CURSUL 2 Scurt istoric al viziunilor asupra moralei Dacă în comunităţile tribale preistorice normele etice erau transmise verbal, odată cu trecerea înspre faza următoare a începutului civilizaţiei valorile morale au început să fie consemnate în scris şi să fie transmise generaţiilor următoare prin educaţie sistematică. Primele forme ale civilizaţiei urbane au înflorit pe malurile Nilului în jurul mileniului IV î.e.n., mai exact în Mesopotamia şi Egipt, iar odată cu ele şi primele forme ale scrisului modern. Trecerea la modul de viaţă citadin a însemnat o multiplicare masivă a relaţiilor pe care un individ trebuia să le menţină cu semenii lui, iar această apropiere fizică a însemnat şi apariţia nevoii unor norme şi reglementări mult mai precise care să dicteze ceea ce este interzis şi ceea ce este permis faţă de ceilalţi. Documentele care servesc ca mărturie pentru acestea sunt codurile de legi, actele comerciale, sentinţele de judecată, miturile şi poveştile fondatoare. Exemplară rămâne, din acest punct de vedere, epopeea lui Ghilgameş - poem epic din Mesopotamia (datând de la începutul mileniului III î.e.n.), păstrat lacunar pe 12 tăbliţe de lut în biblioteca din Ninive, poem care relatează faptele eroice ale lui Ghilgameş, legendar rege al cetăţii Uruk. Cu aproape cinci mii de ani in urma trăia regele Ghilgameş. El domnea peste Uruk, in Mesopotamia, pe unde se afla Irak-ul de astăzi. Ghilgameş se urcase pe tron când era tânăr şi în primii ani ai domniei sale fusese tare lipsit de înţelepciune. Atâtea petreceri lipsite de ruşine şi măsură, atâta îşi trudise supuşii să îi ridice temple, palate, ziduri de cetate, încât aceştia se rugară zeilor să îi ajute. Zeii se gândiră să făurească un uriaş, căci şi Ghilgameș avea o statură mândră, şi să-i facă sa se înfrunte, ca să-l mai potolească pe rege. Aşa a apărut uriaşul Enkidu. Ajuns în Uruk, Enkidu îl provocă la luptă pe Ghilgameş, dar niciunul nu era mai puternic sau mai iscusit decât celălalt. După mult timp, Ghilgameş reuşi să-l îngenuncheze pe Enkidu, dar, pentru că înţeleseseră că sunt aproape la fel de puternici, legară o prietenie strânsă. Şi au făptuit împreună multe vitejii Au răpus monstrul Humbaba din Pădurea Cedrilor, apoi au tăiat şi cedrii, fiindcă în ascunzişurile din pădurea aceea monstrul ţinuse prizonieri mulţi oameni. Au ucis Taurul Ceresc, venit să pustiască tara şi să distrugă oamenii. Dar taurul fusese trimis înadins de nişte zei ce nu-l iubeau pe Ghilgameş. Supăraţi că fusese omorât, zeii au hotărât să-i pedepsească pe rând pe cei doi viteji. Enkidu se îmbolnăvi de moarte, iar Ghilgameş, îndurerat, plecă să caute Nemurirea şi 1
Tinereţea veşnică. Întâi trebuia să ajungă la Uta-napistim, străbunul lui cel înţelept. Merse mult timp şi în cale întâlni multe primejdii şi mulţi duşmani, dar până la urmă ajunse la străbunul lui. Acesta îi spuse că pe fundul mării creşte o plantă asemănătoare unui trandafir, una singură. Cine o mănâncă nu mai moare şi nu mai îmbătrâneşte. Bucuros că îşi va aduce prietenul înapoi din lumea morţilor, Ghilgameş se aruncă în mare şi culese floarea fermecată. Porni iute înapoi, spre Uruk. La un popas, însă, în timp ce se scălda în undele răcoritoare ale unui pârâu, un şarpe mâncă planta fermecată. Plin de durere, Ghilgameş plânse o zi întreagă lângă izvor. Până la urmă înţelese că toate sunt trecătoare, că toate pier Nu sunt veşnice şi nemuritoare decât faptele bune făcute de oameni în lupta împotriva răului şi cântecele despre ele. Un alt reper celebru în materie de norme antice este Codul lui Hammurabi (sau Hammurapi sau Codex Hammurapi), cea mai veche culegere de legi păstrată, datând din timpul regelui babilonian Hammurabi (probabil 1780 î.e.n., descoperit în 1901). Codul conţinea un Prolog, 282 de articole de lege și un Epilog. Codul lui Hammurabi nu a fost în epoca sa ceva ieșit din comun: cu trei sute de ani mai devreme, regele sumerian Ur-Nammu scosese o culegere similară, iar cu 150 de ani înaintea lui Hammurabi, regele Isinului, Lipit-Ishtar, dispusese inscripționarea unui cod similar, cele două păstrându-se însă doar fragmentar. În contrast, codul lui Hammurabi a fost răspândit în exemplare numeroase fiind totuşi mai apreciat astăzi din punct de vedere literar decât din cel juridic. Codul diferențiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează) și sclavul (juridic fiind asimilat unui bun mobiliar). Drepturile femeii sunt protejate juridic. Femeia dispune de bunurile sale pe care le administrează liber, practică numeroase meserii și uneori poate avea răspunderi importante în societate. După căsătorie, femeia se supune autorității soțului. Ca văduvă, poate administra și apăra interesele moștenitorilor. La moartea tatălui (capul familiei), puterea revenea fiilor și, în cazul lipsei de moștenitori de parte bărbătească, fiicelor. Codul prevede un sistem de pedepse extrem de aspru şi, din punctul de vedere care ne interesează aici, aceste pedepse se aplică nu doar pentru ceea ce am numi astăzi infracţiuni ci şi pentru comportamente care încalcă principii morale (Demn de menţionat este faptul că acest cod este cel care instaurează legea talionului, cunoscută şi prin sintagma ochi pentru ochi, os pentru os, dinte pentru dinte ). De exemplu, dacă un copil loveşte pe tatăl său, să i se taie mâinile (art. 195), dacă copiii unor servitori şi-ar renega părinţii adoptivi spunându-le tu nu eşti tatăl meu, tu nu eşti mama mea urma să li se taie limba (art. 192), iar adulterul, incestul, părăsirea domiciliului de către soţia care avea cele necesare traiului sau imoralitatea soţiei dacă aducea ştirbirea imaginii soţului urmau să primească pedeapsa capitală. În Egiptul antic, normele de comportament moral erau impuse prin autoritatea pe care o exercita zeiţa Maat, zeiţă a armoniei, justiţiei, adevărului şi moralităţii. În acelaşi timp, numele Maat era dat şi unui concept, sinonim cu domeniile de autoritate ale zeiţei. Astfel, Maat (pronunţat uneori mat sau mayet), desemna adevărul, dreptatea, echilibrul, ordinea, justiţia şi morala. La polul opus stă conceptul Isfet, simbol al haosului, minciunilor şi violenţei. Pentru 2
minţile fiecărui egiptean, de la rege la cetăţenii de rând, Maat nu era un concept atât de vag pe cât sunt cele echivalente acestuia în societăţile contemporane. Dimpotrivă, Maat era predat în şcolile de scribi ca unul din cele mai importante seturi de valori demne de a fi transmise celor mai tineri şi asta deoarece egiptenii antici aveau înrădăcinată credinţa că Maat cuprinde toate aspectele existenţei, incluzând aici echilibrul universului, ciclul anotimpurilor, mişcările corpurilor cereşti, fenomenele naturale etc. Armonia cosmică, unul din cele mai importante lucruri în sistemul de valori egiptean, era obţinută printr-o viaţă publică şi ritualică corectă, iar atunci când aceasta nu se întâmpla consecinţele erau nefaste asupra întregii comunităţi. Spre exemplu, un rege lipsit de pioşenie putea să atragă consecinţa foametei generalizate sau a molimelor asupra oricărui supus al său. 42 de confesiuni negative în Cartea Morţilor (Papirusul lui Ani) 1. Nu am păcătuit. 2. Nu am jefuit prin violență. 3. Nu am furat. 4. Nu am ucis bărbați și femei. 5. Nu am furat cereale. 6. Nu am furat ofrande. 7. Nu am furat proprietatea zeilor. 8. Nu am rostit minciuni. 9. Nu am luat hrana nimănui. 10. Nu am rostit blesteme. 11. Nu am comis adulter, nu m-am culcat cu bărbați. 12. Nu am făcut pe nimeni să plângă. 13. Nu mi-am mâncat inima [adică nu m-am întristat inutil, nu am simţit remuşcări]. 14. Nu am atacat nici un om. 15. Nu am fost un om al înşelăciunilor. 16. Nu am furat terenuri cultivate. 17. Nu am tras cu urechea 18. Nu am calomniat pe nimeni. 19. Nu am fost mânios fără să am motiv. 20. Nu m-am desfrânat cu soţia nimănui. 21. Nu m-am desfrânat cu soţia nimănui. [repetă afirmația anterioară, dar se adresează unui zeu diferit]. 22. Nu mi-am stricat corpul. 23. Nu am terorizat pe nimeni. 24. Nu am călcat Legea. 25. Nu am fost mânios. 26. Nu mi-am închis urechile faţă de cuvinte adevărate. 27. Nu am hulit. 28. Nu am fost violent. 29. Nu am tulburat pacea. 30. Nu m-am purtat cu grabă nejustificată. 31. Nu am forţat pe nimeni. 3
32. Nu mi-am înmulțit cuvintele în vorbire. 33. Nu am nedreptățit pe nimeni, nu am făcut nici un rău. 34. Nu am uneltit vrăjitorii împotriva regelui (nici nu am hulit împotriva regelui). 35. Nu am oprit nici o curgere de apă. 36. Nu mi-am ridicat vocea (nici nu am vorbit cu aroganță sau cu furie). 37. Nu am blestemat nici un zeu şi nu am blasfemiat. 38. Nu m-am purtat cu furie rea. 39. Nu am furat pâinea zeilor. 40. Nu am furat prăjiturile khenfu de la Spiritele morților. 41. Nu am smuls pâinea copilului meu şi nici nu am tratat cu dispreț zeul oraşului meu. 42. Nu am ucis vitele care aparțin zeilor. Morala iudaică este transmisă prin Tora 1 (primele cinci cărţi ale Bibliei sau Pentateuhul: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul). Codul etic al iudaismului este transmis în forma Halachei (Halakha provine de la verbul ebraic halakh a merge şi s-ar putea traduce prin drumul pe care trebuie mers ), corpul colectiv al legilor şi regulilor care sunt impuse fiecărui apartenent la iudaism, incluzând aici legile biblice, legile talmudice şi legile rabinice. Cele mai importante, legile conţinute în Tora, se numesc mitzvah (mitzvot la plural), au fost enumerate de către mai multe figuri celebre ale iudaismului (rabini şi intelectuali, cea mai cunoscută şi răspândită enumerare fiind aceea elaborată de Maimonide) alcătuind un total de 613 porunci (248 de porunci pozitive, de a face ceva anume mitzvot aseh şi 365 de porunci negative, interzicerea de a face ceva sau porunca de a te abţine de la ceva anume mitzvot lo taaseh). Pe scurt, cele 613 porunci sunt extrase din poveştile din primele cinci cărţi ale Bibliei şi includ faimoasele zece porunci (decalogul) trimise de Dumnezeu oamenilor. În general, mitzvoturile iudaice vorbesc despre principii morale care au fost ulterior adoptate de creştinism şi care au devenit nucleul moralei moderne, universale: căutarea dreptăţii, iubirea aproapelui, ajutorarea celor slabi şi în nevoie, a văduvelor sau orfanilor, respectul faţă de cei în vârstă sau blândeţea faţă de animale. În general, Tora îi porunceşte omului să îşi folosească raţiunea şi iubirea pentru a-şi suprima instinctele rele şi pentru a învăţa principiile morale impuse prin vocea lui Dumnezeu sau a profeţilor. Exodul 20 1. Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte, şi a zis: 2. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. 3. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. 4. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. 1 Cuvântul Tora provine de la verbul yara care înseamnă a preda, a instrui 4
5. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, 6. şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. 7. Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui. 8. Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. 9. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. 10. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. 11. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o. 12. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. 13. Să nu ucizi. 14. Să nu preacurveşti. 15. Să nu furi. 16. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău. 17. Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău. La fel ca şi în codul lui Hammurabi, Exodul conţine (ulterior acestui pasaj) o serie de alte reguli precise pentru comportamentul membrilor colectivităţii iudaice, inclusiv legea talionului instaurată anterior în Mesopotamia prin codul menţionat: Exodul 21 23. Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, 24. ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, 25. arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie. Etica antică greacă şi latină Dacă în perioada gânditorilor presocratici (până la apariţia lui Socrate 470-399 pe scena filosofiei) etica nu reprezintă o prioritate, după Socrate şi Platon preocupările legate de scopul omului în viaţă şi fericire devin esenţiale. Dintre toate şcolile etice care se dezvoltă în spaţiul Greciei antice, ne atrag atenţia în mod deosebit şcoala cinică, cea cirenaică, cea stoică şi cea epicureică. 5
Şcoala cirenaică a fost aparent întemeiată de Aristipp din Cirene 2 (435-356), un elev deal lui Socrate (şcoala cirenaică fiind, de altfel, una din primele şcoli socratice), moştenirea sa fiind preluată de Arete, fiica sa, şi apoi de fiul acesteia, Arisitpp cel Tânăr, cel care a rafinat şi a dat o formă coerentă sistemului cirenaic. În privinţa eticii, cirenaicii acceptă existenţa unui singur scop universal pentru toţi oamenii: plăcerea. Mai mult, orice senzaţie există doar în prezent, viitorul şi trecutul fiind inexistente. Dacă Socrate vorbise despre plăcerile spirituale, cirenaicii le preferă pe acelea senzoriale mult mai simple şi mai intense decât primele. Prin urmare, bunul cel mai de preţ pentru oameni este plăcerea intensă de moment. O doză necesară de precauţie îi face pe cirenaici să adauge că persoana înţeleaptă este aceea care ştie să îşi controleze plăcerile şi nu să fie sclavul acestora, în sclavie existând mereu riscul apariţiei unui rău mai mare decât plăcerea de moment. În plus, cirenaicii recunoşteau valoarea obligaţiilor sociale şi faptul că un fel aparte de plăcere poate fi obţinut prin exersarea altruismului. Epicureismul, şcoala de gândire care a preluat poziţia dominantă deţinută de cirenaici, îşi primeşte numele de la fondatorul ei, Epicur (341-270 î.e.n.). Pentru Epicur, care îl audiase pe discipolul lui Platon, Xenocrate, dar nu fusese atras de idealismul acestuia, scopul suprem al vieţii era reprezentat de plăcere, lucru care îi face pe mulţi dintre cititori să îl identifice ca hedonist. Mai mult, în limbajul colocvial de astăzi, termenul epicurean este folosit de multe ori pentru a desemna o persoană care se desfată cu plăcerile senzoriale. Însă această percepţie este complet greşită, epicureismul promovând o plăcere ascetică, înţelegând prin aceasta lipsa oricărei dureri (aponia, în limba greacă). În şcoala înfiinţată de Epicur în grădina casei sale (de altfel acesta este şi numele dat şcolii: grădina lui Epicur) se promova un model de viaţă sobră, dedicată cunoaşterii şi unei austerităţi autoimpuse; regimul alimentar era aparent un regim vegetarian, dar de cele mai multe ori mesele discipolilor lui Epicur constau în pâine şi apă sau vin. De asemenea, faţă de obiceiurile ateniene ale vremurilor, epicureicii promovau valori extrem de cosmopolite şi tolerante, incluzând femeile şi sclavii în cercul celor acceptaţi la discuţii. Conceptul central al eticii epicureiste este ataraxia (linişte, tranchilitate în limba greacă) o stare lucidă de relaxare, linişte şi netulburare singura fericire posibilă pentru o persoană. Ataraxia este un rezultat al asumării unor credinţe ca lipsa oricărei frici faţă de moarte (atunci când eu exist, moartea nu există, iar atunci când moartea există, eu nu mai exist deci nu am motive să mă tem de ea) sau faţă de zei (deoarece aceştia sunt distanţi faţă de noi şi nu sunt preocupaţi de problemele noastre), evitarea politicii şi a oamenilor furioşi şi, probabil cel mai important, ataraxia se obţine prin practicarea unui stil de viaţă cumpătat, virtuos şi ferit de suferinţe. Reţeta prescrisă de Epicur pentru trăirea celei mai fericite vieţi cu putinţă poartă numele de tetrapharmakon ( leacul 2 Ca amănunt, se crede că Aristipp a fost primul filosof care a cerut bani pentru învăţăturile lui. 6
alcătui din patru părţi ), iar formularea cea mai cunoscută a acestuia a fost găsită în impresionanta colecţie de peste 1800 de papirusuri îngropate în Vila papirusurilor din Herculaneum sub forma a patru versuri anonime (aparent, ar putea fi vorba despre poetul şi filosoful epicurean Philodemus): Nu te teme de zei, Nu te îngrijora în privinţa morţii, Ceea ce este bun este uşor de obţinut, Ceea ce e teribil este uşor de suportat. Meditând asupra dorinţelor oamenilor, Epicur ajunge să le clasifice în trei categorii: a. Dorinţe ne-naturale şi ne-necesare (cum ar fi faima, gloria, onorurile, bogăţia) b. dorinţe naturale dar ne-necesare (satisfacerea unor nevoi naturale ca nevoia de adăpost sau de hrană, dar dincolo de ceea ce ar fi suficient ca de exemplu mesele copioase, locuinţele impunătoare) c. dorinţe naturale şi necesare (dorinţa de a stăpâni foamea sau setea cu cantitatea necesară din cel mai simplu produs ca de exemplu un pahar cu apă sau pâine) Evident, fericirea este dată doar de căutarea celor din urmă dorinţe, de aici provenind şi modul de viaţă impus de Epicur. Cu toate acestea, filosofia cumpătării şi a virtuţii promovată de epicureici nu a fost scutită la vremea ei de critici: pe de-o parte, existau suficiente persoane care interpretau epicureismul ca o doctrină a plăcerii senzuale lipsite de orice fel de responsabilitate (această interpretare, consacrată de Cicero, a fost perpetuată de-a lungul creştinismului, dar şi de către tradiţia iudaică, epicureismul fiind considerată o morală bună pentru porci şi un pericol la adresa oricărui fel de credinţă prin afirmaţiile referitoare la inexistenţa vieţii de apoi), iar pe de alta existau şi comentatori care considerau că epicureismul se arată complet nerealist şi ascetic la modul extrem atunci când promovează absenţa durerii ca maximă plăcere. Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nici o legătură cu noi, căci orice bine şi orice rău se află în senzaţie, iar moartea este privarea de senzaţie; de aceea, o justă înţelegere a faptului că moartea nu are nici o legătură cu noi face să fie plăcută ideea că viaţa are un sfârşit. Aceasta se face dând vieţii nu un timp nelimitat, ci suprimând năzuinţa către nemurire. Cunoaşterea sigură a acestor lucruri ştie să raporteze orice preferinţă şi aversiune la asigurarea sănătăţii trupului şi a liniştii spiritului, deoarece aceasta este scopul unei vieţi fericite. Într-adevăr, scopul tuturor acţiunilor noastre este să fim eliberaţi de suferinţă şi frică şi, după ce am atins acest ţel, furtuna sufletului e potolită, iar fiinţa respectivă n-are nevoie să umble după ceea ce-i lipseşte, nici să caute altceva prin care să fie împlinită fericirea sufletului şi a corpului. Căci atunci avem nevoie de plăcere când din absenţa ei simţim durere. Dar atunci când nu simţim durere nu mai simţim nevoia plăcerii. De aceea noi numim plăcerea începutul şi ţelul unei vieţi fericite. Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii, nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce constau din desfătări senzuale, cum socotesc 7
unii, sau din neştiinţă, nepricepere sau din înţelegere greşită, ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii, nu dragostea senzuală cu băieţi şi femei, nu desfătarea cu un peşte sau cu alte delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută, ci judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri, ca şi alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire asupra sufletului. Dintre toate acestea, primul şi cel mai bun este înţelepciunea. De aceea înţelepciunea este un lucru mai de preţ chiar decât filosofia; din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi, căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă, cumsecade şi dreaptă; şi nici să ducem o viaţă înţeleaptă, cumsecade şi dreaptă, care să nu fie şi o viaţă plăcută, deoarece virtuţile merg mână în mână cu viaţa plăcută, iar viaţa plăcută nu poate fi despărţită de virtuţi. (Epicur Scrisoare către Menoiceus) După moartea lui Epicur în 270 î.e.n. (ultimele sale cuvinte fiind La revedere prieteni, adevărurile pe care vi le-am predat se întăresc repede, iar epitaful său a fost adoptat apoi de nenumăraţi adepţi în lumea latină sub forma Non fui, fui, non sum, non curo - Nu am fost, am fost, nu mai sunt, nu îmi pasă ), epicureismul a continuat să se răspândească destul de rapid şi constant, astfel încât în secolul I î.e.n. a ajuns să pătrundă puternic în cercurile intelectuale ale Romei antice, găsindu-şi aderenţi puternici în persoanele unor poeţi ca Lucreţiu, Horaţiu sau Vergiliu sau chiar în persoana lui Iulius Cezar. De asemenea, din motive care par să fi fost nu neapărat filosofice cât politice, răspândirea epicureismului în Italia a atras şi antipatia unora, printre cei mai cunoscuţi detractori numindu-se Cicero, Sextus Empiricus sau Plutarh. În ciuda oponenţilor, epicureismul a reuşit să rămână pentru aproximativ 500 de ani una din cele mai răspândite şcoli ale filosofiei elenistice, doar ascensiunea ideologică şi politică a creştinismului reuşind să oprească definitiv dezvoltarea acestuia. Atât gânditorii iudaici cât şi cei creştini au scris în repetate rânduri critici la adresa epicureismului (şi, în general, la adresa filosofiei greceşti, cu excepţia lui Platon şi Aristotel). Creştinismul avea să aducă reproşuri epicureismului din două puncte de vedere: a. pe de-o parte, disputele continue dintre epicureişti şi celelalte filosofii eleniste sau neo-eleniste erau o dovadă pentru creştini a faptului că niciuna dintre ele nu are dreptate, dar şi o dovadă a faptului că sectarismul este un pericol major pentru unitatea unei doctrine b. pe de altă parte, mai important, epicureismul (în mod special) era o ţintă pentru apologeţii creştini ca Tertulian, Hipolit de Roma sau Origen datorită susţinerii primatului plăcerii în viaţa oamenilor şi, mai ales, datorită afirmaţiilor privitoare la lipsa vieţii de apoi. 8
La sfârşitul Imperiului Roman, epicureismul a devenit una din celelalte filosofii greceşti dispărute, fiind redescoperit mult mai târziu, la jumătatea secolului XVII de către filosoful francez Pierre Gassendi şi preluat, de aici, de către intelectuali ca Thomas Jefferson, Diderot, Jeremy Bentham sau, mai de curând, Michel Onfray. Stoicismul Zeno din Citium (Cipru), un gânditor de origine feniciană, este cel care a început să vorbească despre filosofie şi să o predea celor interesaţi în anul 301 î.e.n. la Porticul zugrăvit (Stoa poikile în greacă), denumire de la care provine şi numele dat filosofiei lui Zeno: stoicism. Spre deosebire de alte filosofii greceşti ale timpului, ca epicureismul, stoicismul a fost o filosofie a spaţiului public, porticul ales de Zeno fiind aşezat în imediata apropiere a Agorei ateniene. Nota principală a stoicismului, din punct de vedere etic, era ideea conform căreia erorile de judecată sunt responsabile pentru emoţiile destructive, iar absenţa acestora trebuie să fie scopul suprem al vieţii. Spre deosebire de ceea ce a ajuns să însemne astăzi stoic (la fel ca în cazul epicureismului), adepţii lui Zeno nu susţineau eliminarea totală a emoţiilor; apatheia (lipsa pasiunilor) despre care se vorbeşte în stoicism însemna transformarea emoţiilor prin asceză, ajungerea la o raţiune imperturbabilă şi calm interior. Trebuie să ne amintim aici că prin pasiuni grecii antici înţelegeau suferinţa sau angoasa, ceea ce înseamnă că apatia despre care vorbesc stoicii se traduce prin gândire obiectivă şi menţinerea unei stări de calm în faţa suişurilor sau coborâşurilor vieţii. Urmându-l într-o oarecare măsură pe Socrate, stoicii susţineau că răul şi suferinţa sunt o urmare a ignoranţei umane, a lipsei de cunoaştere autentică a raţiunilor şi cauzelor existente în natură. Dimpotrivă, starea ideală, apatheia, înseamnă practicarea raţiunii, examinarea atentă şi obiectivă a tuturor fenomenelor umane sau naturale şi practicarea celor patru virtuţi cardinale [înţelepciunea (Sophia), curajul (Andreia), dreptatea/justiţia (Dikaiosyne) şi temperanţa/moderaţia (Sophrosyne)] şi evitarea opuselor lor. Pe lângă cele două categorii (bine şi rău), stoicii rămân în istoria eticii pentru introducerea unei a treia categorii, adiaphora, - lucrurile indiferente. Cu alte cuvinte, stocii recunosc că în privinţa unor anumite lucruri nu se poate lua nici o decizie morală, prin urmare ele rămân indiferente sau în afara eticii. Deşi termenul a mai fost folosit ulterior de către unii teologi creştini (în creştinism adiaphora desemnează lucrurile ne-esenţiale pentru religie, dar permise credincioşilor), adevăratul lui sens a fost redescoperit abia după Renaştere. 9
Stoicismul, la fel ca epicureismul, a cunoscut o răspândire consistentă şi de durată, dar spre deosebire de stoicism de această dată scrierile stoice care ne-au fost transmise sunt doar cele din a treia fază de dezvoltare a acestei filosofii. Cele mai cunoscute texte stoice din această perioadă sunt: Manualul lui Epictet (Epictet 55-135 e.n., un fost sclav roman transformat în profesor de filosofie până la izgonirea acestora din Roma de către Domiţian) şi Către sine al împăratului roman Marcus Aurelius (121-180 e.n.). Evident, acapararea de către creştinism a puterii ideologice şi politice însemnat catalogarea stoicismului ca o formă de păgânism, dar spre deosebire de epicureism stoicismul a împrumutat unele concepte şi idei gânditorilor creştini: atât stoicismul cât şi creştinismul presupun o formă de libertate interioară în faţa lumii exterioare, afirmă inutilitatea şi temporaritatea bucuriilor lumeşti, încurajează asceza şi reprimarea pasiunilor inferioare şi cred într-un fel de depravare înnăscută a fiinţelor umane. Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu. Cele care depind de noi sunt opiniile noastre, mişcările noastre, dorinţele înclinaţiile şi aversiunile noastre într-un cuvânt, toate acţiunile noastre. Cele care nu depind de noi sunt trupul, bunurile, reputaţia, demnităţile, într-un cuvânt, toate lucrurile care fac parte din acţiunile noastre. Lucrurile care depind de noi sunt libere prin natura lor, nimic nu poate să li se opună sau să le oprească; cele care nu depind de noi sunt sclave, slabe,dependente, supuse miilor de obstacole şi inconveniente, cu totul străine de noi... Ceea ce-i tulbură pe oameni nu sunt lucrurile, ci opiniile pe care le au despre ele. De exemplu, moartea nu e deloc un lucru rău, căci dacă ar fi fost, i-ar fi părut astfel şi lui Socrate; dar opinia pe care o avem, că moartea e un rău, iată răul. Deci atunci când suntem contrariaţi sau trişti, să nu-i acuzăm pe alţii pentru aceasta, ci doar pe noi înşine, adică opiniile noastre. A-i acuza pe alţii pentru nefericirea ta e o dovada de ignoranţă; a nu te acuza decât pe tine însuţi, e o dovadă că începi să înveţi, iar a nu-i acuza nici pe ceilalţi, nici pe tine e un semn că eşti deja instruit Epictet - Manualul 10