χ Cea mai cunoscută definiţie a dezvoltării durabile este cea dată de către Comisia Brundtland în raportul Viitorul nostru comun : Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care satisface nevoile prezente fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi 2. Raportul conţine două concepte cheie: a. conceptul de nevoie, în special nevoile esenţiale ale lumii sărace cărora ar trebui să li se acorde prioritate; b. ideea de limitare dată de tehnologia fiecărui stat şi de organizarea socială cu privire la posibilitatea de a satisface nevoile prezente şi viitoare. Raportul Brundtland are trei trăsături principale: Mai întâi, el se concentrează asupra oamenilor. Cuvântul mediul înconjurător nu apare decât la sfârşit. În al doilea rând vorbeşte despre echitate. În al treilea rând, nu se concentrează asupra limitelor impuse de mediul înconjurător şi de modul în care oamenii ar trebui să-l exploateze aşa numitele limite ale dezvoltării, ci asupra limitelor impuse de know-how-ul uman şi de organizarea socială. χ În lucrarea Moştenirea comună a Guvernului Regatului Unit se precizează: Dezvoltarea durabilă înseamnă să trăieşti mai mult din veniturile dezvoltării decât din capitalul ei. Aceasta înseamnă să păstrezi consumul resurselor naturale în limitele posibilităţii de a le înlocui. Înseamnă, de asemenea, să ţii cont de generaţiile viitoare nu numai în ceea ce priveşte bunăstarea creată de om. ci şi în ceea ce priveşte sănătatea naturală, cum ar fi rezervele de apă adecvate, terenul arabil, sănătatea pădurilor şi a vieţii sălbatice 3. Definiţia Guvernului britanic are în vedere mediul înconjurător şi nu oamenii, nu vorbeşte de sărăcie sau nevoi, ci se concentrează mai ales pe limitele din afara dezvoltării decât pe cele din interiorul acesteia. χ O altă definiţie este cea a Uniunii Mondiale pentru Conservarea Mediului şi ea are în vedere îmbunătăţirea calităţii vieţii şi, în acelaşi timp, implicarea în susţinerea sistemului. Această versiune ridică problema noţiunii de capacitate de susţinere care este extrem de greu de pus în practică. χ Alţi scriitori preferă să definească durabilitatea în termeni care păstrează noţiunile de capital ecologic şi capital social. Această abordare este construită pe o filozofie economică a existenţei având la bază scopul de a investi în acest caz stocurile de resurse naturale. De exemplu, economistul britanic David Pearce argumentează că susţinerea necesită în primul rând un stoc constant de capital natural, interpretat ca grup al tuturor bunurilor ambiante 4. χ Cei mai mulţi susţinători ai durabilităţii ridică din umeri când sunt confruntaţi cu întrebări privind definiţia şi se întorc la cea dată de Brundtland. Totuşi, preferinţa mea se îndreaptă spre o definiţie relativ simplă care accentuează obiectivele progresului sistemic pe termen lung: dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care îmbunătăţeşte pe termen lung sănătatea oamenilor şi a sistemului ecologic 5. Această strategie evită dezbaterile inutile privind capacitatea de susţinere, sau nevoi şi accentuează procesul continuu spre o umanitate sănătoasă. În teorie, direcţiile acestui proces pot fi acceptate prin procesele participative în care toţi acţionarii semnificativi sunt reprezentaţi şi progresul poate fi măsurat prin intermediul unor indicatori de performantă. 2 World Commission on Environment and Development - Our Common Future, Oxford University Press, New York, 1987 3 UK Government This Common Inheritance. Britain`Environmental Strategy, Cm 1200, HMSO, London, 1990 4 Pearce, D., Barbier, E., Markandya, A., Blueprint for a Green Economy, Earthscan Publications, London, 1989 5 Wheeler, S., Planning Sustainable and Livable Cities, in The City Reader, edited by R. LeGates and F. Stout, London and New York, 2000 100
χ Alte definiţii sunt sau pur ecologice sau pur economice. Nesfârşita varietate reflectă paradoxul ideii de dezvoltare durabilă: atracţia ei este atât de vastă pentru că fiecare o poate interpreta diferit. La suprafaţă pare atât de simplă încât nu pare deloc a fi un concept, însă când priveşti dincolo de aparenţe pare mult mai complexă decât multe alte probleme ale vieţii. 2. Dimensiunile dezvoltării durabile Utilizarea pe scară largă a conceptului de durabilitate demonstrează puterea şi relevanţa dimensiunilor sale, atât pentru planificarea urbană, cât şi pentru alte domenii. În primul rând se remarcă o preocupare pentru obiectivele pe termen lung. Ţinând cont de dezvoltarea oraşelor, de cea a utilizării terenurilor şi resurselor, precum şi a dezvoltării infrastructurii este foarte important să se aibă în vedere extinderea orizontului planificării de tip de la an la an sau chiar a planificării pe 20 de ani. Din această perspectivă trebuie să ne gândim la efectele dezvoltării urbane pe termen lung 50, 100 de ani sau chiar mai mult. Un al doilea subiect principal se referă la mediul natural. Probleme ca efectul de seră sau deteriorarea stratului de ozon au început să fie luate în serios abia la sfârşitul anilor `80. În cea mai simplă formulare, preocuparea pentru problemele privind mediul se focalizează adesea asupra unui colaps global sau a unui dezastru la scară mondială. Într-o formulare mai complexă, problemele sociale sau de mediu pot fi văzute, pe de o parte, ca o contribuţie la creşterea unui sistem global instabil şi nesănătos, care poate fi marcat de nenumărate catastrofe ce nu pot fi anticipate şi, pe de altă parte, ca o creştere a nivelului general de suferinţă care afectează umanitatea şi ecosistemul natural. Oricare ar fi alegerea, costurile şi efectele asupra mediului ambiant datorate modelelor curente de dezvoltare sunt considerate, de un număr din ce în ce mai mare de observatori, ca inacceptabile. De aici căutarea unor alternative de dezvoltare. În ultimul rând, discuţia privind dezvoltarea durabilă poate fi văzută ca având la bază o nouă recunoaştere a unei reţele complexe de interconexiuni dintre diferite probleme, domenii, discipline şi actori. Această perspectivă holistică şi interdisciplinară, bazată pe o metaforă ecologică a lumii văzută ca un sistem organic are implicaţii uriaşe asupra planificării. Printre altele, aceasta înseamnă că diferite specialităţi care se ocupă cu transportul, utilizarea terenurilor, locuinţele, dezvoltarea comunităţii, dezvoltarea economică şi protecţia mediului nu ar trebui să fie izolate unele de altele, ci ar trebui să fie integrate într-un grad cât mai mare. Coordonarea în cadrul planificării a obiectivelor economice, sociale sau de mediu este, de asemenea, necesară. Există un acord printre specialişti în ceea ce priveşte elementele de bază care fac oraşele locuibile un mediu sănătos, locuinţe decente, locuri publice sigure, străzi neaglomerate, parcuri şi alte locuri de distracţie. Şi aceste elemente contribuie şi la o dezvoltare durabilă. Timp de aproape nouă secole, problemele de bază au fost hrana, adăpostul şi sănătatea. În schimb, în perioada postindustrială accentul este pus pe calitatea vieţii. Nu mai este suficientă doar renunţarea la oraşele şi periferiile insalubre, sufocate de automobile şi lipsite de coordonare, parcuri, trotuare, magazine locale, vitalitate sau sens. Întrebarea care se pune este cum putem face aceste locuri verzi, sigure, confortabile? Cum putem transforma aceste peisaje urbane în zone pline de caracter şi comunităţi în creştere? Cum putem face oraşele atractive şi confortabile pentru toate grupurile societăţii, inclusiv femei, copii, bătrâni şi minorităţi? Toate aceste preocupări au în vedere obligaţia/sarcina de a face aceste zone urbane locuibile pe termen lung. 3. Implicaţiile dezvoltării durabile Până la începutul anilor 1990, o mică parte din literatura privind dezvoltarea durabilă era focalizată asupra oraşelor sau asupra modelelor de dezvoltare urbană. În schimb, specialiştii analizau problemele legate de criza mediului la nivel global, economia ecologică şi criticau modelele de dezvoltare internaţionale, precum şi încercarea de a modifica sistemul de valori. 101
În ultimii ani arhitecţii şi proiectanţii au început să acorde o atenţie sporită influenţei dezvoltării durabile asupra modelelor urbane. O parte dintre autori au pus accentul pe designul urban şi planificarea fizică. Alţii au fost preocupaţi de planificarea ecologică legată de calitatea aerului, a apei şi a ecosistemului natural. Un număr de specialişti au accentuat problemele sociale şi inechitatea din interiorul comunităţilor urbane şi au subliniat faptul că problemele sociale şi de mediu sunt inevitabil legate. Există un real acord privind dimensiunile dezvoltării urbane durabile. Dezvoltarea urbană durabilă poate fi definită ca dezvoltarea care îmbunătăţeşte pe termen lung starea socială şi ecologică a oraşelor. Având la bază această definiţie se pot stabili principalele direcţii ale dezvoltării urbane durabile: 1. Utilizarea compactă şi eficientă a terenurilor. Pământul este, poate, cea mai importantă resursă limitată de care dispunem, iar modelele curente de dezvoltare urbană reduc aceste resurse într-un mod ineficient. Pământul este, de asemenea, împărţit în mod inechitabil, iar în multe părţi ale lumii această inechitate este în creştere. O mare varietate de planuri poate să ajute modalităţile de utilizare a terenurilor: lărgirea graniţelor urbane, conservarea habitatului ecologic, a zonelor libere de lângă oraşe şi păstrarea fermelor. În acelaşi timp, sistemul de parcuri urbane poate fi extins, iar sistemul de impozite pe proprietate trebuie să promoveze echitatea. Dincolo de schimbările specifice utilizării terenurilor, modelele de dezvoltare durabilă sunt utile pentru a încerca modificarea relaţiei dintre oameni şi pământ. În special, este nevoie de o nouă balanţă între dreptul proprietăţii private şi responsabilitatea umană faţă de pământ. Acea perspectivă care considera pământul o marfă folosită de umanitate pentru a obţine profit trebuie modificată în sensul considerării pământului drept o valoare şi trebuie refăcută legătura dintre oameni şi pământul pe care trăiesc. 2. Renunţarea la automobil. Sistemul actual de transport contribuie la apariţia unor probleme în mediul urban, cum ar fi poluarea aerului, aglomeraţia, expansiunea zonelor periferice, distrugerea ecosistemului şi fragmentarea socială. Într-un oraş durabil transportul trebuie să se dezvolte având la bază anumite principii: accesul în zonele apropiate, o inversare a ierarhiei transportului actual şi reducerea cererii. Acestea ar putea conduce la reducerea numărului persoanelor care au nevoie de deplasare, resursele vor fi utilizate mai eficient, iar modalităţile de transport în comun vor creşte. - Accesul în zonele apropiate reprezintă o modalitate de a rezolva problemele transportului aducând oamenii mai aproape de zonele în care trebuie să meargă zilnic. Acest obiectiv se poate realiza schimbând modul de utilizare a terenului, de exemplu prin promovarea unei dezvoltări mixte şi crearea unor centre urbane care să includă locuinţe, locuri de muncă, magazine şi locuri de distracţie, toate acestea fiind cât mai aproape unele de altele. Nu este o coincidenţă faptul că acest mod de dezvoltare mixtă tinde să creeze regiuni mai atractive din punct de vedere al locuirii. - Inversarea ierarhiei transportului înseamnă accentuarea rolului circulaţiei pietonale, care reprezintă cea mai eficientă formă de transport şi adaugă un plus de prezenţă umană în oraşe. Planificarea bicicliştilor reprezintă, de asemenea, una din priorităţi care trebuie plasată în topul listei, fiind urmată de transportul public. Autoturismelor trebuie să le fie acordată cea mai mică importanţă în această nouă ierarhie, iar subvenţiile pentru automobilele existente trebuie reduse, deşi este foarte greu de aplicat o asemenea politică 6. - Prin încurajarea reducerii numărului persoanelor care se deplasează ( cererea privind deplasarea ) se poate rezolva problema aglomeraţiei, iar calitatea vieţii va putea fi îmbunătăţită fără a construi noi străzi sau o altă infrastructură (aspectul ofertă ). Mecanismul preţurilor poate fi folositor în acest sens (creşterea tarifelor percepute pentru parcări, a taxele pe combustibil, a taxelor pentru înmatricularea vehiculelor). 6 În U.E. numărul automobilelor s-a triplat în ultimii 30 de ani (aproximativ 3 milioane de autoturisme pe an). Se preconizează că până în 2010, Comunitatea Europeană va înregistra o creştere substanţială a parcului său de automobile datorită extinderii. 102
3. Utilizarea eficientă a resurselor, mai putină poluare şi risipă. Aceste obiective presupun o mai mare atenţie acordată pierderilor de energie şi materiale, precum şi planificarea înţeleaptă a utilizării resurselor. O provocare poate fi considerată şi trecerea de la sistemul deschis, unde resursele limitate sunt utilizate o singură dată de către oameni, iar apoi aruncate (fapt care duce adesea la poluare şi risipă), la un sistem închis în care resursele sunt reutilizate şi reciclate. Un număr mare de mecanisme sunt puse la dispoziţia autorităţilor regionale şi locale pentru a încuraja această tranziţie. Conservarea energiei şi reciclarea materialelor sunt două domenii în care cetăţenii ar trebui să aibă iniţiativa. Programele municipale de reciclare constituie o modalitate de a demonstra angajamentul de a utiliza resursele în mod durabil. La fel ca în domeniul transporturilor, programele de management privind cererea oferă un mare potenţial privind reducerea consumului de resurse. De la sfârşitul anilor 70, de exemplu, multe companii de utilităţi din S.U.A. au oferit consumatorilor gratuit sau la un preţ redus becuri fluorescente, care consumau de cinci ori mai puţină electricitate decât becurile incandescente de aceeaşi putere. Acest fapt a dus atât la reducerea costurilor, cât şi la reducerea consumului de energie. Din păcate aceste programe au dispărut în anii 90 pe măsură ce multe state şi-au îndreptat atenţia către alte domenii, dereglând industria utilităţilor. Conservarea energiei în industria de construcţii a produs, de asemenea, o economie de energie în multe oraşe şi state. Programele de prevenire a poluării sunt dezvoltate pentru a promova eliminarea poluării înainte de a fi creată mai degrabă decât înlăturarea acesteia după ce s-a produs. Proiectele privind ecosistemul industrial încearcă să se ocupe de procesele de producţie pentru a vedea dacă pierderile dintr-o industrie pot fi utilizate în alta. În domeniul economic, se încearcă mutarea costurilor poluării suportate de întreaga societate, la cel sau cei care o produc - ceea ce este numit principiul poluatorul plăteşte. 4. Refacerea sistemului natural. Chiar dacă multe zone urbane sunt în totalitate artificiale pline de trotuare şi clădiri şi, adesea, neintegrând spaţii verzi totuşi există în fiecare loc elemente ale ecosistemului original care pot fi recuperate. Aceste eforturi de recuperare se adaugă la cele privind sănătatea ecologică şi susţinerea regiunilor urbane. Agricultura urbană este un domeniu prin care natura poate fi readusă în oraş. Metodele biointensive fac posibilă creşterea substanţială a cantităţii de hrană obţinute pe suprafeţe de teren foarte mici. Grădinile urbane ajută la restabilirea legăturii dintre locuitori şi pământ. În sfârşit, refacerea mediului este necesară în mod urgent şi în cartierele urbane locuite de cei cu venituri scăzute. Terenurile abandonate sau contaminate pot fi refăcute, în timp ce terenurile virane pot fi utilizate pentru parcuri, locuinţe şi grădini. Oraşele sunt considerate nelocuibile deoarece au pierdut orice legătură dintre oameni şi natură. Oamenii se mută în suburbii deoarece caută natură şi copaci şi există o părere larg răspândită potrivit căreia zonele dense nu pot fi şi verzi. Refacerea sistemului natural poate avea ca efect oraşe mai sănătoase şi mai locuibile şi poate furniza importante facilităţi care să determine rezidenţii suburbiilor să se mute înapoi în oraş. 5. O ambianţă propice pentru locuit şi trăit. Unul dintre principalele scopuri ale existenţei oraşelor este de a crea zone decente de locuit pentru oameni. Problema locuinţelor reprezintă o criză frecventă în multe oraşe şi suburbii. Rezolvarea acestor probleme include implicarea activă a guvernului în construcţia de locuinţe, sprijinirea proiectanţilor de locuinţe non-profit, subvenţiile pentru chiriaşi etc. De asemenea, multe zone urbane sunt caracterizate printr-un design neinspirat, lipsa omogenităţii, dezvoltarea unor zone pietonale neprietenoase pe care scriitorul James Howard Kunstler îl numea o geografie de nicăieri. Designul urban trebuie reinventat pentru a se asigura accesul rezidenţilor la zonele deschise, precum şi o distribuţie omogenă a serviciilor publice, a magazinelor, birourilor, transportului public, a serviciilor pentru îngrijirea copiilor şi a altor servicii esenţiale care pot face comunităţile urbane mai locuibile. 6. Un mediu social sănătos. Sănătatea unei comunităţi umane într-o zonă urbană este mai greu de obţinut decât sănătatea mediului ecologic. Anumite probleme sociale - cum ar fi cea a oamenilor fără adăpost sunt evidente pentru oricine se plimbă pe străzile oraşelor. Alte probleme sociale vechi, care duc la scăderea locuibilităţii pe termen lung, sunt, de cele mai multe ori, ascunse. Rasismul, de exemplu, este un factor care a afectat oraşele americane multe decenii. Exprimat, în special, prin refuzul 103
de a acorda populaţiei de culoare resurse financiare, locuinţe, asigurări sau alte facilităţi, acest factor a contribuit la declinul multor zone urbane. Promovarea unei ecologii sociale durabile înseamnă să se caute orice oportunitate pentru a creşte comunităţile umane. Este necesar ca planificatorii să pledeze în favoarea acelor grupuri care nu au acces la putere şi să lupte pentru echitate şi justiţie. Ei trebuie să aibă abilitatea de a se pune în locul rezidenţilor unei zone urbane şi să se întrebe care sunt oportunităţile care le sunt oferite? Cum este mediul ambiant în care trăiesc? Ce politici publice şi programe sociale pot îmbunătăţi acest mediu? 7. O economie durabilă. Dezvoltarea unei economii, care să acorde importanţă sănătăţii pe termen lung a oamenilor şi a sistemului natural este una dintre cele mai mari provocări pentru o dezvoltare durabilă. În general, o economie urbană durabilă trebuie să aibă la bază trei principii. În primul rând, este de preferat ca economia durabilă să fie o economie însănătoşită 7, care să înlăture pagubele sociale şi de mediu din trecut şi care să prevină apariţia/manifestarea unor noi probleme. În al doilea rând, trebuie să fie o economie orientată spre oameni, una care să vină în întâmpinarea nevoilor umane şi să furnizeze locuri de muncă plătite decent. În ultimul rând, trebuie să fie o economie orientată local, care să pună accentul pe proprietatea locală, pe controlul local, pe investiţiile locale, pe utilizarea resurselor locale, pe producţia pentru piaţa locală. Aceasta nu înseamnă că politicile de dezvoltare trebuie să descurajeze total industria orientată spre export, dar trebuie să încurajeze derularea unei activităţi economice cât mai intense în cadrul comunităţii. Economia durabilă trebuie să realizeze aceste scopuri prin intermediul unei mixturi de mecanisme de piaţă, acţiuni guvernamentale şi stimulente pentru cei care adoptă decizii în domeniul social şi ecologic. Un pas important spre o economie durabilă este reducerea treptată a proceselor care consumă un mare număr de resurse limitate şi care produc o mare cantitate de poluanţi şi toxine. Mulţi scriitori au susţinut că o economie orientată local, care pune accentul pe muncitorii, producătorii, consumatorii şi micile afaceri locale este mai sănătoasă pentru comunităţile locale. Un astfel de sistem promovează democraţia economică, controlul local, diversitatea proprietăţii şi responsabilităţii sociale şi oferă un model alternativ la economia de piaţă globală preconizată de acorduri privind comerţul liber cum ar fi GATT. O economie de piaţă globală condusă de corporaţiile mari poate avea multe efecte negative asupra localităţilor deoarece vor tinde să submineze proprietatea şi controlul local, să înlocuiască micii vânzători cu amănuntul cu lanţuri standardizate de magazine şi să exporte capitalul în alte părţi ale lumii. 8. Participarea şi implicarea comunităţii. Una din cele mai importante componente ale dezvoltării urbane de durată va fi crearea unei democraţii regionale şi locale mai funcţionale, care poate determina şi alte transformări pozitive. Nu există un singur mod considerat cel mai bun - pentru a promova acest lucru. Dar un pachet de programe care să aibă în vedere procesele politice locale şi să le ţină departe de resursele financiare sau de alte interese, producând, informând şi educând electoratul şi promovând responsabilii de decizie poate, de asemenea, ajuta. Participarea comunităţii la planificarea locală este foarte importantă, ca şi o politică transparentă la nivel local, statal sau federal, care trebuie să demonstreze că se pot adopta decizii la orice nivel ţinând cont de dezvoltarea locală, regională sau globală. 9. Păstrarea culturii şi înţelepciunii locale. Mare parte din puterea oricărei zone urbane stă în tradiţiile sale culturale şi în relaţia unică dintre oameni şi dintre oameni şi pământ. Această unicitate conferă zonei vitalitate, anumite avantaje în contextul local şi îl face un loc interesant. Cultura, istoria şi înţelepciunea locală sprijină dezvoltarea de durată, iar aceste aspecte trebuie conservate. Această conservare va impulsiona autorităţile locale să încurajeze meseriile specifice zonei, limba, ritualurile, 7 Hawken, P., The Ecology of Commerce, HarperCollins, New York, 1993 104
obiceiurile culturale şi tehnicile de construcţie; să protejeze producţia locală de cele importate; să protejeze fermele locale şi resursele şi să integreze arhitectura autohtonă în dezvoltarea locală. Cum pot fi puse în practică aceste obiective în oraşe? Pe de o parte, progresul va depinde de aceste proiecte care vor fi integrate în toate procesele existente de planificare şi dezvoltare. Pe de altă parte, vor fi necesare o serie de eforturi specifice de planificare şi modificări aduse procedurilor de planificare. Procesele de planificare durabilă ar putea să se focalizeze, de exemplu, asupra problemelor şi domeniilor specific urbane, cum ar fi calitatea aerului sau managementul apei. În această epocă - caracterizată de o economie adânc înrădăcinată în trecut şi de forţe politice care se opun dezvoltării durabile, nici un singur plan nu intenţionează să direcţioneze oraşele pe drumul spre un viitor sănătos pe termen lung. Mai exact, este necesară o strategie pe termen lung care să pună accent pe consens, educaţie publică, organizare şi instrumente politice (cum ar fi indicatorii şi standardele de performanţă), crearea unor instituţii care să se concentreze pe rezolvarea problemelor privind echitatea şi planificarea. Dificultatea cea mai mare constă în implementarea acestor concepţii, politici şi programe şi a modificării structurii instituţionale astfel încât să poată atinge aceste scopuri. Acest proces depinde de organizarea politică efectivă şi de dezvoltarea unei coaliţii ale cărei interese comune să aibă la bază dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii. Participanţii trebuie să se aştepte ca acest proces să fie de lungă durată. Multe comunităţi sunt conduse de forţe politice şi economice care nu sunt interesate de acest model de dezvoltare, astfel încât progresul va fi lent. Pe termen lung, dezvoltarea durabilă va necesita o modificare a sistemului cultural care asigură democraţia şi capitalul social (încrederea şi cooperarea dintre oameni). Problemele create de concentrarea unei puteri economice trebuie rezolvate, ca şi tendinţa sistemului capitalist de a reintroduce planurile pe termen scurt bazate pe profit în locul celor pe termen lung care urmăresc păstrarea sistemului social şi ecologic. Realizarea unor oraşe durabile va necesita un amestec de valori diferite de cele care domină dezvoltarea urbană în prezent. Vor exista oportunităţi şi pentru cei care urmăresc realizarea de profit. Totuşi, accentul trebuie pus pe protejarea comunităţii, a regiunii, a fiecăruia dintre noi. Orice decizie privind planificarea sau dezvoltarea trebuie atent analizată şi evaluată în termenii efectelor pe care le vor produce asupra sănătăţii oamenilor şi a sistemului ecologic. În O nouă teorie privind arhitectura urbană (1987), arhitectul Christopher Alexander expunea o singură regulă a dezvoltării unui oraş orice construcţie nouă trebuie să amelioreze imaginea oraşului. Planificarea urbană durabilă este încă la început. Aceste mici progrese vor transforma uriaşele metropole de astăzi epuizate şi întinse şi chiar suburbiile mari consumatoare de resurse, în comunităţi durabile. Aceste proiecte îşi vor arăta roadele în viitor, pe baza unui consens privind modul în care va arăta un oraş locuibil şi durabil şi a proceselor şi instituţiilor care pot sprijini implementarea acestor planuri. Este cert că vor exista abordări diferite pentru oraşe diferite. De exemplu, extinderea rapidă a oraşelor Lumii a Treia trebuie să facă faţă provocărilor legate de furnizarea apei potabile, a canalizării, serviciilor de transport pentru rezidenţi într-un mod care să sprijine dezvoltarea durabilă şi să evite problemele cu care s-au confruntat oraşele industrializate din Occident. Trebuie spus că oraşul de astăzi este foarte nou. Forma şi ambianţa acestuia sunt rezultatul inovaţiilor tehnologice de la începutul secolului XX (de exemplu, automobilul şi liftul). Crearea metropolelor cu mai mult de 10 milioane de oameni este un fenomen şi mai recent, care îşi are originea la sfârşitul secolului XX. Aşa cum în zonele suburbane de astăzi mai există încă liniile de tramvai din secolul XIX şi locurile de promenadă specifice secolului XVIII, tot aşa şi modelele ecologice de dezvoltare îşi vor găsi locul între acestea într-o bună zi, restabilind în mod gradat, un echilibru între limitele ecologice ale regiunii şi ale planetei ca întreg. 105
Dezvoltarea zonelor suburbane din secolul XX a fost, în mare parte, o reacţie la insalubritatea, aglomeraţia şi mediul nesănătos din oraşele revoluţiei industriale, în care oamenii au fost înghesuiţi în locuinţe neamenajate, pentru a servi unor forme de capitalism industrial nemilos. Într-o manieră similară, iniţiativele privind oraşele durabile ale secolului XXI pot provoca o reacţie împotriva exceselor culturii secolului XX, dominată de valori economice şi nu de cele sociale sau cele privind mediul. Tranziţia spre oraşele durabile nu se va produce instantaneu, dar, având la bază conştiinţa socială şi ecologică, dezvoltarea unor modele inovative, înţelegerea mai bună a acestor programe şi politici şi o arhitectură mai adecvată a oraşelor, ea se va putea realiza. Bibliografie: 1. Allmendinger, P., Prior, A., Raemaekers, J., Introductionto planning practice, John Wiley&Sons, Ltd., Great Britain, 2000 2. Hawken, P.,The Ecology of Commerce, HarperCollins, New York, 1993 3. Pearce, D., Barbier, E., Markandya, A., Blueprint for a Green Economy, Earthscan Publications, London, 1989 4. Wheeler, S., Planning Sustainable and Livable Cities, in The City Reader, edited by R. LeGates and F. Stout, London and New York, 2000 5. *** UK Government This Common Inheritance. Britain`Environmental Strategy, Cm 1200, HMSO, London, 1990 6. *** World Commission on Environment and Development - Our Common Future, Oxford University Press, New York, 1987 106