Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre facerea (constituţia) omului, în PSB 30 (paginaţia după ediţia din 1998) 1. Rezumat: Semnificaţia momentului creării omului. Constituţia dublă (suflet şi trup) pentru a se bucura de două tipuri de bunuri. Cap. II (p. 21) Iată de ce omul a fost introdus ultimul între creaturi: nu pentru că ar fi fost aruncat la urmă ca un dispreţuit, ci ca unul care încă din clipa naşterii se cădea să fie împărat peste supuşii săi. După cum un stăpân nu-şi invită în casă oaspeţii înainte de a-şi fi procurat alimentele necesare, ci abia după ce s-a aprovizionat suficient cu toate cele necesare şi după ce şi-a prevăzut casa, cămara şi sufrageria în condiţii acceptabile şi abia după ce s-a pregătit cu toate cele necesare ospătarii, abia atunci îşi duce oaspetele în locuinţă, tot aşa şi-a împodobit casa şi bogatul şi mărinimosul Purtător de grijă al naturii noastre cu toată strălucirea şi măreţia, pregătind o mare şi bogată listă de alimente şi abia după aceea aduce el pe om înlăuntru, dându-i drept lucrare nu dobândirea a ceea ce încă nu este, ci bucuria celor prezente. De aceea, El a aşezat în constituţia sa o dublă aptitudine, amestecând dumnezeiescul cu pământescul, pentru ca prin amândouă, în mod natural şi familiar, să se poată bucura de Dumnezeu, prin natura sa mai dumnezeiască, cât şi de bucuriile bunurilor pământeşti prin simţurile înrudite cu acestea. 2. Rezumat: Ce înseamnă a fi după chip şi după asemănare. Analogia cu oglinda. Sufletul să oglindească (prin comportament) pe Creator, iar trupul să oglindească sufletul (să i se acorde o importanţă secundară în raport cu sufletul). Răul inversarea relaţiei ierarhice dintre suflet şi trup (pierdere a oglindirii Creatorului). Cap. XII (p. 37-38) [ ] omul fiind zidit după chipul Celui Preabun, atâta vreme cât e în stare să-şi păstreze asemănarea cu originalul său, el va păstra şi semnele acelei măreţii şi, dimpotrivă, pe măsură ce omul se va depărta de El, va pierde şi frumuseţea de până atunci. Dar, aşa cum am spus, pentru că podoaba pe care o poartă sufletul omenesc constă tocmai în asemănarea cu frumuseţea modelului său şi după cum şi oglinda îşi câştigă strălucirea prin felul cum redă chipul celui ce apare în ea, credem că tot aceeaşi relaţie este şi între cuget şi firea care se lasă condusă şi îndrumată, fiind în stare astfel să câştige şi pentru sine din frumuseţea şi desăvârşirea Acelui model prin faptul că ea devine în acelaşi timp un fel de oglindă din oglindă sau chip al chipului, cu ajutorul căruia e ţinută în frâu şi îndrumată întreaga structură a personalităţii, aşa cum ne-o prezintă firea. Câtă vreme acestea stau strâns unite, tot atâta vreme şi comuniunea adevăratei frumuseţi şi desăvârşiri se face simţită, după cum se cuvine, în toate sectoarele, transmiţând şi celui cu care stă în legătură podoaba măreţiei celei dumnezeieşti. Dimpotrivă, dacă se rupe buna legătură dintre ele sau dacă ceea ce-i măreţ, s-ar lăsa robit de ceea ce-i josnic, atunci se dă la iveală întreaga urâţenie a materiei (deoarece, prin însăşi firea ei, materia este ceva brut şi inert, fără cugetare, întrucât frumuseţea firii o formează tocmai puterea de cugetare). Astfel, urâţenia materiei trece şi asupra firii şi asupra spiritului, aşa încât, din chipul dumnezeiesc, întipărit
odinioară în om, abia dacă mai pot fi întrezărite trăsăturile alcătuirii lui. Căci devine ca şi cum oglinda ar înfăţişa pe dos chipul acelor desăvârşiri ale spiritului şi, cu toate că acest chip urâţit oglindeşte şi razele strălucitoare ale binelui, el lasă să se vadă mai mult urâţenia materiei. În chipul acesta ia naştere răul, a cărui fiinţă se face simţită tocmai prin dispariţia binelui. Bine este tot ceea ce stă în deplin acord cu Binele primordial; dimpotrivă, tot ce e străin de acest acord şi de asemănarea cu El, acela e cu totul străin de bine. Dacă, potrivit acestor consideraţii există numai un singur bine real, iar cugetul nostru e zămislit după Cel care e icoana binelui, însuşi Singurul căruia I s-a putut spune Bine cu adevărat, şi, dacă structura lui e ca un fel de chip al chipului, atunci avem dovada că formaţia noastră trupească îşi are existenţă şi consistenţă solidă atunci când e condusă după natură şi e ţinută în bună rânduială şi că, dimpotrivă, se pierde şi se nimiceşte atunci când e părăsită de ceea ce o ţine şi o sprijină şi când se desface de legătura ei intimă cu frumuseţea. O astfel de situaţie nu intervine decât atunci când are loc o pervertire a firii în aşa fel încât dorinţele noastre nu mai sunt îndreptate spre frumos, ci spre ceva care simte nevoia să fie înfrumuseţat. Pentru că este de neapărată trebuinţă ca şi materia care a fost văduvită de propria ei frumuseţe, prin urâţirea şi schimonosirea ei să se transforme înfrumuseţându-se din nou. 3. Rezumat: Slăbiciunea fizică naturală a omului un avantaj. ( Dilema obstetrică, neotenia) Cap. VII (pp. 25-26) Dar ce vrea să însemne statura dreaptă a omului? Şi de ce nu i s-a dat omului deodată cu trupul şi mijloacele pentru a-şi apăra viata, ci omul vine pe lume gol şi neajutorat, sărac şi lipsit de lucruri de cea mai neapărată trebuinţă în aşa măsură încât, judecând după aparenţă, el e vrednic mai curând să fie compătimit decât preamărit? El nu-i înarmat în faţă nici cu coarne, nici cu gheare ascuţite, cu fălci şi dinţi puternici ori cu ghimpi prevăzuţi cu o otravă nimicitoare, după cum e cazul la cele mai multe animale ca să se aper e de răuvoitori, ba nu-i nici măcar învelit cu vreo haină de păr pe corp. Şi totuşi poate că, pentru siguranţa lui, tocmai cel sortit de fire să stăpânească peste alţii s-ar fi căzut să fie dotat prin fire cu arme specifice spre a nu apela la ajutor străin. Căci pentru siguranţa lor natura le-a sortit forţa suficientă leului, mistreţului, tigrului, panterei şi altor fiare de felul lor şi tot astfel taurului coarne, iepurelui iuţeală, gazelei forţa săriturilor elastice şi agerime în privire, unora dintre animale mărime, altora şiretenie, păsărilor aripi, albinei acul şi în general tuturor natura le-a hărăzit ceva spre apărare. Singur omul e mai încet decât toate când e vorba de viteză, e mai mic decât toate animalele puternice şi uriaşe, mai uşor de învins decât toate când ne gândim la armele de apărare dăruite de natură. Dar atunci ar putea întreba cineva: dacă se află într-o astfel de situaţie, cum şi-a putut dobândi stăpânirea peste toate? Părerea mea este că ceea ce formează lipsă în firea noastră devine un temei pentru superioritate asupra altora. Căci dacă omul ar fi avut o forţă atât de mare încât să întreacă viteza calului, fiind dăruit cu un picior pe care nu-1 sperie greutatea drumului şi să mai fi fost protejat şi de copite şi de potcoave, iar pe deasupra dacă ar mai avea şi coarne, ghimpi şi gheare, atunci omul ar fi păşit pe pământ încă de la început ca o fiară sălbatică şi crudă, conştient că are de la natură astfel de arme trupeşti şi atunci nici nu s-ar mai fi interesat să ajungă să stăpânească peste alţii pentru că atunci n-ar fi avut nevoie de ajutorul nici unuia dintre supuşi. Or, tocmai din această pricină au fost împărţite fiecăreia dintre fiinţele supuse arme noi ca să le satisfacem anumite cerinţe şi prin aceasta am găsit că-i necesar să ne asigurăm stăpânirea peste ele.
încetineala şi mobilitatea mai redusă a corpului nostru ne-a îndreptat paşii spre cal, pe care l-am îmblânzit. Goliciunea trupului ne-a silit să folosim utilitatea oii, care întregeşte lipsa noastră firească prin folosul anual de lână. Iar faptul că mijloacele de existenţă ni le aducem şi de altundeva ne-a silit să recurgem la folosirea vitelor de jug. întrucât noi nu mâncăm iarbă ca vitele ne-a devenit folositor existenţei boul, care prin munca sa ne înlesnește traiul iar, deoarece, ca să ne apărăm de alte vietăţi pe care a trebuit să le prindem, am fi avut nevoie de dinţi şi de 'măsele, ne-a venit într-ajutor câinele cu viteza şi cu fălcile sale, făcându-se un fel de cuţit viu spre folosul omului. Ca unealtă de apărare mai puternică şi mai eficientă decât creşterea unor coarne şi decât ascuţimea unor gheare omul a descoperit folosul fierului, care nu ne însoţeşte neapărat de fiecare dată cum era cazul cu armele acelea ale fiarelor, ci doar atunci când timpul ne indică să facem apel la ajutorul lui, altă dată el e lăsat acasă.. 4. Rezumat: Semnificaţia termenului anthropos şi a bipedismului. Trupul un instrument de comunicare Cap. VIII (p. 27) Ţinuta omului este dreaptă, orientată spre cer, iar privirea îndreptată în sus, ceea ce desigur este un semn de nobleţe şi denotă o vrednicie împărătească. Or, prin faptul că dintre toate singur omul a fost făcut aşa, în timp ce la toate vieţuitoarele ţinuta corpului e orientată spre pământ, e o dovadă clară că acestea sunt destinate să se lase supuse pe când omului i s-a dat puterea de a le stăpâni. Pe când la toate celelalte vieţuitoare membrele anterioare sunt propriu-zis picioare pentru că poziţia aplecată a corpului are neapărată nevoie să fie sprijinită, la alcătuirea omului, aceste membre au devenit mâini, căci pentru ţinuta lui verticală era suficientă o singură bază de sprijin, care asigură cu ajutorul ambelor picioare siguranţă la stare şi la mişcare. În special rolul mâinilor se vădeşte a fi de mult ajutor mai ales în vorbire: atunci când cineva vrea să dea acestui ajutor o notă deosebită celui dotat cu darul vorbirii, de pildă uneori când nici nu-i nevoie nici măcar să-ţi exteriorizezi gândurile, ci numai prin dibăcia mâinilor să te exprimi căci şi acesta-i un aspect al darului vorbirii şi al cugetării ca să putem vorbi prin scris şi astfel să putem convorbi cu ajutorul mâinii ca şi faptul de a reda cuvintele prin semnele literelor însă eu mă gândesc şi la altceva atunci când mâinile ne sunt de ajutor la cuvinte şi la grai. [ ] (continuare, p. 30) Iar întrucât omul e o fiinţă cugetătoare se cuvenea să i se creeze un organism trupesc corespunzător necesităţii de cugetare şi de vorbire. Căci după cum compozitorul îşi exprimă arta potrivit genului specific al instrumentelor pentru care compune şi nu foloseşte lira în locul fluierului sau al chitarei, tot aşa trebuie şi aici avute în vedere alcătuirea organelor grăirii pentru ca folosind cum se cuvine fiecare amănunt din mecanismul vorbirii să se poată ajunge la tonurile şi nuanţele dorite. Tocmai în acest scop au fost articulate pe lângă corp mâinile. Căci chiar dacă s-ar înşira nenumărate cazurile în care mâinile aduc servicii omului în viaţă când aceste dibace şi variate mădulări, mâinile, aduc servicii nepreţuite în tot felul de îndeletniciri şi când oferindu-se în mod abil fiecărui gen de activitate de război sau de pace, totuşi natura le-a adaos trupului nostru îndeosebi în scopul vor birii şi al exprimării. Căci dacă omul va fi lipsit de mâini, atunci o parte din mădulările din faţă ale corpului omenesc ar fi trebuit, potrivit nevoilor de hrănire, să fi fost
rânduite cum sunt la vieţuitoarele cu patru picioare şi anume, statura să se aplece înainte şi să se termine cu un bot ascuţit, iar buzele gurii ar fi trebuit să fi fost arcuite în sus şi cu bătături, fixe şi groase, în stare să poată rupe iarba; atunci şi dinţii ar fi încadrat astfel de limbă mai cărnoasă, mai puternică şi mai dură, pentru ca în felul acesta să poată prelucra în conlucrare cu dinţii, ceea ce ar fi muşcat, în orice caz cu o gură mai mlădioasă şi dispusă mai lateral, ca la câini şi la alte animale carnivore, la care, ea se apleacă mlădios la mijloc între musculatura dinţilor. Dacă corpul ar fi fost lipsit de mâini, atunci nu şi-ar fi exprimat cu claritate vocea, întrucât conformaţia gurii n-ar fi îngăduit articularea corectă a sunetelor dorite. în acest caz omul ar fi fost nevoit să mugească, să behăie ca boul ori să strige ca măgarii sau să scoată altfel de ţipete ca fiarele. Întrucât însă i-au fost articulate mâinile la corp, gura a ajuns să îndeplinească uşor serviciul vorbirii. în felul acesta şi mâinile s-au dovedit a fi de un folos specific fiinţelor cuvântătoare întrucât cu ajutorul lor Creatorul a promovat uşurinţa exprimării. 5. Rezumat: Unde este localizată mintea (sufletul). Sinergia minte-trup. Cap. XII (p. 37) Forţa cugetătoare nici nu ocupă vreun spaţiu în locurile goale ale organismului omenesc, dar nici nu poate fi alungată de vreun prisos oarecare de carne, ci, în structura lui, întreg corpul omenesc e alcătuit întocmai ca un instrument muzical şi i se întâmplă (şi organismului omenesc, n.n.) cum li se întâmplă adeseori specialiştilor din domeniul muzicii care nu-şi pot arăta toată destoinicia artistică dacă îi opreşte calitatea slabă a instrumentului (care, fie că s-a slăbănogit de folosire prea îndelungată, fie că s-a crăpat în vreo împrejurare, ori nu se mai poate folosi din cauză că a ruginit, ori a putrezit şi atunci rămâne mut şi fără randament oricât de mare maestru ar fi artistul care l-ar încerca). Tot aşa e prezenţa şi puterea cugetului în întreg organismul omului, în legătură cu fiecare părticică a lui şi oferindu-şi serviciul obişnuit pretutindeni, atunci când totul este în stare firească, iar atunci când organismul nu este în stare să facă faţă, întocmai ca şi artistul, cugetul rămâne nelucrător şi neputincios. Căci în organismul aflat în bună stare, puterea de cugetare lucrează armonic potrivit firii, pe când, dimpotrivă, unde se tulbură legile firii, aceasta se înstrăinează, de asemenea. So too the mind, passing over the whole instrument, and touching each of the parts in a mode corresponding to its intellectual activities, according to its nature, produces its proper effect on those parts which are in a natural condition, but remains inoperative and ineffective upon those which are unable to admit the movement of its art; for the mind is somehow naturally adapted to be in close relation with that which is in a natural condition, but to be alien from that which is removed from nature. 6. Rezumat: Relaţia dintre puterile sufleteşti şi cele trupeşti. Cele trei tipuri de personalităţi după Sf. Pavel. Cap. VIII (pp. 28-29) Căci după părerea mea prin aceasta Scriptura ne învaţă că în puterea vegetativă şi vitală vitală şi sufletească trebuie să vedem o întreită gradaţie. Cea dintâi este legată de creştere şi de hrănire, în care celui care se hrăneşte i se aduce hrana necesară creşterii. Această treaptă e numită firească
sau naturală şi o întâlnim în primul rând la plante. Căci şi la plante se poate recunoaşte o forţă vitală, doar că aceasta e lipsită de simţuri (afectivitate). Al doilea fel de viaţă e cea care o cuprinde pe cea dintâi, pe lângă care se mai adaugă un dar, şi anume acela de a se conduce după simţuri. Firea aceasta e proprie animalelor necuvântătoare, căci la ele nu întâlnim numai hrănire şi creştere, ci aici întâlnim şi activitatea senzorială şi percepţie. În sfârşit, viaţa corporală desăvârşită o întâlnim la fiinţele cugetătoare, adică la om: el se şi hrăneşte; pe lângă aceasta mai are şi activitate senzorială, dar în afară de ele posedă şi raţiune şi se conduce după judecata lui proprie. Să analizăm pe rând ce vrea să spună această împărţire. Din cele ce există, o parte sunt de natură intelectuală, alta cu totul corporală. Deocamdată nu ne vom acupa de împărţirea specifică părţii intelectuale. Cât despre cea corporală o parte este cu totul lipsită de viaţă, pe când o altă parte e dotată cu viaţă senzorială. La rândul ei, aceasta se împarte într-o parte cugetătoare şi alta necugetătoare. De aceea zice legiuitorul că îndată după materia cea lipsită de viaţă - ca o bază a speciei vieţuitoarelor a fost făcută viaţa însufleţită, pe care am întâlnit-o şi în creşterea plantelor. După ea îşi face apariţia creaţia fiinţelor cu viaţă senzorială activă, iar după acestea vieţuitoarele care au primit de la natură o viaţă corporală, dar a căror existenţă e lipsită şi de putere cugetătoare, şi care se lasă condusă numai de imboldurile simţurilor. În schimb, raţiunea nu poate apărea nicidecum în timp decât în strânsă legătură cu simţirea câştigată prin simţuri: acesta-i motivul pentru care omul a fost creat la urmă de tot, după plante şi după animale întrucât întreg drumul spre desăvârşire al naturii înaintează în chip evolutiv/succesiv, conform unei rânduieli. De aceea această fiinţă cugetătoare, care e omul şi rezumă elementele tuturor celorlalte categorii de vieţuitoare, mai întâi se hrăneşte în mod natural, ca orice făptură a firii. În al doilea rând, se sileşte să-şi rafineze dibăcia forţelor senzoriale, care, potrivit firii lor, se situează la mijloc, între puterea de cugetare şi materia brută, care e mai greoaie şi mai nesimţitoare şi care se deosebeşte pe măsura în care e tot mai curată. În sfârşit, la urmă de tot, apare omul sub întreitul lui context ca o unire sublimă şi sinteză fericită dintre substanța dotată cu putere de cugetare şi elementele sensibile ale firii. Acest lucru îl deducem din cele spuse de Apostol în epistola către Efeseni (1 Tes 5,23) cărora le doreşte să li se sfinţească în întregime, fără de prihană, trupul şi sufletul şi duhul şi să se păzească întru Venirea Domnului Iisus Hristos, prin trup, înţelegând partea vegetativă, prin suflet pe cea senzorială/afectivă şi prin duh pe cea cugetătoare, Acelaşi adevăr ni-1 pune la inimă Domnul când recomandă cărturarului din Evanghelie, că înaintea oricărei alte porunci, trebuie pusă iubirea faţă de Dumnezeu, care trebuie să fie pusă în lucrare din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul (Mc 12,30). Căci după părerea mea şi aici cuvântul Scripturii face aceeaşi deosebire şi anume elementul trupesc fiind redat prin inimă, factorul mijlociu adică cel senzorial/afectiv fiind redat prin suflet, iar elementul superior sau cuvântător este redat prin duhul. De aici derivă şi faptul că Apostolul cunoaşte trei moduri de vieţuire a omului, din care unul se numeşte vieţuire trupească, în care omul se dedică numai pântecelui şi plăcerilor lui, al doilea mod de vieţuire e cel al afectelor naturale/firesc, care se desfăşoară pe o linie intermediară între bine/virtuţi şi rău/păcate adică uneori ridicându-se deasupra afectivității, alteori neparticipând deplin la luptă şi în al treilea rând avem vieţuirea duhovnicească sau cea desăvârşită, potrivit căreia privirea e aţintită continuu spre Dumnezeu. De aceea le scrie Corintenilor reproşându-le traiul lor legat doar de plăceri şi patimi şi spunându-le sunteţi tot trupeşti şi departe de învăţăturile desăvârşirii (1 Cor 3,3), iar altă dată făcând comparaţie între starea de mijloc şi cea desăvârşită zice: Omul firesc nu primeşte cele ale
Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie, iar omul duhovnicesc toate le judecă şi pe el nu-1 judecă nimeni (1 Cor 2, 14-15). Aşadar pe cât se ridică omul afectelor peste cel care trăieşte numai pentru pântec, pe atâta se ridică şi omul duhovnicesc deasupra celui firesc.