PREZENT ŞI TENDINŢE ALE OPERAŢIILOR MILITARE Mr.asist.univ. Constantin TROCAN Abstract Operation, as an action, is not only part of the task, but also of the production process, having great implications and different work categories. The task, the smallest individual working unit, has a complete sense, thus representing a clearly stated action, directed towards a specific object accomplishing. Introducere O operaţie este un grup de misiuni similare [1]. Mai multe operaţiuni specifice sunt îndeplinite în cadrul fiecărei categorii. Tacticile, tehnicile şi procedurile pentru diferite operaţiuni se concentrează pe instrucţie, ele nu pot stabili cursuri ale acţiunilor pentru aceste misiuni. Termenul este împrumutat din management, la fel ca alte concepte folosite în limbajul militar: funcţie, activităţi, sarcini, şi mai concret din funcţia de organizare, care în teoria managementului înseamnă armonie. De organizare s-a ocupat H. Fayol; S. A. Dumler a adus noţiunea de relaţii sau raporturi, E. Gutemberg susţine că organizarea trebuie să lege între ele funcţiile, să le unească într-o unitatea funcţională; fără organizare, sarcinile nu pot fi executate, autorul făcând apel la un sistem de reguli de acţiune, sau cum spun alţi autori, conceptul de politică a întreprinderii. Specialiştii americani, în determinarea noţiunii de organizare pornesc de la ceea ce trebuie făcut adică de la sarcini. Ernest Dale concepe organizarea prin definirea conţinutului lucrărilor şi gruparea lor sub autoritatea cadrelor pe diverse niveluri ierarhice. W. A. Newman spune că a organiza înseamnă a grupa activităţi în unităţi de gestionare pentru a realiza planurile şi a defini raporturile dintre manageri şi executanţi din unităţile astfel constituite, continuând să afirme că a organiza semnifică a diviza şi a grupa munca ce trebuie efectuată în sarcini individuale şi colective, stabilind raporturile dintre indivizii cărora le sunt încredinţate aceste sarcini. Sarcina este cea mai mică unitate de muncă individuală; are sens complet, reprezentând o acţiune clar formulată, orientată spre realizarea unui obiectiv precis şi care se desfăşoară după o procedură stabilită. Definită ca o acţiune concretă, sarcina are o anumită autonomie operaţională, element deosebit de important în realizarea organizării
structurale *. Îndeplinirea unei sarcini necesită, de regulă, mai multe operaţii elementare care se execută într-o anumită ordine şi înlănţuire; la îndeplinirea sarcinii pot participa concomitent mai mulţi indivizi, care îşi divid acţiunea în operaţii. Sarcinile pot fi reglementate sau ocazionale. Operaţia ca şi acţiune este parte dintr-o sarcină, dar şi parte a procesului de producţie, cu largi implicaţii, cuprinzând categorii diferite de lucrări. Îndeplinirea sarcinii cum s-a văzut se desfăşoară (se înlănţuie) după o ordine logică [2, cap. 3]. Din punct de vedere organizatoric reprezintă o acţiune indivizibilă: poate fi executată de un singur om, în acelaşi moment şi pe acelaşi loc de muncă. Descompunerea sarcinilor până la nivel de operaţie este satisfăcătoare pe planul cadrului organizatoric; poate continua până la alte limite de detaliere (complexe de mânuiri, mişcări), pentru nevoi de analiză a procesului tehnologic sau a celui de muncă, în vederea perfecţionării acestora şi a stabilirii metodelor raţionale de muncă. Problema pe care o văd eu este următoarea: în timp ce managementul îi recunoaşte valoarea la nivel mic, noi ca armată o recunoaştem numai la nivel mare, iar la nivel mic o denumim acţiune; manualele şi standardele NATO au reglementat această discrepanţă, menţinând conceptul pentru toate eşaloanele, cu specificaţia că separă operaţiile majore de operaţiile normale. Altă separaţie se produce tot plecând de la management, astfel au reglementat sarcinile specifice pentru militari şi normale pentru forţele luptătoare (cele pentru forţele de sprijin le au detaliate în manuale separate), detaliate în F.M.3-90 şi plecând de la acestea au construit sarcinile speciale valabile pentru forţele speciale, după care ei îşi construiesc instrucţia şi protecţia. Altă problemă menţinută în doctrinele româneşti este cea a bătăliilor ca şi nivel ierarhic de ducere a luptei (vezi doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre, 2003, art. 155). Am adus ca şi argument lucrarea generalului Beaufre, Strategia acţiunii, care a detaliat această interpretare, dar problema pe care vreau să o prezint este că această lucrare este totuşi din anul 1966, iar noi menţinem în manuale probleme detaliate şi clarificate în anii războaielor arabo-israeliene. Raporturile dintre operaţii şi bătălie sunt analizate de generalul Beaufre în cadrul strategiei operaţiilor terestre. El arată că bătălia nu reprezintă decât un moment sau o consecinţă. Forţele celor două părţi trebuie mai întâi să adopte o organizare şi apoi să încerce să angajeze bătălia în condiţiile cele mai avantajoase. Ansamblul * ex. sarcină atacul prin foc în F.M. 3-90 este o acţiune desfăşurată de la individ până la unitatea tactică.
dispunerilor şi manevrelor care rezultă de aici constituie operaţiile. Analizând mecanismul operaţiilor prin prisma evoluţiei istorice, Beaufre distinge şase faze caracteristice, prin care explică trecerea de la bătălie la conceptul de operaţie. Soluţiile adoptate astăzi în manuale NATO au toate în comun integrarea adâncimii spatelui şi contactului în spaţiu, în paralel integrarea forţelor în timp cu creşterea importanţei mass-media şi a aspectului legislativ. Cadrul legislativ al operaţiunilor militare este format din următoarele: Legea umanitară a războiului; Linii directoare politice şi militare; Legea Naţională. Din acestea se construiesc regulile de angajare. O operaţiune militară în concepţia NATO are 3 etape: etapa pregătitoare; etapa de desfăşurare; etapa de finalizare. Etapa pregătitoare constă în pregătirea unităţilor şi transportul până la teatrul de operaţiuni. În aria de operaţiuni trupele sunt amplasate sub comanda unui comandant de teatru (transfer de autoritate). O parte importantă a etapei pregătitoare se desfăşoară pe pământ naţional. Etapa de desfăşurare reprezintă operaţia propriu-zisă, iar activităţile desfăşurate în această etapă sunt discutate în cadrul acestei lecţii şi pe parcursul cursului. Etapa de finalizare cuprinde toate măsurile luate după desfăşurare, cum ar fi: repatrierea, evaluarea, bunăstarea personalului. Nu este posibil să se ştie cu exactitate timpul la care o operaţiune începe sau se sfârşeşte. La nivel tactic acest timp poate fi diferit de la o unitate la alta în cadrul aceleiaşi operaţiuni. Integrarea operaţiilor: În scopul integrării tuturor operaţiilor din spaţiul de luptă, comandantul trebuie să realizeze o vizualizare completă a acestuia, pentru a determina relaţia dintre forţele proprii, pe de o parte şi dintre acestea şi inamic, pe de altă parte, raportate la factorul timp şi resurse, având în vedere obiectivul final al operaţiei. Operaţiile duse întrun anumit spaţiu de luptă sunt percepute ca o acţiune integrată şi unitară şi se structurează după locul în care se desfăşoară, astfel: operaţii în adâncime, operaţii la contact şi operaţii în spate. În funcţie de tipul de ameninţare, dacă este război, conflict altul decât războiul sau pace şi în funcţie de forţele participante militare şi nemilitare operaţiile se pot clasifica în: 1. Operaţiuni de luptă; 2. Operaţiuni de stabilitate şi sprijin (altele decât războiul); 3. Operaţii în timp de pace. Această clasificare reprezintă o analiză a doctrinelor româneşti, americane şi NATO privind operaţiile şi ea reprezintă un punct de vedere propriu asupra tipurilor de operaţii şi aşezarea lor ierarhică.
1. Operaţii desfăşurate în timpul războiului (luptei) Operaţiunile de luptă se referă la operaţiunile efectuate în timpul războiului şi la unele dintre operaţiuni altele decât războiul. Unele dintre operaţiunile altele decât războiul sunt de asemenea operaţiuni de luptă deşi au de obicei o bază locală şi temporară; aşa ar putea fi cazul operaţiunilor de impunere a păcii. Am clasificat operaţiile după scop, forţe şi mediu de desfăşurare cu toate că ele nu vor urma întotdeauna această clasificare, scopul urmărit este acela de a înţelege operaţiile desfăşurate în mediul militar şi complexitatea lor.
1.1. După scopul propus, operaţiile se clasifică în: Ofensiva la rândul ei este formată din mai multe tipuri de operaţii: deplasarea spre contact, atacul, dezvoltarea şi urmărirea. Apărarea este formată din tipuri de operaţii: apărare mobilă, apărare pe poziţii, operaţii retrograde (care în gândirea americană includ operaţiile de întârziere). Întârzierea este a treia operaţie, numai la nivel tactic, în cadrul doctrinei NATO. Sprijinul de luptă prevăzut în doctrina românească a operaţiilor este complementar apărării, ofensivei, dar în acelaşi timp el poate fi abordat şi separat (exemplul Irakului în 1991, când el a fost în apărare, dar, apărarea antiaeriană a desfăşurat operaţie separată). În manualele de luptă americane sunt precizate şi operaţii adiacente, cum ar fi: operaţiile de informaţii (de recunoaştere în forţă a unei zone, a unei comunicaţii; de siguranţă, de pază, ecranare, de acoperire; locală şi zonală) şi operaţii logistice (deplasare a trupelor, executare a unei breşe, traversare a unor obstacole, înlocuire). Pentru a asigura continuitatea operaţiilor, Operaţiile războiului sunt legate prin Operaţii intermediare sau etape intermediare în timpul operaţiilor în care forţa rupe contactul sau caută să îl restabilească. În cadrul doctrinei NATO, acestea sunt: a. Înaintarea (deplasarea) spre contact; b. Lupta de întâlnire; c. Sprijinul combatanţilor în luptă; d. Retragerea; e. Înlocuirea trupelor în luptă. Împreună ele permit menţinerea flexibilităţii şi fluidităţii pe câmpul de luptă şi modificarea ritmului. Toate acestea pot avea loc în contact cu inamicul şi (pot fi executate) simultan de către elemente ale unei forţe sau secvenţial de către forţa ca întreg. Apărarea, ofensiva, etapele intermediare au intrat deja în normalitate şi sunt detaliate de doctrine şi manuale şi de aceea voi explica dualitatea operaţiilor de sprijin (cea de relaţie între forţe şi cea de sprijin şi asistenţă). Operaţii de sprijin de luptă. Sprijinul operaţiilor este un atribut şi un drept al comenzii. Relaţia de sprijin este stabilită de către un comandant superior între comandanţii subordonaţi, atunci când o forţă trebuie să ajute, să protejeze, să completeze sau să susţină o altă forţă. Din punct de vedere acţional, sprijinul poate fi: reciproc, general, direct şi nemijlocit. Sprijinul de luptă constă în sprijinul cu foc şi asistenţa operaţională asigurată elementelor
luptătoare [3]. Aceste două componente distincte ale sprijinului de luptă asigură atât sprijinul letal, cât şi cel neletal al operaţiilor. Forţele luptătoare nu pot, practic, să execute operaţii fără un sprijin de luptă adecvat. 1.2. După forţele participante şi mediul de desfăşurare, operaţiile pot fi independente, întrunite, speciale, interdepartamentale naţionale şi multinaţionale 1.2.1. Operaţiile independente se departajează după mediul în care se desfăşoară categoriile de forţe participante. Operaţiile pot fi: terestre, aeriene, navale şi război electronic. a) Operaţia terestră este desfăşurată de o grupare de forţe interarme, din forţele terestre cu rol strategic sau operativ, independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei şi cu celelalte forţe ale sistemului naţional de apărare. b) Operaţia aeriană este desfăşurată de o grupare din forţele aeriene, independent sau în cooperare cu celelalte forţe destinate apărării armate a ţării. Operaţiunile aeriene sunt conduse şi desfăşurate de către forţele aeriene cu scopul de a cuceri, de a menţine nivelul dorit de control asupra spaţiul aerian în anumiţi timpi şi anumite locuri, permiţând astfel forţelor proprii de a exploata situaţia favorabilă creată. c) Operaţia navală este desfăşurată de grupări de nave de lovire din forţele navale, independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei şi alte structuri militare ale sistemului naţional de apărare. d) Operaţia în mediul electromagnetic: războiul electronic este definit ca acţiunea militară ce implică folosirea energiei electromagnetice pentru a determina, exploata, reduce sau preveni folosirea de către inamic a spectrului electromagnetic, precum şi acţiuni de a menţine utilizarea sa eficientă de către forţele proprii. Spectrul electromagnetic constituie spaţiul de luptă pentru războiul electronic. Ca şi în celelalte tipuri de operaţii, funcţiunile operaţiilor de război electronic sunt: găsirea, fixarea şi atacul inamicului, concomitent cu apărarea forţelor proprii împotriva încercărilor similare ale inamicului. 1.2.2. Operaţiile întrunite sunt acţiuni de nivel strategic sau operativ în care participă două sau mai multe categorii de forţe ale armatei, aflate sub o conducere unică, desfăşurate după un plan unic şi având un scop unic. Aceste tipuri de operaţii sunt de regulă integrate între diferite dimensiuni sau medii tradiţionale de luptă. Ele pot fi: a) Operaţii aeroterestre. Sunt o metodă de abordare a luptei care îşi propune utilizarea coordonată a tuturor forţelor disponibile terestre şi aeriene, convenţionale, neconvenţionale, pe toată adâncimea dispozitivului
forţelor inamice, pentru realizarea victoriei, prin acţiuni preponderent agresive. Succesul în câmpul de luptă modern va depinde de aplicarea cerinţelor fundamentale ale conceptului: iniţiativa, adâncimea dispozitivului, rapiditatea, sincronizarea şi capacitatea de a rezista. b) Operaţiuni aeropurtate. O operaţiune aeropurtată este o operaţiune care trebuie să ţină cont de mişcarea aerului într-o zonă a obiectivului, a forţelor de luptă şi a suportului lor logistic pentru a putea executa o misiune tactică, operaţională sau strategică. Modalităţile utilizate pot fi orice gen de combinaţie de unităţi aeropurtate, unităţi transportabile aerian şi tipuri de aparate de zbor de transport, în funcţie de misiune şi de situaţia globală (JP 3-17). c) Operaţiuni de asalt aerian. Operaţiunile de asalt aerian sunt operaţiunile în care forţele de asalt utilizând forţa de tragere, mobilitatea şi integrarea totală a elicopterelor, execută manevre pe câmpul de luptă sub controlul conducătorului de manevre aeriene şi terestre pentru a angaja în luptă şi a distruge forţele inamice sau pentru a controla şi menţine punctele cheie din teren (FM 3-97.4). Sunt operaţiuni care au un grad de risc ridicat şi cu mari sorţi de izbândă. d) Operaţiunile aeromobile. Operaţiunile aeromobile sunt definite ca fiind operaţiuni în care forţele şi echipamentul lor manevrează în zona de operaţii prin vehicule aeromobile (elicoptere) pentru a angaja lupta din aer şi a o continua pe uscat, independent sau în cooperare cu alte forţe de suprafaţă. Conducerea acestor tipuri de operaţiuni presupune unitate de comandă a tuturor componentelor interesate care trebuie să acţioneze cu o doctrină şi cu proceduri comune şi care, în consecinţă, trebuie constituite cu forţe organizate, echipate şi înzestrate ad-hoc numite Forţe aeromobile (Operaţiile forţelor aeromobile, ATP. 41 traducere). Unităţile aeromobile cuprind o componentă de luptă terestra şi o componentă de luptă aeriană (cu aripa rotantă). Aceste tipuri de unităţi sunt de regulă preconstituite şi caracterizate de o mare integrare operativă între forţele de luptă aeriană şi terestră, forţele de sprijin la luptă şi forţele de sprijin logistic. e) Operaţii aeronavale. Sunt acele tipuri de operaţii în care se combină categoriile de forţe aeriene, navale şi terestre, integrate sub comandă unică şi cu un scop comun. În largul mării, datorită faptului că navele au devenit purtători de mijloace aeriene (elicoptere, avioane şi rachete) şi terestre care participă la aplicarea şi protecţia forţei şi a centrelor de comandă şi control ale acesteia, operaţiile navale dobândesc caracteristicile unor operaţii aero-navale-terestre. Spaţiul acţiunilor cuprinde mediul maritim sau fluvial propriu-zis, la suprafaţă şi sub apă,
straturile joase ale spaţiului aerian şi o parte a uscatului (riveran acestor medii). Caracteristicile mediului maritim sunt de ordin fizic, militar, juridic şi socioeconomic. f) Operaţiile amfibii ca o îmbinare a operaţiilor navale şi terestre, dar nu numai, au ca obiectiv principal cucerirea şi menţinerea unui cap de pod maritim, de la care se vor dezvolta acţiunile ulterioare. De regulă capul de pod maritim reprezintă o porţiune de uscat, care cuprinde una sau mai multe plaje, o platformă aeronautică sau o zonă portuară, pentru a asigura înaintarea celorlalte componente ale forţei întrunite. g) Operaţiile informaţionale. Acest tip de operaţii în forma completă depăşesc componentele categoriilor de forţe (aeriene, terestre, navale) şi îmbină şi alte departamente de stat în cadrul operaţiei, dar ele se desfăşoară şi ca o etapă din cadrul desfăşurării unei operaţii militare. Managementul informaţiei apelează la mijloacele de acţiune din câmpul virtual şi din cel al comunicaţiilor. Acţiunile acestora constau în: neutralizarea sau distrugerea reţelelor de comunicaţie, a centrelor de comandă şi a capacităţii adversarului de a se informa; asigurarea integrităţii fizice şi funcţionale a sistemelor echivalente proprii. h) Operaţiile psihologice [4] (PSYOPS) reprezintă totalitatea măsurilor, programelor şi activităţilor destinate să modifice/schimbe opiniile, atitudinile şi comportamentul grupurilor ţintă inamice, aliate sau neutre, în scopul îndeplinirii obiectivelor planificate. Operaţiile psihologice vizează, totodată, prin mesajele şi informaţiile diseminate, influenţarea emoţiilor, motivaţiilor, capacitatea de a raţiona obiectiv şi, în ultimă instanţă, comportamentul structurilor de conducere, al organizaţiilor, grupurilor umane şi al indivizilor. 1.2.3 Operaţiile speciale [5] sunt acţiuni decisive, de mică anvergură, clasificate sau deschise, cu înalt risc şi/sau caracter neconvenţional, desfăşurate de componenta specializată a armatei forţele speciale pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, în timp de pace, în situaţii de criză sau în timp de război, în scopul apărării intereselor fundamentale ale României. 1.2.4. Operaţiile Interdepartamentale (Acţiunea Unificată) Termenul de operaţii interdepartamentale este utilizat în terminologia românească şi cel de acţiuni unificate în armata Statelor Unite, iar ca şi concept şi experienţă sunt cel mai bine explicate în doctrina americană. Lupta separată aeriană, maritimă şi terestră nu mai este de actualitate. În caz de război, vor fi implicate toate serviciile şi toate forţele, În concepţia doctrinară a statelor membre NATO, acest tip de acţiuni militare poartă denumirea de PSYOPS.
având desigur acelaşi scop. Pregătirile pe timp de pace şi activitatea organizatorică trebuie să se conformeze acestei realităţi. În cadrul acţiunii unificate, comandanţii integrează operaţiuni întrunite, speciale şi de sprijin cu operaţiuni interagenţii, neguvernamentale şi multinaţionale pentru a include şi Naţiunile Unite (UN). Acţiunea unificată presupune legătura dintre subordonaţi şi comandantul combatant sub o singură comandă de luptă (autoritatea de comandă) (COCOM). Forţele multinaţionale, interagenţii şi nonmilitare colaborează cu un comandant combatant prin cooperare şi coordonare. 1.2.5. Operaţii multinaţionale În această categorie vor intra toate tipurile de operaţii cu specificaţia că sunt implicate mai mult de două naţiuni; activitatea la nivel operativ în cadrul Alianţei NATO va implica invariabil forţele mai multor naţiuni ce vor acţiona împreună. Dimensiunea politică va fi chiar mai complexă întro campanie multinaţională. 2. Operaţii de stabilitate şi sprijin Operaţiile de stabilitate şi sprijin sunt un tip al operaţiilor militare care previn/împiedică războiul, promovând pacea prin implicarea/neimplicarea forţei sau ameninţării cu forţa. Operaţiile de stabilitate şi sprijin au un cadru complex care necesită forţe disciplinate, flexibile, care să poată riposta în situaţii variate, inclusiv să facă faţă la o trecere rapidă de la alte operaţii militare la operaţii de război; ele pot să includă toată gama de forţe şi operaţii de luptă. 3. Operaţii în timp de pace Cu toate că afirmaţia de bază ar fi că nu desfăşurăm operaţii în timp de pace, eu voi prezenta altfel acest aspect; organizarea actuală pe forţe la dispoziţia NATO, forţe la dispoziţia statului român, ne obligă să analizăm sarcinile acestor unităţi, care sunt de fapt în timp de pace. Cerinţă derivată din Strategia naţională de apărare şi din calitatea de membru NATO (operaţii conform art. 5 şi non art. 5), participarea la operaţii multinaţionale sub egida ONU, NATO, UE sau OSCE în vederea realizării unui mediu internaţional stabil, propice păcii şi colaborării paşnice între naţiuni impune mai multe tipuri de operaţii în timp de pace, pe lângă instrucţie, forţele militare putându-se afla în situaţie de conflict acolo unde cerinţele naţionale o cer, desfăşurând operaţii de luptă sau operaţii de stabilitate şi spijin în timp ce celelalte forţe desfăşoară instrucţie. Legislaţia actuală ne obligă odată ca pe baza resurselor alocate, la cerere, armata să continue acordarea sprijinului autorităţilor civile pentru
intervenţii la dezastre, acţiuni de căutare-salvare, umanitare, transport de urgenţă. Terorismul internaţional a modificat concepţia de angajare a armatei în prevenirea şi combaterea acestuia. Armata va continua să acţioneze, în cooperare cu celelalte instituţii responsabile, pentru gestionarea situaţiilor generate de terorism şi alte ameninţări nemilitare, acesta fiind un tip de operaţii în timp de pace. Sarcina derivată din Strategia naţională de apărare este de a realiza descurajarea strategică şi prevenirea agresiunii militare asupra României, prin asigurarea capacităţii defensive credibile, prevenirea surprinderii de către agresor, constituirea şi pregătirea forţelor planificate, prevenirea declanşării de acţiuni destabilizatoare, separatiste, pregătirea populaţiei şi a teritoriului pentru apărare; acesta este al treilea tip de operaţii în timp de pace realizat propriu-zis prin instrucţie, organizare şi mobilizare, menţinerea unităţilor operaţionale şi alţi factori de ordin psihologic şi informaţional. Note bibliografice [1] Field Manual F.M. 3-0 Operations (traducere), 2003. [2] Mihuleac, E., Bazele managementului, Bucureşti, Editura Tempus, 1994 [3] Cf. Standardului NATO ESN/FSN Agreed List Nr. 83/30.12 1993 [4] Doctrina pentru operaţii psihologice, Bucureşti 2003, p.9. [5] Doctrina pentru operaţii speciale, Bucureşti 2003, p.7. 1. Doctrina acţiunilor întrunite ale Forţelor Armate, Tipografia Militară a M.Ap.N., Bucureşti, 2001. 2. Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2002. 3. Standard militar operaţional 50014, Doctrina tactică a forţelor operaţionale în operaţii multinaţionale, Bucureşti, 2000. 4. S.M.G./I.F.A.-3.4, Doctrina instruirii forţelor armate, Bucureşti, 2003.