Psihologia Ccopilului
Introducere Complexitatea relaţiilor umane este un incontestabilă. Nimeni nu poate ignora dificultăţile care apar în comunicarea cu ceilalţi, în a înţelege şi a se face înţeles. În relaţia adult-copil această complexitate este accentuată de însăşi faptul că, din punct de vedere psihologic, cei doi parteneri de comunicare funcţionează în mod diferit. De multe ori părintele sau educatorul este derutat de atitudinea copilului şi nu înţelege de ce acesta aruncă sistematic jucăriile din pătuţ, de ce plânge pentru a fi luat în braţe şi apoi imediat vrea sa fie lăsat jos, de ce vrea să i spună mereu aceaşi poveste, sau de ce nu respectă regulile jocului. La rândul său, nici copilul nu reuşeste să înţeleagă solicitările adultului: de ce părinţii îl lasă în grija bunicilor sau a unei bone; de ce trebuie să meargă la creşă; de ce trebuie să mănânce sau să meargă la culcare atunci când el doreşte să se joace; de este ameninţat că va fi lăsat singur sau că mama nu o să-l mai iubească; de ce trebuie să îi iubească pe frăţiorul mai mic; de ce părinţii se ceartă; de ce aceştia nu îi înţeleg dorinţele sau angoasele. Copilul are un mod specific de a înţelege şi de a intra în relaţie cu lumea. Numai atunci când adultul este capabil să înţeleagă şi şă recunoască particularităţile psihologice şi comportamentale ale copilului, aceste dileme relaţionale pot fi rezolvate în mod pozitiv. Pe de altă parte, nu există situaţii ideale şi nici reţete care să fie aplicabile în orice situaţie. Fiecare copil este unic: ceea ce este potrivi într-un anumit caz ( nu trebuie luat în braţe când plânge, trebuie hrănit doar la ore fixe etc.), se poate dovedi nepotrivit, chiar catastrofal, pentru relaţia cu un alt copil, într-o altă situaţie. Aplicarea sistematică a aceloraşi principii indiferent de context, adoptarea constantă de atitudini recomandate etc. este o metodă utilă de a simplifica lucrurile; însă, în acelaşi timp, un astfel de comportament înseamnă negarea individualităţii copilului şi, implicit, creşterea riscului de eşec. Dacă acceptăm faptul că nu există reţete clare pentru a asigura succesul relaţiei adult-copil, admitem implicit faptul că adultul este pus în faţa unei sarcini extrem de complexe. 1
Pentru realizarea cu succes a acestei sarcini complexe, străduinţa adultului de a se deveni un părinte sau educator ideal prin conformarea la reguli precrise este mai puţin importantă. În schimb, contează mai mult strădania acestuia de a gestiona cât mai bine situaţiile particulare în care este pus atunci când interacţionează cu copilul şi, mai ales, capacitatea de a-şi recunoaşte şi de a-şi asuma responsabilitatea pentru propriile erori. Omul învaţă din propriile greşeli (sau ale altora). Această regulă se dovedeşte adevărată mai ales atunci când adultul trebuie să îşi asume rolul de părinte şi/sau de educator. Pe măsură ce copilul se creşte şi se dezvoltă, adultul la rândul său este întrun proces de învăţare continuă. Creşterea şi educarea unui copil înseamnă şi un important proces de transformare a propriei persoane: părinţii îşi cresc copilul în aceaşi măsură în care sunt crescuţi de către copil! Altfel spus, într-o relaţie reuşită, părintele sau educatorul creşte, se dezvoltă odată cu copilul şi impulsionat de evoluţia copilului. Atunci când îşi pune întrebări, când caută răspunsuri, când face efortul de a se adapta la solicitările copilului, adultul este obligat să reflecteze asupra propriului comportament, să îşi regândească funcţionarea în general, să se cunoască pe sine în primul rând, să evolueze şi să se schimbe. Există părinţi şi educatori foarte bine informaţi care, totuşi, eşuează lamentabil în relaţia cu copilul. Aceasta deoarece înţelegerea şi cunoaşterea de tip ştiinţific nu dau roadele aşteptate decât atunci când sunt însoţite de sentimente de dragoste autentică. Cunoaşterea şi înţelegerea copilului reprezintă fundamentul necesar pentru o educaţie pozitivă şi o relaţie sănătoasă. Însă, absenţa dragostei nu poate fi suplinită prin aplicarea de teorii nici în planul practic al educaţiei (îngrijire, achiziţii fundamentale) şi nici în plan afectiv: calitatea schimburilor emoţionale, afecţiune şi tandreţe. 2
Cuprins 1. Etapele dezvoltării psihologice a copilului 9 1.1 Ce este psihologia copilului? 9 1.2 Privire istorică 10 1.3 Stadiile dezvoltării psihologice a copilului 14 1.4 Naşterea şi consecinţele ei psihologice 16 1.5 Primul an de viaţa 23 1.6 De la unu la trei ani: prima copilărie 29 1.7 De la trei la şase ani: a doua copilărie 40 1.8 De la saşe la doisprezece ani: a treia copilărie 42 1.9 Repere în evaluarea nivelului de dezvoltare al copilului 44 Termeni şi concepte importante 50 Teme de reflecţie 50 Întrebări de control 51 Bibliografie 52 2. Dezvoltarea cognitivă a copilului 55 2.1 Dezvoltarea cognitivă 55 2.2 Concepte fundamentale 57 2.3 Stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0-2 ani) 61 2.4 Perioada preoperatorie sau a gândirii intuitive (2-7 ani) 64 2.5 Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani) 70 2.6 Stadiul operaţiilor formale (11-15 ani) 71 2.7 Evaluarea generală a teoriei piagetiene 72 2.8 Abordarea cultural-istorică a dezvoltării cognitive 76 Termeni şi concepte importante 82 Teme de reflecţie 82 Întrebări de control 82 Bibliografie 83 3. Comportamentul social şi dezvoltarea morală 87 3.1 Dezvoltarea morală 87 3.2 Jean Piaget despre judecata morală la copil 88 3.3 Modelul stadiilor universale ale dezvoltării morale 90 3.4 Nivelul I: moralitatea preconvenţională (4 10 ani). 92 3.5 Nivelul II: Moralitatea convenţională a rolurilor şi conformităţii sociale (10 13 ani) 93 3
3.6 Nivelul III: Moralitatea postconvenţională 95 3.7 Dezvoltare morală şi context social 97 3.8 Diferenţele de gen şi dezvoltarea morală 100 3.9 Evaluarea generală a teoriei lui Kohlberg 103 Termeni şi concepte importante 105 Teme de reflecţie 106 Întrebări de control 106 Bibliografie 107 4. Personalitatea şi dezvoltarea psiho-afectivă 111 4.1 Abordarea psihodinamică a dezvoltării personalităţii copilului 111 4.2 Stadiile de dezvoltare a personalităţii 114 4.3 Familia ca sistem de relaţii 127 4.4 Relaţiile de filiaţiune 130 4.5 Imaginile parentale şi rolul lor în formarea personalităţii 135 4.6 Dificultăţile parentale şi tulburările reacţionale ale copilului 139 Termeni şi concepte importante 147 Teme de reflecţie 148 Întrebări de control 148 Bibliografie 149 Răspunsuri la întrebările de control 151 Bibliografie 153 4
STRUCTURA UNITĂŢII DE CURS Modulul 1. Modulul 2. Modulul 3. Modulul 4. Etapele dezvoltării psihologice a copilului Dezvoltarea cognitivă Comportamentul social şi dezvoltarea morală Personalitatea şi dezvoltarea psihoafectivă Obiectivele unităţii de curs: Explică de ce este necesară studierea aspectelor psihologice ale dezvoltării copilului, cum s-a dezvoltat acest domeniu şi care sunt tendinţele sale actuale. Vă ajută să înţelegeţi principalele secvenţe în dezvoltare psihologică a copilului, precum şi procesele care stau la baza acestora. Oferă o imagine de ansamblu privind interdependenţele complexe dintre toate aspectele dezvoltării copilului fizică, cognitivă, emoţională şi socială. Trece în revistă principalele perspective teoretice şi metodologice în studiul dezvoltării psihologice a copilului, precum şi a limitelor şi a punctelor tari ale fiecăruia dintre acestea. Analizează interrelaţiile complexe dintre teorie, practică şi aplicaţia socială, psihopedagogică şi educaţională. Cuvinte cheie Stadii de dezvoltare Inteligenţă Limbaj Dezvoltare emoţională Personalitate Familie Repere psihogenetice Dezvoltare cognitivă Comunicare Ataşament Comportament social Relaţii de filiaţiune 5
6
Modulul 1 ETAPELE DEZVOLTĂRII PSIHOLOGICE A COPILULUI Obiective operaţionale: După parcurgerea acestui capitol, veţi fi capabili: Să definiţi câmpul de studiu şi interes al psihologiei copilului Să analizaţi critic evoluţia principalelor abordări contemporane în studiul dezvoltării psihologice a copilului Să identificaţi principalele repere psihogenetice ale dezvoltării normale la nivelul fiecărui stadiu de dezvoltare Să identificaţi momentele esenţiale ale dezvoltării emoţionale a nou-născuţilor şi a copilului mic Să identificaţi principalele aspecte ale dezvoltării comunicării şi a limbajului Structura modulului: 1.1. Ce este psihologia copilului? 1.2. Privire istorică 1.3. Etapele dezvoltării psihologice a copilului 1.4. Naşterea şi consecinţele ei psihologice 1.5. Primul an de viaţa 1.6 De la unu la trei ani: prima copilărie 1.7 De la trei la şase ani: a doua copilărie 1.8. De la saşe la doisprezece ani: a treia copilărie 7
8
1. ETAPELE DEZVOLTĂRII PSIHOLOGICE A COPILULUI 1.1 Ce este psihologia copilului? Câmpul de studiu al psihologiei copilului cuprinde dezvoltarea intelectuală, afectivă şi psihică a copilului din momentul concepţiei până la adolescenţă. Practic, există o multitudine întrebări cu privire la dezvoltarea psihologică a copilului care ne preocupă pe fiecare dintre noi şi la care acest domeniu al psihologiei încearcă să ofere răspunsuri: Cum se dezvoltă fiinţa umană înainte de momentul naşterii? Ce putem face pentru a asigura premisele pentru o dezvoltarea normală a copilului încă din perioada prenatală şi a ne asigura că nou-născutul va fi sănătos? Cum percepe lumea un nou-născut? Ce anume înţelege noul-născut din ceea ce se întâmplă în jurul său, cum şi ce învaţă de-a lungul timpului? Cum reuseşc copii să înveţe să utilizeze un sistem lingvistic extrem de complex într-un timp relativ scurt? Cum apar diferenţele la nivelul personalităţii şi inteligenţei? Ce rol are ereditatea? Ce aspecte ale mediului în care se dezvoltă copilul determină aceste diferenţieri? Cum trebuie să se comporte părinţii pentru a asigura o dezvoltare plenară, emoţională şi cognitivă, a copilului? Trebuie să fie permisivi sau foarte stricţi? Care este strategia optimă? etc. Observăm că răspunsurile la aceste întrebări nu prezintă doar un interes pur ştiinţific ci, mai ales, unul practic. Aceasta explică de ce studiul dezvoltării psihologice a copilului este în prezent un domeniu extrem de important, dezvoltarea sa fiind stimulată şi accelerată sub influenţa presiunii sociale. 9
De exemplu, dezvoltarea învăţământului de masă în prima parte a secolului trecut, precum şi diversificarea formelor de educaţie a solicitat permanent cunoştinţe ştiinţifice cu privire la ce şi în ce mod ar trebui să înveţe copii de diferite vârste. Specialiştii din domeniul socio-uman (terapeuţi, asistenţi maternali, consilieri etc.) solicită permanet cunoştinţe privind dezvoltarea psihosocială a copilului pentru a interveni eficient în rezolvarea problemelor comportamentale sau emoţionale ale copilului. Nu în ultimul rând, părinţi solicită permanent sfatul specialiştilor în psihologia copilului pentru a oferi copiilor lor o îngrijire cât mai bună şi a facilita dezvoltarea optimă a copilului. 1.2 Privire istorică Abordarea copilăriei ca o etapă unică, distinctă a dezvoltării umane este un concept relativ nou. Ca urmare, sunt necesare câteva puncte de reper pentru a înţelege evoluţia rapidă şi diversificarea puternică a teoriilor privind dezvoltarea psihologică a copilului care a avut loc pe parcursul secolului XX. Ca domeniu de studiu, psihologia copilului are o istorie foarte scurtă: premisele sale se plasează la începutul secolului XX şi s-a dezvoltat puternic după al doilea război mondial. De-a lungul secolelor precedente copilăria era considerată o parte neglijabilă a vieţii individului. Datorită amneziei infantile, se credea că această etapă a vieţii este adesea uitată pentru că este lipsită de importanţă. Absenţa unor urme mnezice la nivel conştient cu privire la copilărie şi, mai ales, cu privire la mica copilărie, era un argument important pentru a susţine că la această vârstă nu putem vorbi despre o viaţă interioară. În opinia generală, copilul nu avea emoţii, sentimente, era incapabil de raţionament. În 1905, Sigmund Freud arata că, până în acel moment, autorii care încercau să explice comportamentul individului adult acordau o mai mare atenţie unei preistorii costituită din viaţa strămoşilor (deci, moştenirea ereditară) decât acestei perioade a vieţii individului: copilăria. Ca urmare, frapat de această amnezie infantilă, Freud a început să se intereseze de perioada copilăriei şi, mai ales, de mica copilărie, la care făceau referire mulţi dintre pacienţii săi. 10
Practic, studiile lui Freud au condus la o răsturnare de situaţie spectaculoasă: în loc de a considera că primii ani ai vieţii sunt lipsiţi de importanţă, şterşi din memorie datorită amneziei infantile, această perioadă devine fundamentală tocmai pentru că este acoperită de amnezie! Pentru acei ani, a vorbi despre viaţa psiho-afectivă a copilului era un gest revoluţionar. Între timp, schimbările socioculturale care au avut loc pe parcursul secolului trecut, în special schimbările dramatice de la nivelul nucleului familial (de exemplu, schimbarea statutului femeii şi controlul naşterilor) au condus la o schimbare importantă a modului în care înţelegem astăzi rolul şi importanţa dezvoltării psihologice a copilului. Darwin şi începutul studiului ştiinţific al dezvoltării psihologice a copilului La mijlocul secolului XIX, Charles Darwin (1809 1882) elaborează teoria evoluţiei prezentată în celebra sa lucrare Originea speciilor (1859). După cum se cunoaşte, teoria sa discută două principii importante: selecţia naturală şi supravieţuirea celui care este mai bine adaptat la condiţiile de mediu. Dacă în primele sale scrieri Darwin susţinea importanţa caracteristicilor fizice pentru supravieţuire (supravieţuieşte cel care este mai mare, mai puternic, mai rapid etc.), mai târziu el arată că există o serie de caracteristici comportamentale (de exemplu, inteligenţa) care au o valoare inconstestabilă pentru supravieţuire. Aceste idei au influenţat puternic cercetările de la începutul secolului XX şi le vom regăsi în multe dintre teoriile psihologice moderne. Aşa cum vom vedea şi în continuare, o idee centrală în teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud (1856 1939) este aceea că dezvoltarea psihoafectivă a persoanei culminează cu viaţa de familie şi comportamentul heterosexual matur care asigură supravieţuirea speciei prin naşterea unei noi generaţii. La rândul său, Stanley Hall (1844-1924), unul dintre cei mai influenţi psihologi americani ai secolului XX, studiază dezvoltarea psihologică a copilului şi susţine că, practic, dezvoltarea ontogenetică a copilului repetă dezvoltarea filogenetică a speciei. Jean Piaget (1896-1980) descrie modul în care dezvoltarea cognitivă a copilului permite o tot mai bună adaptare comportamentului la cerinţele mediului. 11
Regăsim influenţa darwinistă şi în studiile de etologie umană, unde comportamentul copiilor este comparat cu cel al puilor altor specii, fiind studiate comportamentele sociale care asigură supravieţuirea (de exemplu, studiul formării ataşamentului mamă-copil/pui la om şi animale, Bowly 1969). Modele de studiu şi abordare metodologică A. Abordarea narativă Primele studii empirice privind dezvoltarea psihologică a copilului apar la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX sub forma înregistrărilor biografice ale comportamentului copiilor. O primă biografie celebră a fost publicată în 1877 de către Charles Darwin. Această lucrare se bazează pe observaţiile directe asupra dezvoltării şi comportamentului propriului său fiu, iar exemplul său a fost urmat de mulţi alţi cercetători (Piaget şi Freud, printre alţii). Deşi aceste observaţii biografice conţin informaţii extrem de pertinente, ele au fost criticate pentru legătura emoţională cu subiectul observat (în cele mai multe cazuri este vorba de un copil din propria familie în acest caz propriul fiu), înregistrarea naivă şi lipsită de obiectivitate a înregistrărilor, absenţa unei orientări teoretice clare etc. Totuşi, aceste prime studii au marele merit de a fi surprins dezvoltarea copilului în context, punând în lumină bogăţia şi complexitatea comportamentului infantil. Influenţa acestor prime observaţii biografice se regăseşte în prezent în observaţia de tip etnografic şi cercetările longitudinale în care dezvoltarea copilului este urmărită pe un interval lung de timp. B. Abordarea normativă O abordare diferită este propusă de Stanley Hall (1844-1924).El este iniţiatorul unor vaste studii normative asupra dezvoltării copilului. În abordarea normativă accentul este pus asupra măsurătorilor cantitative a comportamentului şi elaborarea unei hărţi obiective a dezvoltării. Preocuparea majoră a lui Hall constat în elaborarea unor instrumente care să permită măsurarea capacităţilor şi trăsăturilor psihologice ale copilului. El a explorat fiecare zonă şi relaţie umană: copilăria, adolescenţa, familia, educaţia, şi fenomenul religios, depunând un efort masiv şi susţinut pentru a înţelege mintea şi comportamentul copilului. 12
Sute de chestionare au fost distribuite unor copiilor de vârste diferite înregistrând informaţiii cu privire la interese, temeri, vise, jocuri, prieteni etc. Aceste studii exhaustive au oferit o mare cantitate de date descriptive care au inspirat direcţii de cercetare în domeniul psihologiei copilului multe decenii după aceea. C. Abordarea psihometrică Lewis Terman (1877-1956) a fost unul dintre studenţii eminenţi ai lui Stanley Hall. În 1916 la Universitatea din Stanford el publică primele teste de inteligenţă pentru copii utilizate pe scară largă Scala de Inteligenţă Stanford-Binet. La începutul anilor 1900, Alfred Binet şi Theodore Simon, doi cercetători francezi au primit sarcina de a elabora un test care să permită identificarea copiilor cu redard intelectual în şcolile din Paris şi orientarea acestora către clase speciale. Observăm că aceste prime teste de măsurare a inteligenţei, care au impulsionat puternic dezvoltarea testării psihologice standardizate în Europa şi Statele Unite, au apărut ca răspuns la o solicitare de natură educaţională. Spre deosebire de primele abordări ale inteligenţei, care puneau accent pe studierea timpului simplu de reacţie la stimuli fizici (de exemplu Galton, 1883; Cattel, 1890), Binet a încercat să identifice diferenţe mai ales la nivelul proceselor psihice superioare decât în cadrul celor elementare. Ca urmare, Binet a început să studieze memoria numerelor, abilitatea de a rezolva probleme conceptuale sau spaţiale, testele proiective cu desene etc. În acest mod, a colectat date normative despre tipuri de probleme pe care copii de vârste diferite ar putea să le rezolve. Selecţia itemilor cuprinşi în testul dezvoltat de el reflectă această concepţie. Într-un final, rezultatul a fost pe măsura aşteptărilor: primul test utilizabil de inteligenţă a fost publicat în 1905 şi revizuit în 1908, apoi din nou în 1911. Scalele Binet Simon, deşi la început ignorate sau chiar ridiculizate în Franţa, au fost rapid traduse în alte limbi şi au fost privite ca o realizare majoră a psihometriei. După reuşita de pe continentul european, Lewis Terman (1877 1956) a obţinut dreptul de a publica prima versiune americană a testului Binet Simon pentru suma totala de un dolar. Terman a tradus testul, a făcut adaptări şi l-a standardizat pe un grup mare de copii americani. Prima adaptare a testului lui Binet-Simon a de către Terman a fost publicată în 1916 şi a fost numită Scala de Inteligenţă Stanford Binet (numele dat noii variante a testului s- a bazat parţial pe legătura lui Terman cu Universitatea Stanford). 13
Ediţii ulterioare ale testului Stanford Binet au fost publicate în 1937 şi 1960. Noi variante ale testului au apărut rapid, cu trăsături şi obiective speciale. Spre exemplu, în primul război mondial, un test bazat pe hârtie şi creion destinat unei testări de grup şi cunoscut sub numele de Army Alpha a fost realizat de către Robert M. Yerkes şi asociaţii săi ca modalitate de a acoperi sume mari ale serviciului Personal. Utilizând testul lui Binet, Terman a iniţiat primul studiu longitudinal asupra dezvoltării inteligenţei copilului. În 1921, a fost selectat un grup de 1500 de copii cu un QI mediu de 135, care au fost monitorizaţi până la vârsta adultă. Acest studiu a demonstrat că testele de inteligenţă pot reprezenta nu doar un instrument educaţional util, dar şi un mijloc în înţelegerea dezvoltării copilului. În anii următori au fost elaborate noi teste standardizate, nu doar pentru măsurarea inteligenţei ci şi în scopul evaluării personalităţii. Studierea modului în care variază diferenţele dintre copii în funcţie de caracteristici precum: sexul, ordinea naşterii, contextul familial, educaţia etc. a devenit o preocupare majoră pentru cercetarea dezvoltării inteligenţei. 1.3 Stadiile dezvoltării psihologice a copilului Dezvoltarea psihologică a copilului se exprimă printr-o evoluţie progresivă, globală, a tonusului, a mişcării, a afectivităţii, a inteligenţei, a limbajului. Aceste niveluri interacţionează strâns. Orice anomalie a unuia se reflectă asupra celorlalte, aşa cum demonstrează de exemplu, întârzierea dezvoltării fizice care se observă la copii lipsiţi de afecţiune. O caracteristică majoră a dezvoltării psihice este stadialitatea ei. Perioadele de vârstă în care tabloul psihocomportamental este relativ asemănător la toţi copiii au fost denumite stadii ale dezvoltării, ce se succed unele după altele. Divizarea evoluţiei psihologice a copilului în faze este arbitrară şi controversată, fiind puternic condiţionată de punctul de vedere adoptat de observator (psihanalitic, cognitiv). Caracteristicile care domină un stadiu sau altul al dezvoltării nu au o valoare formală, chiar dacă în practică, un copil este judecat după anumite criterii şi avem aşteptări specifice fiecărei vârstei. 14
Aceste repere psihogenetice se manifestă prin conduite, caracteristici şi atitudini psihice care permit să se identifice în cazuri concrete diferenţele sau distanţa psihologică faţă de caracteristicile considerate normale. Criterii în definirea stadiilor dezvoltării În precizarea reperelor psihogenetice ca posibilităţi de explicare a dezvoltării psihice, U. Şchiopu propune trei criterii: tipul fundamental de activitate: joc, învăţare, muncă-exprimă direcţionarea şi structurarea forţei energetice psihice pentru asimilarea de cunoştinţe, funcţionalitatea deprinderilor, abilităţilor cu tendinţa de a fi integrate în trăsături, însuşiri de personalitate; tipul de relaţii care pot fi obiectuale şi sociale; exprimă structura evolutivă sub raportul adaptării şi integrării sociale; tipuri de contradicţii dintre cerinţele externe şi cerinţe subiective (dorinţe, idealuri, aspiraţii) ca şi contradicţiile dintre fiecare categorie şi posibilităţile societăţii de a le satisface. Alte categorii de contradicţii se referă la opoziţia dintre structurile psihice vechi şi cele noi (deprinderi, sentimente, interese), dintre diferitele laturi şi caracteristici ale personalităţii (aspiraţii-posibilităţi, afectivitateinteligenţă) ca şi dintre conştient şi inconştient. Cele trei criterii amintite mai sus se raportează la vârsta cronologică. Analiza evoluţiei istorice a acestor teme ne permite să integrăm abordările sau ideile diferiţilor autori, să constatăm filiaţiile şi principalele conexiuni. Practic, ele urmăresc două axe fundamentale: dezvoltarea intelectuală; şi dezvoltarea psiho-afectivă a copilului. Cronologic, abordarea dezvoltării psihologice a copilului în diferite etape de dezvoltare, porneşte chiar din perioada prenatală, urmărind dinamica dezvoltării: naşterea primul an de viaţă prima copilărie (perioada antepreşcolară): de la 1 la 3 ani a doua copilărie (perioada preşcolară): de la 3 la 6,7 ani a treia copilărie (perioada şcolarã mică) de la 6 la 10-12 ani 15
Modul de operare a criteriilor în definirea stadiilor STADIUL 0-1 an: stadiul sugarului 1-3 ani: stadiul antepreşcolar 3 6,7 ani : stadiul preşcolar 6,7-10,11 ani: stadiul şcolarului mic CRITERII Activitatea fundamentală a individului: satisfacerea trebuintelor organice; Tipul de relaţii : se bazează pe reflexele necondiţionate (de apărare, alimentar etc.), care îi permit copilului să se adapteze la mediu; Tipul de contradicţii: dependenţă totală faţă de adult. Activitatea fundamentală: manipularea obiectelor, dar lipseşte scopul conştient; Tipul de relaţii: începe elaborarea primelor reflexe condiţionate (alimentar, igienic); Tipul de contradicţii: gradul de dependenţă faţă de adult scade; se dezvoltă capacitatea de verbalizare şi deplasare independentă. Activitate fundamentală: jocul; se desfăşoarã pe bază de reguli unanim acceptate, în joc copilul interpretează anumite roluri în conformitate cu care îşi alege comportamentul adecvat; Tipul de relaţii: stabileşte relaţii sociale, devine o persoană cu statut social; are obligaţii şi drepturi: să se trezească la anumite ore, să se îmbrace, să meargă la grădiniţă; Tipul de contradicţii: gradul de dependenţă scade datorită constituirii conştiintei de sine şi creşterii caracterului critic al gândirii. Activitatea fundamentală: învăţarea impusă, dirijată din exterior; Tipul de relaţii: se extind relaţiile sociale precum şi obligaţiile şi drepturile; Tipul de contradicţii: gradul de dependenţă este influenţat de formarea unei concepţii proprii despre realitatea înconjurătoare. 1.4 Naşterea şi consecinţele ei psihologice Dezvoltarea psihologică a copilului începe încă înainte de naştere. Până în momentul venirii pe lume, copilul parcurge un lung proces de formare, viaţa uterină fiind perioadă cu cea mai 16
intensă dezvoltare a fiinţei umane. Înainte de naştere Perioada de gestaţie este relativ lungă la om (280 zile), timp în care creşterea embrionului şi apoi a fătului este vertiginoasă: chiar din primele zile volumul său creşte de 8.000 ori, iar diametrul de aproximativ 20 ori. În paralel, se extinde masa celulară şi, deosebit de rapid, se dezvoltă celula nervoasă. În primele săptămâni, celula nervoasă are un ritm de multiplicare de circa 20.000 neuroni pe minut şi ajunge să crească, în luna a treia, la 30.000 neuroni pe minut. Ca urmare a dezvoltării sistemului nervos şi a organismului în ansamblu sunt înregistrate reacţii tot mai complexe ale copilului: reacţiile motorii difuze apar pe la 9 săptămâni. Bătăile inimii pot fi înregistrate la 10 săptămâni, mişcările respiratorii la 12 săptămâni, mişcări ale traiectului digestiv la 16 săptămâni, mişcări ale pleoapelor, buzelor şi picioarelor la 16-20 săptămâni, reacţii vocale si comunicative la 32 săptămâni etc. Începând cu luna a 5-a, mama poate simţi mişcările fătului. El deschide şi închide ochii şi poate să-şi strângă pumnii. Din punct de vedere anatomic, aparatul auditiv este relativ funcţional din luna a 4-a şi se maturizează în luna a 7-a de la fecundaţie. În lună a şaptea, copilul poate deja să vadă, ochiul fiind complet constituit. Doarme şi se trezeşte des şi chiar sughite După 25 de săptămâni, copilul este activ 14 % din timpul aferent celor 24 de ore. Activitatea senzorială În perioada prenatală copilul are numeroase experienţe senzoriale, astfel încât uterul poate fi considerat unul dintre cele mai timpurii centre ale învăţării. Daca simţul mirosului şi vederea au fost mai puţin studiate, se ştie că gustul arată o preferinţă pentru dulce iar auzul Încă din luna a cincea copilul aude bătăile inimii materne, ca şi alte sunete exterioare care sunt filtrate prin lichidul amniotic. Acesta explică de ce nou-născutul poate să recunoască vocea mamei şi o preferă în locul altora. Simţul tactil permite copilului să simtă contactul atunci când abdomenul mamei sale este atins sau mângâiat. În plus, s-a observat că fătul reacţionează prin tahicardie şi repliere dacă pe abdomenul mamei se catapultează un jet fotonic. 17
Haptonomia sau dialogul tactil cu copilul prin masarea abdomenului mamei permite stabilirea unui contact cu copilul şi stimularea acestuia. S-a demonstrat că dezvoltarea motorie a copiilor care sunt fost stimulaţi în acest mod este mult mai rapidă. De asemenea, aceast tip de stimulare are are un rol deosebit de important în stabilirea ataşamentului prenatal. De exemplu, s-a demonstrat că stressul mamei însărcinate are ca efect amplificarea mişcărilor intrauterine ale bebeluşului şi tendinţa acestuia de a fi mai agitat după naştere. Modalităţi de comunicare cu mama Observăm că între mamă şi copil există multiple canale de comunicare, nu doar fiziologice şi senzoriale, ci şi emoţionale şi empatice.experienţele emoţionale trăite în această perioadă de către mamă au un impact puternic asupra dezvoltării copilului în perioada post-natală. După luna a şaptea, copilul realizează dacă este sau nu iubit şi/sau dorit de către mamă. În literatura de specialitate sunt descrise numeroase cazuri în care nou-născutul refuză sânul matern ca o consecinţă a faptului că în perioada prenatală mama nu şi-a dorit copilul. Deşi încă dependent de mamă, în această perioadă copilul are o relativă independenţă manifestată prin numeroase reacţii specifice. Mişcările la stimulii interni, alternanţa mişcărilor de repaos cu cele motorii, reacţiile cu încărcătură afectivă care oscilează între starea de plăcere şi cea de neplăcere pun în evidenţă existenţa unui psihism prenatal. Despre acest psihism s- a afirmat că, deşi este vag şi nebulos, el reprezintă o bază de neşters în care se inserează toate impresiile ulterioare. Între evenimentele externe trăite de mamă şi dezvoltarea fetusului este o strânsă legătură. Situaţiile tensionate, conflictuale, emoţiile puternice produc modificări ale chimismului sanguin care influenţeazã viaţa copilului. Mai mult decât atât, cu cât intensitatea şi frecvenţa factorilor nocivi sunt mai mari şi cu cât aceştia acţionează în perioade mai timpurii ale vieţii embrionare cu atât consecinţele sunt mai grave. Momentul naşterii După nouă luni petrecute la adăpost în abdomenul mamei, nou-născutul soseşte într-o lume a adulţilor, complet diferită. Otto Rank afirmă faptul că traumatismul naşterii ar fi sursa tuturor angoaselor ulterioare: 18
copilul trece dintr-un mediu lichid, cu o temperatură constantă, în care stimulările tactice şi auditive sunt filtrate şi este hrănit în permanenţă, într-un mediu complet diferit, chiar ostil, agresiv, în care este foarte vulnerabil şi complet dependent de părinţii săi. Dacă examenul medical al nou-născutului, înfăşatul şi hrana sunt sunt importante, prezenţa afectivă şi stimulările senzoriale sunt absolut indispensabile echilibrului său psihologic. Primele evaluări ale nou-născutului Examenul medical al nou-născutului urmăreşte câteva date importante care se notează la naştere: mărimea sa (aproximativ 50 cm), greutatea (circa 3,3 kg) şi perimetrul cranian (în medie, 35 cm). Scorul Apgar Starea generală a noului născut se evaluează utilizând o scală elaborată în 1953 de Virginia Apgar, rezultând scorul Apgar. Acesta se calculează la unu, cinci şi zece minute după naştere şi se notează în fişa de sănătate, ţinând cont de mai mulţi parametri: (a) ritmul cardiac: absent = 0 p; sub 100 bătai/min = 1 p; dacă este între 100-140 bătai/min = 2 p; (b) efortul respirator: absent = 0 p; lent şi neregulat = 1 p; semnificativ şi însoţit de plâns = 2 p; (c) tonusul general: absent = 0 p; flexiuni uşoare ale extremităţilor = 1 p; mişcări active = 2 p; (d) reactivitate: absentă = 0 p; grimase faciale = 1 p; plâns viguros şi agitaţie = 2 p; (e) cromogenia pielii: albăstruie /cianoza = 0 p; roz şi extremităţile semnalează hipoxie = 1 p; întreg corpul roz = 2 p. Scorul optim este de zece puncte se acordă câte două puncte pentru fiecare dintre parametrii (a) (e), fiind acceptat ca satisfăcător un scor de minim şapte puncte. Se constată că 6% din noi-născuţii care au scoruri medii la primele două evaluări (între 0 şi 2) prezintă riscuri înalte de mortalitate perinatală şi vor trebui sa beneficieze de atenţie specială din partea personalului specializat. Comportamentele reflexe ale noului-născutului Noul-născut vine pe lume cu un bagaj de structuri comportamentale care sunt activate sub acţiunea stimulilor externi. 19
Aceste răspunsuri involuntare, relativ simple si independente de învăţare faţa de stimulii respectivi sunt denumite reflexe. Ele vor deveni mai puţin evidente în primele şase luni de viaţă. Cele mai importante dintre acestea sunt: Reflexul înnotului: (care nu este verificat sistematic în maternitate) permite copilului nou-născut să îşi ţină respiraţia sub apă, realizând mişcări de înot care îl pot propulsa înainte. Mişcările de înot automat vor dispărea treptat până în luna a patra. Reflexul Babinsky: se declanşează când este atinsă marginea externă a tălpii piciorului şi se manifestă prin extensia degetului mare si deschiderea în evantai a celorlalte. Dispare după 12-18 luni, fiind înlocuit prin curbarea în jos a degetelor de la picioare la acest stimul. Reflexul de orientare: se evidenţiază la atingerea uşoară a obrazului sau a comisurii buzelor şi se manifestă prin întoarcerea capului în direcţia stimulului, de obicei a sânului matern; necunoaşterea de către mame a existenţei si configuraţiei acestui reflex poate conduce la numeroase încercări nereuşite şi frustrante pe parcursul alăptării. Mersul automat: când nou-născutul este ţinut vertical, susţinut de sub axile, iar talpa piciorului atinge o suprafaţă dură (o masă, de exemplu), copilul reacţionează prin alternarea unor mişcări de flexie şi extensie a membrelor inferioare, ca şi cum s-ar plimba. Aceste mişcări de păşire a picioarelo nu sunt însoţite de mişcări corespunzătoare ale braţelor. Acest reflex se observă spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni de viaţă şi dispare după 12 săptămâni. Reflexul de sucţiune: reflexul de căutare descris mai sus, se manifestă simultan cu reflexele de supt şi înghiţit care îi permit copilului să se hrănească. Nu este însă un reflex asociat exclusiv cu hrănirea: nou-născutul are o apreciere pentru activitatea ca atare, degetele devin obiecte predilecte. Mamele se vor alarma dacă fenomenul se prelungeşte dincolo de 3 ani. Reflexul de apucare (prehensiune): la stimularea prin presiune a palmei, de exemplu atunci când cineva pune un deget în mâna unui bebeluş, se observă acţiunea coordonată a degetelor pentru apucarea obiectului stimul. Dispare la 3-4 luni pentru degetele mâinilor şi dincolo de 1 an pentru degetele de la picioare. 20
Reflexul lui Moro se evidenţiază la pierderea bruscă a sprijinului pentru cap şi gât, de exemplu atunci când este întins prea repede pe masă; se poate declanşa si după tuse sau strănut şi se manifestă printr-o extensie bruscă urmată de flexie a braţelor şi picioarelor (ca şi cum ar îmbrăţişa). Acest reflex dispare în jurul vârstei de 6-7 luni, iar persistenţa sa dincolo de aceste limite poate semnala o întârziere mentală. Stabilirea primelor relaţii între noul născut şi părinţi Aşa cum am aimtit mai sus, perioada imediat consecutivă naşterii are o importanţă deosebită pentru configurarea ulterioară a relaţiilor dintre copil şi părinţi. O serie de observaţii interesante din acest punct au fost obţinute în studii realizate pe animale. De exemplu: absenţa contactului dintre puiul nou-născut şi mamă în prima oră după naştere: puiul nu a fost ulterior recunoscut, alăptat şi a fost respins uneori cu brutalitate. asigurarea unui contact iniţial de cinci minute după naştere, urmat de absenţa contactului dintre mamă şi pui pentru o oră: puiul a fost acceptat în mod normal, alimentat şi îngrijit corect pentru specia respectivă. Rezultatele unor studii anamnestice şi analiza experienţelor evocate susţin ipoteza că, şi în cazul puiului de om, intervalul de timp care se scurge între momentul naşterii şi momentul contactului intim şi semnificativ cu mama are o influenţă puternică asupra relaţiei care se stabileşte ulterior între copil şi mamă, influenţă ale cărei efecte directe pot fi identificate până în jurul vârstei de cinci ani. Efectele favorabile ale minimizării intervalului de timp dintre momentul naşterii şi contactul cu mama se regăsesc mai târziu în: frecvenţa crescută a contactelor fizice şi vizuale; frecvenţa crescută a activităţii de îngrijire; 21
o frecvenţă crescută şi, mai mult decât atât, o lungime şi o complexitate mai mare a structurilor verbale utilizate în comunicarea mamă-copil (o frecvenţă mai înaltă a întrebărilor adresate de către copil mamei, dar şi o frecvenţa redusă a comenzilor şi interdicţiilor conţinute de mesajele verbale direcţionate către copil). Interacţiunea dintre mamă şi copil are o complexitate surprinzătoare. Datele de observaţie arată că: ritmul vocii mamei influenţează mişcările noului născut; plânsul nou-născutului produce un flux crescut de sânge la nivelul glandei mamare şi stimularea lactaţiei; contactul fizic dintre noul-născut şi sânul matern are drept efect eliberarea în sânge a unui hormon care reduce hemoragiile de la nivelul aparatului genital consecutive naşterii. De asemenea, există indicii clare care sugerează că, la rândul său, un contact timpuriu între noul născut şi tată exercita o influenţa favorabilă şi de lungă durată asupra relaţiei dintre tată şi copil. Diferenţe comportamentale între noii născuţi Noii născuţi se deosebesc nu doar prin aspecte de ordin fizic, ci şi comportamental. O întrebare cheie pentru părinţi este dacă şi în ce măsură putem să anticipăm cursul dezvoltării copilului pornind de la aceste observaţii primare. Există bebeluşi care acceptă să fie luaţi în braţe şi dezmierdaţi, sau alţii care se opun unui asemenea tratament. O serie de studii longitudinale au arătat că pot fi identificate procese de continuitate în procent de 39%. Pentru restul eşantionului studiat s-a constatat că nou-născuţii care la naştere au fost încadraţi în categoria adaptabililor, au ajuns tineri dezadaptaţi social. Proporţii semnificative dintre nou născuţi care iniţial fuseseră încadraţi ca dificili, au ajuns persoane bine adaptate social. Ca urmare a acestor studii, a fost propus conceptul de adecvare a cuplajului între caracteristicile temperamentale şi cerinţele imperative ale căror sursă este mediul. 22
Caracteristicile temperamentale ale nou născutului vor putea sau nu să fie regăsite la adult, factorul semnificativ fiind adecvarea (cuplarea) între mediu şi trăsăturile temperamentale constate iniţial. 1.5 Primul an de viaţa Ritmul creşterii fizice este foarte intens în primii ani de viaţă, deşi este evidentă o scădere progresivă faţă de perioada prenatală. Masa nervoasă va continua să se dezvolte: în raport cu greutatea adultă, la naştere masa cerebrală reprezintă 25% din greutatea adultă; la şase luni ea reprezintă 50%; la doi ani şi jumătate ajunge la 75%; la cinci ani este de 90%; iar la şase ani atinge 95%. În primele zile ale vieţii extrauterine, activităţile esenţiale ale copilului se centrează în jurul trebuinţelor de bază (căldură, hrană, somn). Treptat, prin formarea intervalelor alimentare se vor constitui habitudinilor alimentare primare, care vor sta la baza apariţiei altor trebuinţe mai complexe. Semnificativă este constituirea treptată a trebuinţelor psihologice legate de prezenţa adulţilor şi de comunicarea cu aceştia. Tonusul şi motricitatea Pănâ în momentul în care copilul devine capabil să vorbească, motricitatea reprezintă unul dintre criteriile de cunoaştere şi evaluare a dezvoltării psihologice a copilului mic. Pe parcursul dezvoltării psihomotorii, viaţa psihică a copilului se exprimă prin cele două funcţii ale motricităţii, funcţia tonică (contracţia musculară) şi funcţia cinetică (deplasarea membrelor). Iniţial, contorsionările şi contracturile musculare semnalează mai ales un anumit discomfort (foame, durere, frig etc.). La aproximativ o luna după naştere, se manifestă evident aşa numitele mişcări ritmice repetate, care ating un nivel maxim de manifestare imediat după 6 luni (când copilul începe să se deplasezeze singur: se târăşte). Mişcările ritmice reprezintă o punte de creştere între mişcările necoordonate şi cele coordonate, reprezentând un aspect al maturizării fizice mai complex decât comportamentele reflexe amintite anterior. 23
Frecvent, seriile de mişcări ritmice sunt declanşate de apariţia părintelui sau de întreruperea hrănirii. Astfel, copilul nu mai gesticulează doar în mod reflex, ci pentru a atrage atenţia, a exprima emoţii: bucuria, furia, tristeţea. Dezvoltarea motorie este legată de creşterea fizică, mai ales de cea a scheletului care îi vor permite ca spre sfârşitul primului an de viaţă să adopte poziţia verticală, să îşi menţină echilibrul şi, ulterior să facă primii paşi şi să meargă ţinut de mână. Variabilitatea individuală în legătura cu dezvoltarea locomotorie este foarte pronunţată. Este vizibil fapul că din momentul în care copilul este capabil să se deplaseze singur, se manifestă dorinţa de deplasare ce duce la dezvoltarea autonomiei şi a initiativei personale fapt marcat prin perfecţionarea coordonării mişcărilor antrenate în echilibrul deplasării. Simţurile şi dezvoltarea perceptivă În primele şase luni de viaţă se constată o discrepanţă marcantă între capacităţile perceptive ale bebeluşului, pe de o parte, şi dezvoltarea motorie încă insuficientă. Un cuplaj eficient între dezvoltarea perceptivă şi cea motorie începe să-şi facă apariţia in jurul vârstei de 7 luni, pentru ca in jurul vârstei de un an şi jumătate acesta să poată fi considerat satisfăcător. Sensibilitatea vizuală La naştere, acuitatea vizuală a copilului este de 30 de ori mai scazută decât la adult. Nou-născutul vede clar ceea ce se află la treizeci de centimetrii de ochii lui. Vor fi necesare între 6-12 luni pentru ca procesele de maturizare să aducă acuitatea vizuală la un nivel apropiat de cel normal. Nou-născutul fixează cu privirea: atunci când suge, copilul îşi fixează mama în ochi. El este atras mai ales de figuri, de ceea ce se mişcă şi de culorile contrastante. Privirea este un mod de comunicare precoce între mamă şi copil. Atunci când copilul priveşte un obraz care se apropie de el, este stimulat nu doar pe plan vizual, dar în acelaşi timp de modificarea căldurii, miros, şi intonaţia vocii. Aşa cum demonstrează cazul nevăzătorilor, vederea nu este indispensabilă unei dezvoltări normale. După 2 luni şi foarte evident dupa 3 luni, se trece într-o nouă etapă de dezvoltare a percepţiei vizuale: explorarea vizuală devine mai eficientă şi devine evident interesul copilului pentru figura umană; acum sunt recunoscute figurile părinţilor. 24
Această evoluţie sugerează începutul formării unor reprezentări sau scheme vizuale care permit recunoaşterea unor obiecte familiare şi manifestarea de preferinte pentru acestea. Sensibilitatea auditivă Înca de la naştere copilul tresare la un sunet puternic şi va face tentative de a întoarce capul în direcţia unui sunet de intensitate moderată (reflexul de orientare). La 4 luni cele două modalităţi de reacţie sunt deja voluntare, stabile si precise. Un număr tot mai mare de cercetători acceptă în prezent ideea că încă de la naştere individul uman este capabil să divizeze continuumul de sunete al vorbirii în unităţile care corespund cu componentele fundamentale ale limbajului. Sunetele fundamentale ale limbajului uman (fonemele) sunt discriminate foarte timpuriu; de exemplu, vocalele a şi i sunt discriminate din a doua zi de viaţă. La 2-3 luni sunt discriminate complexe de sunete conţinând consoane ( ba, pa ). La aceasta vârstă bebeluşul este capabil să recunoască identitatea unor foneme chiar dacă ele sunt pronunţate de persoane diferite. Aceasta este o manifestare a predispoziţiei individului uman de a învaţă rapid şi eficient orice limbă. Ulterior, această predispozitie prezentă la naştere va fi influentăţă de mediul lingvistic în care individul evoluează. Foarte de timpuriu bebeluşul este capabil sa discrimineze fară dificultate consoanele r şi l. Faţă de această situaţie vorbitorii maturi ai limbilor chineză şi japoneză vor întampina extrem de multe dificultăţi. Scăderea performanţelor în operarea de discriminări care sunt irelevante pentru mediul lingvistic în care evoluează copilul va deveni evidentă dupa 1 an. Comunicarea şi limbajul După cum se poate observa din prezentarea de mai sus, comunicarea nonverbală precede comunicarea verbală: în prima parte a vieţii reacţiile nonverbale au o mare importanţă, iar mimica, gestica, postura şi paralimbajul sunt deosebit de active. 25
Plânsul La naştere, plânsul este prima reacţie de comunicare a copilului cu lumea, fiind un semnal important că lucrurile au decurs normal. Mai târziu, plânsul indică o necesitate care nu a fost satisfacută: foame, frig, frică, durere. Copilul mic plânge şi atunci când este plictisit sau obosit, când are nevoie să fie mângâiat, sau să îşi descarce tensiunea; îi place să aibă companie şi plânge când este pus în pat. Unele studii arată că acei bebeluşi care sunt înconjuraţi cu tandreţe încă din primele zile şi sunt repede consolaţi atunci când plâng, vor fi mult mai calmi şi autonomi în cursul dezvoltării. Cu alte cuvinte, cu cât copilul este lăsat să plângă mai puţin în primele luni, cu atât mai repede va învăţa ca există alte mijloace de comunicare pe care poate să le utilizeze (privirea, mimica). Întotdeauna ţipetele copilului au un sens: mamele le interpretează diferit în funcţia de intensitatea şi frecvenţa acestora. De exemplu, ţipătul poate avea şi o funcţie de semnalizare: atunci când un bebeluş este trezit brusc din somn de un zgomot puternic, el începe să plângă pentru a-şi preveni mama de un eventual pericol. Ţipetele se pot calma vorbind copilului, plimbându-l în braţe. Sugarii au nevoie să simtă un anumit contact: atunci când este luat în braţe, plimbat şi liniştit el îşi va forma un sprijin interior, astfel încât mai târziu va fi capabil să suporte mai uşor momentele în care este lăsat singur. Zâmbetul La trei-patru săptămâni apare zâmbetul, comunicarea cu cei din jur se bazându-se pe contactul vizual. La 2 luni intervin momente în care copilul îşi întrerupe suptul pentru a zâmbi ca răspuns la discursul afectiv al mamei. Ulterior, pe la 4-5 luni, copilul înţelege unele aspecte ale comunicării după mimica adultului. Gestica mâinilor este mai variată după 6-7 luni şi dominată de intenţii afective (refuz), situaţii de contact social (salut). La aceasta se adaugă întinderea mâinilor pentru a fi luat în braţe (solicitare), alte forme de mimică pentru a exprima stări de disconfort, (agăţarea), exprimarea afecţiunii sau a conduitelor de abandon (tăcerea, geamătul, oftatul, ţipatul). Gânguritul Cu timpul, comunicarea nonverbală se subordonează comunicării verbale. 26
Gânguritulconstituie forma incipientă a vorbirii. El cuprinde întâi vocale neclare, apoi acestea devin clare (a, e, i, o, u). După 4 luni se produc articulări de vocale cu consoane şi diferenţierea lor. De obicei, ultimul care se poate pronunţa este sunetul R. În jurul vârstei de 5 luni gânguritul trece într-o fază superioară: lalaţiunea (repetiţii de silabe). Spre sfârşitul lunii a 10-a copilul pronunţă primele cuvinte, care joacă acum rol de propoziţii. Chiar dacă există o variabilitate individuală, putem identifica următorul tablou normal al dezvoltării limbajului: 1 lună căscatul, strănutul si plânsul (principalul tip de emisie vocală la această vârstă). 2 luni primele sunete: vocalice, gânguritul; 4 luni sunetele vocalice încep sa fie alternate cu consoane, copilul zâmbeşte şi si gângureşte atunci când i se vorbeşte sau când e satisfăcut; 5 6 luni bebeluşul este capabil sa emită şiruri de silabe identice. Această lalaţiune (considerată de cercetători ca fiind o reacţie circulară primară) poate fi observată în această perioadă şi în limbajul gestual al copiilor cu părinţi cu handicap auditiv; 8 luni lalaţiunea începe să capete tonalitatea apropiată de cea adultă, bebeluşul începe să utilizeze cuvinte compuse din două silabe identice; 10 luni bebeluşul înţelege un număr de cuvinte şi un număr de gesturi asociate cu acestea si utilizează holofraze (cuvinte unice, dar care au semnificaţii multiple în funcţie de context). O holofrază poate fi un substantiv, adjectiv, dar poate fi şi un cuvânt inventat de copil. 12 luni bebeluşul utilizează un număr semnificativ de holofraze, imită sunete produse de obiecte, înţelege un număr de circa 50 cuvinte, înţelege indicaţii simple.; În mod frecvent părinţii au tendinţa să utilizeze în interacţiunile verbale cu bebeluşul o formă modificată a limbajului, un vocabular simplificat, cu o tonalitate mai înaltă şi intonaţie exagerată, o simplitate şi o dimensiune redusă a propoziţiilor, o pondere ridicată a întrebărilor şi a indicaţiilor imperative. 27
O serie de cercetări au urmărit implicaţiile utilizării acestui tip de limbaj asupra dezvoltării limbajului copiilor şi au ajuns la concluzia că un astfel de limbaj este utilizat de părinţi în primul rând pentru a facilita comunicarea (şi nu neapărat pentru a-i învăţa pe copii sa vorbească). Dezvoltarea ataşamentului Relaţiile dintre noul născut şi cei din jur au un rol determinant pentru echilibrul psihologic al copilului: scopul ataşamentului este obţinerea şi păstrarea siguranţei. La început această siguranţă înseamnă chiar supravieţuire, urmând ca apoi să se rafineze şi să primească noi înţelesuri. Ataşamentul poate fi definit ca o legătură emoţională pozitivă pe care un individ uman o dezvoltă în raport cu alt individ uman. Această legătură este rezistentă în raport cu schimbările spaţiale, temporale sau de altă natura a relaţiilor dintre aceştia. Ataşamentul este evidenţiat de comportamente care asigură proximitate sau contact cu subiectul ataşamentului. În cazul nou-născutului, principalii indicatori comportamentali pentru ataşament sunt apropierea, urmărirea, acroşarea fizică sau semnalizarea prin zâmbet, plâns, mijloace verbale care caută să atragă atenţia celorlaţi asupra lui (Bowlby 1969). Comportamentul de ataşament antrenează la părinţi un comportament reciproc care este un comportament de îngrijire. Atunci când copii cer prea mult de la cei din jurul lor, ei sunt consideraţi dificili. Unii dintre aceştia au nevoi relaţionale importante şi, prin zâmbetul sau plânsul lor, declanşează relaţiile cu ceilalţi. Dacă senzaţia de foame dispare dupa ce a fost hrănit, nevoia afectivă nu este niciodată saturată şi copilul resimte permanent nevoia de mama lui. În teoriile de orientare psihanalitică vom întâlni şi noţiunile de mama bună care satisface necesităţile, respectiv mama rea, frustrantă prin absenţa ei (vezi şi capitolul 6 al acestei lucrări). Relaţiile nesatisfăcătoare dintre copil şi persoana care îl îngrijeşte antrenează simptome specifice: copilul nu vrea să mănânce, doarme prost, nu creşte suficient. Aceste probleme ale copilului puse în relaţie cu o atitudine maternă nepotrivită sunt denumite uneori tulburări psihotoxice. Mai ales în primele luni se constată că există o relaţie clară între anxietatea mamei şi colicile copilului, sau între o atitudine oscilantă a mamei, variind între răsfăţ şi agresivitate şi 28