţiative înseamnă şi asumarea unor responsabilităţi cu privire la : - natura activităţii - persoanele implicate - locul de desfăşurare - locul de desfacere a produselor şi serviciilor - dimensiunea activităţii Orice economie de piaţă este o economie deschisă, bazată pe schimb si pe proprietatea privata asupra resurselor de productie.economia deschisă se caracterizează prin: - proprietate privata - preturi libere - libertate economică - concurenta - interventia limitata a statului in economie 5

6 2. Factorii de productie şi combinarea acestora Factorii de productie sunt resursele atrase în activitatea economica. Resursele naturale si munca sunt factori de productie primari. Resurse: - regenerabile - neregenerabile Munca este considerata factorul de productie cel mai important. Munca este o activitate desfasurata de oameni, presupunand capacitatea fizica si intelectuala de a produce bunuri si servicii. Capitalul este un factor de productie derivat. Bunurile de capital sunt bunuri rezultate din procesele economice anterioare si sunt utilizate pentru a produce alte bunuri si servicii. Dupa modul in care se consuma si se inlocuiesc, in cadrul proceselor economice la care participa, bunurile de capital sunt grupate in capital fix si capital circulant. Capitalul fix (Kf) cuprinde bunuri care se consumă si se înlocuiesc dupa mai multi ani de utilizare: clădiri, masini, utilaje, instalatii, drumurile etc. Acestea participă la mai multe procese de productie in cadrul carora se consuma treptat. Capitalul circulant (Kc) cuprinde bunuri care se inlocuiesc dupa fiecare proces de productie: materii prime, combustibil, energie, apa tehnologica etc. Acestea participa la un singur proces de productie, in cadrul caruia se consuma complet. K = Kf + Kc K= intregul capital utilizat Deprecierea capitalului fix este cunoscuta sub forma de uzura. Uzura poate fi: fizica sau morala Atragerea resurselor de productie in activitatile economice depinde de tehnologia existenta si de costurile implicate. Conditiile tehnice existente la un moment dat ofera posibilitatea de a prelucra doar anumite resurse. Acestea devin factori de productie efectivi, spre deosebire de resursele care nu pot fi prelucrate cu tehnologia existenta si care vor deveni factori de productie in viitor. Costul cu care pot fi prelucrate resursele este deosebit de important pentru producator. Daca, pentru a utiliza anumite resurse, el trebuie sa plateasca un cost mai mare decat cheltuielile pe care le poate recupera, rational este sa renunte, in caz contrar va fi obligat sa suporte pierderile. Factorii de productie sunt combinati in functie de tipul de bun sau serviciu care se produce si de cantitatea in care se produce. Combinarea reprezinta modul specific de unire a factorilor de productie in vederea producerii diferitelor bunuri si servicii. In functie de tipul de bun sau serviciu, producatorul selecteaza factorii specifici domeniului de activitate respectiv, factori impusi de tehnologia de fabricatie. In functie de cantitatea de bunuri si servicii de care se estimeaza ca este nevoie, producatorul va achizitiona si combina cantitati mai mari sau mai mici de factori. El trebuie sa combine eficient factorii de productie, pentru a obtine maxim cantitate la minim consum. Combinarea optima este aleasa in urma substituirii unor factori de productie cu altii si a calcularii unor indicatori de eficienta, precum productivitatea. Suplimentul dintr-un factor (de regula, capital) necesar pentru a reduce cu o unitate cantitatea utilizata dintr-un alt factor (de regula, munca), astfel incat productia sa nu se reduca, reprezinta rata marginala de substitutie (RmgS) 6

7 3. Eficienta economica şi productivitatea Agenţii economici evaluează rezultatele activităţii lor cu ajutorul indicatorilor economici, denumiţi şi indicatori de eficienţă. Indicatorii economici sunt expresii numerice ce măsoară activitatea economică. Indicatorii de eficienţă sunt: Productivitatea; Costul; Profitul Productivitatea reprezintă eficienţa, randamentul sau rodnicia cu care sunt combinaţi şi utilizaţi factorii de producţie în activitatea de obţinere a bunurilor şi serviciilor. Randamentul factorilor de producţie se apreciază cu ajutorul nivelului productivităţii. Relaţia care exprimă nivelul productivităţii este: W = Q/Fi, unde: W = nivelul productivităţii Q = producţia (exprimată în unităţi fizice - bucăţi, kilograme, metri, tone sau/şi în unităţi monetare - lei, dolari, euro) Fi = efortul depus, factorii de producţie utilizaţi exprimaţi în unităţi fizice sau monetare SARCINI! (pe grupe) 1. Ce efecte generează cresterea productivităţii la nivelul firmei? 2. Ce efecte generează cresterea productivităţii la nivelul economiei nationale? Nivelul şi evoluţia productivităţii depind de numeroase împrejurări economice şi extraeconomice, cum ar fi: calitatea factorilor de producţie utilizaţi; calitatea organizării şi managementului activităţii economice; motivaţia economică a posesorilor factorilor de producţie; condiţiile naturale; climatul politic şi social existent. În practica economică se folosesc două forme de determinare şi analiză a productivităţii: productivitatea globală (totală); productivitatea parţială Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în obţinerea unui rezultat şi se poate calcula ca productivitate globală medie: W = Q/ (P+L+Kt) sau ca productivitate globală marginală: W = ΔQ/ (ΔP+ΔL+ΔKt) Nivelul productivităţii parţiale se exprimă tot prin productivitate medie şi productivitate marginală, dar redate pentru fiecare factor de producţie pentru care vrem să o calculăm în parte. Productivitatea medie exprimă eficienţa medie obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie în parte. Productivitatea muncii (WmL) arată eficienţa medie prin care este consumat factorul muncă. WmL = Q/L, unde Q = producţia; L = numărul de lucrători sau timpul lucrat, exprimat în ore de muncă. Productivitatea medie a pământului (WmP) arată eficienţa medie cu care este utilizat factorul pământ şi se calculează ca un raport între rezultatele obţinute (Q) şi suprafaţa totală de teren (P) folosită pentru obţinerea producţiei respective: 7

8 WmP = Q/P Productivitatea medie a capitalului (WmK) arată eficienţa medie cu care este utilizat factorul capital şi se calculează ca un raport între rezultatele obţinute (Q) şi capitatul tehnic utilizat (Kt): WmK = Q/Kt Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o unitate a unuia, mai multora sau a tuturor factorilor de producţie. Productivitatea marginală a muncii (WLmg) exprimă eficienţa ultimei unităţi de muncă implicată în activitatea economică. Productivitatea marginală a muncii se determină ca un raport între variaţia absolută a producţiei (ΔQ) şi variaţia cantităţii de muncă (ΔL) utilizată prin adăugarea unei noi unităţi din factorul de producţie muncă, după relaţia: WLmg = ΔQ/ΔL Productivitatea marginală a capitalului exprimă eficienţa ultimei unităţi de capital tehnic atras şi utilizat în activitatea economică. Productivitatea marginală a capitalului tehnic se determină ca un raport între variaţia absolută a producţiei (ΔQ) şi variaţia cantităţii de capital tehnic (ΔKt) utilizat prin adăugarea unei noi unităţi din factorul de producţie capital, după relaţia: WKtmg = ΔQ/ΔKt Productivitatea marginală a pământului exprimă eficienţa ultimei unităţi de teren (ha, ar, mp) atrase şi utilizate în activitatea economică Productivitatea marginală a pământului se determină ca un raport între variaţia absolută a producţiei (ΔQ) şi variaţia absolută a suprafeţei de teren (ΔP) utilizate prin adăugarea unei noi unităţi din factorul de producţie pământ, după relaţia WPmg = ΔQ/ΔP 4. COSTUL PRODUCTIEI Combinarea factorilor de producţie este un proces tehnico-economic de unire a acestora în vederea obţinerii de bunuri economice, în condiţii de eficienţă maximă. Combinarea factorilor de producţie are două laturi: latura tehnică şi latura economică. Latura tehnică are în vedere unirea factorilor de producţie specifici şi complementaritatea acestora. Latura economică vizează maximizarea profitului. Combinarea factorilor de producţie depinde de: Natura activităţii - tipul de activitate: agricultură, industrie, turism, transport, etc. Nevoia de bunuri şi servicii - cererea pentru anumite bunuri; Condiţiile tehnice de producţie - rolul esenţial în acest caz îl are progresul tehnic; Abilitatea întreprinzătorului - rolul determinant îl are aici capacitatea de a conduce o afacere. Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de un agent economic cu producerea şi desfacerea unui bun economic sau serviciu. Costul este expresia valorică a consumului de factori de producţie efectuat de întreprinzător în fiecare ciclu de producţie. Activitatea economică este eficientă atunci când costurile de producţie sunt mai mici decât veniturile obţinute din vânzarea producţiei. Consumul de capital fix se exprimă numai valoric, prin amortizare. Amortizarea se calculează conform formulei: A = Kf / n 8

9 Consumul de capital circulant este pus în evidenţă atât fizic (kg, tone, metri) - prin consum specific sau tehnologic - cât şi valoric (u.m.). Cheltuielile cu capitalul circulant (Kc) şi amortizarea (A) formează cheltuielile materiale ale firmei (Cmat) : Cmat = Kc + A Consumul factorului muncă este pus în evidenţă: Fizic - prin numărul de lucrători sau prin timpul lucrat; Valoric - prin plăţile făcute pentru salarizarea angajaţilor; Cheltuielile salariale ale firmei includ salariile lucrătorilor direct productivi (salarii directe - Sd), ale personalului administrativ (salarii indirecte - Si), contribuţiile pentru ajutorul de şomaj şi asigurările sociale (CAS). Consumul factorului pământ este pus în evidenţă numai valoric, fie prin suma necesară cumpărării acestuia, fie prin sumele plătite pentru utilizare (arendă). Costul este o parte componentă a preţului (P) de vânzare a produsului, permiţând producătorului să-şi recupereze cheltuielile suportate şi să obţină un câştig. Costurile globale reprezintă toate cheltuielile necesare obţinerii unui volum dat al producţiei unui bun sau serviciu. Costul global (CT) cuprinde costul global fix (CF) şi costul global variabil (CV). CT = CF + CV Costul global fix (CF) cuprinde costurile care, pe termen scurt, nu se modifică în funcţie de volumul producţiei: amortizarea capitalului fix, dobânzile, taxele, impozitele, salariile indirecte, chiria, întreţinerea, iluminatul şi încălzitul spaţiilor de producţie, asigurările, telefonul. Aceste costuri sunt suportate de firmă, chiar dacă producţia este zero. Costul global variabil (CV) cuprinde costurile care se modifică în funcţie de volumul producţiei: cheltuieli cu materii prime, materiale auxiliare, energia şi combustibilul pentru producţie, apa tehnologică, salarii directe. Costurile variabile evoluează în acelaşi sens cu producţia, dar nu strict proporţional. Costurile medii (unitare) reprezintă cheltuielile pe unitate de produs sau serviciu. Costurile medii (unitare) sunt: fixe, variabile şi totale. Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix suportat de fiecare unitate de produs şi se determină ca un raport între costul fix global (CF) şi volumul producţiei (Q): CFM = CF / Q Costul variabil mediu (CVM) reprezintă costul variabil suportat pentru fiecare unitate de produs şi se determină raportând costul variabil global (CV) la volumul producţiei (Q). Mărimea şi dinamica sa depinde atât de evoluţia costului variabil, cât şi a producţiei. CVM = CV / Q Costul total mediu (CTM) reprezintă costul total suportat de fiecare unitate de producţie şi se determină ca un raport între costul total global (CT) şi producţia obţinută. CTM = CT / Q Pe termen scurt, evoluţia sa depinde de dinamica CV şi Q. Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cheltuieli totale determinat de creşterea producţiei cu o unitate şi se determină ca un raport între variaţia costurilor totale (ΔCT) şi variaţia producţiei (ΔQ). Cmg = ΔCT / ΔQ Pe termen scurt, mărimea sa depinde doar de costul variabil global şi mediu: Cmg = ΔCV / ΔQ, întrucât ΔCF = 0 Cunoaşterea nivelului şi a evoluţiei costului marginal are o importanţă deosebită în fundamentarea deciziilor producătorului privind stabilirea nivelului optim al producţiei, deci în vederea maximizării profitului. 9

10 5. PROFITUL Veniturile realizate în activitatea economică sunt distribuite posesorilor de factori de producţie care au participat la obţinerea rezultatelor. În înţelesul comun al termenului, profitul constă în diferenţa dintre aceste venituri şi costurile de producţie. Profitul, în sens larg, poate fi identificat cu orice câştig, beneficiu, avantaj bănesc. În sens restrâns, profitul este un venit net obţinut de întreprinzător (antreprenor), ca posesor al factorului de producţie capital, utilizat într-o activitate economică. La nivel de firmă, profitul are funcţia de: - a reflecta raţionalitatea activităţilor economice (încasările sunt mai mari decât costurile); - a motiva în dezvoltarea, menţinerea sau restrângerea unei activităţi; - a se constitui în sursă de autofinanţare. La nivel individual, profitul are funcţia de: - a stimula iniţiativa şi creşterea eficienţei; - a stimula acceptarea riscului în activitatea economică. La nivel macroeconomic, profitul are funcţia de: - a stimula concurenţa; - a influenţa dezvoltarea economică şi progresul social; - a orienta alocarea resurselor; - a cultiva spiritul de economisire. Profitul reprezintă o sumă globală, ale cărui componente pot fi diferenţiate după mai multe criterii: 1. după calea pe care a fost obţinut: a. profit legitim, contabil - obţinut în condiţiile respectării prevederilor legale privind calculul şi impozitarea b. profit nelegitim, nelegal - obţinut fără muncă, prin încălcarea legii 2. după conţinutul profitului: a. profit brut (Prb) - obţinut prin diferenţa dintre încasări (CA-cifra de afaceri) şi costurile totale (CT) Prb = CA - CT b. profitul net ( Prn) - suma ce rămâne întreprinzătorului după plata impozitului pe profit (Ipr) Prn = Prb Ipr 3. după mărimea acestuia: a. profit normal, ordinar sau obişnuit - reprezintă suma minimă pe care un întreprinzător trebuie să o obţină pentru a fi stimulat să-şi continue activitatea b. supraprofitul (profit de monopol sau profit economic) - reprezintă un câştig suplimentar, peste cel normal, pe care îl obţin numai anumite firme ce dispun de unele avantaje faţă de concurenţi (avantaje de cost, de preţ, calitate). Mărimea profitului se exprimă cu ajutorul a doi indicatori principali: - masa profitului (Pr) Pr = CA - CT - rata profitului (Rpr ) : 1. rata profitului în funcţie de cifra de afaceri exprimă cantitatea de profit obţinută la 100 u.m. venit Rpr/CA= (Pr / CA) x se numeşte rata rentabilităţii; exprimă cantitatea de profit obţinută la 100 u.m. cheltuite Rpr/CT = (Pr/CT) x 100; (rata rentabilităţii) 3. rata profitului în funcţie de capitalul utilizat exprimă cantitatea de profit obtinuta la 100 u.m. de capital utilizat Rpr/Kt =(Pr/Kt) x

11 APLICATIE 1. O societate comerciala obtine un cursul anului incasari totale in valoare de 5000 u.m si efectueaza costuri totale de 4000 lei. Capitalul folosit are o valoare de 1000 lei. Determinati a. masa profitului b. rata profitului in functie de cifra de afaceri, costuri totale si capital. 6. OFERTA Oferta reprezintǎ cantitatea de bunuri şi servicii pe care agenţii economici o aduc pe piaţǎ într-o anumitǎ perioadǎ şi la un anumit preţ. La baza formǎrii ofertei pe piaţǎ stau resursele şi factorii de producţie. Pentru ca acesta sǎ poatǎ satisface nevoile şi dorinţele consumatorilor este nevoie de activitate economicǎ prin care sǎ fie transformate în bunuri şi servicii. Producǎtorii au un comportament diferenţiat, care este influenţat de: - modificarea preţurilor la factorii de producţie - modificarea preţurilor de vânzare ale bunurilor Cantitatea oferitǎ nu se confundǎ cu cantitatea vândutǎ. Cantitatea oferitǎ reprezintǎ tot ceea ce producǎtorul întenţioneazǎ sǎ vândǎ, iar cantitatea vândutǎ reprezintǎ acea cantitate pentru care producǎtorul reuşeşte sǎ gǎseascǎ cumpǎrǎtori. Cantitatea vândutǎ efectiv este în strictǎ dependenţǎ de nivelul cantitǎţii cerute pe piaţǎ. Formarea ofertei este rezultat al activitǎţii producǎtorului, dar şi al intermediarilor. Legea ofertei redǎ raportul de determinare directǎ între modificarea mǎrimii preţului unitar al unui bun şi modificarea cantitǎţii oferite din bunul respectiv. Aplicatie! Considerând urmǎtoarea creştere conjuncturalǎ a preţului unei reviste, vom observa o variaţie a tirajului acesteia pe care o prezentǎm în tabelul urmǎtor: Preţ 2 2,2 2,4 2,5 2,7 3 3,1 3,3 3,5 Tiraj Oferta de CD-uri Preţul unui CD Q de CD-uri intr-o luna Cap. 3 Piaţa- întâlnire a agentilor economici 1. Relaţia cerere-ofertă-preţ A. Piaţa este locul unde se intâlnesc cumpărătorii şi vânzătorii diferitelor bunuri şi servicii (locul unde se realizează schimburile). Clasificare a formelor de piaţă: - După obiectul tranzacţiilor (piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa financiară, piaţa valtară, piaţa muncii) - Dupa dimensiune (locală, regională, natională, internatională) - Dupa tipul de concurenta (perfectă si imperfectă) B. Pretul si cantitatea de echilibru reprezentare grafică! 11

12 2. Mecanismul concurenţial Concurenţa = competiţia, confruntarea liberă, rivalitatea dintre agenţii economici (producători sau consumatori) care acţionează pe piaţă pentru realizarea propriilor interese. Mecanismul concurenţial are efecte benefice atât asupra producătorilor cât şi asupra consumatorilor. De exemplu: asupra producatorilor: - accelerarea cercetării - perfectionarea activităţii economice - diversificarea productiei - imbunătăţirea calităţii produselor - promovare progresului tehnic asupra consumatorilor: - reducerea preţurilor - diversificarea bunurilor - facilităţi acordate de către producători Tipuri de concurenţă în funcţie de criteriul respectării legilor: - concurenţă loială - care respectă reglementările în vigoare (poate folosi ca instrumente: reducerea preţurilor, cresterea calităţii produselor, acordarea de facilităţi clienţilor, publicitate, introducere de noi produse) -concurenţă neloială încalcă prevederile legale (foloseste instrumente incorecte: şantaj,mită, trafic de influenţă, evaziune fiscală, etc) Tipuri de piaţă după forma de concurenţă: - piaţă cu concurenţă perfectă - piaţa cu concurenţă imperfectă: - piaţa de monopol - piaţa de oligopol - piaţa de oligopson (monopson) Piaţa cu concurenţă perfectă Piaţa cu concurenţă perfectă presupune existenţa unui număr foarte mare de producători care acţionează independent. Caracteristici: - atomicitatea = participanţii la piaţă sunt foarte numeroşi - omogenitatea = produsele oferite de firme sunt relativ identice - libertatea de acţiune pe piaţă nu există restrictii pt intrarea pe piaţă - transparenţă perfectă constă în perfecta informare a ag economici cu privire la cantitate, calitate, pret, structura cererii şi ofertei. - mobilitatea perfectă a factorilor de productie pot fi procurati oricând si in orice cantitate. Piaţa cu concurenţă perfectă se întâlneşte rareori în realitate. Piaţa cu concurenţă imperfectă Este cea mai aproape de realitate, deoarece concurenţa perfectă rămâne doar ca un model ideal. Caracteristici : - produsele sunt diferenţiate - există restricţii în calea celor ce doresc să pătrundă pe piaţă - informare deficitară privind situaţia pieţei - mobilitate redusă a factorilor de producţie Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă sub următoarele forme: a. piaţa cu concurenţă monopolistică nr mare de producători care oferă produse diferite Exemple: piaţa produselor de îmbrăcăminte, piaţa produselor cosmetice. 12

13 b. piaţa cu concurenţă de monopol pe piaţa domină un singur producător care poate impune calitatea, cantitatea si pretul Exemple: CFR, E-ON Energie c. piaţa cu concurenţă de oligopol pe piaţa există cateva firme mari, puternice influentând preturile produselor ce le fabrica Exemple: piaţa telefoniei mobile d. piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson) piaţa pe care există putini cumpăratori (sau unul singur) acestia impunând conditiile la care vor cumpăra produsele. Exemple monopson: armata este singura care cumpăra armament şi alte bunuri utilizate exclusiv de cadrele militare. 3. Piaţa monetară A. Banii - Reprezintă ansamblul mijloacelor de plata utilizate în tranzacţii Functiile banilor Mijloc de schimb Etalon al valorii Rezervă de valoare Mijloc de plată Forme ale banilor Numerar şi Bani scripturali(de cont) B. Masa monetară Reprezintă cantitatea de bani aflata în economie, la un anumit moment dat si la diferiti agenti economici. Se compune din numerar (moneda efectivă) si banii scripturali (moneda de cont): M= N + Bs M= (P x T)/ V ecuatia cantitativă a M = masa monetară banilor (Irvin Fisher) P = nivelul preturilor MxV=PxT T = volumul de bunuri si servicii supuse tranzactiilor V= viteza de rotatie a banilor Piaţa monetară este locul unde se confruntă cererea şi oferta de monedă, în funcţie de preţul ei (rata dobânzii-d ). Cererea de monedă provine de la agenţii economici care cheltuie mai mult decât resursele de care dispun şi recurg la împrumuturi. Oferta de monedă provine de la agenţii economici care au la un moment dat resurse monetare disponibile Rolul pieţei monetare este de: - a compensa deficitul cu excedentul de monedă existent la diferiţi agenţi economici; - - a regla cantitatea de monedă într-o economie Echilibrul pietei monetare - Piaţa monetară se află in echilibru atunci când oferta de bani este egală cu cererea de bani : MxV=PxT. Aplicatie! Cat de multi bani sunt necesari pentru tranzactionarea unei cantitati de bunuri, daca un bun se vinde cu 20 u.m. si fiecare unitate monetara mijloceste 4 tranzactii? C. Banii şi băncile 13

14 Sistemul bancar (financiar) este format din ansamblul de instituţii care gestionează instrumentele monetare şi influenţează economia prin intermediul monedei (băncile, casele de economii, societăţile de asigurare Creditul este o relaţie bănească între: creditor, care acordă un împrumut sau vinde un bun sau prestează un serviciu pe datorie. debitor, beneficiarul împrumutului, bunului sau serviciului, care se angajează să plătească la o dată ulterioară (scadenţă) suma corespunzătoare plus o dobândă In sens restrâns, dobânda este suma de bani care revine creditorului pentru folosirea împrumutului de către debitor o anumită perioadă de timp. Mărimea dobânzii poate fi pusă în evidenţă: - absolut - prin masa dobânzii (D)- suma de bani plătită în plus faţă de credit (pentru debitor este un cost, pentru creditor un venit); - relativ- prin rata dobânzii - preţul plătit de debitor creditorului pentru dreptul de a dispune timp de un an de 100 de unităţi monetare, se calculează după formula: Masa dobânzii poate fi calculată în două moduri: a. ca dobândă simplă- pentru credite acordate pe o perioadă de un an, mai mică decât un an sau mai mare de un an dar rambursate în tranşe egale. Se calculează după formula: D= Cr x rd x n, unde D= masa dobânzii, rd=rata dobânzii; n= durata creditului. b. ca dobândă compusă- pentru credite acordate pe o perioadă mai mare de un an, rambursate la sfârşitul perioadei. Se calculează după formula: D=Sn-Cr, Sn=Cr(1+rd)ⁿ unde Sn= suma ce revine creditorului la sfârşitul perioadei. Câştigul băncii (Cb) rezultă din diferenţa dintre dobânda încasată (Dî) la creditele acordate şi dobânda plătită deponenţilor (Dpl): Cb= Dî-Dpl Crestere masei monetare poate fi sănătoasă, fără să producă inflaţie, dacă este însoţită de creşterea cantităţii de bunuri şi servicii supuse vânzării şi invers. 4. Piaţa capitalurilor (financiară) Piaţa capitalurilor este un spaţiu economic în care se întâlnesc cererea şi oferta de titluri de valoare(acţiuni şi obligaţiuni); reprezintă ansamblul operaţiilor de vânzare-cumpărare a activelor financiare pe termen mediu şi lung. Obiectul tranzacţiilor pe piaţa capitalurilor este reprezentat de activele financiare pe termen mediu şi lung: acţiuni si obligaţiuni; Cererea de titluri provine de la agenţii economici care doresc să economisească. Oferta provine de la agenţii economici care au nevoie de finanţare. Acţiunea este un titlu de valoare ce are următoarele trăsături: atestă calitatea de proprietar a deţinătorului asupra unei părţi din capitalul firmei emitente; poartă însemne speciale: numele firmei, data emiterii, numărul de identificare a titlului, valoarea nominală, semnătura persoanei autorizate din partea firmei; elemente de securitate pentru a împiedieca falsificarea. Tipuri de acţiuni 14

15 ordinare- dau drepturi egale acţionarilor potrivit numărului de acţiuni deţinute- dividend proporţional cu numărul de acţiuni deţinut şi drept de vot în adunarea generală a acţionarilor (A.G.A.); privilegiate- dau deţinătorului dreptul la un dividend fix şi prioritate în încasarea acestuia dar nu şi drept de vot în A.G.A. Obligaţiunea este un titlu de valoare care: - atestă contractarea unui împrumut pe termen mediu sau lung. -poartă însemne speciale: numele firmei, valoarea nominală, scadenţa(data expirării obligaţiunii). Piaţa financiară primară cuprinde emisiunea şi plasarea de titluri noi: emitenţii de titluri vânzătorii- urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar posesorii de economii- cumpărători- urmăresc plasarea acestora devenind investitori. Operaţile se derulează prin intermediul băncilor. Piaţa financiară secundară cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu titluri emise anterior. Tranzacţiile: au loc la bursa de valori; se realizează prin intermediul agenţilor de schimb (brokeri); au ca problemă fundamentală formarea preţului (cotaţie, cursul) titlurilor care diferă de valoarea nominală a acestora. Bursa de Valori Bucureşti permite accesul la realizarea tranzacţiilor potrivit unor criterii de performanţă economică. Tipuri de operatiuni Operaţiuni la termen presupun existenţa unui decalaj în timp între încheierea tranzacţiei şi executarea contractului stabilit: Operaţiuni la vedere presupun realizarea schimbului: - în momentul încheierii tranzacţiei sau cel mult 2 zile lucrătoare; - la cursul afişat. 5. Piaţa muncii Piaţa muncii reprezintă ansamblul relaţiilor dintre purtătorii cererii şi ofertei de muncă prin care se stabilesc condiţiile de angajare a salariaţilor şi mărimea salariilor ce se consemnează într-un act oficial numit contract de muncă. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată ce se formează la un moment dat într-o economie de piaţă. Factorii care influenţează cererea de muncă : Dezvoltarea economico socială ; Cheltuielile cu salarizarea forţei de muncă ; Progresul tehnic şi investiţiile de capital;durata muncii; Intervenţia sindicatelor ; Substituirea factorului muncă Oferta de muncă reprezintă volumul de muncă ce poate fi depus de populaţia unei ţări, în condiţii salariale, într-o perioadă dată de timp. Factorii care influenţează oferta de muncă: Nevoia de subzistenţă a salariatului şi a familiei sale ; Dinamica salariului; Natura muncii prestate; Condiţiile de muncă; Satisfacţia oferită de munca depusă; Posibilităţile de migrare a forţei de muncă: Pentru contribuţia sa la realizarea muncii ca factor de producţie, posesorul forţei de muncă primeşte o sumă de bani denumită salariu. Salariul poate fi privit dintr-o dublă perspectivă: ca şi cost, dar şi ca venit. Salariu minim garantat legal se stabileşte la nivelul costului muncii, corespunzător unui anumit nivel al dezvoltării economico-sociale a ţării respective. Limita minimă a salariului restricţionează angajatorul şi trebuie să asigure angajatului minimul de subzistenţă. Factorii de care depind mărimea şi dinamica salariului sunt: gradul de dezvoltare economică a ţării, natura activităţii desfăşurate, nivelul pregătirii profesionale şi aptitudinile lucrătorilor si altii. Suma de bani pe care o primeşte salariatul pentru munca prestată constituie salariul nominal. După reţinerea impozitului pe salariu şi a altor contribuţii legale, suma rămasă reprezintă salariul nominal net. Salariul nominal este o componentă a câştigului nominal net care include şi sporurile, premiile, venitul pentru ore suplimentare etc. 15

16 Evoluţia sau dinamica salariului nominal se apreciază prin calcularea indicelui salariului nominal. ISN = 100 Unde: SN0 - salariul nominal din perioada de bază ; SN1- salariul nominal din perioada curentă Cantitatea de bunuri materiale şi servicii de consum personal care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu salariul nominal net reprezintă salariul real. Evoluţia salariului real poate fi pusă în evidenţă de calcularea indicelui acestuia: ISR = x 100; ISR = x100 Salariul real este determinat de mărimea salariului nominal(sn), cu care este direct proporţional, şi de nivelul preţurilor bunurilor economice de consum personal(ipc),cu care este invers proporţional. SR = 6. Piaţa valutară Intensificarea schimburilor economice internaţionale a determinat apariţia şi dezvoltarea pieţei valutare. Operaţiunile de import-export impun schimbarea monedelor naţionale, unele contra altora (exemplu?). Piaţa schimburilor valutare constă în vânzarea - cumpărarea banilor care aparţin diferitelor ţări. Piaţa valutară asigură întâlnirea cererii cu oferta de valută, având ca scop reglarea încasărilor şi plăţilor de valută necesare pentru: realizarea schimburilor economice internaţionale; realizarea turismului internaţional; satisfacerea intereselor speculative ale agenţilor economici. Operatorii de pe piaţa valutară Operatorii principali - Banca Centrală, băncile comerciale, casele de schimb valutar; Operatori comerciali - agenţii economici participanţi la comerţul internaţional; Operatori intermediari brokerii Operatori speculatori - persoane fizice sau persoane juridice. Cursul de schimb sau rata de schimb valutar este preţul unei monede naţionale exprimat în moneda altei ţări. Cursul se stabileşte printr-o operaţie numită cotare. Determinarea cursului valutar cotare directă - preţul unei unităţi fixe de valută străină (1 dolar, 10, 100, 1000) este exprimat în moneda naţională. cotare indirectă - preţul unei monede naţionale exprimat în valută străină Este stabilit un curs de vânzare (mai mare) şi un curs de cumpărare (mai mic) - diferenţa fiind câştigul celui care cotează. Factorii care influenţează stabilirea şi evoluţia cursului valutar Raportul dintre cererea (+) şi oferta de valută(-); Nivelul şi evoluţia inflaţiei(+); Situaţia balanţei comerciale şi de plăţi(-); Factori politici, psihologici etc. Modificările cursului de schimb determină: A. Deprecierea monedei naţionale atunci când are loc o creştere a cursului de schimb. B. Aprecierea monedei naţionale atunci când are loc o scădere a cursului de schimb. Formele cursului de schimb cursul oficial - (central) stabilit de autoritatea monetară cursul de piaţă- (cursul zilei) determinat de raportul dintre cererea şi oferta de valută 16

17 OBS! Mărimea cursului se poate modifica chiar în aceeaşi zi în funcţie de modificarea raportului cerere-ofertă de valută. Operaţii pe piaţa schimburilor valutare Operaţiile principale realizate pe piaţa schimburilor valutare sunt la vedere şi la termen. Piaţa la vedere: asigură livrarea valutei contractate în cel mult două zile lucrătoare de la data încheierii tranzacţiei Piaţa la termen- vânzări şi cumpărări ale diferitelor monede: - se contractează la cursul existent în momentul respectiv - se finalizează prin livrare şi plată la scadenţa convenită de partenerii implicaţi 1-6 luni sau 12 luni; 7. Piaţa mondială Schimburile de bunuri economice, servicii şi capitaluri dintre agenţii economici din toate ţările formează piaţa mondială. Existenţa şi dezvoltarea rapidă a pieţei mondiale decurg din avantajele şi posibilităţile pe care le oferă fiecărei ţări participante: 1. pentru o aprovizionare mai ieftină; 2. pentru a avea acces la bunurile pe care nu le produce; 3. pentru a extinde pieţele de desfacere; 4. pentru a obţine valuta necesară importului; Schimbul sau comerţul cu bunuri economice şi servicii dintre toate ţările formează comerţul internaţional. Comerţul internaţional include exportul şi importul. Comerţul internaţional poate fi: vizibil, în sensul că obiectul tranzacţiilor îl formează bunurile tangibile şi invizibil, ceea ce însemnă că obiectul tranzacţiilor îl reprezintă serviciile (turismul, transportul internaţional, asistenţa economică şi tehnico-ştiinţifică, serviciile bancare, de asigurări etc.) Balanţa comerţului exterior este tabloul ce redă, pe de o parte, exportul, iar de cealaltă importul în valori totale şi pe grupe de mărfuri Aceasta poate fi: - echilibrată, când exportul este egal cu importul - deficitară, când exportul este mai mic decât importul - excedentară, când exportul depăşeşte importul Balanţa de plăţi reprezintă ansamblul sumelor pe care le primeşte o ţară şi a plăţilor sale în relaţiile cu exteriorul,în cursul unui an, ca urmare a operaţiilor comerciale, financiare şi monetare dintre agenţii rezidenţi şi restul lumii. Eficienţa comerţului exterior este evidenţiată prin doi indicatori: cursul de revenire la export (Cre); cursul de revenire la import (Cri). Cursul de revenire la export exprimă cheltuiala internă care se face pentru a obţine o unitate valutară prin exportul mărfii; Cursul de revenire la import exprimă cantitatea de monedă naţională ce se obţine din vânzarea pe piaţa internă a mărfii importate cu o unitate valutară. Pi + Cc Pi - Ti Cre = Cri = Pe Piv Pi - preţul produsului pe piaţa internă (în moneda naţională); Cc - cheltuieli de circulaţie până la frontieră (în moneda naţională); Ti - taxele de import percepute pe marfa respectivă (în moneda naţională); 17

18 Pe - preţul în valută, la frontieră, al mărfii vândute sau exportate; Piv - preţul de import al mărfii, în valută, la frontieră. Eficienţa comerţului exterior se apreciază şi prin raportarea celor doi indicatori (Cre şi Cri ) la cursul de schimb al monedei naţionale(cs). Comerţul exterior al unei ţări este eficient când: - cursul de revenire la export este mai mic sau egal cu cursul de schimb al monedei naţionale (Cre Cs) - cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de schimb al monedei naţionale (Cri Cs) Cap. IV Macroeconomia 1. Circuitul macroeconomic Între unităţile economice din cadrul unei economii naţionale au loc anumite corelaţii, cum ar fi: - corelaţii tehnologice (relaţiile normale ce se desfasoara in intreprinderi) - corelaţii monetare şi financiare - corelaţii de venituri - corelaţii cu circuitele economice internaţionale - corelaţii de ordin social şi instituţional Ansamblul conexiunilor economice date de corelaţiile din domeniul economic se structurează în macroeconomie. Economia naţională este forma de manifestare a relaţiilor dintre agentii economici în cadrul instituţionalnaţional al unei ţări. Schimburile de bunuri şi servicii dintre agenţii economici generează fluxuri economice: materiale şi monetare. Totalitatea fluxurilor economice alcătuieşte circuitul macroeconomic. Din măsurarea fluxurilor economice rezultă indicatorii macroeconomici. Principalul indicator macroeconomic este Produsul Intern Brut = PIB-ul reprezinta valoarea bunurilor şi serviciilor finale create în interiorul unei tări, de către agentii economici autohtoni sau străini, în decurs de un an. PIB = reprezintă valoarea adăugată brută produsă într-o economie naţională într-o perioadă de timp. Valoarea Adaugată Brută (VAB) = plusul de valoare realizat de fiecare agent economic în raport cu valoarea intrărilor în sistemul său de activitate. Alţi indicatori macroeconomici: PNB - Produsul Naţional Brut = valoarea productiei finale create de agenţii economici naţionali, indiferent daca au fost produse in tară sau în afara ţării. PNN Produsul Naţional Net PNN = PNB- A (consumul capitalului fix) PIN - Produsul Internt Net = valoarea adaugată netă a producţie finale. PIN = PIB A 18

19 VN - Venitul Naţional = valoarea agregată a veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie în calitate de participanţi la activitatea economică. TEMĂ Nivelul PIB în România, în perioada Echilibre şi dezechilibre macroeconomice În funcţie de modul de abordare, pot fi studiate mai multe tipuri de echilibre/dezechilibre macroeconomice. 1. Echilibre şi dezechilibre de fluxuri şi variabile macroeconomice. Pentru a înţelege aceste corelaţii, vom face abstracţie de schimburile economice externe ale unei ţări. În aceste condiţii, PIB este destinat consumului final al agenţilor economici din ţara analizată, adică va fi format din bunuri de consum şi bunuri de capital (care sunt rezultatul investiţiilor). Putem scrie următoarea relaţie: PIB = C + I unde: C- bunuri de consum şi I- investiţii (achiziţii de bunuri capital) Dar într-o economie de piaţa bunurile şi serviciile ajung la consumatori prin acte de vânzare/cumpărare. Aceste schimburi generează venituri (fluxuri monetare) care sunt distribuite agenţilor economici. Prin urmare, PIB ca VAB poate fi exprimat şi ca totalitatea veniturilor agenţilor economici. După cum ati văzut în lecţiile Piaţa monetară si Piaţa capitalurilor, există unii agenţi economici care nu consumă toate veniturile (economisesc). Ţinând cont de acest aspect, putem scrie următoarea relaţie: PIB = C + S Adică PIB este format din venituri cheltuite pentru consum (C) şi venituri neconsumate (S). Dar, întrucât venitul, rezultatul economic (PIB), este unul şi acelaşi, rezultă: C+I = C+S I = S, ceea ce denotă egalitate dintre fluxurile de economii şi cele de investiţii. Echilibrul dintre economii şi investiţii reprezintă unul dintre echilibrele macroeconomice majore. Trebuie semnalat faptul că aceste două fluxuri au sensuri contrare: investiţiile reprezintă intrări în circuitul economic (dezvoltă activităţile economice), pe când economiile reprezintă ieşiri din circuitul economic (bani necheltuiţi, adică bunuri nevândute). 2. Echilibru/ dezechilibru pe principalele pieţe Modalitatea de deducere a echilibrului dintre fluxurile de economii şi fluxurile de investiţii presupune realizarea echilibrului pe principalele pieţe din perspectivă macroeconomică. Cele mai importante sunt dezechilibre legate de: Piaţa muncii (somajul) Piaţa monetară (inflaţia) Schimburi economice internaţionale (dezechilibre ale balanţei comerciale şi de plăţi externe) Venituri şi cheltuieli bugetare (dezechilibre bugetare) 19

20 Din perspectiva PIB ca sumă a rezultatelor economice, dezechilibrele îmbracă forma decalajelor PIB-ului. Acestea sunt evaluate în raport cu PIB potenţial (PIB care se poate obţine în condiţii de folosire deplină a factorilor de producţie) Faţă de PIB potenţial se întalnesc situaţiile: Dacă PIB-ul realizat efectiv este mai mic decât PIB-ul potenţial decalaj recesionist (o stare de recesiune economică) Dacă PIB-ul realizat efectiv este mai mare decât PIB-ul potenţial decalaj inflaţionist (expansiune economică) Inflaţia Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural al mecanismului economic, monetar şi financiar ce reflectă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei. Inflaţia se exprimă prin: A. Excedentul masei monetare faţă de cantitatea de bunuri şi servicii aflată în circulaţie; B. Creşterea generalizată a preţurilor C. Scăderea puterii de cumpărare a banilor. Cauzele inflaţiei: Creşterea volumului de credite; Acoperirea deficitului bugetar prin emisiune de monedă fără acoperire în bunuri şi servicii; Creşterea salariilor, fără o creştere corespunzătoare a productivităţii muncii; Scăderea producţiei de bunuri şi servicii; Consecinţele economice ale inflaţiei - Consecinţele negative îi afectează pe: a. Cumpărători - mai ales cei care au venituri mici şi fixe prin creşterea costului vieţii şi scăderea standardului de viaţă. b. cei care economisesc - datorită scăderii puterii de cumpărare a banilor; c. creditorilor pentru care suma rambursată valorează mai puţin decăt cea împrumutată; - Consecinte pozitive ale inflatiei: a. debitori - care restituie sumele împrumutate la o putere de cumpărare mai mică; b. agenţii economici care economisesc disponibilităţile băneşti convertite în monede mai stabile ale altor ţări. Formele inflaţiei Principalele forme ale inflaţiei sunt diferenţiate în funcţie de durată şi intensitate. Acestea sunt: - inflaţia târâtoare (latentă) ritmul anual de creştere a preţurilor este de 3-4% pe an; - inflaţia deschisă - ritmul anual de creştere a preţurilor 5-10% - inflaţia galopantă preţurile cresc cu peste 15%; - hiperinflaţia preţurile cresc cu peste 50%. Măsurarea inflaţiei Măsurarea inflaţiei porneşte de la tendinţele majore de manifestare a acesteia: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor. Creşterea generalizată a preţurilor este măsurată cu ajutorul indicelui preţurilor (Ip) sau indicele general al preţurilor (IGP)care exprimă dinamica preţurilor(p). Ip = (P1/Po) 100