PITOLUL XI METODA DIRECT - COSTING Obiective: aprofundarea conceptului de metodă parţială; însuşirea metodei de calcul direct costing; înţelegerea diferenţelor dintre metodele globale şi parţiale; aprofundarea relaţiilor care trebuie să existe între preţ, cost şi cantitate. Conţinut: 11.1 Consideraţii generale privind metodele parţiale 11.2 Metoda direct-costing (metoda costurilor variabile) 11.3 Analiza relaţiei preţ-cost-volum în metoda direct-costing 11.4 Teste grilă, aplicaţii şi probleme de rezolvat 11.1 Consideraţii generale privind metodele parţiale Metodele de calculaţie absorbante permit calculul costului complet delimitând volumul cheltuielilor încorporabile în costuri directe şi costuri indirecte şi iau în considerare toate cheltuielile efectuate pentru obţinerea unui produs, sau prestării unor lucrări sau servicii. Metodele de calculaţie bazate pe conceptul costului parţial iau în considerare criteriul variabilităţii costurilor, şi includerii în costul produselor doar a cheltuielilor variabile (directe), celelalte cheltuieli fixe (indirecte), fiind alocate direct contului de rezultate ale întreprinderii.
Dacă reluăm clasificarea concomitentă a costurilor după cele 2 criterii de diferenţiere: dependenţa faţă de modificarea nivelului de activitate şi modul de identificare a consumului de resurse pe obiectul de calculaţie, cheltuielile pot fi reprezentate conform schemei următoare: Costuri variabile Costuri fixe Costuri directe I III Costuri indirecte II IV În funcţie de categoriile de costuri luate în calculaţie, pot fi distinse următoarele metode de calculaţie a costului parţial: metoda direct - costing (I + II); metoda costurilor directe(i + III); metoda costurilor specifice (I + II + III). 11.2 Metoda direct-costing (metoda costurilor variabile) Metoda direct-costing constă în imputarea asupra produselor numai a costurilor variabile fie directe, fie indirecte. Pentru a evita unele confuzii regretabile care conform denumirii ar putea să o identifice ca fiind metoda costurilor directe, denumirea a fost înlocuită cu cea de "metoda costurilor variabile" sau "metoda variabil costing". Această metodă a costurilor variabile nu reţine pentru calculaţia costului pe produs decât costurile variabile directe şi indirecte (zonele I şi II din schema anterioară). Cheltuielile variabile se identifică şi se colectează direct pe purtătorii de cheltuieli, întrucât acestea cresc sau descresc în raport de mărimea sau micşorarea volumului producţiei sau desfacerii. Cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli de structură (ale perioadei), care se efectuează indiferent de volumul producţiei şi se vor atribui direct rezultatelor financiare ale întreprinderii. Imputarea costurilor variabile indirecte se efectuează fără dificultăţi majore deoarece costurile variabile sunt în mod normal legate de activităţile de producţie şi vânzare.
Costurile variabile permit punerea în evidenţă a rezultatelor intermediare prin calculul costurilor parţiale şi a marjelor. Costul variabil unitar (C vu ) se obţine prin raportarea cheltuielilor variabile totale (CV), la cantitatea de producţie finită obţinută, conform relaţiei: CV C vu = Qf Marja reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul parţial. Putem avea marjă pe costul de achiziţie, marjă pe costul variabil şi marjă pe costul direct. Marja pe costuri variabile (Mcv) se determină ca diferenţă între cifra de afaceri şi costurile variabile aferente întregii producţii vândute, conform relaţiei: - cifra de afaceri; CV - costuri variabile totale. Mcv= - CV Marja pe costul variabil unitar se determină ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul variabil unitar al produsului. Alţi indicatori utilizaţi în cadrul metodei direct-costing sunt rata marjei pe costurile variabile (r) şi rata costurilor variabile ( r ) care se stabilesc conform relaţiilor: Mcv r = CV r = Dacă adunăm cele două rate se obţine valoarea 1 (r + r' = 1). Marja pe costurile variabile este destinată acoperirii costurilor de structură (fixe) considerate costuri ale perioadei şi care privesc capacitatea întreprinderii de a produce şi a vinde. În cadrul metodei direct-costing, avem următoarele relaţii: = Qv x pv CV = Qv x cv Mcv = - CV = Qv x (pv - cv) R = Qv x (pv - cv) - - cifra de afaceri;
Qv - producţia vândută; pv - preţul variabil unitar; cv - costul variabil unitar; CV - costuri variabile totale; - costuri fixe totale; R - rezultatul exerciţiului. Avantajele metodei direct-costing: permite o analiză pertinentă pe termen scurt, optimizând profitul într-o optică previzională; este o metodă de calculaţie simplă întrucât calculează cu uşurinţă costul pe produs numai pe baza cheltuielilor variabile, fără repartizarea cheltuielilor fixe; în acelaşi timp este o metodă economică pentru că reduce consumul de muncă necesar calculaţiei costului şi a rezultatului final; permite un control mai bun al cheltuielilor întrucât acestea pot fi împărţite în fixe şi variabile şi arată influenţa acestora asupra profitului; se asigură o comparare pertinentă a costurilor pe mai multe perioade; scoate în evidenţă produsele cele mai rentabile (au marjele cele mai ridicate); permite adoptarea unor decizii pe termen lung (politica de investiţii, stabilirea programului de producţie şi desfacere, mecanizarea şi automatizarea procesului de fabricaţie). Dezavantajele metodei direct-costing sunt două: evaluarea stocurilor la costuri parţiale şi dificultatea separării costurilor în variabile şi fixe. Stocurile sunt evaluate numai în costuri variabile afectând nivelul rezultatului de exploatare. Pentru respectarea dispoziţiilor legale, care prevăd ca evaluarea stocurilor să fie efectuată la cost complet de producţie (inclusă o cotă-parte din costurile fixe care au legătură cu obţinerea stocurilor), trebuie să se recurgă la corective, aspect valabil la toate metodele de calculaţie parţiale.
11.3 Analiza relaţiei preţ-cost-volum în metoda direct-costing Cheltuielile fixe şi cheltuielile variabile se găsesc într-o anumită corelaţie cu volumul activităţii, iar factorii de decizie trebuie să ia decizii optime în ceea ce priveşte indicatorii preţ, cost şi cantitatea fabricată. Analiza acestei corelaţii se poate realiza apelând la următorii indicatori: A) punctul de echilibru (critic); B) intervalul de siguranţă şi indicele de siguranţă dinamic; C) factorul de acoperire; D) indicele de prelevare; E) coeficient de volatilitate. A) Punctul de echilibru (critic) exprimă acel volum al activităţii în care veniturile încasate din vânzarea producţiei şi costurile totale aferente sunt în echilibru, deci rezultatul este nul, conform relaţiei: = CV + M CV = sau Qv (pv - cv) = cifra de afaceri; M CV - marja costurilor variabile; costuri fixe totale; CV - costuri variabile totale; Qv producţia fizică vândută; pv preţ de vânzare unitar; cv cost variabil unitar. Punctul de echilibru fizic (qe) reprezintă cantitatea de produse pe care întreprinderea trebuie să o fabrice şi să o vândă pentru ca veniturile încasate să acopere cheltuielile variabile aferente şi cheltuielile fixe totale, încât profitul să fie egal cu zero. El se poate determina în unităţi fizice conform relaţiei: qe = m cv m cv = marja pe costul variabil unitar; qe volumul fizic al producţiei vândute care asigură un rezultat nul al exerciţiului.
Punctul de echilibru valoric (cifra de afaceri critică) este egală cu raportul dintre costurile fixe totale şi rata marjei pe costurile variabile (r): iar m cv = pv cv e = r mcv r = pv Cifra de afaceri critică mai poate fi calculată ca produs între punctul de echilibru fizic şi preţul de vânzare conform relaţiei: e = qe x pv Pentru a stabili punctul critic în timp (data acestuia) în ipoteza unei realizări regulate a cifrei de afaceri care se cumulează de la începutul anului, se poate utiliza regula proporţionalităţii, astfel: e T = x12 T - punctul de echilibru exprimat în luni. Marja medie pe costul unitar (m cv med), în cazul producţiei neomogene, presupune stabilirea unei unităţi omogene de producţie conform relaţiei: m cv med = Σ ( m/cvj x qvj ) / Σ qvj qe = : m cv med qvj - volumul fizic al producţiei vândută din produsul j ; qe punct critic exprimat în unităţi neomogene care asigură un rezultat nul. Punctul de echilibru (qe), poate fi influenţat de următorii factori: a) structura întreprinderii, ca urmare a extinderii sau restrângerii capacităţii de producţie, ceea ce duce la modificarea nivelului costurilor fixe. condiţiile curente de exploatare (modificarea preţurilor de achiziţie a materiilor prime, tarifelor de salarizare, timpului de muncă, norme de consum). Punctul optim (pragul activităţii optime), reprezintă acel punct în care atât producţia, desfacerile cât şi cheltuielile sunt la nivel normal, ceea ce va permite obţinerea rezultatului programat. Orice creştere a producţiei peste punctul optim va conduce la un
profit suplimentar, peste cel programat, dar şi la crearea unor probleme pe linia asigurării desfacerii acestei producţii. Punctul optim (q o ) se calculează cu ajutorul relaţiei: q o = C t C vu costuri fixe totale; C t - costul unitar standard total (complet); C vu cost variabil unitar. B ) Intervalul de siguranţă şi indicele de siguranţă dinamic Intervalul de siguranţă (Is) este indicatorul care arată cu cât pot să scadă vânzările pentru ca întreprinderea să atingă punctul critic. Intervalul de siguranţă se calculează ca diferenţă între volumul desfacerilor totale şi volumul desfacerilor la nivelul punctului de echilibru, adică între cifra de afaceri totală şi cifra de afaceri la nivelul punctului de echilibru. El se calculează conform relaţiei: Is = - e Indicele de siguranţă dinamic (Id) este indicatorul prin care se determină procentajul de diminuare a cifrei de afacere pentru ca întreprinderea să atingă punctul critic, conform relaţiei: Is Id = x100 C ) Factorul de acoperire (F a ) este indicatorul care exprimă procentajul din cifra de afaceri necesară pentru acoperirea costurilor şi obţinerea unui profit, conform relaţiei: F a = M CV x100 Factorul de acoperire mai poate fi calculat raportând cheltuielile fixe la volumul desfacerilor la preţ de vânzare la nivelul punctului de echilibru (cifra de afaceri aferentă punctului de echilibru), conform relaţiei: F a = e x100 costuri fixe totale; e cifra de afaceri aferentă punctului de echilibru, unde profitul este zero.
Factorul de acoperire ne arată procentul de acoperire a cheltuielilor fixe şi obţinerea unui profit. Cu cât acest procent este mai mare, cu atât profitul va fi mai ridicat. C) Indicele de prelevare (Ip) exprimă procentajul din cifra de afaceri care serveşte la acoperirea costurilor fixe: Ip = x100 E) Coeficientul de volatilitate sau levierul operaţional (Lo) exprimă procentajul variaţiei rezultatului (R) obţinut pentru o variaţie procentuală a cifrei de afaceri. El reprezintă elasticitatea rezultatului în raport cu cifra de afaceri, de unde şi numele său de coeficient de volatilitate sau de elasticitate, conform relaţiilor: Lo = (ΔR / R) : (Δ / ) sau Lo = 1 + ( : R) M Lo = CV R Dacă luăm în considerare dependenţa levierului operaţional faţă de punctul critic şi faţă de cifra de afaceri vom avea relaţia: Lo = e Acest relaţie reprezintă raportul invers al indicelui de siguranţă dinamic (Id). Cuvinte şi expresii cheie Metoda direct-costing Punct de echilibru Intervalul de siguranţă Indicele de siguranţă dinamic Factorul de acoperire Indicele de prelevare Coeficient de volatilitate