Prezentare Lucrarea «Modelarea Proceselor de Afaceri bazate pe Managementul de Cunoştinţe«reprezintă o monografie în domeniul Managementului de Cunoştinţe şi a Sistemelor care permit dezvoltarea Întreprinderii Inteligente, fiind prima lucrare dintr-un set de trei volume dedicate impactului gestionării cunoştinţelor şi inteligenţei colective la nivelul firmei. Ea este în acelaşi timp un bun şi posibil suport de curs pentru discipline de tipul «Managementul Afacerilor Inteligente», «Analiza Tranzacţiilor Electronice folosind tehnici de Datamining», «Managementul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicării», parţial «Inteligenţă Artificială» (folosind în acest scop doar anumite capitole), atât pentru studenţi de la facultăţi cu profil economic (nivel licenţă sau masterat), cât şi pentru alte categorii de studenţi interesaţi de aceste abordări, care îmbină aspecte economice cât şi aspecte de Tehnologia Informaţiei şi a Comunicării. Economia şi mediul de afaceri se schimbã astãzi continuu. Competitivitatea întreprinderilor nu este nici liniarã, nici predictibilã într-o economie globalã a cunoaşterii, în care predominante sunt activitãţile bazate pe cunoştinţe. Succesul afacerilor este dependent de capacitãţile acestora de a-şi proteja, de a achiziţiona şi utiliza propriile cunoştinţe, adicã de capacitatea firmei de a-şi dezvolta un management propriu de cunoştinţe. Schimbarea afecteazã organizaţiile şi permite oamenilor sã-şi modifice capacitãţile intelectuale. Pentru ca schimbarea sã fie efectivã trebuie ca atât organizaţiile cât şi oamenii sã se schimbe. Cheia schimbãrii şi a creşterii o reprezintã conştientizarea acesteia, schimbul de idei, gãsirea unor cãi de inovare care sã plaseze atât oamenii cât şi firmele în fruntea competiţiei. Aceasta presupune învãţare, inovare, adoptarea unui comportament proiectat sã sporeascã performanţa şi calitatea. În felul acesta, persoanele inteligente au nevoie de organizaţii inteligente şi reciproc. Managementul cunoştinţelor devine pe zi ce trece din ce în ce mai important. Tot mai multe companii şi firme şi-au construit propriile depozite de cunoştinţe privind clienţii, producţia, resursele umane, furnizorii, concurenţii, etc. Au apãrut în acest context de schimbare şi profesii noi, de tipul dezvoltator de cunoştinţe (knowledge developer), facilitator de cunoştinţe, inginer de cunoştinţe. Lucrarea de faţă este alcătuită din cinci părţi şi se înscrie în problematica deosebit de actuală a Managementului de Cunoştinţe şi a tehnologiilor aferente dezvoltării de sisteme capabile să sprijine managerii în luarea în timp real a deciziilor. Partea I a lucrării se numeşte Impactul Managementului de Cunoştinţe la nivelul Firmei şi face parte din domeniul larg al managementului cunoştinţelor (Knowledge Management - KM), un domeniu care prin utilitatea sa s-a dovedit a fi o arie foarte importantã pentru cercetare. Rezultatele acestor demersuri vor avea un impact important asupra modului de gândire în toate organizaţiile, asupra modului de desfãşurare a afacerilor în general şi asupra eficientizãrii managementului la nivelul oricãrei firme moderne. Obiectivele majore ale părţii I sunt promovarea tehnicilor specifice domeniului KM prin: prezentarea unor aspecte teoretice, cu definirea conceptelor de bazã ale domeniului de KM. Sunt prezentate elementele de KM acceptate în general şi asupra cãrora existã un acord comun în ceea ce priveşte valoarea şi utilitatea lor, care pot conduce la soluţii de sisteme pentru KM şi care ulterior pot fi dezvoltate în vederea rezolvãrii cu succes a problemelor de acest tip. Activitatea de managementul cunoştinţelor este aplicatã în marea majoritate a cazurilor în cadrul unor firme private, care urmãresc prin acest procedeu maximizarea eficienţei lor. Deşi aria care cuprinde aspectele funcţionãrii eficiente a întreprinderii este şi ea foarte largã, lucrarea de faţã îşi propune ca obiectiv acoperirea unor elemente care ţin de acest domeniu, astfel: 1. Definirea factorilor şi condiţiilor care promoveazã şi menţin acţiunile efective ale întreprinderii şi previn unele disfuncţionalitãţi; 2. Definirea a ceea ce înseamnã viabilitate durabilã pentru o întreprindere; 3. Focalizarea asupra aspectelor funcţionale şi a soluţiilor practice privind KM; 4. Definirea rolului managementului de cunoştinţe în atingerea obiectivelor întreprinderii; 5. Definirea rolului managementului activelor de cunoştinţe la nivel conceptual, care este extrem de importantã într-o activitate efectivã. Partea I prezintã unele rezultate actuale din domeniul managementului de cunoştinţe. Sunt formulate conceptele principale care ţin de activitatea de KM. Un subiect major al capitolului îl reprezintã întreprinderea şi aspectele ce pot conduce la dezvoltarea efectivã a acesteia, astfel: 1. sunt definite anumite metode de creare a unei întreprinderi competitive şi profitabile prin aplicarea practicilor de KM; 1
2. este stabilitã valoarea importanţei cunoştinţelor şi gestionãrii acestora în activitatea oricãrei organizaţii; 3. sunt enumeraţi factorii de succes şi de viabilitate pe termen lung ai întreprinderii; 4. se precizeazã metode de dezvoltare a mentalitãţii de gestionare a activelor intelectuale şi importanţa acesteia în aplicarea practicilor de KM în succesul întreprinderii în general; 5. sunt prezentate modele de manipulare a situaţiei personale şi ale întreprinderii în general. Obiectivele majore ale părţii II sunt legate de promovarea tehnicilor specifice domeniului de managementul cunoştinţelor, prin prezentarea unor aspecte teoretice aferente platformei.net, cu definirea conceptelor de bazã ale domeniului de KM. Sunt evidenţiate elementele de KM şi asupra cãrora existã un acord comun în ceea ce priveşte valoarea şi utilitatea lor; analizarea unor algoritmi specifici de determinare a unor modele de cunoştinţe, care pot conduce la soluţii de sisteme pentru KM şi care ulterior pot fi dezvoltate în vederea rezolvãrii cu succes a problemelor de acest tip. Platforma.NET este o platformã pe care aplicaţiile Web pot sã fie distribuite pe o varietate de dispozitive (chiar şi pe telefoane mobile) şi pe calculatoare personale. Platforma oferã un nou model de dezvoltare a software-ului, care permite aplicaţiilor create în medii diferite, cu limbaje diferite, sã comunice între ele. Platforma.NET oferã resurse multiple atât pentru dezvoltarea de software, cât şi pentru desfãşurarea lor, posedând independenţa faţã de un anumit limbaj sau platformã, programatorii pot scrie cod cum ar fi C#, J#, Visual Basic.NET, Visual C++.NET şi altele. Pentru a extinde independenţa limbajului,.net extinde portabilitatea platformei, prin faptul cã permite aplicaţiilor.net sã funcţioneze, şi sã comunice pe mai multe platforme, facilitând astfel transmiterea serviciilor pe Web. Platforma.NET permite aplicaţiilor bazate pe Web sã fie distribuite consumatorilor electronici, cum ar fi telefoane mobile, PDA, ca şi desktop-ul calculatoarelor. Capacitãţile pe care Microsoft le-a încorporat în platforma.net creeazã o noua paradigmã de dezvoltare a software-ului, care va creşte productivitatea şi va micşora timpul de dezvoltare. Platforma.NET este alcãtuita din multe clase. Namespace-urile (referinţele) sunt metode folosite pentru ca sã creeze o structurã ierarhicã a celorlalte clase, şi previn aşa numitele coliziuni. O astfel de coliziune se poate întâmpla dacã 2 clase au acelaşi nume. Deoarece referinţele oferã o ierarhie este posibil sã fie 2 clase cu acelaşi nume, atâta timp cât existã referinţe diferite. Referinţele sunt cele care creeazã un scop pentru clase. Referinţa de bazã pentru platforma.net este referinţa System. Aceasta conţine clase pentru colecţii de resurse, tratarea excepţiilor, scrierea datelor şi altele. Platforma.NET permite accesul la tehnologii ce ajutã programatorii la construirea aplicaţiilor distribuite. Dintre acestea cele mai importante sunt urmãtoarele [12]: 1. ASP.NET Web Applications (System.Web) ASP.NET (cunoscut şi sub numele de ASP+) este mai mult decât versiunea anterioarã a Active Server Pages (ASP); ea reprezintã o platformã unificatã pentru dezvoltarea aplicaţiilor Web, platformã ce oferã serviciile necesare pentru construirea de aplicaţii Web (enterprise-class). 2. Windows Forms (System.Windows.Forms) Windows Forms este o platformã de programare pentru dezvoltarea de aplicaţii client Win32 client. Ea este de un real ajutor pentru programatorii Win32, oferind instrumente îmbunãtãţite, o siguranţã şi securitate, oferind costuri de dezvoltare scãzute. 3. ASP.NET Web Services (System.Web.Services) Pe scurt, un serviciu Web este o aplicaţie livratã ca un serviciu ce poate fi integrat folosind standarde Internet. Cu alte cuvinte, reprezintã o resursã URL adresabilã care returneazã prin program informaţia la clienţii ce doresc sã o utilizeze. 4. Messaging with MSMQ (System.Messaging) Mesajele oferã clase care permit conectarea la un şir de mesaje dintr-o reţea, trimit mesajele la sfârşitul şirului (cozii de mesaje), şi primesc o imagine de ansamblu a mesajelor (citesc fãrã sã şteargã). 5..NET Remoting (System.Runtime.Remoting) Rezervarea (remoting).net permite programatorilor un grad ridicat de control asupra obiectelor prin valoarea şi referinţa din cadrul aplicaţiilor distribuite. Rezervarea.NET sprijinã integrarea cu limbajele la runtime şi oferã programatorilor o fidelitate a tipului de sistem cu ajutorul unui anumit numãr de protocoale (http, TCP, etc.) şi formate (SOAP, Binary). 6. Network Communication (System.Net) Referinţa System.Net oferã o interfaţã de programare uşor de folosit şi extensibilã pentru multe protocoale din cadrul reţelei, cum ar fi DNS, HTTP, DNS, TCP, UDP. 2
7. Enterprise Services (System.EnterpriseServices) Codul gestionat de componente scrise în C#, VB.NET, sau într-un oricare alt compilator poate fi gãzduit de serviciile COM+. Orice serviciu COM+ include tranzacţii, grupuri de obiecte, care pot fi folosite. 8. Directory Services (System.DirectoryServices) Referinţa System.DirectoryServices oferã un acces rapid la Active Directory prin cod. Clauzele referinţei pot fi folosite de oricare dintre furnizorii de servicii Active Directory. Furnizorii de astfel de servicii sunt: Internet Information Server (IIS), Lightweight Directory Access Protocol (LDAP), Novell NetWare Directory Service (NDS), şi WinNT. 9. Management (System.Management) Referinţa System.Management oferã clase care ajutã companiile sã-şi micşoreze costurile totale printr-un management al sistemului, al aplicaţiilor şi al dispozitivelor. 10. Securitate (System.Security, System.Web.Security) Sunt clase care controleazã accesul la operaţii şi resurse. De asemenea, sunt clase care folosesc un set de reguli configurate pentru a determina permisiunile acordate în modificarea codului, în funcţie de domeniului codului, de utilizator. Referinţa System.Web.Security conţine clase care sunt folosite pentru implementarea securitãţii ASP.NET în aplicaţiile Web server (folosind cookie, autentificarea parolei, ferestre). Referinţa System.Security.Cryptography oferã servicii de criptare, cum ar fi codificarea şi decodificarea datelor, ca şi multe alte operaţii (autentificarea mesajelor, semnãturile digitale). 11. Data Access (System.Data) Referinţa System.Data constã din mai multe clase ce constituie arhitectura ADO.NET. Arhitectura ADO.NET permite construirea componentelor care gestioneazã date ce provin din mai multe surse. ADO.NET oferã instrumente pentru consultare, actualizare a sistemelor n-tier. Arhitectura ADO.NET este de asemenea implementatã în aplicaţiile client, cum ar fi Windows Forms, sau pagini HTML create cu ASP.NET. XML (System.Xml) Referinţa System.Xml permite accesul la clase XML care oferã suport pentru procesarea XML. Acesta presupune DTD, referinţe XML, scheme XML pentru mapare şi serializare, expresii XPath, transformãri XSL/T, nivelul 2 DOM, SOAP 1.1 Partea II este structuratã pe douã capitole: Capitolul 1 prezintã unele rezultate ale cercetãrilor actuale din domeniul managementului de cunoştinţe. Un subiect major al capitolului îl reprezintã întreprinderea şi aspectele ce pot conduce la dezvoltarea efectivã a acesteia. În capitolul 1 este sintetizat de asemenea un model sistemic care descrie interdependenţa dintre cunoştinţe şi informaţii. Se subliniazã importanţa utilizãrii lor echilibrate, ceea ce conduce la o activitate eficientã a organizaţiei. Una din modalitãţile de obţinere a cunoştinţelor o reprezintã descoperirea de cunoştinţe noi din baze de date deja existente. În modelul prezentat un loc important îl ocupã procedeul de dobândire a cunoştinţelor. Este definitã astfel funcţia care o îndeplineşte sistemul de extragere de cunoştinţe în cadrul unei organizaţii şi în activitatea de KM în general. Buna funcţionare a întreprinderii pe ansamblul ei este rezultatul acţiunilor individuale ale angajaţilor şi echipelor de management. Funcţionarea întreprinderii este efectivã dacã cea mai mare parte a acţiunilor este implementatã corect în strategia companiei şi scopurile dorite sunt atinse prin intermediul acestei strategii corecte, prestabilite. Succesul este realizat dacã scopurile sunt realiste şi dacã ele sunt realizate şi menţinute în timp. O întreprindere care acţioneazã efectiv atinge o performanţã bunã prin aplicarea reuşitã a cunoştinţelor personale (ale angajaţilor) şi a activelor de capital intelectual structural. Aceşti doi factori determinã succesul. Tot important, dar ca factor secundar cel puţin la ora actualã, este factorul Tehnologiei Informaţionale (IT), folosit ca o structurã pasivã. Eficienţa întreprinderii trebuie apreciatã din douã puncte de vedere: perspectiva exterioarã (este legatã de eficienţa pe piaţã şi respectiv de depozitarii externi); perspectiva interioarã (este legatã de eficienţa din interiorul întreprinderii, adicã cât de bine acţiunile individuale şi agregate sunt realizate pentru a îndeplini obiectivele întreprinderii). Munca ce necesitã implicarea intensã a cunoştinţelor reprezintã un proces fundamental care creeazã valoarea în orice organizaţie sau entitate funcţionalã. Competitivitatea întreprinderii este parţial determinatã de productivitatea acesteia de abilitatea de a furniza valoarea suplimentarã cãtre consumatori prin produse şi servicii. Productivitatea sporitã crearea valorii cu mai puţine resurse, crearea valorii mai mari cu aceleaşi resurse sau combinarea celor douã creeazã valoarea sporitã întro întreprindere. În oricare situaţie este necesarã utilizarea tehnicilor de inteligenţã în afaceri sau Business Intelligence (BI) [12]. 3
BI reprezintã o colecţie de date, informaţii din domeniul afacerilor în care firma îşi desfãşoarã activitatea (mijloace de reprezentare), precum şi instrumente, metode (mijloace de operaţionalizare), care oferã un anumit avantaj competitiv sau înlesneşte luarea unor decizii. Evoluţia sistemelor informatice pentru afaceri evidenţiazã 3 etape, numite generaţii: 1. Sisteme de interogare şi raportare de tip host (staţie): sunt sisteme legacy (arhitecturi mainframe costisitoare), ce foloseau aplicaţii de prelucrare în lot (batch) strict operaţionale, generau rapoarte supra-cantitative, şi generau suport decizional doar pentru agenţi specializaţi. 2. Sistemele de DataWarehouse (SDW): se adreseazã utilizatorilor de business cu rol decizional, permit dimensiuni analitice, funcţii de stocare şi de rezumare a informaţiilor (consistente şi filtrate). Totodatã utilizarea arhitecturilor client-server înseamnã separarea operaţiilor de date, înseamnã abordare logicã şi fizicã într-un mediu interactiv, de comunicare. 3. Sistemele de BI: sunt o îmbunãtãţire a sistemelor gen magazii de date (datawarehouse). Dacã în SDW accentul este pe arhitecturã, implementare şi dimensionare, în sistemele de BI mult mai important este aspectul de afacere, modalitatea de acces a informaţiilor şi funcţiile de comunicare a acestora cãtre utilizatori multipli şi eterogeni. În cadrul sistemelor de BI direcţia principalã de acţiune este integrarea (surselor de date, a utilizatorilor, a proceselor) şi orientarea pe logica afacerii. Totodatã, un SBI trebuie sã ofere scalabilitate (funcţie de dimensiunea afacerii şi a nivelului de rezoluţie pentru analizã), independenţã de platformã (unitar în procese), adaptabilitate (utilizarea atât a datelor operaţionale cât şi a celor tacticostrategice) şi accesabilitate (funcţii multi-utilizator şi personalizare în gestiune). Un SBI este orientat spre afacere şi deci trebuie sã asigure funcţii integrate pentru gestiunea completã a activitãţii unei firme (corporate): producţie, financiar-contabil, resurse umane, gestiunea terţilor. Capitolul 2 conţine elemente teoretice ale uneia din modalitãţile de obţinere a cunoştinţelor în cadrul unei organizaţii descoperirea de cunoştinţe din baze de date (KDD-Knowledge Discovery Databases). Capitolul este structurat în douã componente. Prima componentă descrie aspecte generale de extragere a cunoştinţelor şi anume: sunt definite caracteristicile unui sistem de KDD, cerinţele şi obiectivele unui sistem de KDD, clasificarea acestor sisteme; sunt enumerate tipurile de cunoştinţe care pot fi extrase din baze de date şi sunt definite metodele prin care aceste tipuri de cunoştinţe pot fi extrase; este prezentatã clasificarea bazelor de date din care pot fi extrase cunoştinţele. Sunt descrise cele mai utilizate tipuri de baze de date. Componenta a doua a capitolului 2 prezintã cu precãdere aspectele practice ale dezvoltãrii unui sistem de extragerea cunoştinţelor. Se defineşte o anumitã tehnicã a descoperirii de cunoştinţe din baze de date. Este formulatã problema de extragere a regulilor de asociere, sunt definite etapele extragerii, mãsurile utilizate în procesul de extragere, tipurile regulilor de asociere care pot fi extrase. Un loc important în aceastã secţiune îl ocupã descrierea algoritmilor de extragere. Sunt descrişi cei mai utilizaţi şi eficienţi algoritmi. Sunt descrise instrumentele şi tehnologiile care pot fi utilizate pentru dezvoltarea de soluţii practice, precum şi anumite tehnici şi medii de dezvoltare. Procesul de descoperire de cunoştinţe (sau extragere de cunoştinţe) este unul din cele trei elemente principale, care formeazã procesul de achiziţie de cunoştinţe [4], acesta fiind format din: Extragerea de cunoştinţe; Codificarea cunoştinţelor; Procesarea raţionalã a cunoştinţelor. Cele mai importante forme de extragere de cunoştinţe sunt: interacţiunea dintre un investigator şi un informant (inginer de cunoştinţe respectiv expert în domeniu), prin care investigatorul obţine cunoaştere despre subiectul de interes; adesea, atât informantul cât şi investigatorul câştigã noi cunoştinţe prin intermediul acestei interacţiuni, dat fiind efortul comun de articulare în termeni, concepte şi relaţii a cunoaşterii practice a informantului; analiza de cãtre investigator a rezultatelor activitãţii dintr-un domeniu de problemã al comunitãţii de interes (de ex. rapoarte, articole, manuale de utilizare, etc.); aceste materiale studiate în scopul achiziţiei de cunoştinţe se numesc artefacte. În mod normal ele nu sunt concepute în scopul achiziţiei de cunoştinţe, deci vor fi studiate în alt context decât cel pentru care au fost create, ceea ce poate îngreuna analiza lor. observaţia este o altã formã de extragere de cunoştinţe, dar ea este folositã mai mult pentru a verifica rezultatele obţinute prin celelalte metode. 4
Conform [1] procesul de extragere de cunoştinţe constã din urmãtoarele etape: Obţinerea unei bune înţelegeri a domeniului de aplicaţie, a cunoaşterii iniţiale relevantã în definirea scopurilor utilizatorului; Pentru aceasta, este necesar sã se rãspundã la mai multe întrebãri, printre care: Ce subdomenii ale domeniului de interes meritã automatizate şi care trebuie lãsate în seama agenţilor umani? Ce se urmãreşte sã se obţinã prin KDD? Ce criterii de performanţã sunt importante? În ce scop vor vi folosite rezultatele procesului? Este necesar ca rezultatul sã aibã un grad înalt de comprehensibilitate? Ce compromis simplitate-acurateţe este convenabil? Crearea sau selectarea unui set de date-ţintã sau focalizarea atenţiei asupra unui subset de variabile sau zone de date pe care se va efectua extragerea; Aceasta implicã realizarea unor restricţii privind omogenitate datelor, dinamica lor, strategia de obţinere a subseturilor (eşantioanelor) de date, gradul lor de suficienţã pentru desfãşurarea corectã a procesului de extragere de cunoştinţe, etc. Preprocesarea datelor; La acest pas, operaţiile principale sunt de eliminare a zgomotului din date (prin colectarea de informaţii care sã ajute la modelarea lui), de operare asupra datelor lipsã sau cu valori anormale, modelarea secvenţialitãţii temporale şi altele. Reducerea dimensiunii datelor şi transformarea lor într-o formã prelucrabilã; Aceasta implicã determinarea de caracteristici relevante în reprezentarea datelor, folosirea reducerii dimensionale sau a metodelor de transformare ce reduc numãrul efectiv de elemente de considerat la prelucrare, gãsirea de reprezentãri invariante a datelor, proiectarea datelor în spaţii cu mai puţine dimensiuni sau mai convenabile din punctul de vedere a cãutãrii soluţiei. Alegerea tehnicii de extragere; La acest pas, problema de rezolvat este încadratã în una din categoriile urmãtoare: clasificare, regresie, clusterizare, sumarizare, modelarea de dependenţe sau asocieri, detectarea de deviaţii şi altele. Alegerea algoritmului de extragere; În acest moment sunt alese metodele de cãutare a tiparelor în date, de ajustare a modelelor datelor; decizia asupra modelelor, parametrilor, metodelor necesare în extragerea propriu-zisã este de maximã importanţã şi, în plus, rezultatele obţinute trebuie sã fie compatibile cu obiectivele beneficiarului. Extragerea propriu-zisã; Aceastã etapã cuprinde descoperirea tiparelor de interes şi reprezentarea lor într-o formã sau mulţime de forme (reguli sau arbori de clasificare, clustere, etc.); Evaluarea extragerii; Aceastã etapã calificã rezultatele obţinute prin procesul de extragere ca fiind cunoştinţe potenţial utile, noi; modul de a atesta calitatea rezultatelor poate consta din utilizarea de mãsuri de interes, sau de filtre statistice, sau prin utilizarea unor caracteristici de simplitate precum şi în a oferi utilizatorului exprimãri grafice în vederea obţinerii de la acesta a confirmãrii sau infirmãrii calitãţii extragerii; funcţie de concluziile atinse la acest moment se poate decide reluarea procesului de la oricare din paşii amintiţi mai sus, sau chiar de la început; Consolidarea cunoştinţelor obţinute; Aceastã operaţie constã din încorporarea şi validarea noilor cunoştinţe în raport cu cele preexistente extragerii, sau mãcar documentarea şi rãspândirea acestor noi cunoştinţe. Partea III cu titlul Managementul Întreprinderii Inteligente are drept scop introducerea noţiunii de întreprindere inteligentă, a tehnologiilor şi instrumentelor de integrare a întreprinderii inteligente şi prezentarea unui model de piaţă electronică (emarketplace) ca exemplu de integrare a unor elemente ce ţin de elaborarea întreprinderii inteligente. Ea este structurată în două componente: una teoretică, care include capitolele 1, 2 şi 3 şi una practică, aferentă capitolului 4. Capitolul 1, denumit Aspecte de inteligenţă în afaceri explică noţiunea de inteligenţă în afaceri, importanţa şi evoluţia sa. Într-un mediu de piaţă competitiv, rapiditatea luării deciziilor joacă un rol hotărâtor pentru succesul oricărei organizaţii. Pentru o conducere eficientă, managerii au nevoie de: informaţii de sinteză, coerente, consistente, primite în timp real, care să le faciliteze o reacţie rapidă şi 5
eficientă în luarea deciziilor. Abordarea de tip Business Intelligence reuneşte instrumente de business şi IT, asigurând o punte de legătură între definirea unei strategii şi execuţia ei. Implementarea unei astfel de soluţii propune o restructurare de fond a afacerii prin tranziţia de la automatizarea şi monitorizarea activităţilor la cea a proceselor, prin trecerea de la o abordare fragmentară la o abordare ca un întreg (end-to-end) şi prin îmbunătăţirea procesului de analiza [1]. Un sistem de inteligenţă în afaceri (BI business intelligence) se bazează, în mod fundamental, pe exploatarea inteligentă a unor mari cantităţi de cunoştinţe, specifice domeniului studiat [2]. Inteligenţa în afaceri este un proces de creştere a avantajelor competitive ale unei afaceri prin intermediul utilizării inteligente a datelor disponibile în procesele decizionale[3]. BI permite conlucrarea datelor referitoare la activitatea unei întreprinderi şi ajută la formarea unei imagini de ansamblu despre aceasta, pe care analiştii şi managerii o utilizează în vederea luării unor mai bune decizii. Inteligenţa în afaceri poate aduce o multitudine de beneficii. Printre cele mai evidente se numără: creşterea eficienţei, reducerea costurilor şi reducerea riscurilor (riscul managerial, riscul financiar, riscul strategic, riscul operaţional si riscul informaţional). Instrumentele pentru analiza datelor, pentru rapoarte şi interogări pot facilita drumul prin marea de date pe care îl au de străbătut managerii pentru a extrage informaţiile necesare. Toate aceste instrumente desemnează termenul de business intelligence. Sistemele de business intelligence centralizează date din surse multiple precum sisteme POS (point of sale), sisteme financiare, CRM, sisteme call center, data warehouse şi web. Instrumentele software sunt utilizate pentru a analiza aceste date pentru a înţelege astfel mai bine operaţiunile de business [4]. O soluţie de Business Intelligence aduce informaţiile la îndemâna utilizatorilor care au nevoie de ele: analişti şi experţi (analize multidimensionale, statistici), consumatori de informaţie ( interogări dinamice, analize simple), utilizatori de informaţie (rapoarte) [5]. Inteligenţa în afaceri reprezintă optimizarea procesului de transformare a datelor primare în informaţii utile pentru luarea deciziilor. Ea are rol de placă turnantă între componenta tehnologică şi cea de management [6]. BI reprezintă exact traducerea literară: inteligenţă sau înţelegerea unei afaceri. Iar aceasta este obţinută tocmai din analiza şi rafinarea datelor operaţiunilor unei firme. Este un proces ce rezultă din datele colectate la nivel de firma din diverse activităţi interne (marketing, vânzări, producţie) şi externe (comportamentul clienţilor sau al competiţiei ca răspuns al activităţilor interne). Această colectare este iterativă şi ciclică, de aceea datele strânse trebuiesc organizate pentru a facilita transformarea lor în informaţie (de ex. raportări, interogări, analize sau prezentări). Finalitatea acestor procese reprezintă un set de decizii ce afectează mersul şi productivitatea oricărei afaceri [7]. Capitolul 2 al acestei părţi cuprinde ca parte introductivă noţiuni despre întreprinderea inteligentă şi caracteristici ale acesteia. Însă, obiectivul principal al acestui capitol îl reprezintă prezentarea celor mai importante tehnologii şi instrumente de integrare a întreprinderii inteligente. Sunt prezentate instrumentele şi tehnologiile de managementul cunoştinţelor, infrastructura inteligentă bazată pe agenţi inteligenţi, ca suport al întreprinderii inteligente, sistemele ERP ca instrument important al unei întreprinderi inteligente. În cadrul subcapitolului Tehnologii şi instrumente de implementare a managementului de cunoştinţe într-o întreprindere inteligentă se foloseşte noţiunea de management al cunoştinţelor şi se prezintă cele mai importante tehnologii utilizate în domeniul managementului de cunoştinţe, ca fundament al întreprinderii inteligente. Pe baza modelului general de arhitectură a întreprinderii inteligente sunt prezentate tehnologiile şi instrumentele caracteristice fiecărui nivel al acestei arhitecturi. În subcapitolul denumit Agenţi inteligenţi sunt prezentaţi agenţii inteligenţi ca instrument principal de creare a infrastructurii inteligente. Sunt introduse de asemenea, caracteristicile fundamentale ale acestora şi o clasificare a lor în funcţie de sarcinile pe care le realizează. Sistemele ERP sunt incluse în acest capitol ca instrument fundamental al unei întreprinderi inteligente şi totodată ca element important al managementului de cunoştinţe. Sunt aduse în discuţie şi o serie de caracteristici ale unui sistem ERP. În încheierea capitolului 2 se prezintă un model general de integrare a întreprinderii inteligente, bazat pe o arhitectură orientată pe cunoştinţe de afaceri (business-centric knowledge-oriented arhitecture - BCKOA). Sunt identificate instrumente şi tehnologii utilizate pentru dezvoltarea unei arhitecturi de integrare, este prezentată succint arhitectură orientată pe cunoştinţe de afaceri, iar schematic se prezintă mediul de dezvoltare al unei arhitecturi BCKOA. Managementul de cunoştinţe este greu de definit deoarece cuprinde diferite discipline. La un nivel general, poate fi definit ca fiind o colecţie de procese ce guvernează crearea, partajarea şi utilizarea cunoştinţelor. Această secţiune are ca obiectiv prezentarea celor mai importante tehnologii utilizate în domeniul managementului de cunoştinţe [11]. 6
1. Sisteme expert Un sistem expert este privit ca fiind reprezentarea, cu ajutorul calculatorului, a unei componente bazate pe cunoştinţe într-o formă în care sistemul poate oferi consultanţă inteligentă sau poate lua o decizie inteligentă cu privire la procesarea unei funcţii. Sistemele expert sunt programe bazate pe calculator, create pentru a înregistra expertiza umană (cunoaşterea) şi apoi pentru a aplica această cunoaştere într-un anumit domeniu. 2. Sisteme hipertext distribuite Termenul de hipertext a fost introdus de Theodor Holm Nelson în anii 60, iar scrierile sale despre reprezentarea, accesul şi managementul de cunoştinţe, integrate în viziunea sa pentru proiectul Xanadu (un document ce prefigurează World Wide Web-ul) sunt utilizate pentru manevrarea informaţiilor şi a cunoştinţelor. 3. Managementul de document Sistemele de management al documentelor, iniţial au avut ca principală preocupare furnizarea accesului on-line la documentele depozitate ca imagini reprezentate ca hărţi de biţi. Tehnologia de management al documentelor, deja integrată în companiile ce utilizează intensiv informaţia, va deveni, cel mai probabil, o parte a intranetului. 4. Sisteme informaţionale geografice (GIS) Noţiune asociată managementului de cunoştinţe, este utilizată ca instrument grafic pentru maparea 1 cunoştinţelor. Tehnologia GIS implică o hartă digitizată, un calculator performant şi manevrarea unor tipuri variate de date demografice pe hartă. 5. Tehnologia help desk Principala preocupare a acestei tehnologii este transmiterea cererilor de ajutor de la cel care caută informaţia la persoana potrivită din punct de vedere tehnic, din organizaţie. 6. Intranet-urile - Reţelele din cadrul unei corporaţii care utilizează IP-urile Internetului (Internet Protocol), nu numai că permit distribuirea informaţiilor, dar şi vizualizează informaţiile organizaţiei prin intermediul browser-elor Web cum ar fi Internet Explorer sau Netscape Navigator. 7. Maparea de concepte Această tehnologie este implementată, în primul rând, în tehnicile educaţionale pentru îmbunătăţirea înţelegerii şi memorării şi ca ajutor în scriere. O hartă de concept este o reprezentare a idei sau a subiectului informaţiei şi a modalităţilor prin care aceste idei sau topice se află în legătură unul cu celălalt. Este o imagine de ansamblu a structurii materialului pe care îl va descrie scriitorul. 8. Reţele semantice Reţelele semantice sunt deseori asociate cu analizele detaliate a textelor şi reţelelor de idei. Una dintre principalele modalităţi de deosebire a acestora faţă de sistemele hipertext este suportul semantic. 9. Hipertextul (o extindere a reţelelor semantice) Hipertextul, cunoscut prin implementarea în World Wide Web este câteodată descris ca fiind o reţea semantică cu un anumit conţinut în noduri. Însă, conţinutul, modelul de document tradiţional, este forţa organizaţională de conducere, nu reţeaua de legături. 10. Modelarea informaţională Preocuparea modelării informaţionale este reprezentată de specificarea semnificaţiei într-un text şi explicarea relaţiilor dintre semnificaţii, de cele mai multe ori utilizând obiectivitatea dezvoltării, rapide şi precise, a aplicaţiilor software pentru cerinţele afacerii. 11. Indecşii conceptuali Indecşii conceptuali de cele mai multe ori nu sunt aduşi în discuţie o dată cu hipertextul, maparea conceptuală şi reţelele semantice, însă legătura dintre aceştia este fundamentală. Indecşii conceptuali mapează ideile şi obiectele cheie într-un singur cuvânt. Un index este o secvenţă structurată, care rezultă dintr-o analiză completă a textului, a punctelor de acces sintetizat la informaţiile conţinute în text. Organizarea structurată a unui index oferă posibilitatea utilizatorilor să localizeze informaţia în mod eficient. 12. Metadata O metadată este o informaţie adăugată în document, care permite accesul mai uşor sau reutilizarea acelui conţinut. Este o dată despre dată. Metadatele se regăsesc sub diferite forme, incluzând cuvinte cheie într-un sistem de ajutor software, informaţii cu privire la profilul documentului ataşate documentelor într-un sistem de management al documentelor şi informaţii de clasificare într-un catalog de bibliotecă. Capitolul 3, denumit Integrarea întreprinderii inteligente: modelul emarketplace prezintă pe larg arhitectura unui model emarketplace, descrisă generic în finalul capitolul 2, arhitectură ce integrează interesele întreprinderilor autonome într-un singur mediu de piaţă deschisă. Mediul cuprinde mai multe sisteme şi probleme de afaceri, cum ar fi relaţiile mai mulţi la mai mulţi dintre clienţi şi furnizori, sistemele şi serviciile de afaceri. Arhitectura dezvoltată pentru acest mediu de lucru integrat 1 a translata o valoare în alta; referitor la sistemele cu memorie virtuală, calculatorul poate translata (mapa) o adresă virtuală într-o adresă fizică 7
este centrată pe afaceri şi bazată pe cunoştinţe. În această arhitectură, emarketplace există ca o colecţie de agenţi software motivaţi din punct de vedere economic. Arhitectura sprijină serviciile economice uzuale, cum ar fi serviciile de brokeraj, stabilirea preţurilor sau negociere, dar şi integrarea pentru mai multe întreprinderi şi cooperarea într-un lanţ de aprovizionare electronic. Se prezintă modelul emarketplace prin intermediul a două sisteme prototip referitoare la piaţa de bunuri, respectiv piaţa de licitaţii. Se introduce noţiunea de emarketplace, alăturată celor de ebusiness, eshop, eprocurement, o descriere succintă a modelului şi ontologiilor aferente unor modele de cunoştinţe ale întreprinderii, a structurii pieţei, modelului economic şi a lanţului de aprovizionare. În continuarea capitolului 3 sunt dezvoltate subiectele emarketplace bazat pe arhitectura BCKOA, mediul de lucru BCKOA orientat pe agenţi pentru un model concret de emarketplace precum şi arhitectura şi rolurile unui agent coordonat, inteligent şi raţional (CIR-Agent, Coordinated Intelligent and Rational Agent). În subcapitolul Implementarea prototipului arhitecturii BCKOA se prezintă implementarea arhitecturii BCKOA prin intermediul emarketplace utilizând mediul de dezvoltare JADE. Capitolul 3 se încheie cu o prezentare a mediului de dezvoltare JADE, introducând în această secţiune referiri la noţiunile de bază JADE platforme, conteinere, AMS şi DF, clase Agent, Behavior, ACLMessage şi clasa DFService, pe baza unui scurt exemplu de schimb comercial (agenţi de vânzare şi agenţi de cumpărare). Se spune că există două tipuri de întreprinderi, acelea care se schimbă şi acelea care dispar. Afacerile din ziua de astăzi trebuie să fie agile şi flexibile, receptive la nevoile clienţilor şi eficiente din punct de vedere al costurilor operaţionale. Trebuie să colaboreze frecvent cu partenerii pentru crearea organizaţiilor virtuale şi a lanţurilor de aprovizionare care să reducă timpul şi costurile. Cele mai multe provocări apar în momentul în care companiile, organizaţiile şi alte entităţi de afaceri încearcă să-şi reorienteze capabilităţile interne în vederea exploatării tehnicilor de afaceri electronice (ebusiness). ebusiness reprezintă utilizarea Internetului, împreună cu alte tehnologii electronice, în vederea gestionării afacerii, a interacţiunilor business-to-business (B2B), business-to-customer (B2C) şi business-to-government (B2G). Modelele tradiţionale de ebusiness, cum ar fi EDI (Electronic Data Interchange), ERP (Enterprise Resourse Planning) şi vederile centrate pe întreprindere sunt utile afacerilor ale căror relaţii comerciale sunt bine definite, dar nu sunt potrivite pieţei globale supusă unei schimbări şi dezvoltări rapide. În aceste modele, interfeţele punct cu punct sunt create pentru sprijinirea tranzacţiilor, care implică completarea comenzilor pentru bunurile provenite direct din producţie printr-un contract negociat anterior. Un model emarketplace pare a fi cel mai promiţător model pentru reconfigurarea relaţiilor ebusiness, iar în curând, într-un mod sau altul acesta va influenţa orice tip de afacere. În acest capitol se prezintă emarketplace ca fiind un sistem distribuit de cooperare, care integrează entităţile de afacere participante, incluzând consumatori, furnizori şi alţi intermediari. Această arhitectură oferă posibilitatea şi facilitează realizarea serviciilor economice obişnuite şi a tranzacţiilor comerciale dintre cumpărători şi vânzători, cum ar fi serviciile de brokeraj, stabilirea preţurilor sau negociere, dar şi integrarea pentru mai multe întreprinderi şi cooperarea într-un lanţ de aprovizionare electronic. Modelul emarketplace oferă cumpărătorilor posibilitatea de achiziţionare de produse dintr-un singur loc, acestea depinzând la rândul lor de o varietate de alte produse şi servicii care pot fi răspândite pe alte pieţe. De asemenea, furnizorii pot descoperi noi clienţi de pe diferite pieţe şi pot dezvolta noi relaţii cu aceştia, rapid şi cu costuri scăzute. În general, emarketplace oferă afacerilor posibilitatea de dezvoltare şi de sporire a celor mai importante relaţii, acelea cu clienţii şi cu furnizorii. Analiza activităţilor companiilor mari şi mici a arătat că una dintre cele mai frecvente bariere în calea succesului proiectelor de ebusiness este lipsa unui model de afacere potrivit. Este unul dintre cele mai importante aspecte ale unei aplicaţii de ebusiness. Un model de afacere este o arhitectură a fluxurilor de produse, servicii şi informaţii, incluzând o descriere a diferiţilor actori din cadrul unei afaceri, a rolurilor acestora şi a posibilelor beneficii obţinute de la aceşti actori şi o descriere a surselor de venit. Într-un mediu ebusiness un model de afacere poate fi privit ca un ansamblu de patru componente: 1. produsele şi serviciile oferite de entitatea de afacere, 2. relaţiile cu clienţii pe care entitatea de afacere le creează şi le menţine în vederea generării de venituri, 3. aspectele financiare ale afacerii, cum ar fi costul şi structurile veniturilor, 4. infrastructura şi reţeaua de parteneri. 8
Arhitecturile pentru modelele de afaceri sunt construite prin combinarea modelelor de interacţiune cu integrarea lanţului valoric pentru posibila creare a pieţelor electronice. Acestea pot fi deschise, având un număr arbitrar de clienţi şi furnizori sau semi-deschise, având un singur client şi mai mulţi furnizori sau invers. În principiu, pentru aplicaţiile de ebusiness poate fi creat un număr mare de arhitecturi. În practică, însă, nu poate fi realizat decât un număr limitat. Cele mai utilizate modele de ebusiness sunt prezentate în continuare. Un model de bază pentru ebusiness este reprezentat de modelul eshop. Acest model se bazează pe furnizarea unei prezentări comerciale de autoservire, unui client prin prezentarea cataloagelor companiei şi a produselor oferite prin intermediul site-urilor. Obiectivul afacerii este scăderea costurilor de vânzare. În timp ce un model eshop se referă la aspectele de vânzare ale unei afaceri, un model eprocurement se concentrează pe aspectele de cumpărarea ale unei afaceri. O arhitectură generală de eprocurement constă într-o aplicaţie front-end 2 de auto-servire bazată pe browser destinată sistemului de cumpărare corporativ sau sistemului propriu ERP. Cataloagele furnizorilor sunt prezentate utilizatorilor finali prin intermediul unui singur catalog, facilitând procesul standard de obţinere răspândit în întreaga corporaţie. Un model eprocurement nu poate sprijini un schimb dinamic. Obiectivul afacerii acestui model este economisirea costurilor şi realizarea operaţiilor. Recent, modelele de licitaţii online au primit mai multă atenţie, îndreptată spre schimburile dinamice automatizate. Obiectivul principal este creşterea eficienţei, reducerea efortului şi minimizarea cheltuielilor. Alte modele sunt bazate pe crearea unui lanţ valoric al afacerilor. Un astfel de model descrie modul de furnizare a serviciilor unor funcţii specifice pentru lanţul valoric, cum ar fi plăţile electronice sau logistica. De asemenea, iau naştere noi abordări în privinţa producţiei şi a managementului de stocuri, unde noi servicii intermediare sunt create pentru a furniza expertize specializate pentru analiza producţiei. Obiectivul afacerii este generarea veniturilor pe baza taxelor şi procentajelor. Deşi toate modelele prezentate mai sus încearcă să furnizeze o soluţie ebusiness, nici unul nu se adresează creării şi susţinerii de servicii şi operaţii de aprovizionare care să se finalizeze prin integrarea entităţilor de afaceri (clienţi, furnizori, parteneri şi competitori) într-o comunitate de schimb comercial dinamic. Un model de afacere foarte important şi promiţător este reprezentat de emarketplace. Acest model sprijină furnizarea şi integrarea lanţului valoric în propria structura şi servicii. Obiectivul este dezvoltarea unei soluţii ebusiness, care simplifică sarcina entităţilor de afaceri participante, pentru a participa efectiv în domeniul ebusiness. Modelul combină avantajele pe partea de vânzare, pe partea de cumpărare cu modele de lanţ valoric. Obiectivul de afacere al modelului emarketplace se poate baza pe combinarea tuturor taxelor de subscriere, de tranzacţie şi de servicii. Fezabilitatea implementării unui model de afacere depinde de tehnologie, care poate fi utilizată atât pentru realizarea funcţiilor individuale, pentru sprijinirea modelelor de interacţiune, cât şi pentru integrarea componentelor. Capitolul 4 conţine implementarea unei aplicaţii de piaţă electronică în cadrul platformei CIAgent, utilizând clasele predefinite furnizate de CIAgent. Aplicaţia foloseşte o structură multiagent, fiind una simplă din punct de vedere al numărului de agenţi ce acţionează în cadrul sistemului. În cadrul aplicaţiei de piaţă electronică agenţii inteligenţi de cumpărare şi de vânzare cooperează şi concurează cu scopul realizării proceselor de tranzacţionare, în numele utilizatorilor proprii. Între agenţii aplicaţiei vor apărea schimburi de mesaje (dialoguri), în care mesajele transmise urmăresc: fie propunerea pentru efectuarea unei acţiuni (vânzare-cumpărare), fie acceptarea sau respingerea efectuării unei acţiuni. Partea IV, denumită Utilizarea Managementului de Cunoştinţe pentru Dezvoltarea de Proiecte face parte din vastul domeniu al Managementului de Proiecte. Acest domeniu prezintă un interes sporit prin combinarea cunoştinţelor de management, de Managementului de Proiecte (PM) şi a celor ce ţin de Ingineria Software. Aceste cunoştinţe asigură un suport metodologic pentru desfăşurarea proiectelor software. Astfel aceste proiecte pot beneficia de toate avantajele organizării unui adevărat proiect. Proiectele care fac obiectul preocupării acestui tip de management sunt destul de complexe, datorită faptului că trebuie să satisfacă cerinţele aflate în continuă creştere şi să utilizeze tehnologii 2 referitor la o aplicaţie, software sau caracteristica de software care asigură interfaţa către o alta aplicaţie sau instrument. Aplicaţia fron-end oferă de obicei o interfaţă mult mai prietenoasă decât aplicaţia care rulează "în spatele" ei. 9
care au cea mai ridicată rata a înnoirii, în comparaţie cu celelalte tehnologii. Proiect a devenit unul dintre cele mai utilizate cuvinte ale vocabularului de afaceri în general şi ale vocabularului actual al oricărei limbi vorbite. Acest termen poate fi întâlnit tot mai des în ramura informaticii şi în special în dezvoltarea produselor software, care este la momentul actual una dintre ramuri de mare interes. Organizarea activităţilor pe proiecte şi Managementul Proiectelor au reprezentat, iniţial, o soluţie eficientă pentru atingerea unor obiective de anvergură, din domeniul militar sau cel al construcţiilor. Odată cu dezvoltarea sistemelor informaţionale pentru conducerea activităţilor - în mod special odată cu generalizarea utilizării tehnicilor moderne aparţinând tehnologiei informaţionale - Managementul Proiectelor s-a extins la nivelul tuturor activităţilor din sfera economiei, cercetării ştiinţifice, şi a multor altor domenii (dintre care informatica ocupă un loc de vârf), deoarece şi-a dovedit capacitatea de a face faţă noilor tendinţe manifestate pe plan mondial, şi anume: creşterea accelerată a volumului de informaţie şi a cunoştinţelor; creşterea cererii pentru bunuri şi servicii tot mai complexe şi mai puternic personalizate; creşterea competiţiei pe piaţă. Proiectul este o investiţie de resurse pe o perioadă determinată, având ca scop realizarea unui obiectiv sau unui set de obiective precise. În alţi termeni, un proiect este o idee de îmbunătăţire a unei stări de lucruri. Astfel, proiectul nu este sinonim nici cu planul de afaceri (care trebuie să evidenţieze situaţia unei organizaţii şi a mediului său economic concurenţial la un moment dat), nici cu studiul de fezabilitate (care trebuie să evidenţieze necesitatea şi avantajele implementării ideii unui proiect). Planificarea şi realizarea activităţilor necesare pentru atingerea obiectivelor proiectului presupun utilizarea tehnicilor şi instrumentelor specifice Managementului Proiectelor. Partea V, intitulată Tehnologii Web folosite în Managementul de Cunoştinţe şi Gestiunea Afacerilor are drept obiectiv prezentarea principalelor caracteristici ale tehnologiilor Web actuale, Microsoft.NET şi Oracle, folosite pentru sinteza Sistemelor de Management a Cunoştinţelor şi Afaceri Electronice. Ea este structurată în două capitole, fiecare fiind organizat în subcapitole, astfel: Capitolul 1, Aspecte actuale ale tehnologiilor Web prezintă în prima parte noţiuni generale privind organizarea informaţiilor pe Web, descrie arhitectura aplicaţiilor Web, continuă cu prezentarea limbajului XML şi a principalelor tehnologii care servesc la programarea aplicaţiilor Web, finalizând cu o serie de concluzii asupra celor prezentate. Unul dintre cele mai importante şi de succes servicii ale Internet-ului, World Wide Web-ul, sau mai pe scurt, Web-ul ori spaţiul WWW, a fost creat la CERN (Centrul European de Cercetări Nucleare de la Geneva) în anul 1989 de către fizicienii Tim Berners- Lee, Robert Caillau şi echipa lor, cu scopul de a avea acces mai uşor la informaţiile tehnice ale manualelor de utilizare a calculatoarelor. Data de 12 noiembrie 1990 se consideră a fi ziua de naştere oficială a Web-ului. Primul client grafic permiţând vizualizarea de documente WWW a fost WorldWideWeb. Ulterior a apărut programul Mosaic, rulând sub mediul X Window. Acest navigator era foarte simplu de folosit şi poseda facilităţi multimedia, fiind furnizat gratuit pe Internet începând din 1993. Web-ul reprezintă un sistem de distribuţie locală sau globală a informaţiilor hipermedia. Din punct de vedere tehnic, spaţiul Web pune la dispoziţie un sistem global şi standardizat de comunicare multimedia, informaţiile fiind organizate asociativ şi distribuite în funcţie de cererile utilizatorilor, funcţionând conform modelului client-server. Web-ul nu trebuie confundat cu Internetul, ci poate fi văzut drept cea mai dinamică componentă software a acestuia, neputând exista fără infrastructura hardware a reţelelor mondiale interconectate. Creşterea masivă a numărului de servicii şi produse Web este dată de utilizarea unui tot mai bogat conţinut informaţional: imagini, video şi sunet. Combinarea şi integrarea acestor medii formează multimedia, utilizată pe scară largă în reprezentarea şi interschimbarea informaţiilor. Diverse obiecte/documente multimedia incluzând hiperlegături definesc conceptul de hipermedia. Înţelegerea noţiunii de hipermedia implică mai întâi înţelegerea conceptului de hipertext. Acest termen a fost inventat în anul 1965 de către Ted Nelson, definindu-l drept: material scris sau grafic interconectat într-o manieră complexă, care în mod convenţional nu poate fi reprezentat pe hârtie. El poate conţine cuprinsuri ale propriului său conţinut şi relaţiile dintre diverse părti componente.. Caracteristica hipertext a documentelor Web constă în definirea de legături care permit parcurgerea lor non-secvenţială sau saltul la alte documente. Capitolul 2, Tehnologii Web pentru gestiunea afacerilor descrie pe larg două tehnologii utilizate în dezvoltarea Sistemelor de Management a Cunoştinţelor dedicate afacerilor electronice,.net şi Oracle, oferind definiţii ale acestora, câte un istoric de apariţie şi evoluţie, fiecare cu arhitectura sa şi cu propriile caracteristici.tehnologia.net a fost introdusă de Microsoft ca reacţie la 10
succesul pe care îl dobândise limbajul Java al firmei SUN. Acum câţiva ani în urmă, Microsoft avea doar Visual C++ şi Visual Basic pentru a concura cu Java. Întrucât lumea depindea din ce în ce mai mult de Internet, în special de serviciul Web, iar Java devenea cea mai bună alegere pentru dezvoltarea aplicaţiilor Web, Microsoft pierduse bătălia. Sute de programatori s-au mutat de la VC++ şi VB la Java. Dar Microsoft are o minunată istorie în începerea târzie şi evoluţia rapidă. Acesta este şi cazul.net..net a fost rezultatul proiectului secret numit Next Generation Windows Services (NGWS), care a debutat în anul 1998 şi care, pe data de 22 iunie 2000, a fost rebotezat.net. Deşi majoritatea ideilor care au condus la acest rezultat au fost împrumutate din J2EE, Microsoft a reuşit să-şi întreacă concurenţii. Microsoft VC++ a fost un instrument puternic, dar prea complex. Are prea multe tipuri de date, iar programatorii au trebuit sa învete multe librării, incluzând: Windows SDK, MFC, ATL, COM, etc. Visual Basic era prea uşor şi în multe cazuri acesta era motivul pentru care nu era folosit, pe lângă faptul că nu era destul de flexibil pentru dezvoltarea de aplicaţii serioase. Din aceste motive Java devenise o foarte bună alegere: avea puterea şi flexibilitatea caracteristică C++, şi în acelaşi timp destul de uşor pentru a atrage atenţia programatorilor VB. Recunoscând toţi aceşti factori, Microsoft a introdus.net. Toate complexităţile nedorite au fost eliminate şi a fost introdus un model de programare pur orientat obiect ce punea la dispoziţie o singură librărie de clase, indiferent de limbajul utilizat (C#, VB.NET sau J#). Nu există clase specifice unui anumit limbaj. Nu există ceva ce poate fi facut într-un limbaj şi nu poate fi făcut într-altul. Se poate scrie cod fie în C#, fie în VB.NET, cu acelaşi număr de linii de cod, aceeaşi performanţă şi aceeaşi eficienţă, deoarece fiecare utilizează libraria de clase.net. În 1977, în California, Lawrence Ellison, împreună cu Bob Miner şi Ed Oates, au fondat o companie numită Software Developement Laboratories (SDL). Oracle a apărut din iniţiativa acestei firme de consultanţă, care se ocupa de teoriile şi limbajele de programare legate de organizarea şi accesul la date, având ca obiectiv construirea unei baze de date relaţionale ce avea să poarte numele Oracle. În 1979, SDL şi-a schimbat numele de companie în Relational Software, Inc. (RSI) şi a introdus pe piaţă produsul Oracle V2. Versiunea nu suporta tranzacţii, dar implementa funcţionalitatea SQL de bază a interogărilor şi join-urilor. Nu a existat nici o versiune 1, ci prima versiune a fost numită 2 ca o strategie de marketing. Întrucât SGBD-ul creat a fost dezvoltat şi îmbunătăţit, firma RSI şi-a schimbat numele în Oracle Corporation, în anul 1983, în scopul alinierii la produsul său. Tot în acest an a apărut versiunea 3, care a fost rescrisă în limbajul de programare C şi suporta funcţionalităţile commit şi rollback ale tranzacţiilor. Suportul de platformă a fost extins la Unix cu această versiune, care până atunci rulase pe sisteme Digital VAX/VMS. În anul 1984, a fost scoasă versiunea 4 de Oracle, cu suport pentru consistenţa în citire. Începând cu 1985, Oracle a început să suporte modelul Client-Server, reţelele devenind disponibile pe la mijlocul anilor 80. Oracle versiunea 5 suporta interogările distribuite. În 1988, Oracle dezvolta produsul său ERP Oracle Financials. Oracle versiunea 6 a apărut cu suport pentru PL/SQL, blocare la nivel de tuplu şi posibilităţi de backup. În 1992 a apărut versiunea 7 cu suport pentru constrângeri de integritate, proceduri stocate şi triggere. În 1997 a apărut Oracle versiunea 8, suportând dezvoltare orientată obiect şi aplicaţii multimedia. În 1999 a apărut Oracle 8i, mai adaptat cerinţelor Internet (litera i din nume semnifică Internet). Baza de date are o JVM nativă. În anul 2001, a apărut Oracle 9i, cu un număr de 400 de noi caracteristici incluzând facilitatea citirii şi scrierii de documente XML. 9i furnizează de asemenea o opţiune pentru Oracle RAC (Real Application Clusters). În anul 2003, a luat naştere Oracle 10g. Litera g semnifică Grid, pentru a sugera unul din punctele tari ale acestei versiuni, grid computing. După cum se observă, Oracle s-a extins, începând să fie utilizat în software-ul CRM, ERP, business intelligence şi în alte aplicaţii software. Astăzi, Oracle este cel mai mare vânzător de sistem de baze de date relaţionale şi a doua mare companie mondială de software, independentă. Oracle se poate găsi pe orice versiune de UNIX, pe majoritatea versiunilor de Windows, suportând de fapt o listă de 77 platforme. SQL Server este foarte bun din multiple puncte de vedere şi este relativ ieftin comparat cu Oracle. Din nefericire însă, el este şi va fi întotdeauna legat de sistemul de operare Windows. Organizaţiile bazate pe cunostinte sunt in mod rational construite pentru a utiliza cat mai bine resursele de cunostinte si capacitatile lor de procesare a cunostintelor in scopul cresterii productivitatii, reputatiei si inovarii. Trecerea catre societatea informatională, bazată pe cunoaştere este considerată, pe plan mondial, ca o evoluţie necesară pentru asigurarea dezvoltării durabile în contextul noii economii, bazată, în principal, pe 11