OFIŢERUL LIDER DE CARACTER Col.prof.univ.dr. Mircea Cosma Abstract Nowadays, the quality of being an officer, can not be understood or practiced unless it is sustained by special treats of character. Invested with the high responsibility of managing, forming and leading the subordinates in military actions, the leading officer has real chances of building his strategy upon authentical values which ennoble the soldier s personality and introduce him in an environment based on loyalty, dignity and honour. The essential landmarks around which this paper is centred, remain the presentation of some theoretical aspects and practical examples of the way in which the character can be seen as a fundamental dimension of the officer s personality. Astăzi, pentru oricine cunoaşte valenţele profesiei de ofiţer, înţelegerea şi susţinerea importanţei calităţii caracterului a devenit o necesitate atât din perspectiva identificării notelor sale teoretice, cât şi din identificarea componentelor semnificative ale activităţii practice specifice ofiţerului ca lider de caracter. Indiferent de gradul şi funcţia ocupată pentru statutul şi rolul de ofiţer, calităţile umane reunite în ceea ce noi numim caracter nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. Istoria acţiunilor militare ne-a dovedit că liderii deosebiţi pe câmpul de luptă au fost acei comandanţi care au întărit geniul şi ştiinţa de a conduce războaiele cu caracteristicile de caracter specifice leadership-ului. Învestit cu înalta responsabilitate a participării la apărarea comună şi cu deosebita răspundere faţă de vieţile subordonaţilor, în calitate de lider militar, ofiţerul este dator să exercite actul de comandă în aşa fel încât să poată îndeplini rolul şi misiunile cu care a fost învestit de poporul român, nu numai prin comportamentul profesional personal, dar şi prin climatul moral şi etic al subunităţii sau unităţii pe care o gestionează. Valoarea formării oamenilor pentru acţiunea militară este dată de fundamentele unei educaţii morale sănătoase, în cadrul căreia caracterul devine elementul prioritar. Orice organizaţie militară are proprii arbitrii morali, acei militari care prin cuvintele şi faptele lor stabilesc standarde de conduită morală. Desigur pentru aceasta este necesar ca fiecare ofiţer să cunoască, să înţeleagă şi să manifeste un comportament moral clădit cu sfinţenie pe atributele şi notele caracteristice liderului de caracter. Loialitate şi supunere, integritate şi curaj, subordonare faţă de binele unităţii şi faţă de naţiunea română sunt virtuţi indispensabile funcţiei militare. Moralul pentru a-şi evidenţia valenţele sale calitative este necesar a se manifesta atât în acţiunile personale, cât şi cele profesionale, publice ale liderului militar de caracter. Numai cei cu o concepţie îngustă şi falsă despre viaţa morală susţin că dacă îşi îndeplinesc în mod onorabil obligaţiile de serviciu, le pot neglija pe cele personale. Câtă făţărnicie şi superficialitate la comandantul care pretinde sinceritate, loialitate şi demnitate din partea subordonaţilor săi, iar el consumă în mod exagerat alcool, îşi înşală soţia, nu se interesează de soarta copiilor săi. Aceste opinii înguste despre etică nu sunt şi nu pot fi compatibile cu leadership-ul militar de caracter. Vom face la început apel la comportamentul generalului Dragalina, pentru că putem spune că acesta a fost un slujitor profund al armatei, în care găsim îngemănate fapte de viaţă pe care le considerăm a rămâne pilde nemuritoare pentru un autentic lider moral. În activitatea desfăşurată într-o instituţie de învăţământ, pe lângă asiduitatea pentru ridicarea nivelului pregătirii elevilor, el a depus energie şi în altă direcţie, ceea ce implica nu puţin curaj civil: combaterea nepotismului, a încercărilor de a introduce în şcoală, prin relaţii sau prin diferite presiuni, a unor elemente nepregătite şi comode, care nu urmăreau decât să-şi facă o profesie care să le asigure o poziţie socială şi unele avantaje materiale. Iată un exemplu: la intervenţia făcută de un deputat pentru primirea în şcoala de ofiţeri a odraslei unei rubedenii de-a lui, trecându-se cu vederea
slaba pregătire a candidatului, Dragalina răspunde în caracteristicul lui grai bănăţean, pe care l-a rostit cu dulceaţă până la sfârşitul vieţii lui: Nu-i cu putinţă, stimabile domnule deputat. Să vină băiatul la concurenţă şi de-o fi să ştie carte, o intra în şcoală, de nu, nu vă fie cu bănat, nu voi da locul celui cu ştiinţă, chiar de-o fi fecioraş de cioban, numai după faţa tătâne-său [1]. Dar nu numai faţă de alţii, ci şi faţă de sine însuşi Dragalina era neînduplecat în această privinţă. Fără îndoială arăta un vorbitor la moartea lui Dragalina că acest om se închidea în viaţa lui de soldat şi deşi părinte al unei familii numeroase (şase copii) nu solicita niciodată nimic, nici pentru el, nici pentru ai lui [2]. Profesiunea de ofiţer este în mod direct legată de cele mai înalte valori umane, iar fiecare ofiţer trebuie să fie sensibil la valorile morale, să manifeste înţelegere şi adeziune totală la acestea. Fiind calităţi esenţiale asigurării funcţionării eficiente a organismului militar şi manifestării virtuţilor personale ale fiecărui militar, acestea devin obligaţii pentru comandanţi în a le forma subordonaţilor lor. Valorile societăţii democratice sunt considerate de mulţi oameni ca fiind liberale, deşi o armată responsabilă să apere aceste valori liberale este considerată o instituţie conservatoare. Grija faţă de demnitatea individuală a fiecărei persoane sugerează o orientare liberală, iar celor care luptă pentru demnitatea individuală li se impune să renunţe la propriul individualism de dragul grupului. Aici puteam constata, lucru sesizat de mulţi autori, prezenţa unei discrepanţe paradoxale între presupusele valori civile şi militare. Totuşi există o părere majoritară asupra recunoaşterii faptului că fără valorile conservatoare de loialitate, supunere şi autocontrol funcţionalitatea armatei ar dispărea. Responsabilitatea fiecărui lider militar este de a depăşi acest paradox aparent, pentru că numai un ofiţer cu o gândire liberală este în măsură să-i influenţeze pe alţii, să exercite presiuni asupra altora într-o societate de oameni liberi în care s-au născut şi au crescut. Manifestarea autorităţii liderilor militari, ca necesitate a exercitării eficiente a actului de comandă asupra subordonaţilor este mai puternică şi mai completă decât cea din cadrul oricăror altor raporturi umane şi domenii din societatea noastră. Această autoritate merge mână în mână cu responsabilitatea de a respecta demnitatea individuală a subordonaţilor păstrând totodată ordinea şi disciplina militară. În acest fel valorile liberale şi conservatoare trebuie reunite în mod echilibrat în persoana liderului militar. Nu este un lucru uşor, dar este extrem de important şi necesar. Cum se poate reuşi acest lucru? Liderul militar de astăzi nu trebuie să fie nici absolutist, nici relativist, ci trebuie să păstreze o perspectivă echilibrată prin care să poată cuprinde întreaga complexitate ce caracterizează întrepătrunderea valorilor morale cu funcţia militară. Dacă am identificat cerinţa fundamentală a adoptării unui comportament deziderabil promovării echilibrate a valorilor liberale şi conservatoare, atunci ne putem întreba: ce tip de conducător moral poate realiza armonizarea acestora? Vom porni de la evidenţierea a două concepţii etice cu privire la natura umană: concepţia tranzacţională şi cea transformaţională. Concepţia tranzacţională construită pe teoria contractului social al lui Thomas Hobbes, încurajează raporturile adverse dintre lider şi subordonaţi, egoismul. Concepţia lui despre om în «Leviathan» este că toţi oamenii sunt egali în stare naturală, adică aşa cum apar în lume, în afara oricăror structuri sociale sau politice. În condiţia lui primitivă, orice om are aceleaşi drepturi la orice, iar termenii morali nu au sens. Faptul că cineva are dreptul la orice nu este nici bine, nici rău. Regula fundamentală de comportare presupune supravieţuirea individului prin mijloace proprii. Această condiţie naturală a omului este haotică, sălbatică şi marcată de violenţă. Hobbes ne spune că «atâta timp cât oamenii trăiesc fără puterea comună de a-şi impune unii altora respect sau teamă, ei se află în condiţia numită război, un război al fiecăruia împotriva fiecăruia. Viaţa omului în asemenea condiţii este «solitară, săracă, urâtă, bestială şi scurtă». (Leviathan, cap.13). Dar omul este înzestrat şi cu raţiune care îi face să înţeleagă că dacă vrea să supravieţuiască, el trebuie să caute pacea cu ceilalţi oameni. Trebuie să renunţe la dreptul de a le face rău celorlalţi dacă îi poate convinge să facă la fel şi să ajungă la o înţelegere, la un contract social cu ei. Totuşi simpla existenţă a unei înţelegeri nu schimbă natura umană. Rămâne valabil faptul că orice acţiune umană are ca scop binele personal. (Leviathan, cap.14). Deci, pentru a garanta respectarea înţelegerilor, guvernul (adevăratul Leviathan) trebuie să deţină puteri uriaşe astfel încât oamenii să-şi respecte înţelegerile de teama pedepselor. Pentru prima oară termenii morali au sens o dată cu încheierea acordului. Respectarea acordului înseamnă dreptate, justiţie,
nerespectarea lui înseamnă nedreptate. Toate legile votate de guvernul respectiv devin obligaţii morale; moralitatea însăşi se bazează pe acord/înţelegere este făcută de oameni şi nu poate fi găsită în natură, nici nu depinde de aceasta. Regulile morale sunt legiferate. Această scurtă analiză a prezentării lui Hobbes despre natura umană şi originile guvernării pe bază de contract social constituie şi originea confortului moral al carieristului. Dacă interesul personal este primordial în acţiunile umane, sau mai mult, dacă este normal să fie aşa, atunci se poate găsi o justificare morală în cazul în care ambiţiile de promovare profesională se realizează chiar călcând pe alţii. Pentru un politician etica înseamnă să câştige şi să păstreze puterea; pentru un avocat ea înseamnă să câştige un caz şi să-şi încaseze plata, pentru directorul unei corporaţii etica înseamnă să câştige în lupta pentru profituri, pieţe de desfacere, bursa de valori. Ultima linie contează, nu mijloacele folosite. Toate acestea reprezintă în mod real cancerul profesorilor. Cum se trezeşte cineva prins în această etică a scopului final, nu numai fără să ţină seama de mijloacele folosite dar adesea cu convingerea că promovarea (simbolul succesului) este o dovadă de virtute? Dacă metodele folosite au mers, ce rost mai au întrebările etice? Promovarea însăşi justifică mijloacele. Dacă plasăm teoria contractuală a lui Hobbes în context militar, vom descoperi cu uşurinţă cea mai puţin atractivă imagine a leadership-ului militar. Ordinele pot fi înţelese ca justificate doar pentru că ele sunt date de liderul militar (autorizat prin contract să facă acest lucru), şi nu pentru că ele ar avea sens sau ar fi adecvate misiunii încredinţate. Un răspuns legitim la întrebarea de ce ar putea fi pentru că aşa a spus generalul. Mai mult, dacă concepţia lui Hobbes despre egoismul psihologic ar fi corectă, ar fi foarte greu să găsim exemple de sacrificiu de sine sau de subordonare a binelui personal în faţa binelui unităţii, al serviciului, al naţiunii. Şi totuşi dacă analizăm funcţiile esenţiale strict militare, vom vedea imediat că sacrificiul de sine mai mult decât interesul personal, se regăseşte ca cerinţă atât în leadership-ul militar, cât şi în serviciul militar în general. Putem spune că teoriile etice despre interesul personal nu sunt adecvate profesiei militare (şi nici unei profesii menite să deservească o comunitate mai largă). Concepţia liderului transformaţional porneşte de la teoria lui Aristotel care nu accepta că natura umană este în întregime egoistă, că aceasta are nevoie de impuneri politice şi reguli morale de constrângere folosite în mod artificial. De fapt, familia şi statul sunt considerate ca fireşti pentru omul care se dezvoltă în contextul acestor instituţii. Ele nu sunt menite să stăpânească caracterul egoist al omului, ci mai degrabă să îi asigure acestuia mediul şi educaţia pentru a se dezvolta. În această concepţie structurile politice au menirea de a educa indivizii pentru a-şi aduce contribuţia în cadrul societăţilor umane. Bazată pe rolul unic şi fundamental al raţiunii în viaţa omului, concepţia grecilor caută armonia raţională în interiorul individului şi al statului; pacea şi nu războiul ar descrie mai bine starea, natura omului. Echilibru, moderaţie, dezvoltare intelectuală sunt obiective etice ale omului şi necesare a fi promovate de către stat. Pe baza celor prezentate se impune să distingem între interesul personal înţeles ca egoism şi interesul personal înţeles ca autodezvoltare. Atribuim egoismul acelora care caută doar avantaje personale, fără să ţină seama de consecinţele acţiunilor lor asupra celorlalţi şi în ciuda faptului că le fac rău. Dezvoltarea unor talente poate fi considerată o acţiune de interes personal, dar nu presupune egoism. Cu siguranţă, unele acţiuni de interes personal pot fi corecte din punct de vedere moral şi încurajate în mod justificat (dezvoltarea intelectuală sau a unor deprinderi/priceperi care vor fi folosite în beneficiul altora). Acele acţiuni de interes personal, extrem de egoiste, au fost cele care au dus la concepţia lui Hobbes despre necesitatea unui guvern leviathan. Tot egoismul este cel care caracterizează carieristul şi echivalentul organizaţional al acestuia. William May a sugerat că teoriile contractului social împiedică individul să participe activ la procesul de guvernare: Guvernarea nu este ceea ce se face, ci ceea ce se cumpără cu taxe. În această concepţie, cetăţenii pot fi activi doar în fondarea şi în dizolvarea statului, dar pasivi între cele două faze. Putem aprecia că profesia militară poate fi văzută şi ca o relaţie pe bază de contract cu societatea. Apărarea nu este ceea ce se face, ci ceea ce se cumpără cu taxe. Astfel cetăţeanul de rând, mai ales când nu este ameninţat de un atac imediat, nu se simte obligat să asigure profesiei militare altceva decât sprijin financiar; rolul lui este pasiv. Chiar şi când naţiunea este ameninţată de
un atac imediat, dacă funcţia militară este văzută doar din punct de vedere contractual, cetăţeanul civil rămâne pasiv şi aşteaptă ca armata profesionistă să-şi apere clientul (societatea) împotriva inamicului extern. După părerea lui May, aplicarea teoriei contractului social şi la alte profesii în general produce relaţii adversiale; societatea în calitate de client al profesiilor şi aflată în faţa unor ameninţări (durere, urmărire penală, crimă, agresiune şi altele) se implică doar în crearea şi dizolvarea relaţiei care presupune protejarea profesională a clientului împotriva ameninţării respective. Există analogii vădite în medicină şi drept, dar ceea ce trebuie să reţinem de la May este că atunci când guvernele şi profesiile sunt dominate de motive mai degrabă negative (să suprime răul) decât pozitive (să promoveze binele general), este aproape sigur că vor fi promovate relaţii de adversitate. Fiecare militar nu îşi doreşte decât să promoveze binele, să îşi încredinţeze viaţa şi reputaţia sa unor lideri pe care îi consideră pregătiţi. Şefii, dar mai ales subordonaţii, nu pot fi păcăliţi niciodată în privinţa a ceea ce eşti, s-ar putea să apară situaţii singulare prin care se evidenţiază un aspect sau altul în legătură cu caracterul, dar nu păreri şi aprecieri definitive cu privire la modul de a fi şi de a acţiona. Prezenţa îndelungată a şefilor în activitatea comună cu subordonaţii într-o unitate militară le asigură posibilitatea de a se cunoaşte destul de repede unii pe alţii. O persoană cu un caracter imoral, oscilant sau slab poate avea o minte strălucită, dar nivelul superior al intelectului şi capacitatea cognitivă deosebită nu sunt suficiente pentru a-l face lider. Oamenii se adună în mod instinctiv în jurul unor lideri puternici, îndrăzneţi şi care îi inspiră, care le probează calităţile reale pentru rolul de lider, demonstrate prin adoptarea unor măsuri raţionale, logice şi prin voinţa de a persevera în depăşirea tuturor greutăţilor şi dificultăţilor, până la îndeplinirea oricărei misiuni oricât de dificilă ar fi aceasta. Cuvintele scrise în paginile unei publicaţii în timpul primului război mondial, sau aprecierile unor personalităţi marcante ale culturii române, referitoare la personalitatea generalului Eremia Grigorescu sunt elocvente în acest sens. În Neamul Românesc din ziua de 4 septembrie 1917, un articol intitulat Generalul Grigorescu făcea elogiu marelui comandant. Spicuim din acest articol: Din întâia zi de mobilizare până azi el n-a cunoscut repausul, liniştea sufletească; el n-a avut ca mângâiere decât concertul ghiulelelor şi freamătul oştilor şi al armelor. Deciziunile lui sănătoase şi pline de tact au dat naştere la cuvinte istorice «pe aici nu se trece»... Încrederea ce soldaţii şi ofiţerii au într-însul a făcut să se zică că el este ostaşul victoriilor şi că acolo, unde comandă el, nu se poate să nu învingem [3]. La data de 19 decembrie al aceluiaşi an, cunoscutul istoric A.D. Xenopol îi scria lui Grigorescu: Ţi-a fost dat să înalţi stema ţării tale la cel mai înalt grad al măririlor lumeşti: vitejia şi cinstea. Ţi-a fost dat să aşezi în cheotorile veşniciei numele Patriei tale victorioase [4]. La fel şi marele nostru istoric N. Iorga a consacrat generalului Grigorescu pagini emoţionante în fruntea cărora a pus motto-ul: Păstorul moşiei noastre şi apărătorul plin de încredere al onoarei româneşti, dl general Eremia Grigorescu [5]. Un militar cu un caracter puternic îşi va asculta mereu glasul conştiinţei în mod onorabil indiferent de situaţiile care apar, indiferent de opinia publică, dacă este convins că are dreptate, că ceea ce face este o faptă onorantă, corectă şi cinstită. Militarul cu un caracter slab devine uşor influenţabil de opinia publică şi de părerile personale ale altora, îi este teamă de consecinţele acţiunilor sale asupra reputaţiei şi prestigiului său. Nu este neapărat necesar să ai tot timpul dreptate, atâta vreme cât subordonaţii ştiu că liderul a făcut ceea ce a crezut că este bine în acea situaţie. Oamenii trebuie să creadă că liderul ştie ce vrea, că intenţionează să facă ce spune, că face ceea ce spune cât poate mai bine, că se poate conta pe faptul că el este consecvent [6]. Nimeni nu este cu adevărat om superior dacă pe lângă superioritatea de muncă n-are o energie de continuitate a muncii, o voinţă nestrămutată de a ajunge acolo unde trebuie: adică om de caracter în toată accepţiunea cuvântului [7]. Nu trebuie să uităm că nimeni nu este perfect, că există un anumit moment, o anumită situaţie dificilă când este nevoie să faci un anumit compromis, dar acesta trebuie să fie cât mai mic. Dacă acest compromis s-a observat că n-a fost făcut decât din dorinţa de a face bine, atunci militarul respectiv nu-şi va afecta în nici un fel calitatea morală a caracterului, ba din contră va fi şi mai apreciat.
În viaţă trebuie să mai şi cedăm, liderul care rămâne mereu inflexibil îşi va pierde eficienţa. A ceda nu înseamnă a te face că nu observi ceea ce se întâmplă sau că nu vei lua atitudine, ci vei adopta o poziţie şi vei lua acea măsură mai îndulcită, dar cu mare eficienţă educaţională. Comportamentul generalului Dragalina, adoptat în faţa subordonaţilor săi este grăitor. Morala făcută de el se consemnează într-o revistă era atât de convingătoare...încât îţi venea să intri în pământ decât să-l superi cu vreo faptă necuviincioasă, îndepărtată de la regulament [8]. Următorul fapt, petrecut în timp ce Dragalina se găsea la comanda batalionului 7 vânători, ilustrează modul cum acţiona el pentru curmarea abaterilor: Un comandant de pluton, priceput şi destoinic, avea un cusur: se scula greu dimineaţa şi venea târziu la plutonul său şi mereu se primeau rapoarte de la căpitanul comandant al companiei împotriva lui. Dragalina ofta şi le strângea. Într-o bună dimineaţă, punct la ora programului, Dragalina era prezent la plutonul ofiţerului tânăr, care şi de data aceasta întârziase, şi a început a face în locul său o şedinţă de educaţie. Cum îl vede că vine, îi iese înainte, îi strânge mâna cu dragoste şi îi zice: Ce frumoşi soldaţi ai: graşi şi voinici, dezgheţaţi şi inteligenţi... Dar cât e ceasul? Tânărul întârziat răspunde: şapte şi treizeci. Nu-ţi merge bine ceasul! Este înainte cu o jumătate de oră, pune-l la şapte. Şi s-a despărţit de el strângându-i din nou mâna şi urându-i spor la muncă. Tânărul întârziat relatează un martor al acestei întâmplări s-a vindecat complet de această boală [9]. Printre metodele folosite în întărirea disciplinei militare, Dragalina punea mare preţ pe puterea exemplului personal. Cât mai puţine vorbe despre disciplină spunea el ofiţerilor şi gradaţilor de sub comanda sa şi cât se poate de mult pildă şi fapte. Într-un articol publicat în revista Flacăra literară se consemnează astfel stilul de muncă al lui Dragalina: Ca un părinte îndrepta şi sfătuia cu o răbdare fără pereche, explicând cele mai grele lucruri în forma cea mai simplă, cu o naturaleţe şi cu o rară modestie. «Tata Dragalina» nu venea să se impună şi să poruncească, ci să convingă, să încurajeze, să îndrepte [10]. Un caracter bun este necesar pentru a câştiga respectul, iar respectul rămâne una dintre condiţiile realizării calităţii de lider, mai ales pe termen lung. Atunci când un comandant are respectul subordonaţilor săi, aceştia vor încerca să-i imite acţiunile, obiceiurile, felul de a fi şi de a acţiona, îl vor asculta şi îl vor urma în orice acţiune, îşi vor îndeplini misiunile cu orice risc. Astfel, atunci când etapele luptei sunt lungi şi obositoare, când acţiunile se duc în zone pline de praf, noroi, frig sau caniculă, când nu se ştie din ce loc poate acţiona inamicul sau din contră când eşti pândit şi aşteptat în orice moment pentru a fi ucis, trebuie admis că numai oamenii foarte bine instruiţi, cu caractere şi voinţe puternice vor putea trece de aceste obstacole şi vor birui frica şi inamicul. Acolo şi atunci se va vedea că cei care au lideri respectaţi vor putea învinge, iar cei care nu-i au vor trăi amărăciunea şi deziluzia lipsei liderului autentic. Putem spune că subordonaţii vor reacţiona direct proporţional cu caracterul comandantului lor, indiferent dacă este bun sau rău. Subordonaţii îşi urmează liderii pe care îi respectă şi în care au încredere, ştiind că aceştia vor avea întotdeauna grijă pentru soarta şi viaţa lor în orice condiţii. Războiul, mai mult decât o ciocnire de forţe materiale, este o ciocnire de voinţe şi de caractere. Din această cauză militarii trebuie să aibă acea forţă morală care să reziste nu numai şocului brutal la care sunt surprinşi de realitatea câmpului de luptă, ci şi unei ciocniri tot aşa de periculoase ca şi războiul: ciocnirile de spirit şi de concepţie. Fireşte că puterea morală a unei armate este aceea care rezultă din contopirea caracterului ofiţerilor cu cel al celorlalţi militari. Într-adevăr, pentru ca armata noastră să aibă o forţă morală maximă, trebuie ca atât ofiţerii, cât şi ceilalţi militari să fie oameni cu un caracter puternic. Numai astfel se poate realiza acea stare de spirit care îi determină pe subordonaţi să facă totul pentru lider şi pentru misiunea ordonată de acesta, indiferent de cost, chiar dacă acesta este sacrificiul propriei vieţi. Războiul de astăzi nu se mai face cu militari care să se supună orbeşte, ci cu persoane conştiente, care merg libere să-şi facă datoria şi la nevoie să-şi sacrifice viaţa. Îndeplinirea datoriei ostăşeşti, ca partea cea mai însemnată şi mai curată a datoriei cetăţeneşti se realizează numai în condiţiile în care există convingerea fermă că demnitatea porunceşte îndeplinirea datoriei. Aceasta se realizează în condiţiile asigurării compatibilităţii caracterului de lider cu scopurile urmărite şi a
armonizării cu forţele de motivare dominante ale acelora pe care caută să-i conducă. Dacă misiunea este înţeleasă ca reprezentând un scop cu adevărat nobil, atunci militarii se vor angaja total, prin asumarea oricărui risc, în vederea îndeplinirii acesteia. Se pune şi ne punem o firească întrebare: Hitler, Stalin, Ceauşescu n-au fost ei lideri? Spre deosebire de liderii militari de caracter, cum ar fi generalii E. Grigorescu, Al. Averescu, L. Mociulschi care au reuşit în misiunea asumată de a sluji armata şi ţara, Moussolini, Stalin, Hitler, Ceauşescu au eşuat, nu şi-au atins ţelul suprem pe timpul vieţii. Aceşti dictatori n-au reuşit să înţeleagă oamenii, iar scopul lor nu a fost unul cu adevărat nobil pentru care oamenii să dea totul şi pentru care să moară. Când Ceauşescu şi cei din jurul său au început să acţioneze în primul rând numai pentru preamărirea personalităţii acestuia, atunci România a intrat într-un moment critic al istoriei sale. Caracterul produce acea calitate de lider care durează în timp. Desigur au fost situaţii când unii lideri au obţinut un succes limitat în ciuda unor deficienţe evidente de caracter, dar în general viaţa ne-a arătat că numai oamenii cu un caracter sănătos ajung şi rămân pe poziţiile de vârf ale armatei şi societăţii. Dacă un om cu un caracter josnic ajunge într-un grad înalt, există întotdeauna posibilitatea ca subordonaţii săi să fie influenţaţi de trăsăturile lui negative în detrimentul misiunii lor. Dacă liderul minte, fură sau înşală, atunci de ce ar face subordonaţii săi altfel? O altă întrebare care ar putea să apară, este de ce aceşti comandanţi ajung în anumite funcţii slab pregătiţi ca lideri, ştiind că devin şi arbitrii morali pentru subordonaţii lor? Această problemă trebuie analizată şi tratată cu toată răspunderea, deoarece impactul asupra climatului moral al subunităţii sau unităţii militare ar putea fi major prin deciziile pe care le pot lua aceşti ofiţeri. Disciplina, supunerea şi adeziunea totală la regulamentele militare şi ordinele care se dau se întemeiază pe o educaţie sănătoasă în care componenta morală îl determină pe fiecare subordonat să adopte un comportament corect şi cinstit faţă de şefii şi colegii lor. Cum pot fi siguri comandanţii că subordonaţii le spun adevărul, că au acţionat pe căi cinstite şi nu necinstite pentru a-şi îndeplini responsabilităţile? Dacă se raportează fals despre capacitatea de luptă a unei subunităţi, atunci aceasta îşi va pierde din eficacitatea sa. Având în vedere dimensiunile subunităţilor, unităţilor şi chiar a armatelor din zilele noastre şi sistemul general de formare a ofiţerilor, am putea presupune că aceştia au fost pregătiţi atât acasă, cât şi în şcoală să trăiască după un cod al onoarei. Nu se pune problema de a ţine predici despre cinste, onoare şi răul pe care-l produce minciuna, înşelătoria sau alte lipsuri morale. Vom putea prezenta diferite exemple pentru a demonstra ideea că militarii, şi cu atât mai mult ofiţerii, trebuie să fie cinstiţi unii cu alţii de vreme ce dintotdeauna minciuna a cauzat pierderi şi a dus la eşecul misiunilor. Din paleta largă a exemplelor de viaţă, care au avut prezente notele negative ale liderilor militari, vom prezenta în continuare câteva exemple [11]. Un locotenent raportează că este în poziţia A când de fapt el este în poziţia B; comandantul de batalion a ordonat foc asupra obiectivului B şi a nimicit plutonul respectiv. În exemplul al doilea, un locotenent a primit ordin să cerceteze un obiectiv, însă minţind a raportat că şi-a dus patrula pe dealul X, şi pentru că nu a găsit nici un inamic s-a retras spre poziţiile proprii; comandantul de batalion a lansat un atac, care însă a fost respins de un contraatac executat de pe dealul X, unde de fapt erau militari inamici. Un colonel îşi face cunoscută dorinţa de a primi o bijuterie de argint sau o rochie deosebită drept cadou de rămas bun pentru soţia sa din partea ofiţerilor din subordine. Ultimul exemplu ne prezintă situaţia unui comandant de companie care promite subordonaţilor săi că le va da învoire la sfârşitul săptămânii dacă vor depune un efort suplimentar în vederea pregătirii inspecţiei din partea eşalonului superior; după momentul pregătirii inspecţiei neagă promisiunea făcută. Şi aceste ultime două exemple, chiar dacă nu au urmări atât de grave ca primele două, ne demonstrează încălcări ale codului etic al profesiei militare prin care se pierde credibilitatea de a-i conduce pe subordonaţi în viitor, indiferent de nivelul ierarhic al funcţiei îndeplinite. Pot exista însă la anumite niveluri anumiţi comandanţi care nu-şi pot dezvolta sau nu şi-au dezvoltat trăsăturile de caracter în aşa fel încât să imprime o comportare corespunzătoare. Nu reuşesc destul de bine să dezvolte încrederea în instituţia pe care o slujesc, să dezvolte un mare respect pentru demnitatea altora, un profund simţ al dreptăţii sau oricare alt fundament al unui
caracter pozitiv. Despre astfel de persoane putem spune că nu pot urca pe scara ierarhiei militare dincolo de limitele propriului caracter. Caracterul implică trăsături care diferenţiază un şef, un comandant de subordonaţii lui indiferent cât de mulţi sau cât de puţini sunt aceştia. Nici un ofiţer, indiferent că are grad de sublocotenent sau general, nu este fără slăbiciuni, dar te poţi bizui oricând pe oricare dintre ei dacă au conduita liderului de caracter. Dacă un ofiţer în actul de comandă sau în alte activităţi pe care le desfăşoară, nu are neapărat întotdeauna dreptate, dar este preocupat să rezolve foarte bine problemele subordonaţilor, manifestă moderaţie şi cumpătare, corectitudine şi dreaptă judecată, atunci el reprezintă tipul de lider în care oamenii au încredere, îl admiră şi-l urmează, indiferent dacă preţul acestui comportament este viaţa sau moartea. În 1960, profesorul Janowitz sublinia faptul că misiunile liderilor militari au fost segmentate în cel puţin trei caracterizări: rolul liderului erou în lupta directă; funcţiile organizaţionale şi administrative ale managerului militar şi cunoştinţele specializate ale inginerului militar. Virtuţile militare şi consideraţiile morale tradiţionale se asociază mai uşor cu liderul eroic, el folosind direct instrumente de violenţă şi riscând viaţa lui şi a oamenilor săi. Consecinţele morale ale incompetenţei în acest caz se discern uşor. Nu este la fel cu liderul a cărei contribuţie esenţială este managementul contractelor importante, sau programele de dezvoltare, sau conducerea unui număr mare de oameni angajaţi în misiuni de sprijin. El seamănă cu managerul unei întreprinderi sau al unui complex industrial. Cu ce măsură şi cu ce instrument pot determina dacă o anumită profesie este cea mai bine pregătită să ne apere modul de viaţă? Productivitatea este importantă numai dacă produsul contribuie la succesul funcţiei militare. Inginerul militar poate fi cel mai departe de funcţia militară directă. El îşi poate petrece întreaga carieră în laboratoare şi în baze de reparaţii militare, contribuind la cercetări în fizică, chimie, dezvoltarea laserului, analiza efectelor radiaţiilor, programe de calculator etc. El poate lucra împreună cu cercetători civili care să participe la aceleaşi proiecte, să lucreze după acelaşi orar, diferenţa fiind doar de plată şi de uniformă. Cum distincţia dintre sarcinile unor militari şi cele ale civililor este din ce în ce mai mică, relaţia dintre superior şi subordonat poate avea tendinţa să devină mai contractuală şi mai puţin transformaţională. O dată cu o comandă, un control şi o reţea de comunicaţii complicate, integritatea în raportarea faptelor devine din ce în ce mai necesară. Deciziile de comandă sunt mai centralizate, dar depind în întregime de onestitatea personală. Mai este încă nevoie de liderul eroic, dar rolul lui trebuie completat de managerul şi de inginerul militar. Astăzi, şi cu atât mai mult în viitor, este de neconceput ca cei mai capabili profesionişti militari să nu trebuiască să demonstreze cunoştinţe specifice acestor roluri, uneori chiar pe toate la un loc. Într-o epocă în care un calcul greşit poate duce la consecinţe tragice pentru umanitate, competenţa tehnologică dobândeşte o dimensiune morală nouă, crucială. Dacă sub umbrela armei nucleare, viitoarele conflicte militare trebuie duse cu grija de a menţine violenţa la cel mai scăzut nivel posibil, liderii militari vor trebui să fie pe deplin conştienţi de folosirea politică a instrumentului militar. În contextul conflictelor limitate pentru scopuri politice specifice, acţiunea curajoasă şi subordonarea sinelui pentru îndeplinirea misiunii devin mai dificile pentru profesionistul militar, dar şi mai importante ca oricând. Integritatea, supunerea, loialitatea sunt calităţi ce au o semnificaţie mai importantă în armata modernă pentru că e mai dificil pentru liderii militari să le dezvolte la subordonaţi. Funcţia militară îşi păstrează rolul nobil şi necesar de apărare a unui mod de viaţă, iar profesia militară va fi echivalentă cu sarcina de a-şi forma şi dezvolta componente specifice ei, de a atrage şi păstra lideri care înţeleg dimensiunile etice ale competenţei profesionale şi sunt exemple personale prin deţinerea şi afirmarea celor mai înalte calităţi intelectuale şi morale. Note bibliografice
[1] ***, Revista militară, nr.8, septembrie 1935, p. 65. [2] ***, Revista Ilustraţiunea, nr.11, noiembrie 1916, p. 11. [3] Gl.mr. (r.) Ionescu, N., General Eremia Grigorescu, Bucureşti, Editura Militară, 1967, p. 114. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Puryear, F.E., jr., The Military Character, în West Point s Perspectives on Officership, p. 233. [7] Herjeu, C.N., Forţele morale şi forţele materiale la război, Bucureşti, 1928, p. 41. [8] ***, Revista Cultul eroilor, anul III, nr.4, iulie 1922, p. 4. [9] Ibidem. [10] ***, Revista Lumea militară, nr.4, iunie, 1931, p.1. [11] Neye, R., The Commander Moral Arbiter, în West Point s Perspectives on Officership, pp. 272-273.