PALESTRICA MILENIULUI III - CIVILIZAŢIE ŞI SPORT -

Transcription

1 PALESTRICA MILENIULUI III - CIVILIZAŢIE ŞI SPORT - Revistă trimestrială de studii şi cercetări interdisciplinare Editată de Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj-Napoca şi de Cabinetul metodico-ştiinţific din cadrul Direcţiei pentru Sport a Judeţului Cluj în colaborare cu Inspectoratul Şcolar al Judeţului Cluj şi Uniunea Universităţilor Clujene Revistă de categoria B atestată CNCSIS şi CMR pentru domeniile medicină şi socio-uman, aplicate în activităţile de educaţie fizică şi sport 2 VOLUMUL X NR. 2 (36) IUNIE 2009 ISSN

2 Colegiul de redacţie: Director Dorin Almăşan (Cluj-Napoca, Romania) Redactor şef Traian Bocu (Cluj-Napoca, Romania) Redactor şef adjunct Simona Tache (Cluj-Napoca, Romania) Membri Departamentul medical Departamentul socio-uman Petru Derevenco (Cluj-Napoca, România) Iustin Lupu (Cluj-Napoca, România) Taina Avramescu (Craiova, România) Lorand Balint (Braşov, România) Gheorghe Benga (Cluj-Napoca, România) Gabriela Breazu (Cluj-Napoca, România) Victor Cristea (Cluj-Napoca, România) Melania Câmpeanu (Cluj-Napoca, România) Daniel Courteix (Clermont Ferrand, France) Mihai Cucu (Cluj-Napoca, România) Gheorghe Dumitru (Constanţa, România) Leon Gomboş (Cluj-Napoca, România) Sataro Goto (Chiba, Japonia) Emilia Grosu (Cluj-Napoca, România) Smaranda Rodica Goţia (Timişoara, România) Vasile Guragata (Chişinău, Republica Moldova) Anca Ionescu (Bucureşti, România) Sabina Macovei (Bucureşti, România) Valeria Laza (Cluj-Napoca, România) Mariana Marolicaru (Cluj-Napoca, România) Manuela Mazilu (Cluj-Napoca România) Ştefan Maroti (Oradea, România) Georgeta Mihalaş (Timişoara, România) Alexandru Mureşan (Cluj-Napoca, România) Liviu Pop (Cluj-Napoca, România) Enrique Navarro (Madrid, Spania) Zsolt Radak (Budapest, Ungaria) Ioan Paşcan (Cluj-Napoca, România) Dan Riga (Bucureşti, România) Constantin Pehoiu (Târgovişte, România) Sorin Riga (Bucureşti, România) Flavia Rusu (Cluj-Napoca, România) Aurel Saulea (Chişinău, Republica Moldova) Demostene Sofron (Cluj-Napoca, România) Francisc Schneider (Arad, România) Alexandru V. Voicu (Cluj-Napoca, România) Mirela Vasilescu (Craiova, România) Ioan Zanc (Cluj-Napoca, România) Dan Vlăduţiu (Cluj-Napoca, România) Cezarin Todea (Cluj-Napoca, România) Departamentul preuniversitar Octavian Vidu (Cluj-Napoca, Romania) Ioan Cătinaş (Cluj-Napoca, Romania) Ilie Dragotă (Câmpia Turzii, Romania) Ion Măcelaru (Cluj-Napoca, Romania) Ioan Mureşan (Cluj-Napoca, Romania) Nadina Popa (Turda, Romania) Gheorghe Sobec (Huedin, Romania) Ion-Petru Stăvariu (Dej, Romania) Dorel Verde (Gherla, Romania) Membri onorifici Prof. univ. dr. Marius Bojiţă (UMF Iuliu Haţieganu Cluj-Napoca) Prof. univ. dr. Mircea Grigorescu (UMF Iuliu Haţieganu Cluj-Napoca) Prof. univ. dr. doc. Crişan Mircioiu (UMF Iuliu Haţieganu Cluj-Napoca) Prof. univ. dr. Radu Munteanu (Univ. Tehnică Cluj-Napoca) Prof. univ. dr. Liviu Vlad (UMF Iuliu Haţieganu Cluj-Napoca) Tehnoredactare computerizată Anne-Marie Chindriş Îngrijire site revistă Tudor Mîrza Redacţia revistei Palestrica mileniului III Civilizaţie şi sport Str. Clinicilor nr , Cluj-Napoca Tel.: palestrica@gmail.com

3 Palestrica mileniului III Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009 Civilizaţie şi sport Editorial Cuprins Profesorul Dorin Almăşan la 75 de ani Radu Munteanu Articole de orientare Stiluri de viaţă pro-longevitate. Importanţa activităţii fizice şi sportului Dan Riga, Sorin Riga, Liana Moş, Daniela Motoc, Francisc Schneider Paradoxul balanţei oxidanţi/antioxidanţi în efort fizic Simona Tache, Cristina Bidian, Dumitru Rareş Ciocoi Pop, Cornelia Popovici, Alina Martoma Bazele teoretice ale stimulării magnetice asupra fibrelor nervoase periferice Stelian Butariu, Elena Gheorghina Butariu, Georgeta Mihalaş Metodologia exerciţiului fizic la vârstnici Elena Gheorghina Butariu, Lavinia Noveanu, Minodora Andor, Stelian Butariu, Georgeta Mihalaş Exerciţiile isokinetice. Avantaje, dezavantaje şi indicaţii ca şi metodă de antrenament şi de recuperare medicală Laszlo Irsay, Monica Borda, Andreea Diana Marquise, Zsuzsa Irsay, Liviu Pop Preocupări legate de fundamentarea aplicării unor terapii recuperatorii ale mersului prin stimulare electrică funcţională în scleroza multiplă Marius Cristian Neamţu, Elena Taina Avramescu, Mirela Lucia Călina, Denisa Enescu Bieru Rolul comunicării nonverbale în dezvoltarea copilului de vârstă şcolară mică Carmen Isac Coeziunea în grupurile sportive Oana Rusu Educaţia fizică universitară în Europa studiu comparativ Nicolae-Horaţiu Pop, Flavia Rusu, Ioan Paşcan Articole ORIGINALE Importanţa elementului Rândunica în structurarea şi evaluarea exerciţiului la inele în gimnastica artistică masculină Manuel JA Campos, Cristina Côrte-Real, Eunice Lebre Dezvoltarea esteticii corporale în cadrul lecţiilor de body-building din învăţământul superior de profil nesportiv Remus Dumitrescu Recuperarea kinetică după traumatisme sportive Ágnes Ugron, Mariana Marolicaru Aspecte electrofiziologice ale răspunsului galvanic al pielii în timpul efortului fizic de intensitate redusă Claudiu Mirescu, Traian Bocu Particularităţi de dezvoltare a îndemânării în antrenamentul de handbal la copiii de ani Cristina Iurian, Rodica Petruş, Emilia Grosu, Cristina Dogaru Cucuian PORTRETE PERSONALITĂŢI ALE ŞTIINŢEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI La mulţi ani, profesorului Dorin Almășan Ovidiu Blag, Horaţiu Damian MANIFESTĂRI ŞTIINŢIFICE Primul Congres Naţional de Coaching 15 noiembrie 2008, Cluj-Napoca Petru Derevenco

4 Palestrica mileniului III Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009 Civilizaţie şi sport Actualităţi editoriale Publicaţii româneşti recente în domeniul sportului Leon Gomboş Publicaţii străine recente în domeniul sportului Gheorghe Dumitru Recenzii cărţi Leziunile muşchiului scheletic şi vindecarea lor Gheorghe Dumitru, Petru Derevenco ŞTIINŢA SPORTULUI ŞI MEDICINA SPORTIVĂ Recenzii ale unor articole selecţionate Gheorghe Dumitru Recenzii reviste Petru Derevenco ACTIVITATEA FIZICĂ ŞI SĂNĂTATEA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ Rezumate - informaţii Gheorghe Dumitru Memoria ochiului fotografic Octavian Vidu, Dorin Almăşan

5 Palestrica of the third millennium Volume X, Nr. 2 (36), June 2009 Civilization and sport LEADING ARTICLE Contents Professor Dorin Almăşan at 75 years of age Radu Munteanu GENERAL ArticLES Pro-longevity life styles. Importance of physical activity and sport Dan Riga, Sorin Riga, Liana Moş, Daniela Motoc, Francisc Schneider The paradox of the oxidants/antioxidants balance in exercise Simona Tache, Cristina Bidian, Dumitru Rareş Ciocoi Pop, Cornelia Popovici, Alina Martoma The theoretical background of magnetic stimulation on peripheral nerve fibers Stelian Butariu, Elena Gheorghina Butariu, Georgeta Mihalaş Exercise methodology in the elderly Elena Gheorghina Butariu, Lavinia Noveanu, Minodora Andor, Stelian Butariu, Georgeta Mihalaş Isokinetic exercises. Advantages, disadvantages and indications as a training and rehabilitation method Laszlo Irsay, Monica Borda, Andreea Diana Marquise, Zsuzsa Irsay, Liviu Pop Approaches related to the fundamentals in the application of walking rehabilitation procedures by functional electrical therapy in multiple sclerosis Marius Cristian Neamţu, Elena Taina Avramescu, Mirela Lucia Călina, Denisa Enescu Bieru The role of nonverbal communication in the development of sport skills in young children Carmen Isac Cohesion in sports groups Oana Rusu Physical exercise in universities across Europe a comparative study Nicolae-Horaţiu Pop, Flavia Rusu, Ioan Paşcan ORIGINAL STUDIES The Importance of the Swallow on structuring and valuing rings exercises of Men s Artistic Gymnastics Manuel JA Campos, Cristina Côrte-Real, Eunice Lebre Development of body aesthetics in the lessons of body-building in higher education to another profile than sports Remus Dumitrescu The kinetic rehabilitation after sports injuries Ágnes Ugron, Mariana Marolicaru Electrophysiological aspects of galvanic skin response during reduced physical effort Claudiu Mirescu, Traian Bocu Ways of developing skills in handball training of children, years old Cristina Iurian, Rodica Petruş, Emilia Grosu, Cristina Dogaru Cucuian PORTRAITS ROMANIAN SCIENCE AND CULTURE PERSONALITIES Happy birthday, professor Dorin Almășan Ovidiu Blag, Horaţiu Damian SCIENTIFIC MANIFESTATIONS First National Congress On Coaching. November 15, 2008, Cluj-Napoca Petru Derevenco

6 Palestrica of the third millennium Volume X, Nr. 2 (36), June 2009 Civilization and sport BOOK REVIEWS New Romanian publications in the field of sports Leon Gomboş New foreign publications in the field of sports Gheorghe Dumitru Book reviews Skeletal muscle damage and repair Gheorghe Dumitru, Petru Derevenco SPORT SCIENCE AND SPORTIVE MEDICINE Review of selected articles Gheorghe Dumitru Journals reviews Petru Derevenco PHYSICAL ACTIVITy and health in european union Abstracts - informations Gheorghe Dumitru THE MEMORY OF THE PHOTOGRAPHIC EYE Octavian Vidu, Dorin Almăşan

7 EDITORIAL Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, 137 Profesorul Dorin Almăşan la 75 de ani Professor Dorin Almăşan at 75 years of age Prof. dr. ing. Radu Munteanu Rectorul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca Membru onorific al Revistei Palestrica Mileniului III La intersecţia dintre amintire şi uitare descoperim că paritatea dintre sentiment şi raţiune se schimbă, iar timpul parcă se opreşte oscilând în lumină şi înţelegem că în faţa amintirilor suntem egali cu zeii. Fiindcă nici chiar ei nu le mai pot schimba, după cum nu pot schimba respectul ce-l am faţă de Dorin Almăşan. Personalitatea sa reprezintă o sinteză sufletească fiind o valoare morală şi profesională, un deziderat etic sau estetic, pe care mulţi îşi propun să-l ajungă şi puţini îl ajung în adevăr. Ea este o realitate întreagă a omului şi locul de întâlnire între schimbare şi permanenţă, dar şi creaţia gândirii celor din jur. În acest context profesorul Dorin Almăşan reprezintă o individualitate umană care se opune topirii în colectiv, printr-un sistem înnăscut de preferinţe şi de respingeri, printr-o formă de existenţă intelectuală ce nu s-a dezminţit niciodată. Viaţa sa de până acum a subliniat că meritul şi adevărul sunt ca o torţă ce luminează în ceaţă, fără s-o risipească, dar ne învaţă că fără întuneric, lumina va fi inutilă... Aşa se face că o exprimare a unor gânduri legate de o personalitate este un amestec de semne şi intenţii, dar şi o oglindă în care fiecare-şi priveşte propria-i faţă, pentru a se cunoaşte mai bine. Realizându-se ca intelectual, profesorul Dorin Almăşan nu-şi pierde umorul şi spiritul generos, înţelegând că ţintele cele mai importante sunt cele pe care le purtăm, în inimă, şi care, chiar dacă nu le atingem, ne călăuzesc. El a înţeles că un ideal începe acolo unde se sfârşeşte indiferenţa, iar entuziasmul, acolo unde sfârşeşte scepticismul... Personalitate încărcată de gândire şi de modestie, profesorul Dorin Almăşan a ştiut să fascineze multe generaţii de studenţi cu lecţia demnităţii sale umane. Numeroasele sale cărţi scrise de un sportiv, parcă sunt scrise cu litere mişcătoare, amintindu-ne că pe frontispiciul vechii biblioteci din Alexandria este scris spitalul spiritului. Crezul academic al Domniei Sale este legat de conştiinţa imperativă de a lăsa moştenire peste generaţii rodul gândirii sale, nu oricum însă, ci sub forma nobilă a muncii la catedră. Opera sa este remarcabilă iar cuvintele mele sunt modeste pentru a o descrie. Antrenat mereu în creaţie, permanent preocupat de echilibru, profesorul Dorin Almăşan are privilegiul de a valorifica clipa, momentele esenţiale ale vieţii, oportunitatea profesională şi respectul pentru muncă. Anii petrecuţi împreună au dezvăluit din ce în ce mai pregnant Omul care este Dorin Almăşan, Omul de carte şi cultură, cunoscător al valorilor naţionale pe care le-a promovat mereu cu pertinenţă, observator fin al semenilor săi şi un adevărat educator al naturii umane. Sunt momente în viaţă când ne simţim fericiţi să exprimăm ceea ce simţim de multă vreme: admiraţie, respect şi prietenie. Aceste trăiri le am faţă de Omul Dorin Almăşan căruia îi port cea mai aleasă stimă. Dorin Almăşan este un om care a îmbrăţişat modestia ca virtute, iar prin verticalitatea sa a dat un nume alinierii la lumină... Sportul şi cultura au creat Omul Almăşan, căruia îi spunem La mulţi ani! 137

8 ARTICOLE DE ORIENTARE Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Stiluri de viaţă pro-longevitate. Importanţa activităţii fizice şi sportului Pro-longevity life styles. Importance of physical activity and sport Dan Riga 1, Sorin Riga 1, Liana Moş 2, Daniela Motoc 2, Francisc Schneider 2 1 Departamentul de profilaxie şi cercetare a stresului, Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Al. Obregia, Bucureşti 2 Universitatea de Vest Vasile Goldiş, Arad Rezumat Lucrarea este o pledoarie documentată, istorică şi ştiinţifică pentru civilizaţia palestrică, pentru sanogeneză şi profilaxie prin palestrică, aprofundată în registru bio-psiho-social. Sănătatea şi boala sunt analizate prin percepţia umană a stării de sănătate, trecerea de la sănătate la boală şi obţinerea/ menţinerea sănătăţii. Principiile de viaţă pro-sanogenetice şi pro-longevitate cuprind necesitatea alegerii opţiunilor bune, dublată de înlocuirea alegerilor greşite cu cele corecte. Importanţa educaţiei, activităţii fizice şi sportului este relevată prin necesitatea mişcării în ontogeneza umană şi prin dimensiunea sa istorică - universală (în spaţiu şi timp): antichitatea chineză, greacă şi romană, perioada modernă şi epoca contemporană. Faptul cel mai important şi obiectiv este că civilizaţia palestrică este reconfirmată ca necesitate medico-socială şi ca strategie de sănătate-longevitate prin cercetarea ştiinţifică avansată, în trinomul bio-psiho-social. Cuvinte cheie: educaţie cultură: fizică, mişcare, sport; sanogeneză sănătate (obţinere, menţinere, construcţie); antiîmbătrânire, pro-longevitate longevitate sănătoasă; istoria palestricii civilizaţia palestrică. Abstract The paper represents a well documented historical and scientific pleading for palaestra civilization, for sanogenesis and prophylaxis through palaestra, and its elaboration in bio-psycho-social register. Health and disease are analyzed by the human perception of the health status, the passing from health to disease and by health obtainment/maintenance. Pro-sanogenetic and pro-longevity life principles include the necessary choice of the right options associated with the substitution of the wrong choices with the correct ones. The importance of physical education and activity, as well as of sport is emphasized by the necessity of movement in human ontogenesis and by its historical-universal dimension (in space and time): Chinese, Hellenic and Roman antiquity, modern period and present times. Palaestra civilization is one of the most important and objective facts, which is reconfirmed as medico-social necessity and as a health-longevity strategy by advanced scientific research into bio-psycho-social trinomials. Key words: education culture: physical movement, sport; sanogenesis health (obtainment, maintenance, construction); anti-aging, pro-longevity healthy longevity; palaestra history palaestra civilization. A. Sănătate şi boală a) Percepţia păstrării stării de sănătate Interesul pentru sănătate este enorm. Cunoştinţele despre sănătate sunt mediocre. Comportamentul faţă de sănătate este mizerabil. Christian Morgenstern ( ) Dacă faci planuri pentru un an, seamănă orez. Dacă faci planuri pentru zece ani, plantează pomi. Dacă faci planuri pentru toată viaţa, educă o persoană. Proverb chinezesc Primit la redacţie: 19 ianuarie 2009 Acceptat spre publicare: 25 februarie 2009 Adresa: CP I, DHc, Dr. Dan Riga. Departamentul de profilaxie şi cercetare a stresului, Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Al. Obregia, şos. Berceni nr. 10, sector 4, Bucureşti 8 D_S_Riga@yahoo.com Cunoştinţele privind promovarea şi protejarea sănătăţii (mediocre la începutul secolului XX, conform aforismului menţionat) sunt acum în mare parte definite şi în continuă dezvoltare. Teoriile, cercetările, studiile şi rezultatele sunt în general cunoscute, dar nu totdeauna sunt acceptate şi aplicate la nivel individual, populaţional, societal şi global. În acest domeniu, politicile medicale şi educaţia sanitară a populaţiei sunt încă la început, iar rezultatele sunt modeste (Riga şi Riga, 2007). Cu toate descoperirile şi eforturile făcute în cunoaştere în general şi în bio-medicină în special, comportamentul individului faţă de propria sănătate, care practic este bunul său cel mai de preţ a rămas la nivelul de acum 100 de ani, adică este mizerabil (vezi primul adagiu). De altfel, încă din antichitate filozoful şi scriitorul Seneca (4 î.d.hr d.hr.) atrăgea atenţia asupra obiceiurilor (am numi astăzi stil de viaţă) profund ne-sanogenetice, practic patogenetice: Omul nu moare, ci se omoară. Din această cauză, dacă ne-am făcut planuri pentru toată viaţa (vezi proverbul chinezesc) este necesar ca în viaţa de 138

9 Stiluri de viaţă pro-longevitate zi cu zi să implementăm practicile de sănătate şi longevitate şi să ne educăm sanogenetic. Aceasta presupune în plus şi renunţarea la stilurile ne-sanogenetice, adică ruperea de trecut. b) De la sănătate la boală Un corp sănătos este ca o casă de vacanţă. Un corp bolnav este ca o temniţă. Francisc Bacon ( ) Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, WHO) a definit sănătatea ca un fenomen dual: - starea completă de bine din punct de vedere biologic (fizic-somatic), psihic (mintal) şi social, omul fiind o fiinţă bio-psiho-socială (Riga şi Riga, 1979); - şi nu numai absenţa bolii (patologiei), disfuncţionalităţii şi/sau infirmităţii (invalidităţii). În acest fel, starea de sănătate indică funcţionarea eficientă a organismului, a structurilor sale normale, de la nivel microcelular la nivel macrosocial. Ea semnifică capacitatea individului de a răspunde operativ şi adaptativ la variaţiile şi modificările externe (distresorii) şi, în acelaşi timp, de a păstra în limite normale prin homeostazie şi alostazie integritatea, structuralitatea şi funcţionalitatea organismului (Derevenco ş.c., 1992; Riga şi Riga, 2008). În USA, definirea stării de sănătate cuprinde trei mari componente (Haber, 2003; ***, 2000): - promovarea sănătăţii, care necesită: - aplicarea strategiilor de reducere a factorilor de risc şi a stilurilor de viaţă nocive, anti-sanogenetice şi pro-patologice prin evitarea fumatului, alcoolului, amestecurilor de alcool şi medicamente, sedentarismului etc.; - în paralel cu introducerea şi adoptarea unor obiceiuri alimentare sănătoase, a activităţii fizice regulate şi a unei gândiri pozitive; - protecţia sănătăţii, care include strategiile pentru modificarea factorilor de risc ai sănătăţii, sociali şi de mediu, ca de exemplu - controlul radiaţiilor şi agenţilor chimici toxici, controlul agresiunii şi prevenirii accidentelor; - prevenirea bolilor, care semnifică strategiile de menţinere şi îmbunătăţire a sănătăţii, prin îngrijirea medicală, precum controlul periodic al hipertensiunii şi imunizările. Boala este antiteza stării de sănătate, fiind definită ca o condiţie patologică a organismului ce modifică (deteriorează) buna sa funcţionare şi are un răsunet negativ asupra componentelor structurale ale individului. Factorii care determină starea de boală sunt extrem de numeroşi şi foarte diferiţi. Progresul ştiinţific şi tehnologic din ultimul secol a identificat o multitudine dintre agenţii cauzali ai bolilor, mecanismele fizio-patologice de acţiune şi pentru o bună parte dintre ei şi terapiile eficiente. Factorii (f.) cauzali ai stării de boală pot fi grupaţi în: - f. intrinseci, de ex. f. (defectele) genetice, deficienţele nutriţionale; - f. extrinseci, de ex. f. infecţioşi, f. poluanţi, accidentetraumatisme, f. psiho-sociali; - f. micşti (o combinaţie dintre f. intrinseci şi f. extrinseci), carcteristici pentru declanşarea multor afecţiuni. Avantajul omului contemporan este dat de progresul civilizaţiei şi de cunoaşterea şi aprofundarea cunoştinţelor despre sănătate şi boală. Cunoaşterea f. declanşatori, f. de risc, f. etiologici, f. asociaţi, f. agravanţi permite construirea conceptuală a unei atitudini profilactice şi de protecţie în promovarea sănătăţii, atât la nivel individual cât şi la cel de grup micro/macrosocial şi de naţiune. Astfel, parcursul de la sănătate la boală se poate schimba şi chiar inversa, cu drumul de la boală la sănătate şi pro-longevitate (Riga şi Riga, 2007). c) Obţinerea şi menţinerea sănătăţii Vrei sănătate? Ţine-această normă: Să nu mănânci de nu ţi-e foame. Cată Să nu cinezi. Să-ţi fie mestecată Mâncarea, şi să aibă simplă formă. Când leacuri iei - greşeala e enormă! Evită atmosfera grea, stricată, Şi somnul ziua, furia turbată, Şi orişicând poziţia diformă. Nu sta flămând. Stomacul nu se-ndoapă. Nu sta cu burta sus, adus din spate. Nu-ţi amâna, nici nu grăbi ieşirea, Bea cu măsură vin şi multă apă. Când faci mişcări, să nu te-ntreci cu firea, Întinde-ţi noaptea-nvelitori bogate. Odihnă şi în minte veselie. Fugi de desfrâu. Dieta lege fie. Leonardo Da Vinci ( ) Pentru obţinerea şi menţinerea sănătăţii trebuie conştientizat şi aplicat permanent un comportament prosanogenetic. Se vor înlocui bolile stilului de viaţă (diseases of life style) cu adoptarea unor stiluri de viaţă bune şi foarte bune (good life styles, best life styles), care prin derularea lor permit o sănătate robustă, competitivă şi pe termen lung (Pamplong-Roger, 1998). Rezultatele vor fi pe măsură, dar nu imediate. Stiluri de viaţă, comportamente şi acţiuni antisanogenetice, de accelerare a senescenţei şi de favorizare a îmbolnăvirilor, care au fost trăite, practicate şi aplicate pe perioade îndelungate (ani şi zeci de ani) au lăsat multiple amprente negative stabile asupra structurii şi funcţionării organismului. De aceea, corectarea lor nu se poate realiza brutal şi întro perioadă scurtă de timp (în câteva zile sau luni). Trebuie o activitate conştientă, zilnică, perseverentă şi continuă de a elimina obiceiurile anti-sanogenetice şi de a introduce, aplica şi obişnui organismul cu obiceiuri pro-sanogenetice. Atitudinea pro-sanogenetică pe termen lung (ani şi zeci de ani) va contribui la corectarea dezechilibrelor şi va avea puternice efecte anti-îmbătrânire şi pro-longevitate. B. Principii de viaţă pro-sanogenetice şi prolongevitate a) Necesitatea opţiunilor corecte Un învingător este suficient de mare să-şi recunoască greşelile, suficient de deştept să profite de pe urma lor şi suficient de puternic să le îndrepte. John C. Maxwell (n. 1947) 139

10 Dan Riga et al. Cu speranţa că cele scrise vor fi citite, înţelese, dar mai ales acceptate şi aplicate în viaţa zilnică în special de cei cărora li se adresează cu prioritate, menţionăm cuvintele înţelepte ale lui Saadi ( d. Hr.), clasic al literaturii persane şi tadjice: Noi am dat poveţe la locul potrivit şi am pierdut pentru aceasta câtăva vreme; dacă nu va fi pe gustul urechii unora, ce să-i faci - datoria solului este de a da de veste şi numai atât (Riga ş. c., 2004). Cu alte cuvinte, în exprimare contemporană: it s time for changing şi it s never too late. Înţelegerea, conştientizarea şi acceptarea necesităţii opţiunilor corecte reprezintă primul pas. b) Înlocuirea opţiunilor greşite cu cele corecte Cel care iese învingător din lupta cu ceilalţi este puternic, dar cel care câştigă o bătălie cu sine însuşi este atotputernic. Laotze (sec. VI î.d.hr) Urmează atitudinea (the attitude is everything), adică cel de al doilea pas, cea de a doua etapă. Ea reprezintă înlocuirea şi nicidecum corectarea: - opţiunilor de viaţă greşite, rele (wrong, bad life styles), care sunt incapacitante, anti-sanogenetice, prosenescenţă şi anti-longevitate, cu - stilurile de viaţă corecte, bune (correct, good life styles), care sunt eficiente, pro-sanogenetice, antiîmbătrânire şi pro-longevitate. Pentru aceasta trebuie să câştigăm bătălia cu noi înşine, ceea ce este dificil, dar nu imposibil şi anume să ne planificăm şi să aplicăm cu periodicitate zilnică pe tot parcursul vieţii comportamente de medicină preventivă şi sanogenetice (Christensen şi Mackinnon, 1993). Problema este însă foarte complexă, deoarece în societatea contemporană, menţinerea stării de sănătate şi atingerea unei vârste înaintate în deplină sănătate fizică şi psihică reprezintă în esenţă o problemă triplă, de civilizaţie, de cultură şi opţiune personală (Riga şi Riga, 2009): - de civilizaţie, în sensul condiţiilor de viaţă pe care societatea le crează şi le oferă individului, pentru asigurarea unui mod de trai cât mai adaptat cerinţelor sale; - de cultură, după cum fiecare individ ştie şi vrea să folosească aceste condiţii pentru a-şi asigura un mod de viaţă cât mai raţional, echilibrat şi igienic; - de opţiune individuală, prin înţelegerea şi găsirea forţei/motivaţiei de a face schimbarea. Din nefericire, ca un rezultat al contradicţiilor în civilizaţia şi în cultura actuală, indivizii preferă opţiunile nesănătoase (anti-sanogenetice) în locul celor raţionale (sanogenetice). Astfel, stresorii prin diversificarea lor cantitativă, calitativă şi în intensitate, alături de distorsiunile civilizaţiei şi culturii determină stiluri de viaţă defectuoase, care prin permanetizare conduc la boli ale stilului de viaţă, care în timp se transformă în boli cronice (Ionescu, 2001). Obiectivele înlocuirii obiceiurilor nesănătoase sunt obţinerea elementelor stării pozitive de sănătate, adică starea de bine (well-being) şi o bună condiţie fizică (fitness), care împreună se caracterizează prin cei 4S sanogenetici (Strenght, Stamina, Suppleness and Skills), respectiv vigoare (tărie, putere, forţă), vitalitate (robusteţe, rezistenţă la oboseală), acomodabilitate (adaptabilitate) şi îndemânare (Ionescu ş.c., 2001). Cei 4S sanogenetici pot fi obţinuţi prin restructurarea cu eliminarea în final a modului de viaţă neraţional, caracterizat şi el de altfel, de asemenea prin 4S dar antisanogenetici: Supraalimentaţie, Sare, Sedentarism şi Stres (Riga şi Riga, 2007). Schimbarea opţiunilor se poate realiza la nivel de individ, grup sau populaţie. Un exemplu de program de sănătate populaţională este cel aplicat în regiunea Baden- Würtenburg la o populaţie de 9,3 milioane de locuitori şi intitulat 7 contra 7, program care ar putea fi aplicat şi în România (Ionescu, 2001). Iniţiat de Oficiul Regional European al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, a fost aplicat în Germania ca parte a Programului de Intervenţie în Bolile Netransmisibile în Ţările Integrate (Countrywide Integrated Noncommunicable Diseases Intervention Programme - CINDIP). Cele 7 măsuri iniţiale au fost următoarele: 1 - fumători cei care s-au lăsat de fumat nefumători (care nu au fumat niciodată); 2 - alcool moderat; 3 - grăsimi cele obişnuite, moderat; 4 - calorii în raport cu necesităţile; 5 - sare moderat; 6 - stres combatere; 7 - inactivitate fizică a fi mai activ. Cele 7 boli ţintă, care s-au redus semnificativ în urma aplicării programului au fost următoarele (Ionescu, 2001): 1 - infarct miocardic; 2 - accident vascular cerebral; 3 - hipertensiune arterială; 4 - perturbări ale circulaţiei extremităţilor inferioare; 5 - dereglări metabolice (niveluri sangvine ridicate de colesterol, glucoză, acid uric); 6 - suferinţe hepatice; 7 - patologie osteo-articulară. O serie de obiceiuri şi deprinderi sănătoase (tot în număr de 7), consideraţi şi indicatori fideli ai sanogenezei şi longevităţii, contribuie semnificativ la prelungirea vieţii active şi la extinderea calităţii vieţii, precum şi la scăderea ratei mortalităţii şi morbidităţii. Acestea sunt următoarele (Belloc şi Breslow, 1972; Belloc şi Breslow, 1980; Burzynski, 2006; Gallant şi Dorn, 2001): 1 - program de exerciţii fizice de intensitate medie, zilnic; 2 - micul dejun consistent, în fiecare zi; 3 - gustările între mese evitate; 4 - atingerea şi menţinerea unei greutăţi optime; 5 - a nu fuma; 6 - a nu consuma alcool; 7 - somn suficient, cel puţin 7-8 h / 24h. C. Importanţa educaţiei, activităţii fizice şi sportului a) Mişcarea în ontogeneza umană Mişcarea este viaţă şi viaţa este mişcare. Din această cauză, activitatea fizică şi sportul sunt necesare pe tot parcursul ontogenezei (ciclurilor vieţii): - în perioada copilăriei şi adolescenţei pentru asigurarea 140

11 Stiluri de viaţă pro-longevitate creşterii şi dezvoltării armonioase; - în etapa de adult pentru menţinerea stării de sănătate prin păstrarea tonusului fizic şi psihic; - în perioada bătrâneţii pentru prezervarea sănătăţii, dar mai ales ca terapie de activare, revitalizare şi recuperare (Bocu şi Tache, 2005; Mavritsakis ş. c., 2008; Riga şi Riga, 2009). În acest context, atât la copil şi tânăr, cât şi la adult şi vârstnic, activitatea şi exerciţiul fizic devin obligatorii pentru asigurarea sănătăţii şi menţinerea ei la un nivel optim. În plus, ele constituie o strategie importantă de intervenţie în profilaxia, tratamentul şi recuperarea după multitudinea bolilor şi patologiilor extrem de diversificate din lumea contemporană. b) Profilaxia şi activitatea fizică în medicina chineză tradiţională Originară cu mii de ani în urmă, practicarea medicinei chineze tradiţionale include fito- şi dieto-terapie, acupunctură, masaj Shiatsu şi Tui na, terapia prin mişcare, Qigong, Taiji şi alte metode pentru menţinerea sănătăţii şi vitalităţii. O caracteristică remarcabilă a sistemului chinez de îngrijire naturală a sănătăţii este latura sa profilactică. Aceasta este redată cu claritate în celebrul tratat Neijing Suwen (Principiile secrete: Întrebări fundamentale). Cartea scrisă între anii î.d.hr. reprezintă dialogul dintre Împăratul Galben cu Qibo, ministrul şi sfetnicul său, medic de prim rang, părintele tratamentului prin masaj. Un citat din acest tratat arată importanţa profilaxiei: A trata o boală după ce s-a instalat deja sau a înăbuşi o răscoală deja întinsă este ca şi cum ai săpa fântâna când ţi-e deja sete ori a făuri arme după ce a început războiul. Nu este oare prea târziu? (Lin, 2000). O altă trăsătură definitorie a sistemului terapeutic tradiţional chinez este promovarea activităţii fizice în menţinerea sănătăţii şi tratarea bolilor. Celebrul medic chinez Huà Tuó (d. 208 d.hr.), prima persoană din China care a utilizat anestezia în chirurgie, a creat spre sfârşitul secolului al II-lea e.n. un set de exerciţii denumite Jocul celor cinci animale. Exerciţiile imitau mişcările tigrului, cerbului, ursului, maimuţei şi cocorului. În opinia lui Huà Tuó utilizarea terapeutică a mişcării era insprată din natură: Apa care curge nu este niciodată stătută, iar stâlpul uşii nu este niciodată mâncat de carii. Din acelaşi motiv, dacă facem regulat exerciţii fizice, putem să rămânem sănătoşi şi să nu lăsăm bolile să se apropie. Exersarea regulată stimulează circulaţia sângelui şi a qi-ului (energiei) şi, astfel menţine agerimea trupului (Lin, 2000). c) Interrelaţia fizic-psihic în antichitatea grecoromană Anticii aveau un cult pentru mişcare şi exerciţii fizice, prin care asigurau o dezvoltare armonioasă a corpului şi minţii individului. În Grecia antică şi apoi şi la romani, Palestra reprezenta un loc special construit pentru practicarea gimnasticii, luptelor corp la corp (greco-romane) etc., precum şi şcoala de educaţie fizică (în Atena antică) urmată de băieţii în vârstă de ani, după absolvirea şcolii de gramatică şi a celei de chitară. Deci palestra întruneşte cele două coordonate necesare desfăşurării activităţii fizice: - organizare şi instituţionalizare, - într-un spaţiu anume construit şi amenajat în acest scop. Marcus Vitruvius Pollio (c î.d.hr. - d. după c. 15 î.d.hr.), scriitor, arhitect şi inginer roman este autorul monumentalului tratat de teorie a arhitecturii (De Architectura), practic Cele zece cărţi ale arhitecturii, scris în latină şi greacă şi dedicat împăratului Augustus. Aici se regăsesc detalii arhitectonice şi constructive ale palestricii, a ceea ce el numea palaistra în stil grecesc. Cele două palestre descoperite în Grecia sunt cele de la Delphi şi Olympia, două oraşe celebre greceşti unde se desfăşurau şi întrecerile sportive din patru în patru ani: Jocurile Pitiene ţinute la Delphi şi Jocurile Olimpice organizate în Olympia. Jocurile Olimpice au fost iniţiate în anul 776 î.d.hr., abolite la sfârşitul secolului IV de către împăratul Flavius Teodosius ( d.hr.) şi reluate în epoca modernă (în 1896 la primele Jocuri Olimpice din timpurile noastre, la Atena, în Grecia). Romanii, care au cucerit, preluat şi îmbogăţit civilizaţia antică greacă, aveau de asemenea un cult pentru dezvoltarea armonioasă a corpului uman. În plus, ei au subliniat necesitatea şi simultaneitatea binomului sanogenetic minte corp (psihic trup). Vechiul adagiu Mens sana in corpore sano (Minte sănătoasă într-un corp sănătos) a rămas celebru şi este mereu actual. d) Declinul şi căderea Imperiului Roman Declinul Imperiului Roman, început în secolul III d.hr., a continuat cu prăbuşirea graniţelor sale, decăderea vieţii economice, mutarea capitalei la Bizanţ, scindarea în 395 d.hr. în Imperiul Roman de Răsărit (capitala Constantinopol) şi a celui de Apus (capitala Revenna), ultimul căzând după cucerirea Romei în 476 d.hr. de vizigoţi. În 1453 şi Constantinopolul a fost cucerit de către otomani, iar sub noua sa denumire de Istambul a devenit capitala Imperiului Otoman. De aceea, în această perioadă istorică tulbure, de năvăliri barbare, războaie permanente şi cruciade ( ), putem spune că spiritul palestric s-a sublimat şi aglutinat în cel războinic şi în numeroasele campanii militare. e) Epoca Renaşterii - capodopere în mişcare Renaşterea (sec. XIV-XVI d.hr.) cuprinde una dintre cele mai înfloritoare epoci culturale din istoria Europei şi este caracterizată prin multiple transformări şi înnoiri filozofice, culturale, sociale, economice şi politice. Dimensiunea palestrică renaşte în Renaştere, o epocă de preînnoire în artă şi ştiinţe, inspirată de antichitate. Filozofia renascentistă crează o viziune predominant antropocentrică, prin resuscitarea gândirii antice, promovând idealul unui om în acţiune, care-şi este sieşi izvor de măreţie, demnitate şi autor al propriului destin. Mutaţiile spirituale favorizează dezvoltarea umanismului renascentist şi deschid calea orientărilor reformiste - pentru libera conştiinţă, pentru libertatea individului, pentru liberul arbitru. Este epoca creării universităţilor şi a descoperirii tiparului cu litere mobile (c d.hr.) de Gutenberg, care a pus astfel bazele comunicării scrise, prin 141

12 Dan Riga et al. care s-a răspândit/şi conservat la nivel european informaţia în toate domeniile. Renaşterea a deschis calea cercetării ştiinţifice, experimentale în ştiinţă, fizică, matematică, astronomie, tehnică, ştiinţele naturii, care va duce în secolul al XVIIlea la instituţionalizare, prin apariţia primelor Academii şi Societăţi ştiinţifice şi primelor reviste/periodice ştiinţifice, filozofice, medicale şi literare (Riga şi Călin, 1970). Renaşterea - începută la Florenţa şi Roma, a cuprins întreaga Europă şi se identifică ca reprezentativitate prin arta sa caracteristică, în care se resimte şi cel mai pregnant influenţa/ continuitatea antichităţii şi unde este de altfel imortalizată dimensiunea palestrică. În arhitectură primează monumentalitatea, iar în artele plastice - diversificate în sculptură, frescă, pictură, gravură, desen - definitoriu este predilecţia pentru înfăţişarea corpului omenesc, prin exaltarea armoniilor, echilibrului, mişcării şi clarităţii, precum şi a frumuseţilor naturii. De aceea, Renaşterea este definită şi ca epoca marilor personalităţi creatoare şi a capodoperelor (în mişcare) care sfidează timpul şi spaţiul. Conotaţii palestrice din Renaşterea italiană se regăsesc în creaţia lui Leonardo da Vinci ( ), Michelangelo Buonarroti ( ) şi Raffaello Sanzio ( ). f) Educaţia fizică în perioada modernă şi epoca contemporană Oglindirea activităţii fizice în antichitate şi Renaştere prin redarea corpului în mişcare în operele de artă a condus la imortalizarea unor imagini armonioase, care ulterior au devenit modele pentru epoca modernă. În secolele XIX şi XX, în apărarea şi dezvoltarea culturii fizice şi sportului şi promovarea lor ca etalon pentru sănătate competitivă au devenit convergente mai multe fenomene: - definirea şi instituţionalizarea conceptelor; - construirea locaţiilor necesare, aferente şcolilor şi universităţilor; - promovarea acestor idei prin pionierii remodelării corporale şi apoi pe linie ştiinţifică şi în mass-media. Definirea şi individualizarea conceptelor în cadrul unei strategii coerente cuprinde: - educaţia fizică sau instruire-pregătire-formare fizică; în majoritatea sistemelor educaţionale ea reprezintă un curs, eşalonat periodic în ore săptămânale, care utilizează învăţarea domeniilor şi deprinderilor cognitive, afective şi psihomotorii de către şcolari şi studenţi pentru explorarea şi ordonarea mişcărilor în cadrul sporturilor individuale sau a celor colective; ea este prevăzută în curricula şcolară sau universitară, presupune echipament special şi se desfăşoară în spaţii interioare şi/sau exterioare special amenajate; - cultura fizică constituie ştiinţa şi arta promovării creşterii masei musculare, puterii, tăriei şi forţei musculare, precum şi a stării de sănătate; ea se realizează prin seturi de exerciţii fizice diverse, cum ar fi: sporturi, construcţie corporală, pregătire-antrenament de rezistenţă, exerciţii de întindere, tehnici de corectare a posturii; - exerciţiul fizic este ilustrat prin activităţile corporale care menţin şi/sau îmbunătăţesc starea de bine fizică şi sănătatea globală (fizică şi psihică), putând fi statice (care ridică presiunea sistolică) sau dinamice (care au tendinţa de a scădea presiunea diastolică); principalele categorii sunt exerciţiile aerobice, cele anaerobice, antrenarea forţei şi exersarea agilităţii; ele au o utilizare largă: de la perfecţionarea maximă a abilităţilor atletice (în sporturi de performanţă, la forţele armate generale şi speciale), la menţinerea sănătăţii, profilaxia bolilor şi scăderea în greutate; - condiţia fizică bună-optimă este parte integrantă a stării de bine generale alături de condiţia psihică optimizată; foarte important de evidenţiat este faptul că cele două condiţii-stări de bine ale organismului uman, fizică şi psihică, sunt inter-conectate şi se potenţează reciproc, confirmând şi pe această cale unitatea şi legătura inter-activă dintre corp şi minte. Odată acceptate şi instituţionalizate aceste concepte, realizarea lor practică impune investiţii de amenajare şi construcţii (săli de educaţie fizică şi sport, terenuri sportive, edificii special clădite), culminând cu adevărate minuni arhitecturale, grandioase prin amploarea desfăşurării lor (stadioanele pentru jocurile olimpice etc.). Un asemenea monument, pe care îl menţionăm ca exemplificare şi pentru numele său emblematic este Palestra - Cathedral of College Basketball, arenă şi edificiu construite în 1926 de către arhitectul Charles Klauder, având o capacitatea de 8722 spectatori. Construcţia aparţine Universităţii din Pennsylvania, Philadelphia, PA, aici desfăşurându-se în special gimnastică, lupte, baschet şi volei masculin şi feminin. De notat că în 2000 s-a inaugurat şi un muzeu de comemorare a istoriei baschetului din Philadelphia. Trebuie evidenţiat şi un exemplu de pionierat din România. Aceasta deoarece educaţia şi cultura fizică care erau un obiectiv în antichitate au devenit o necesitate în zilele noastre. Activitatea fizică pentru sănătate constituie o paradigmă de o reală urgenţă pentru România (Dumitru, 2008) şi o obligativitate privind integrarea în standardele europene a ţării noastre (1,2). În acest sens, Centrul Palestra din Cluj-Napoca pentru dezvoltarea armonioasă prin activităţi corporale (Câmpeanu ş.c., 2007), structură managerială nonprofit şi nepatrimonială în subordinea Universităţii Babeş Bolyai, care are ca scop elaborarea unui program diversificat şi diferenţiat de activităţi corporale inedite de loisir, care să poată fi aplicate într-un mod dirijat şi organizat sub îndrumarea unui personal calificat şi competent şi care să ofere posibilitatea completării nevoii practicării sistematice a exerciţiilor fizice în scopul creşterii capacităţii fizice, în scop profilactic şi recuperator (Câmpeanu ş.c. 2007) reprezintă precedentul în ţara noastră, care ar putea constitui un model calificat (viitor centru metodologic), necesar a fi implementat şi generalizat şi în alte oraşe din România. Utilitatea educaţiei fizice şi sportului a fost popularizată şi prin pionierii epocii moderne ai modelării şi reconstrucţiei corporale şi ai culturii fizice: William Muldoon ( ), Eugen Sandow ( ), Edmond Desbonnet ( ) şi Bernarr Macfadden ( ). William Muldoon a fost campion american de lupte greco-romane, culturist, primul preşedinte al Comisiei Atletice a Statului New York şi întemeietorul renumitului Institut de Sănătate Olympia la Purchase, NY. 142

13 Stiluri de viaţă pro-longevitate Eugen Sandow a fost unul din pionierii modelării corporale, deseori fiind numit Tatăl construcţiei corporale moderne. Şi aceasta nu este întâmplător. Pentru a-şi dezvolta un fizic perfect - Idealul grecesc, el a măsurat statuile clasice greceşti şi romane din muzee şi apoi şi-a construit prin exerciţii un corp asemenea lor. A scris numeroase cărţi, dedicate educaţiei fizice promovând (re)construcţia corporală, nutriţia adecvată şi stilul de viaţă sănătos. Edmond Desbonnet, promotorul francez al culturii fizice a scris cărţi în domeniu: La Force Physique: traité d athlétisme, Les Rois de la Lutte, şi a iniţiat publicarea revistelor La Culture Physique şi La Santé par les Sports. Bernarr Macfadden a fost un important exponent al culturii fizice americane, pe care a combinat-o cu o nutriţie raţională şi cu alte domenii ale unei sănătăţi solide. El a fondat în 1899 revista Physical Culture şi a contribuit la redactarea a numeroase cărţi între care: Encyclopedia of Physical Culture ( ). Macfadden a organizat instituţii de promovare a sănătăţii unde programele de educaţie fizică jucau un rol important. g) Civilizaţia palestrică confirmată de cercetarea ştiinţifică Epoca contemporană prin dezvoltarea fără precedent a cercetării ştiinţifice a reconfirmat adevărurile antichităţii, idealurile renascentiste de frumuseţe fizică prin mişcare şi eforturile de instituţionalizare, generalizare şi popularizare din secolele XIX şi XX ale educaţiei fizice şi sportului. În plus, cercetările ştiinţifice au reatestat, certificat, dezvoltat şi aprofundat beneficiile deosebite ale civilizaţiei palestrice: - în toate etapele ontogenetice umane: copil, adolescent, tânăr, adult matur şi adult bătrân, vârsta a 3-a (65-85 ani) şi vârsta a 4-a (peste 85 ani); - la toate aparatele şi sistemele organismului (osteoarticular şi musculo-ligamentar, cardio-vascular şi respirator, digestiv şi urinar, neuro-psiho-endocrin şi imunitar); - la toate nivelurile de organizare ale individului (molecular, subcelular, celular, tisular, de aparat şi sistem); - în dimensiune sanogenetică: păstrarea, construcţia şi consolidarea sănătăţii; - pentru demers anti-patogenic: diminuarea numărului şi severităţii îmbolnăvirilor; - în impunerea profilaxiei şi eficientizarea tratamentului şi recuperării; - în stimularea reciprocă a conexiunii minte-corp a organismului; - pentru activarea şi susţinerea mecanismelor antiîmbătrânire şi pro-longevitate. Mişcarea şi exerciţiul fizic executate periodic, regulat şi pe termen lung au efecte extrem de pozitive asupra structurii şi funcţiei sistemului nervos central: - cresc debitul sangvin cerebral şi cantitatea de oxigen către creier (organul cel mai aerob); - sporesc factorii de creştere şi astfel acţiunile lor de a creea noi neuroni şi de a promova plasticitatea sinaptică deci activarea naturală, fiziologică anti-stres, anti-uzură, anti-îmbătrânire şi pro-longevitate; - măresc cantitatea de neurotransmiţători cerebrali (dopamina, glutamat, noradrenalina şi serotonina) şi astfel intervin benefic în capacităţile cognitive (atenţie, memorie, gândire, învăţare şi operativitate intelectuală). Cu alte cuvinte, cercetarea ştiinţifică, prin rezultatele ei a devenit un eminent şi harnic avocat în susţinerea pe toate planurile a educaţiei şi culturii fizice, a activităţii fizice şi sportului - adică a civilizaţiei palestrice. Concluzii 1. Civilizaţia palestrică, ca etapă actuală a umanităţii, va trebui să cuprindă educaţia şi cultura fizică în continuitate ontogenetică, adică în toate ciclurile vieţii - de la copil la vârstnic. 2. Educaţia - înglobând şi conţinutul sintagmei de educaţie fizică, în sensul educării prin şcoală, învăţământ, pedagogie, cunoaştere şi practică, reprezintă ansamblul de măsuri aplicate în mod sistematic, în baza unor politici/ programe/curriculae, în cadru organizatoric/material specific, în scopul formării şi dezvoltării capacităţilor intelectuale (sănătate mintală), fizice (sănătate biologică) şi morale (sănătate socială) ale copilului şi tineretului, iar prin extensie ale oamenilor şi ale societăţii. 3. Cultura - inclusiv sensul sintagmei de cultură fizică este constituită din tetrada: - dezvoltarea armonioasă a omului (individului, organismului, corpului uman), prin mişcare, gimnastică şi sport, organizată individual şi/sau colectiv, atât în scop sanogenetic (promovarea, construcţia, întărirea, menţinerea sănătăţii şi longevităţii), cât şi pentru formarea calităţilor fizice (somatice, biologice), necesare în viaţă, activitatemuncă şi sport; - la care se adaugă organizarea specifică, baza materială, cercetarea ştiinţifică şi învăţământul (formarea şi perfecţionarea specialiştilor); - prin politici (programe) de sănătate publică (fizică şi mintală), rezultate dintr-un cadru legislativ corespunzător de promovare şi efectuare; - generalizate prin aplicare la toate vârstele, categorii socio-profesionale şi pe întreg teritoriul unui stat. 4. De aceea, adoptarea în anul 2006 a Planului Naţional de Sănătate Mintală (denumirea completă: Programul Naţional de acţiune pentru implementarea strategiei de Sănătate Mintală) - obligativitate şi standard al Uniunii Europene, trebuie susţinută complementar, tocmai prin ceea ce lipseşte la nivelul politicii de sănătate, adică prin iniţierea, promovarea şi legiferarea Programului Naţional de Sănătate Fizică. Raportat numai la pandemia de obezitate a copiilor - adolescenţilor din România (şi din întreaga lume), un altfel de Program se impune cu stringentă necesitate. 5. În conformitate cu dictonul latin menţionat anterior, arhicunoscut dar puţin aplicat, educaţia continuă (a copilului, adolescentului, tânărului, adultului şi vârstnicului) va trebui să instituţionalizeze cele 2 laturi complementare ale sale: - educaţia continuă mintală, psihică, de instrucţie, de readaptare informaţională, de perfecţionare şi dezvoltare a personalităţii umane, cu indispensabila sa complementaritate - educaţie continuă fizică, pentru mişcare, sport şi dezvoltare-longevitate fizică (somatică, biologică). 143

14 Dan Riga et al. Conflicte de interese Nimic de declarat. Bibliografie Belloc NB, Breslow L. Relationship of physical health status and health practices. Preventive Medicine 1972; 1(3): Bellow L, Enstrom JE. Persistance of health habits and their relationship to mortality. Preventive Medicine 1980; 9(4): Bocu T, Tache S. Îmbătrânirea şi efortul fizic. Palestrica mileniului III. Civilizaţie şi sport 2005; 6(1): Burzynski SR. Master clock of life (II). How to turn the clock back. In: R. Klatz, R. Goldman (eds.), Anti-Aging Therapeutics, vol. 8. American Academy of Anti-Aging Medicine (A4M), Chicago, IL 2006, Câmpeanu M, Pop NH, Batali C et al. Centrul Palestra pentru dezvoltarea armonioasa prin activităţi corporale. Palestrica mileniului III. Civilizaţie şi sport 2007; 8(3): Christensen H, Mackinnon A. The association between mental, social, and physical activity and cognitive performance in young and old subjects. Age Ageing 1993; 22: ,. Derevenco P, Anghel I, Băban A. Stresul în sănătate şi boală. De la teorie la practică. Ed. Dacia, Cluj-Napoca Dumitru G. Activitatea fizică pentru sănătate o reală urgenţă pentru România; cu ce să începem. Palestrica mileniului III. Civilizaţie şi sport 2008; 9(2): Gallant MP, Dorn GP, Gender and race differences in the predictors of daily health practices among older adults. Health Education Research 2001; 16(1): Haber D. Health Promotion and Aging. Practical Applications for Health Professionals, 3rd ed. Springer, New York, NY Ionescu T. Bolile cronice. O prioritate de sănătate publică în România, Ministerul Sănătăţii şi Familiei. Centrul de calcul, statistică sanitară şi documentare medicală, Bucureşti Ionescu T, Mureşan P, Perţache I. Aspecte demografice de sănătate şi sociale ale populaţiei vârstnice din România. Ministerul Sănătăţii şi Familiei. Centrul de calcul, statistică sanitară şi documentare medicală, Bucureşti Lin HB. Chinese Health Care Secrets. A Natural Lifestyle Approach. Llewellyn Publ., St. Paul, MN Mavritsakis N, Freundlich G, Bocu T. Efortul fizic la vârstnici. Palestrica mileniului III. Civilizaţie şi sport 2008; 9(3): Pamplong-Roger. Un nou stil de viaţă. Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti Riga ITh, Călin Gh. Evoluţia gândirii în anatomia omului. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti Riga D, Riga S. Mărirea vitalităţii creierului, factor în promovarea stării de sănătate mintală. Rev. Sanit. Milit. 1979; 82: Riga D, Riga S, Schneider F. Vulnerabilitate, stres şi îmbătrânire: dimensiunea antropologică a stresului în senescenţă. Revista Română de Sănătate Mintală 2004; 11(1): Riga D, Riga S. Medicina anti-îmbătrânire şi ştiinţele longevităţii. Ed. Cartea Universitară, Bucureşti 2007, Riga S, Riga D. Stresologie, adaptologie şi sănătate mintală. Ed. Cartea Universitară, Bucureşti Riga S, Riga D. Vulnerabilitate, stres şi senescenţă. Mişcarea şi activitatea fizică - factori anti-îmbătrânire. Palestrica mileniului III. Civilizaţie şi sport 2009 (sub tipar). ***, US Department of Health and Human Services. Health People 2010: Understanding and Improving Health. Conference Edition in 2 (two) volumes. Government Printing Office, Washington, DC Web-Site-uri vizitate 1. Cartea albă - Strategie pentru Europa privind problemele de sănătate legate de alimentaţie, excesul de greutate şi obezitate, nutrition/documents/nutrition_wp_ ro.pdf, Cartea albă - privind sportul, paper/wp_on_sport_ro.pdf,

15 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Paradoxul balanţei oxidanţi/antioxidanţi în efort fizic The paradox of the oxidants/antioxidants balance in exercise Simona Tache 1, Cristina Bidian 1, Dumitru Rareş Ciocoi Pop 2, Cornelia Popovici 1, Alina Martoma 3 1 Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu, Cluj-Napoca 2 Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Educaţie fizică şi Sport 3 Policlinica M.A.I. Braşov Rezumat Producerea speciilor reactive ale oxigenului şi azotului este un fenomen biologic ubiquitar în viaţa celulelor eucariote. Stresul oxidativ este definit ca un dezechilibru între speciile reactive ale oxigenului şi sistemele antioxidante sau statusul prooxidant/ antioxidant, în defavoarea mijloacelor de apărare antioxidante. Stilul de viaţă: fumatul, alcoolismul, dieta adecvată sau inadecvată, exerciţiul fizic, starea antrenată sau neantrenată, vârsta şi genul, contribuie la producerea stresului oxidativ şi nitrozativ. Numeroase studii au arătat prezenţa speciilor reactive ale oxigenului şi azotului la nivel muscular şi rolul lor în reglarea activităţii musculare. Producerea speciilor reactive ale azotului este legată de cea a speciilor reactive ale oxigenului. Fibrele musculare scheletice generează în mod continuu specii reactive ale oxigenului şi azotului la un nivel scăzut, care creşte în timpul contracţiei musculare. Ele exercită efecte multiple directe şi indirecte asupra activităţii musculare (contractilitate, excitabilitate, metabolism şi homeostazia calciului) şi sunt implicate în oboseala musculară a muşchilor scheletici din timpul exerciţiilor extenuante. Exerciţiile extenuante, exerciţiile fizice acute epuizante, exerciţiile de rezistenţă de durată şi intensitate extremă, exerciţiile ultralungi, sindromul de supraantrenament şi depăşirea limitelor ca o fază iniţială a sindromului de supraantrenament, induc un răspuns semnificativ al stresului oxidativ şi nitrozativ. Exerciţiul moderat, antrenamentul de intensitate scăzută, antrenamentul prelungit, îmbunătăţesc statusul antioxidant. Speciile reactive ale oxigenului joacă un rol important în semnalizarea celulară şi în reglarea expresiei genelor antioxidante. Efortul fizic produce o hiperreglare a factorului nuclear kappa B şi a proteinkinazei mitogen activate; există două căi majore de transducţie a semnalelor în stresul oxidativ, care activează expresia genică a unui număr de enzime şi proteine cu rol important în menţinerea homeostaziei intracelulare oxidanţi/antioxidanţi. Analiza raportului prooxidanți/antioxidanți (coeficientul lui Loverro) a arătat modificări semnificative ca răspuns la efortul fizic care produce distrugere musculară şi a demonstrat aplicabilitatea practică a acestui raport în evaluarea riscului de stres oxidativ şi nitrozativ la sportivi. Cuvinte cheie: stres oxidativ, stres nitrozativ, efort fizic, status prooxidant/antioxidant. Abstract The generation of reactive oxygen and nitrogen species is a ubiquitous biological phenomenon in eukaryotic cell life. Oxidative stress is defined as an imbalance between the reactive oxygen species and antioxidant systems or prooxidant/antioxidant status, in disfavor of antioxidant defenses. Our lifestyle: smoking, alcoholism, adequate or inadequate diet, physical exercise, training or untraining status, age and gender contribute to produce oxidative and nitrosative stress. Numerous studies have revealed the presence of reactive oxygen and nitrogen species at muscle level and their role in the regulation of muscular activity. Production of reactive nitrogen species is connected to that of the reactive oxygen species. Skeletal muscle fibers continually generate reactive oxygen and nitrogen species at a slow rate that increases during muscle contraction. They exert multiple, direct and indirect effects on the muscular activity (contractility, excitability, metabolism and calcium homeostasis) and are also involved in the muscular fatigue of skeletal muscle during strenuous exercise. Strenuous exercise, exhaustive acute physical exercise, endurance exercise of extreme duration and extreme intensity, ultra endurance exercise, overtraining syndrome and overreaching as the initial phase of overtraining syndrome induce a marked response of oxidative and nitrosative stress. Moderate exercise, low intensity training, long term exercise training improve the antioxidant status. Reactive oxygen species play an important role in cell signaling and in the regulation of antioxidant genes expression. Exercise causes an upreglation of nuclear factor kappa B and mitogen-activated protein kinase; these are two major oxidative-stress-sensitive signal transduction pathways that have been shown to activate gene expression and proteins that play important roles in the maintenance of intracellular oxidant/antioxidant homeostasis. The analysis of prooxidants/antioxidants ratio (Loverro s coefficient) has showed significant changes in response to muscle-damaging exercise and demonstrated the practical application of this ratio to evaluate the risk of oxidative and nitrosative stress in athletes. Keywords: oxidative stress, nitrosative stress, exercise, prooxidant/antioxidant status. 145

16 Simona Tache et al. Paradoxul oxigenului în lumea vie Pentru organismele vii, O 2 este un element chimic paradoxal: vital, pentru organismele aerobe, pentru cele aproximativ 100 trilioane de celule ale organismului uman, ale căror funcţii sunt dependente de energia furnizată de O 2 şi antivital, pentru organismele anaerobe. Paradoxul există însă şi în organismele aerobe deoarece O 2 este: indispensabil pentru procesele respiratorii la nivel mitocondrial, unde prin reducerea chimică tetravalentă (95-97%) se produce apa şi energia celulară, stocată în ATP; toxic, deoarece prin reducerea chimică univalentă (oxidare biologică nonelectronică) 3-5% O 2 dă naştere cataboliţilor săi sau speciilor reactive ale O 2 (SRO) şi N 2 (SRN), care în exces determină stresul oxidativ (SO) şi respectiv nitrozativ (SN) sau oxinitrozativ (SON). Mai mult, SRO şi SRN au efecte paradoxale, pentru că sunt: nocive, prin atacul asupra compuşilor biologici activi (proteine, lipide, glucide şi acizi nucleici), efecte care se pot finaliza prin apoptoză şi necroză; benefice, în cantităţi mici, pentru controlul asupra creşterii, diferenţierii şi transformării celulare, în inflamaţie, în oxidarea xenobioticelor, reglarea tonusului vascular, geneza unor hormoni (tiroidieni, progesteron, prostaglandine), modularea activităţii plachetare, stimularea secreţiei de eritropoetină (Tache, 2002). Organismul uman este supus în permanenţă atacului SRO şi SRN. Faţă de producţia de SRO şi SRN, organismul se apără prin sistemele antioxidante enzimatice şi neenzimatice. Rezervele de O 2 din organism Cantitatea de O 2 din organism este estimată în mod normal la 2 l sau la 65% pe greutate umedă (Olinescu, 1994; Pockock şi Richards, 1999). Mioglobina, complex proteic similar hemoglobinei din sânge, acţionează ca depozit pentru O 2 în fibra musculară şi ca stimulator al difuziunii O 2 din sânge în mitocondrii. Depozitele de O 2 sunt în general reduse: pentru un subiect normal ating 11,2 ml O 2 în mioglobină / kg masă musculară sau 336 ml O 2 /kg masă musculară totală; la sportivi, care au o masă musculară mai mare, ating 500 ml O 2 /kg. Aceste depozite au un rol important în efortul intermitent, datorită capacităţii lor de refacere în timp scurt. Refacerea depinde de disponibilitatea O 2 şi de po 2, proces care este complet în câteva secunde, în intervalul de repaus din efortul intermitent (Foss şi Keteyian, 1998). Consumul de oxigen la nivel muscular Muşchii scheletici, organele active ale aparatului locomotor, se caracterizează prin modificări foarte mari ale metabolismului O 2 în repaus şi în efort, care pot fi Primit la redacţie: 1 ianuarie 2009 Acceptat spre publicare: 10 februarie 2009 Adresa: Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu Cluj-Napoca, str. Clinicilor 1 tache_s@yahoo.com considerate ca normale, caracteristici pe care nici un alt ţesut din organism nu le prezintă. În cursul efortului fizic s-au constatat creşteri de circa de ori ale fluxului sanguin, cu limite ale hiperemiei între ori, dependente de intensitatea efortului şi tipul de fibre musculare; creşteri de circa de ori ale afluxului de O 2 în sarcozomi şi creşteri de 3-4 ori ale diferenţei arteriovenoase a O 2 (Tache, 2001). Desfăşurarea normală a reacţiilor de oxidoreducere la nivel tisular, necesită un aport de 1-3 l O 2 / min, din care se consumă 25-80% (coeficientul de extracţie tisulară a O 2 ). În repaus, necesarul de O 2 este de 250 ml/min. În perioada de debut a efortului se instalează datoria de O 2 (consumul de O 2 creşte până la 2500 ml/min, faţă de valorile bazale). După terminarea efortului, are loc restituţia cu plata datoriei de O 2. Restituţia poate fi: rapidă 3-5 min după eforturi anaerobe; lentă min; foarte lentă min după eforturi aerobe (Tache, 2001). Oxigenul şi performanţele fizice Oferta de O 2 şi necesarul tisular muscular de O 2 este asigurat prin activitatea sistemelor cardiovascular şi respirator. În repaus, O 2 dizolvat contribuie numai cu 3-4% la consumul de O 2 din organism/minut. În efort maxim, procentul este chiar mai scăzut, reprezentând mai puţin de 2% din totalul de O 2 necesar organismului. În timpul efortului fizic, consumul de O 2 şi producţia de CO 2 cresc foarte mult. Dacă în repaus consumul de O 2 este de 250 ml/min la un subiect neantrenat, valorile ating 750 ml/min în efortul de 40 W, 1250 ml/min în efortul de 80 W, 1750 ml/min în efortul de 120 W, 2150 ml/min în efortul de 160 W şi 2750 ml/min în efortul de 200 W (Tache, 1996). Creşterea valorilor de O 2 consumat este determinată de: particularităţile efortului practicat ca intensitate, forţă, rezistenţă; caracterul aerob, anaerob sau mixt; durata şi viteza efortului; masa musculară activă; poziţia corpului; componentele dinamice şi/sau statice. Pe lângă aceşti factori intervin şi condiţiile ambientale de desfăşurare a efortului: presiunea atmosferică, hipoxia, temperatura, umiditatea, zgomotul şi procesele adaptative sau neadaptative: antrenamentul, aclimatizarea, oboseala, supraantrenamentul, emoţiile, etc. care în ansamblu contribuie la tabloul stresului din activitatea sportivă, în formele sale de eustres sau distres (Tache, 2001). Efortul fizic şi stresul oxinitrozativ Prezenţa radicalilor liberi în muşchii scheletici, ca produşi ai metabolismului intermediar, a fost evidenţiată încă din 1954 de către Commoner ş.c., citaţi de Murrant şi Reid (2001). În condiţii de repaus cantitatea de oxidanţi produsă în muşchi este redusă. În efortul fizic intens are loc o creştere a SO şi o dereglare a homeostaziei redox. Antrenamentul poate avea efecte pozitive sau negative asupra SO în funcţie de încărcare, specificitate şi nivelul bazal (Finaud ş.c., 2006). În prezent, există numeroase studii privind rolul SRO şi SRN în efortul fizic, la subiecţi antrenaţi şi neantrenaţi (Ortenblad ş.c., 1997; Sen, 2001; Tache, 2001; Vassilakopoulos ş.c., 2003; Chevion ş.c., 2003; Bailey ş.c., 2004; Liu, 2005; Bachur ş.c., 2007; Niess şi Simon, 2007; Radak ş.c., 2008). 146

17 Paradoxul balanţei oxidanţi/antioxidanţi în efort fizic SRO evidenţiate la nivel muscular sunt: specii radicali OH (hidroxilul), HOO (hidroperoxilul), O 2 (superoxidul) şi specii neradicali H 2 O 2 (peroxidul de hidrogen) (Reid ş.c., 1992, 1992a; Borzone ş.c., 1994; Halliwell, 1997). SRN evidenţiate la nivel muscular sunt radicali: NO (radicalul oxid nitric), NO 2 (radicalul dioxid de azot) şi neradicali: NO (oxidul nitric), ONOO (peroxinitritul) (Kobzik ş.c., 1994; Halliwell, 1997; Reid, 2001). Creşterea producţiei de SRO şi SRN are loc în efortul fizic prestat de subiecţi neantrenaţi, în efortul fizic de rezistenţă efectuat până la epuizare, efortul de intensitate mare, suprasolicitarea din faza iniţială a supraantrenamentului şi prin cumularea eforturilor fizice repetate de mare intensitate. Efortul fizic epuizant de anduranţă la ultramaratonişti determină creşterea SO (a lipoperoxizilor) şi scăderea concomitentă a vitaminei E (Mastaloudis ş.c., 2001). Efortul fizic intens poate determina reducerea tranzitorie a conţinutului de vitamină E din ţesuturi şi poate produce modificări ale statusului redox al GSH în diferite ţesuturi (Banerjee ş.c., 2003). Un studiu privind SO după supraantrenament de 4 săptămâni şi postantrenament efectuat pe sportivi de anduranţă a indicat creşterea oxihemului (OxHm), GSSG şi scăderea MetHb, GSH şi a raportului GSH/GSSG. Antrenamentul nu influenţează markerii SO. Creşterea performanţelor la scurt timp după antrenament este asociată cu modificări substanţiale ale SO indus de efort (Vollaard ş.c., 2006). În cazul supraantrenamentului la sportivi s-a constatat o creştere marcantă a indicatorilor SO, în unele cazuri proporţional cu încărcarea (izoprostani şi raportul GSH/GSSG). Determinările efectuate în sânge şi urină au arătat că supraantrenamentul determină creşterea izoprostanilor urinari (de 7 ori), a lipoperoxizilor, proteinelor carbonilate, a CAT, GSPx, GSSG şi scăderea GSH, GSH/GSSG şi a capacităţii AO totale (Margonis ş.c., 2007). Sedentarismul şi efortul fizic foarte intens cresc riscul la infecţii, în timp ce efortul fizic regulat, cu intensitate şi durată moderate, are efecte benefice asupra organismului, prin îmbunătăţirea funcţiei cardiovasculare, parţial prin adaptarea NO-mediată, modificarea concentraţiei neurotrofinelor şi modularea homeostaziei redox şi riscul la infecţii. Efortul fizic excesiv şi supraantrenamentul cresc incidenţa leziunilor oxidative şi riscul la infecţii (Radak ş.c., 2008). Suprasolicitarea din faza iniţială a sindromului de supraantrenament este cunoscută ca o dereglare metabolică ce duce în scurt timp la oboseală. Cercetările pe şobolani arată că suprasolicitarea prin supraantrenament este dependentă de tipul fibrelor musculare, mai ales de tip I şi induce SO, modifică expresia proteinei de şoc termic (HSP72) şi produce hiporeglarea enzimelor AO şi oxidante (Zoppi şi Macedo, 2008). A. Cauzele formării SRO şi SRN Cauzele formării SRO în fibrele musculare diferă în funcţie de tipul acestora: a) În fibrele musculare de tip I (lente sau roşii), implicate predominant în eforturi aerobe (de anduranţă), cauzele sunt: creşterea metabolismului muscular, a producerii de acid lactic, creşterea termogenezei musculare (hiperemie reactivă, reperfuzie, reoxigenare şi proteine de şoc termic), creşterea activării simpatoadrenale cu modificarea metabolismului oxidativ în muşchi şi metabolizarea catecolaminelor (autooxidări); b) În fibrele musculare de tip II (rapide sau albe), implicate mai ales în eforturi anaerobe (de forţă), cauzele sunt: creşterea producerii de acid lactic prin glicoliză anaerobă, a dezechilibrului aport/cerinţă de O 2 şi hipoxia/ ischemia (Tache, 2001; Tache, 2002). Cauzele formării SRN în fibrele musculare sunt legate de activarea enzimelor de sinteză. În fibrele de tip I are loc activarea NO sintetazei endoteliale (NOSe) şi NO sintetazei neuronale (NOSn) cu formarea de NO şi de ONOO. În fibrele de tip II are loc activarea NOSn (Reid 1998, 2001). B. Sursele endogene de SRO şi SRN Sursele intracelulare de formare a SRO în fibra musculară striată sunt: a) sarcolema (membrana), cu ajutorul enzimei NADPHoxidaza; b) sarcozomii (mitocondriile) (2-5%), cu participarea PLA 2 (fosfolipazei A 2 ) şi lanţului respirator electronic de transfer, mai ales în stadiul 4; c) microzomii (reticulul sarcoplasmatic) în lanţul de transport al electronilor; d) sarcoplasma, cu ajutorul enzimelor oxidative - oxidaze: xantinoxidaza, galactooxidaza, monoaminooxidaza, NADPH-oxidaza, aldehidoxidaza, citocrom P 450, - oxigenaze: triptofan dioxigenaza, indolamin dioxigenaza, ciclooxigenaza (COX), lipooxigenaza (LOX); e) interconversia SRN la SRO; f) difuziunea transsarcolemă a SRO extracelulare (Ji ş.c., 1998; Reid, 2001; Murrant şi Reid, 2001; Di Meo şi Venditti, 2001). Sursele intracelulare de formare a SRN în fibra musculară striată sunt: a) conversia Arg la NO cu ajutorul celor 2 izoforme de enzime NOS: - NOSe (NOS-3) în sarcozomii fibrelor musculare lente (I) şi rapide (IIx), - NOSn (NOS-1) în sarcolema fibrelor rapide IIx şi placa motorie (Kobzik ş.c., 1994, 1995; Reid, 1998); b) interconversia SRO la SRN; c) difuziunea transsarcolemă a SRN extracelulare (Murrant ş.c., 1999). După unii autori sursa majoră intracelulară de SRO şi SRN este reprezentată de sarcozomi (Sarkela ş.c., 2001; Di Meo şi Venditti, 2001). Alte date arată rolul scăzut al acestora în producerea SRO şi SRN (Cooper ş.c., 2002). Activitatea oxidantă intracelulară din fibrele musculare este influenţată de scăderea temperaturii, creşterea CO 2, SRO şi SRN (derivaţi de NO) (Arbogast şi Reid, 2004). NO la rândul său modulează producţia de SRO în sarcozomi (Sarkela ş.c., 2001). Efectele sunt reversibile în prezenţa oximioglobinei. Sursele extracelulare de SRO în teritoriul muscular scheletic sunt: a) efluxul transsarcolemă a SRO formate intracelular; b) interconversia extracelulară a SRN la SRO (Murrant 147

18 Simona Tache et al. şi Reid, 2001). Sursele extracelulare de SRN în teritoriul muscular scheletic sunt: c) efluxul transsarcolemă a SRN formate intracelular cu ajutorul NOSe; d) NOSn subsarcolemară; e) interconversia extracelulară a SRO la SRN (Murrant şi Reid, 2001). Formarea SRO şi SRN are loc în celulele endoteliale din vasele musculare (Mitchell şi Tyml, 1996); fibrele musculare netede vasculare (Charpie şi Webb, 1993); celulele de la nivelul articulaţiilor inflamate, motoneuroni, astrocite; leucocitele neutrofile şi limfocite (Suzuki şi Machida 1996); hematii (Slater, 1987; Murell ş.c., 1990). Studii in vitro au arătat că deşi mitocondriile sunt considerate ca principala sursă de SRO, realitatea arată rolul mai redus al acestora. Leziunile cauzate de SRO pot fi datorate interacţiunii metmioglobinei şi methemoglobinei cu peroxizii şi pot fi o sursă importantă a SO în efort fizic (Cooper ş.c., 2002). SRN au şi un efect paracrin asupra fibrelor musculare (Murrant şi Reid, 2001). Semidurata de viaţă (T/2) creşte dacă capacitatea antioxidantă (AO) este mai mică decât în mediul intracelular. Formarea extracelulară a SRON afectează mediul intracelular (Murrant ş.c., 1999). Cercetările in vivo şi in vitro au arătat în mitocondrii creşterea consumului de O 2, care ar contribui la creşterea SRO. Contribuţia specifică a altor sisteme (xantinoxidaza, inflamaţia şi autooxidarea proteinelor hem) este modestă. Totuşi trebuie demonstrat clar dacă modificările oxidative induse de efort au vreo semnificaţie sau sunt parte integrantă a reglării redox celulare în efort (Vollaard ş.c., 2006). C. Implicaţiile SRO şi SRN în contracţia musculară SRO şi SRN au efecte asupra proteinelor musculare contractile (miozina şi actina) şi reglatoare (troponina; complexul distrofinic şi costameraze asociate cu NOS), dar şi asupra ionilor de Ca 2+ (senzorul dihidropiridin voltaj senzitiv; canalele de Ca 2+ -rianodin senzitive; canalele de Ca 2+ -ATP-aze dependente). Mecanismul de acţiune Rolul SRO şi SRN în fiziologia efortului fizic a fost studiat în ultimii 30 ani. Efortul fizic intens acut determină creşterea SRO şi SRN în muşchii scheletici, prin diferite mecanisme, cu producerea SO şi SN. Mecanismul de acţiune pentru SRO vizează modificarea homeostaziei Ca 2+ intracelular (deschiderea canalelor de Ca 2+, inhibarea ATP-azei Ca 2+ dependente, afectarea sensibilităţii miofilamentelor pentru ionii de Ca 2+ ) şi alterarea cineticii punţilor transversale (Sen, 2001). Mecanismul de acţiune pentru NO poate fi dependent de mesagerul II GMPc, sau independent de GMPc (Reid, 1998). Mecanismele responsabile de modificările oxidative a diferitelor molecule nu sunt pe deplin clarificate. Se presupune că are loc creşterea consumului de O 2 în sarcozomi urmată de creşterea SRO, idee nesprijinită de toate datele in vitro şi in vivo. Intervine şi contribuţia altor sisteme în fibra musculară: xantinoxidaza, inflamaţia cu producţia SRO la nivelul neutrofilelor; autooxidarea proteinelor hem este modestă. Este neclar încă dacă modificările oxidative induse de efort au o semnificaţie redusă, induc leziuni oxidative sau sunt parte integrală a reglării redox (Vollaard ş.c., 2006). Efectele Efectele directe ale SRO şi SRN la nivelul musculaturii scheletice implică: a) modularea proceselor contractile normale, prin alterarea cuplării excitaţie-contracţie; b) scăderea metabolismului muscular şi indirect scăderea contractilităţii; c) influenţarea statusului redox celular, care poate precede frecvent SO şi SN (Kehrer şi Lund, 1994, Li ş.c., 2003). Alte efecte sunt: medierea unor interacţiuni intercelulare, controlul tonusului vascular şi fluxului sanguin în vasele mari şi mici de rezistenţă (ex. NO şi OH vasoconstricţie/ vasodilataţie şi hiperemie (Prior ş.c. 2003); transmiterea neuromusculară; fuziunea mioblastelor; activarea celulelor satelite; invazia neutrofilelor; depolarizarea terminaţiilor nervoase aferente (Murrant şi Reid 2001). SN este asociat cu SO şi determină leziuni sau distrucţii ale lipidelor, proteinelor şi acizilor nucleici; scăderea performanţelor fizice, oboseală musculară, leziuni musculare şi supraantrenament (Konig ş.c., 2001). Toleranţa la stresul oxidativ în efort Este influenţată de: a) diferenţele de sex: intensitatea SO este crescută la bărbaţi; pierderea protecţiei la SO după menopauză la femei conduce la boli cardiace, cancere; b) diferenţele genetice: ex. predispoziţia la obezitate sau boli ale ţesutului conjunctiv pot determina traumatisme ortopedice în anumite tipuri de eforturi intense, astfel că şi subiecţii nu pot face faţă SO; c) fumatul şi consumul de alcool pot creşte producţia endogenă de SRO şi SRN şi exacerba efectele efortului fizic; d) gradul de antrenament; e) sedentarismul produce o vulnerabilitate crescută la SO comparativ cu persoanele active din punct de vedere fizic; f) diferenţele de vârstă: ex. la copii creşte prevalenţa astmului în efort; la tineri SO este mai redus ca intensitate, iar la vârstnici creşte; g) dieta şi conţinutul în AO; suplimentarea nutriţională şi nenutriţională de AO şi carenţele nutriţionale (mai ales deficitul de vitamină E) (Hatch, 1995; Konig ş.c ; Bloomer şi Fisher-Wellman, 2008; Peake ş.c., 2007; Bachur ş.c, 2007; Haleng ş.c., 2007; Radak, 2008). Zembron-Lacny ş.c. (2008) recomandă investigarea din punct de vedere practic a nivelului de prooxidanţi/ antioxidanţi şi raportului acestora (PO/AO) sau coeficientului Loverro pentru stabilirea riscului la SO (nivelul produşilor de peroxidare lipidică / SOD, CAT şi GSHPx eritrocitar). Raportul PO/AO este influenţat de factori + procese + mecanisme/ resurse + protecţie + apărare (Riga şi Riga, 2007). 148

19 Paradoxul balanţei oxidanţi/antioxidanţi în efort fizic D. Implicaţia SRO în oboseala musculară Oboseala musculară este predominant o oboseală periferică. Acumularea locală de SRO are ca efecte: a) menţinerea oboselii (faza timpurie şi tardivă) cu vasoconstricţie prin O 2 ; oxidarea GSH: producţia MDA; scăderea homeostaziei Ca 2+ intracelular; pierderea activităţii reticulului sarcoplasmic, cu eliberarea şi recaptarea de Ca 2+ ; b) accelerarea oboselii prin O 2 format extracelular şi intracelular (Reid ş.c., 2008). Producţia de SRO contribuie la oboseala musculară cauzată de efortul fizic intens. SRO acţionează în mod direct asupra proteinelor miofibrilare, inhibă activ Ca 2+ şi scad forţa musculară, procese reversibile sub acţiunea ditiotreitolului agent reducător tiol-selectiv. Acest fapt sugereză că modificările tiol asupra unuia sau mai multor proteine reglatoare sunt responsabile de inducerea modificărilor oxidative în cursul oboselii. Expunerea la SRO în cantităţi mari determină pierderea reglării Ca 2+ care mimează modificările patologice şi nu este reversibilă. Studii pe subiecţi umani, pe animale patrupede şi pe preparate de muşchi izolaţi, au arătat că pretratamentul AO poate întârzia oboseala musculară. N-acetilcisteina (NAC) determină scăderea oboselii musculare, prin reducerea donorilor tiol care sunt utilizaţi pentru resinteza GSH, inhibă oboseala în activarea electrică musculară, efortul ciclic intens, efortul dinamometric la mână. Se pare că SRO acţionează ca mediatori endogeni în oboseala musculară (Reid, 2008). Deşi SRO pot fi considerate ca mediatori ai oboselii, efectele sunt parţial reversibile; acidul lactic considerat clasic ca şi indicator biochimic al oboselii, al proceselor anaerobe din efort, al necesităţilor de O 2 în efort şi al economiei metabolice de efort este conform unor cercetări recente un factor care întârzie oboseala musculară (Nielsen ş.c., 2001; Pedersen ş.c., 2004). SO este implicat şi în oboseala musculară produsă de supraantrenament (Finaud ş.c., 2006, 2006a). SRN scad forţa musculară, dar se pare că nu produc oboseală în muşchii sănătoşi (Ferreira şi Reid, 2008) Efortul fizic şi apărarea AO Producţia SRO are efect dual: declanşarea SO şi a leziunilor oxidative şi stimularea răspunsurilor adaptative pentru protecţia AO de lungă durată şi creşterea rezistenţei la SO. Apărarea AO, limitarea SO indus de efort şi creşterea toleranţei la SO indus de acesta, au fost evidenţiate în cazul eforturilor fizice moderate, repetate, anaerobe, a antrenamentului de intensitate redusă, de durată şi dezantrenării. Efortul fizic moderat (sub 50-60% din capacitatea aerobă sau din tensiunea musculară maximă) exercită un stres mai redus pentru leziunile oxidative la subiecţi cu dietă normală. Antrenamentul regulat şi dieta normală contribuie la apărarea contra SO excesiv. În cazul bolilor metabolice şi cardiovasculare, efortul fizic moderat poate contribui la prevenirea acestora şi refacerea organismului (Apor şi Radi, 2006). Antrenamentul fizic de intensitate scăzută determină scăderea markerilor SO în muşchii scheletici la şoareci mdx. În muşchii albi are loc: scăderea MDA şi PC şi creşterea activităţii AO şi enzimelor mitocondriale (Kaczor ş.c., 2007). Un studiu pe cicliste privind excreţia markerilor urinari şi valorile markerilor sanguini examinaţi 3 zile consecutiv, după efort de pedalare de mare intensitate şi efort submaximal, a arătat că efortul fizic submaximal nu determină modificări plasmatice ale MDA şi capacităţii AO şi nu produce modificări ale activităţii enzimelor AO după 3 zile consecutiv (Shing ş.c., 2007). Efortul fizic acut, cu intensitate moderată, poate stimula mecanismele de apărare celulară contra SO. La fel şi antrenamentul fizic cronic pare să inducă activarea enzimelor AO şi să stimuleze nivelele de GSH în lichidele organismului. Cercetările sugerează că suplimentarea cu nutrienţi AO este necesară pentru activitatea fizică (Banerjee ş.c., 2003). Efortul fizic anaerob intens nu produce modificări oxidative ale macromoleculelor: proteine, lipide, acizi nucleici şi ale sistemului GSH în muşchii scheletici şi sânge. Acest lucru demonstrează că antrenamentul fizic anaerob cronic poate produce adaptări ale mecanismelor de apărare AO, care să determine atenuarea SO indus de efort, prin creşterea apărării AO şi/sau reducerea generării de PO în cursul efortului şi postefort (Bloomer şi Goldfarb, 2004). Cercetările efectuate pe un grup de femei supuse unui program de efort izokinetic (mişcări repetate de flexie cu alungire la nivelul articulaţiei genunchiului) au arătat că contracţiile cu alungire atenuează SO de 1,8 până la 6,1 ori şi leziunile musculare. Valorile au fost măsurate în sânge iniţial şi după 3 săptămâni (Nicolaidis ş.c., 2007). Statusul AO în intervalul dintre antrenamente în diferite sporturi (handbal, polo, hochei, baschet), au arătat creşterea specifică a sistemelor enzimatice AO la sportivi, ceea ce recomandă a se acorda atenţie statusului redox individual pentru sportivi. Examinarea efectelor efortului fizic acut asupra sistemelor enzimatice AO la diferiţi sportivi (handbalişti, poloişti, hocheişti, baschetbalişti) a evidenţiat creşterea SOD, GSH-Px, CAT în intervalul dintre antrenamente, corelaţia între SOD şi GSH-Px (Dekàny ş.c., 2006). Unii autori sunt de părere că deşi efortul fizic produce SRO şi SRN, în acelaşi timp produce şi o adaptare care poate duce la scăderea bolilor asociate cu producţia de SRON. Adaptarea depinde de intensitatea şi durata efortului şi poate determina creşterea nivelului activităţii enzimelor AO, scăderea nivelului de tioli şi vitamine AO şi modificări ale refacerii leziunilor oxidative. Efortul fizic moderat practicat regulat poate dezvolta o compensare a SO, prin supracompensarea contra producţiei de SRON şi leziunilor oxidative; poate produce adaptarea sistemelor AO şi reparatorii; scade incidenţa leziunilor oxidative şi riscul la infecţii, are efecte sistemice benefice şi contribuie la creşterea calităţii vieţii (Radak ş.c., 2008). Mecanismul de apărare AO la nivel muscular ar avea la bază hiperreglarea sistemelor de apărare AO la nivel muscular. Efortul fizic moderat practicat în mod regulat atenuează 149

20 Simona Tache et al. SO. SO moderat posibil manifestă (produce) un efect de tip hormesis în ţesuturile nemusculare, constituind un mecanism benefic al efortului fizic prin hiperreglarea diferitelor mecanisme AO, inclusiv enzimele AO şi reparatorii ale moleculelor degradate (Goto ş.c., 2007; Radak ş.c., 2008). În ultimul timp s-a demonstrat rolul SRO ca molecule semnal care modulează atât funcţia contractilă în muşchii scheletici obosiţi şi neobosiţi, cât şi expresia genică via căi de transcripţie redox-senzitive, mecanism important în procesele de adaptare la antrenament şi apărare AO. În acest context, adaptarea sistemelor AO endogene la antrenament regulat reflectă un mecanism potenţial pentru creşterea toleranţei muşchilor scheletici la SO indus de efort (Niess şi Simon, 2007). Producerea SRO şi SRN prin contracţie determină SON în muşchii scheletici la om sau animal. Ca răspuns adaptativ sistemele de apărare AO musculare sunt hiperreglate în efort. Factorul nuclear kappa B (NF kappa B) şi proteinkinaza mitogen activată (MAPK) sunt căile de transducţie a semnalelor în SO, care activează expresia genică a unui număr de enzime şi proteine cu rol important în menţinerea homeostaziei O/AO intracelulară, idee susţinută de numeroase studii recente (Ji, 2007 şi 2008). NF kappa B şi MAPK intervin în muşchii scheletici în modificările hiperreglării expresiei genice a unor enzime implicate în homeostazia O/AO: MnSOD şi NOSi şi NOSe din mitocondrii (Ji ş.c. 2007). MAPK şi NF kappa B sunt cei doi reglatori majori ai transcripţiei genice şi metabolice în răspunsul la SO, energetic şi mecanic în muşchii scheletici. Activarea acestor factori este stimulată de efort (Kramer şi Goodyear, 2007). Producerea de SRO are un rol important în semnalizarea celulară şi reglarea expresiei genice. XO este implicată în producerea O 2 în efortul epuizant. Efectul său este inhibat de allopurinol, care previne modificările musculare după efortul epuizant, dar modifică şi căile de semnalizare celulară asociate cu efortul moderat şi epuizant la şobolani şi om. În muşchiul gastrocnemian de şobolan, efortul fizic produce activarea MAPK kinazelor, care activează calea NF kappa B şi consecutiv expresia unor enzime AO (SOD) şi adaptative la efort (NOSe şi NOSi). Toate aceste modificări sunt abolite dacă producţia de SRO este prevenită prin allopurinol. SRO acţionează ca semnale în efortul fizic pentru că produc activarea unor căi importante: hiperreglarea genelor pentru enzimele AO prin antrenament. Prin aceasta interferenţa metabolismului SRO cu AO poate conferi efortului fizic rol AO (Gomez- Cabrera ş.c., 2008). Recomandări Scăderea activităţii AO indică scăderea capacităţii de a rezista la SO sau creşterea încărcării oxidative indică creşterea utilizării AO. După efortul fizic intens, activitatea AO trebuie monitorizată şi suplimentarea cu AO este necesară pentru menţinerea integrităţii funcţiilor celulare (Anyanwu ş.c., 2005). SO în efortul fizic epuizant de scurtă durată 40 min poate fi prevenit prin dietă crescută adecvată de AO exogeni. Capacitatea AO totală (CAO) şi concentraţia AO circulanţi nu diferă semnificativ, dar ambele scad după o dietă restrictivă în AO (Watson ş.c., 2005). SO determinat de efortul fizic intens determină creşterea indicatorilor oxidativi în ser şi muşchi (lipide peroxidate, etan expirat, MDA, F 2 -izoprostani, diene conjugate, 8-hidroxi-2 deoxiguanozina), ceea ce recomandă suplimentarea de AO (Urso şi Clarkson 2003). Numeroase studii arată importanţa administrării de AO în efortul fizic intens prin: - dietă (Aguilo ş.c., 2007, Tauler ş.c., 2005, Urso şi Clarkson, 2003, Sen 2001, Sachdev ş.c., 2008, Clarkson şi Thompson, 2000, Powers ş.c., 2004, Atalay şi Lappalainen, 2006); - suplimentarea de vitamine (Cases ş.c., 2005; Peake ş.c., 2007; Tauler ş.c., 2003; Takanami ş.c., 2000, Williams şi Carlucci, 2006); - mixturi de AO (Balakrishnan şi Anuradha, 1998). Concluzii Antrenamentul fizic moderat poate avea efecte favorabile asupra capacităţii de apărare antioxidantă a organismului. Controlul balanţei oxidanţi/antioxidanţi în efort fizic printr-un antrenament adecvat şi prin suplimentare nutriţională şi nenutriţională de antioxidanţi poate contribui la reducerea stresului oxidativ şi la creşterea performanţelor. Conflicte de interese Nimic de declarat. Bibliografie Aguiló A, Tauler P, Sureda A et al. Antioxidant diet supplementation enhances aerobic performance in amateur sportsmen. J Sports Sci. 2007; 25(11): Anyanwu EC, Ehiri JE, Kanu I. Biochemical evaluation of antioxidant function after a controlled optimum physical exercise among adolescents. Int J Adolesc Med Health. 2005; 17(1): Apor P, Rádi A. Physical exercise, oxidative stress and damage. Orv Hetil. 2006; 147(22): Arbogast S, Reid MB. Oxidant activity in skeletal muscle fibres is influenced by temperature, CO 2 level and muscle derived nitric oxide. Am. J. Physiol. Regul. Integr. Comp. Physiol., 2004; 287(4):R698-R705. Atalay M, Lappalainen J, Sen CK. Dietary antioxidants for the athlete. Curr Sports Med Rep. 200; 5(4): Bachur JA, Garcia SB, Vannucchi H et al. Anti-oxidative systems in rat skeletal muscle after acute physical exercise. Appl Physiol Nutr Metab. 2007; 32(2): Bailey DM, Young IS, McEneny J et al. Regulation of free radical outflow an isolated muscle bed in exercising humans. Am J. Physiol. Heart Circ. Physiol, 2004; 287:H1689-H1699. Balakrishnan SD, Anuradha CV. Exercise, depletion of antioxidants and antioxidant manipulation. Cell Biochem Funct. 1998; 16(4): Banerjee AK, Mandal A, Chanda D et al. Oxidant, antioxidant and physical exercise. Mol Cell Biochem. 2003; 253(1-2): Bloomer RJ, Fisher-Wellman KH. Blood oxidative stress biomarkers: influence of sex, exercise training status, and dietary intake. Gend Med. 2008; 5(3): Bloomer RJ, Goldfarb AH. Anaerobic exercise and oxidative stress: a review. Can J Appl Physiol. 2004; 29(3):

21 Paradoxul balanţei oxidanţi/antioxidanţi în efort fizic Borzone G, Julian MW, Merola AJ et al. Loss of diaphragm glutathione is associated with respiratory failure induced by resistive breathing. J. Appl. Physiol., 1994; 76(6): Cases N, Aguiló A, Tauler P et al. Differential response of plasma and immune cell s vitamin E levels to physical activity and antioxidant vitamin supplementation. Eur J Clin Nutr. 2005; 59(6): Charpie JR, Webb RC. Vascular myocyte-derived nitric oxide is an autocrine that limits vasoconstriction. Biochem. Biophys. Res. Commun., 1993; 194(2): Chevion S, Moran DS, Heled Y et al. Plasma antioxidant status and cell injury after severe physical exercise. PNAS, 2003; 100(9): Clarkson PM, Thompson HS. Antioxidants: what role do they play in physical activity and health? Am J Clin Nutr. 2000; 72 (2 Suppl):637 S-646 S. Cooper CE, Vollaard NB, Choueiri T et al. Exercise, free radicals and oxidative stress. Biochem Soc Trans. 2002; 30(2): Dékány M, Nemeskéri V, Györe I et al. Antioxidant status of interval-trained athletes in various sports. Int J Sports Med. 2006; 27(2): Di Meo S, Venditti P. Mitochondria in exercise-induced oxidative stress. Biol. Signals Recept., 2001; 10(1-2): Ferreira LF, Reid MB. Muscle-derived ROS and thiol regulation in muscle fatigue. J Appl Physiol. 2008;104(3): Finaud J, Lac G, Filaire E. Oxidative stress : relationship with exercise and training. Sports Med. 2006;36(4): Finaud J, Scislowski V, Lac G et al.antioxidant status and oxidative stress in professional rugby players: evolution throughout a season. Int J Sports Med. 2006a; 27(2): Foss MI, Keteyian SJ. Fox s Physiological Basis for Exercise and Sport. 6 th ed. McGraw-Hill, 1998; 2:35-36; Gomez-Cabrera MC, Domenech E, Viña J. Moderate exercise is an antioxidant: upregulation of antioxidant genes by training. Free Radic Biol Med. 2008; 44(2): Goto S, Naito H, Kaneko T et al. Hormetic effects of regular exercise in aging: correlation with oxidative stress. Appl Physiol Nutr Metab. 2007; 32(5): Haleng J, Pinc J, Defraigne JO et al. Oxidative stress. Rev Med Liege. 2007; 62(10): Halliwell B. Antioxidants and human disease: a general introduction. Nutr. Rev., 1997; 55(1 Pt 2):S44-S49. Hatch GE. Asthma, inhaled oxidants, and dietary antioxidants. Am. J. Clin. Nutr., 1995; 61(3 Suppl):625S-630S. Ji LL. Antioxidant signaling in skeletal muscle: a brief review. Exp Gerontol. 2007; 42(7): Ji LL - Modulation of skeletal muscle antioxidant defense by exercise. Role of redox signaling. Free Radic Biol Med., 2008; 44(2): Ji LL, Gomez-Cabrera MC, Vina J. Role of nuclear factor kappab and mitogen-activated protein kinase signaling in exerciseinduced antioxidant enzyme adaptation. Appl Physiol Nutr Metab., 2007; 32(5): Ji LL, Leeuwenburgh C, Leichtweis S et al. Oxidative stress and aging. Role of exercise and its influences on antioxidant systems. Ann. NY Acad. Sci., 1998; 854: Kaczor JJ, Hall JE, Payne E et al. Low intensity training decreases markers of oxidative stress in skeletal muscle of mdx mice. Free Radic Biol Med. 2007; 43(1): Kehrer JP, Lund LG. Cellular reducing equivalents and oxidative stress. Free Radic. Biol. Med., 1994; 17(1): Kobzik L, Reid MB, Bredt DS, et al. Nitric oxide in skeletal muscle. Nature., 1994; 372(6506): Kobzik L, Stringer B, Balligand JL et al. Endothelial type nitric oxide synthase in skeletal muscle fibers: mitochondrial relationships. Biochem. Biophys. Res. Commun., 1995; 211(2): Konig D, Wagner KH, Elmadfa I, Berg A. Exercise and oxidative stress: significance of antioxidants with reference to inflammatory, muscular and systemic stress. Exerc. Immunol. Rev., 2001; 7: Kramer HF, Goodyear LJ. Exercise, MAPK, and NF-kappaB signaling in skeletal muscle. J Appl Physiol. 2007; 103(1): Li YP, Chen Y, Li AS, Reid MB. Hydrogen peroxide stimulates ubiqui-tin-conjugating activity and expression of genes for specific E2 and E3 proteins in skeletal muscle myotubes. Am. J. Physiol. Cell Physiol., 2003; 285(4):C806-C812. Liu JF, Chang WY, Chan KH et al. Blood lipid peroxides and muscle damage increased following intensive resistance training of female weightlifters. Ann. NY Acad. Sci., 2005; 1042: Margonis K, Fatouros IG, Jamurtas AZ, et al. Oxidative stress biomarkers responses to physical overtraining: implications for diagnosis. Free Radic Biol Med. 2007; 43(6): Mastaloudis A, Leonard SW, Traber MG. Oxidative stress in athletes during extreme endurance exercise. Free Radic Biol Med. 2001; 31(7): Mitchell D, Tyml K. Nitric oxide release in rat skeletal muscle capillary. Am. J. Physiol., 1996; 270(5 Pt 2):H1696-H1703. Murrant CL, Andrade FH, Reid MB. Exogenous reactive oxygen and nitric oxide after intracellular oxidant status of skeletal muscle fibres. Acta Physiol. Scand., 1999; 166(2): Murrant CL, Reid MB. Detection of reactive oxygen and reactive nitrogen species in skeletal muscle. Microsc. Res. Tech., 2001; 55(4): Murrell GA, Francis MJ, Bromley L. Modulation of fibroblast proliferation by oxygen free radicals. Biochem. J., 1990; 265(3): Nielsen B, Hyldig T, Bidstrup F et al. Brain activity and fatigue during prolonged exercise in the heat. Pflugers Arch., 2001; 442(1): Niess AM, Simon P: Response and adaptation of skeletal muscle to exercise--the role of reactive oxygen species. Front Biosci. 2007; 12: Nikolaidis MG, Paschalis V, Giakas G et al. Decreased blood oxidative stress after repeated muscle-damaging exercise. Med Sci Sports Exerc. 2007; 39(7): Olinescu R. Radicalii liberi în fiziopatologia umană. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994, 47. Ortenblad N, Madsen K, Djurhuus MS. Antioxidant status and lipid peroxidation after short-term maximal exercise in trained and untrai-ned humans. Am. J. Physiol. Regul. Integr. Comp. Physiol., 1997; 272: R1258-R1263. Peake JM, Suzuki K, Coombes JS. The influence of antioxidant supplementation on markers of inflammation and the relationship to oxidative stress after exercise. J Nutr Biochem. 2007; 18(6): Pedersen MT, Essendrop M, Skotte JH et al. Training can modify back muscle response to sudden trunk loading. Eur. Spine J., 2004; 6: Pockock G, Richards CD. Human Physiology. The Basis of Medicine. Oxford Core Texts, 1999; Powers SK, DeRuisseau KC, Quindry J et al. Dietary antioxidants and exercise. J Sports Sci. 2004; 22(1): Prior BM, Lloyd PG, Yang HT et al. Exercise-induced vascular remodeling. Exerc. Sport Sci. Rev., 2003; 31(1): Radak Z, Chung HY, Goto S. Systemic adaptation to oxidative challenge induced by regular exercise. Free Radic Biol Med. 2008; 44(2): Reid MB. Free radicals and muscle fatigue: Of ROS, canaries, and the IOC. Free Radic Biol Med. 2008; 44(2):

22 Simona Tache et al. Reid MB. Nitric oxide, reactive oxygen species and skeletal muscle contraction. Med. Sci. Sports Exerc., 2001; 33(3): Reid MB. Role of nitric oxide in skeletal muscle: synthesis, distribution and functional importance. Acta Physiol. Scand., 1998; 162(3): Reid MB, Haack KE, Franchek KM et al. Reactive oxygen in ske-letal muscle. I. Intracellular oxidant kinetics and fatigue in vitro. J. Appl. Physiol., 1992; 73(5): Reid MB, Shoji T, Moody MR, et al. Reactive oxygen in skeletal muscle. II. Extracellular release of free radicals. J. Appl. Physiol., 1992a; 73(5): Riga D, Riga S. Medicina anti-îmbătrânire şi ştiinţele longevităţii. Cartea Universitară, Bucureşti 2007, 129. Sachdev S, Davies KJ. Production, detection, and adaptive responses to free radicals in exercise. Free Radic Biol Med. 2008; 44(2): Sarkela TM, Berthiaume J, Elfering S et al. The modulation of oxygen radical production by nitric oxide in mitochondria. J. Biol. Chem., 2001; 276(10): Sen CK. Antioxidants in exercise nutrition. Sports Med., 2001; 31(13): Shing CM, Peake JM, Ahern SM, et al. The effect of consecutive days of exercise on markers of oxidative stress. Appl Physiol Nutr Metab. 2007; 32(4): Slater TF. Free radicals and tissue injury: fact and fiction. Br. J. Cancer Suppl., 1987; 8:5-10. Suzuki M, Machida K. Sports and measurement of components in urine-responses of renal blood flow, electrolytes and hormones and of excretion of proteins into urine to exercise. Rinsho. Byori., 1996; 44(7): Tache S. Fiziologia aparatului respirator, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, Tache S. Oxigenul şi activitatea musculară. Palestrica Mileniului III, 2001; 3 (1): Tache S. Stresul oxidativ în eforturile aerobe şi anaerobe. Palestrica Mileniului III, 2002; 9 (3): Tache S. Stresul oxidativ şi antioxidanţii în efortul fizic. În Dejica D. Antioxidanţi şi terapie antioxidantă, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001; 6: Takanami Y, Iwane H, Kawai Y et al. Vitamin E supplementation and endurance exercise: are there benefits? Sports Med. 2000; 29(2): Tauler P, Aguiló A, Gimeno I et al. Influence of vitamin C diet supplementation on endogenous antioxidant defences during exhaustive exercise. Pflugers Arch. 2003; 446(6): Tauler P, Aguiló A, Guix P et al. Pre-exercise antioxidant enzyme activities determine the antioxidant enzyme erythrocyte response to exercise. J Sports Sci. 2005; 23(1):5-13. Urso ML, Clarkson PM. Oxidative stress, exercise, and antioxidant supplementation. Toxicology. 2003; 189(1-2): Vassilakopoulos T, Karatza MH, Katsaounou P et al. Antioxidants attenuate the plasma cytokine response to exercise in humans. J. Appl. Physiol., 2003; 94: Vollaard NB, Cooper CE, Shearman JP. Exercise-induced oxidative stress in overload training and tapering. Med Sci Sports Exerc. 2006; 38(7): Watson TA, Callister R, Taylor RD, et al. Antioxidant restriction and oxidative stress in short-duration exhaustive exercise. Med Sci Sports Exerc. 2005; 37(1): Williams CA, Carlucci SA. Oral vitamin E supplementation on oxidative stress, vitamin and antioxidant status in intensely exercised horses. Equine Vet J Suppl. 2006; (36): Zembron-Lacny A, Ostapiuk J, Slowinska-Lisowska M, et al. Proantioxidant ratio in healthy men exposed to muscle-damaging resistance exercise. J Physiol Biochem. 2008; 64(1): Zoppi CC, Macedo DV. Overreaching-induced oxidative stress, enhanced HSP72 expression, antioxidant and oxidative enzymes downregulation. Scand J Med Sci Sports. 2008; 18(1):

23 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Bazele teoretice ale stimulării magnetice asupra fibrelor nervoase periferice The theoretical background of magnetic stimulation on peripheral nerve fibers Stelian Butariu 1, Elena Gheorghina Butariu 1, Georgeta Mihalaş 2 1 Cabinet Medical - Fizioterapie şi Recuperare Medicală, Băile Calacea, Jud. Timiş 2 Universitatea de Medicină şi Farmacie Victor Babeş Timişoara Rezumat Refacerea mişcărilor active reprezintă un obiectiv major al programelor de recuperare în diferite patologii: afecţiuni neuromusculare, posttraumatice, medicină sportivă. Stimularea magnetică periferică ocupă un loc aparte în recuperare. În lucrarea de faţă, prezentăm bazele teoretice şi modul de acţiune al stimulării magnetice asupra fibrelor nervoase periferice. Stimularea magnetică a nervilor periferici se bazează pe principiul inducţiei electromagnetice. O bobină circulară străbătută de un curent electric variabil în timp, amplasată deasupra unui segment de corp va induce în ţesuturile anatomice ale segmentului respectiv un curent electric. Acesta poate produce o depolarizare a celulelor excitabile şi genera un potenţial de acţiune, cu apariţia unei contracţii musculare. Metodele de stimulare magnetică periferică sunt: stimularea cu bobină circulară, cu bobină în formă de 8 şi prin canale multiple. Fiind o procedură neinvazivă, bine tolerată de pacient, ea poate fi considerată o metodă alternativă în tratamentul afecţiunilor neuromusculare, în recuperarea posttraumatică şi sportivă. Cuvinte cheie: inducţie electromagnetică, stimulare magnetică periferică, modelul cablului, blocaj anodal. Abstract The rehabilitation of active mobility represents a major objective of recovery programs in different pathologies: neuromuscular and post-traumatic diseases, sport medicine. The peripheral magnetic stimulation occupies a special place in recovery. In this article we present the theoretical bases of this method and the action manner of magnetic stimulation on peripheral nerve fibers. The magnetic stimulation of peripheral nerves is based on the principle of electromagnetic induction. A circular coil crossed by an electric current variable in time and placed upon a part of the human body, will induce in the anatomical tissues of the respective body part an electric current. This electric current can produce a depolarization of the excitable cells and generate an action potential, with the emergence of a muscular contraction. The peripheral magnetic stimulation methods are: stimulation with a circular coil, with a figure-of eight coil and multichannel magnetic stimulation. As it is a non-invasive procedure, being well tolerated by the patient, it can be considered an alternative method in the treatment of neuromuscular diseases, in post-traumatic and sport injury recovery. Keywords: electromagnetic induction, peripheral magnetic stimulation, cable model, anodal block. Consideraţii generale Stimularea magnetică a celulelor excitabile din corpul omenesc se bazează pe o descoperire din 1831 a lui Faraday: fenomenul inducţiei electromagnetice. Reprezintă apariţia unei tensiuni electromotoare într-un circuit electric străbătut de un flux magnetic variabil în timp. Altfel spus, câmpurile magnetice variabile în timp pot fi utilizate pentru a induce un câmp electric în ţesutul nervos prin plasarea unei bobine străbătute de un curent electric variabil, în apropierea unei fibre nervoase. Polson şi colaboratorii (1992) (citat de Maccabee, 1998), au demonstrat că axonii mielinizaţi pot fi stimulaţi prin inducţie electromagnetică. Autorii au obţinut primul potenţial de acţiune complex folosind un stimul Primit la redacţie: 4 februarie 2009 Acceptat spre publicare: 20 martie 2009 Adresa: Cabinet Medical Physiodinamic, Băile Calacea, Of. Poştal Carani, Jud Timiş butariu.s@hotmail.com neuromagnetic aplicat pe porţiunea distală a antebraţului. Stimularea magnetică este o metodă clinică acceptată actualmente pentru obţinerea potenţialelor de acţiune în corpul omenesc. Dacă stimularea magnetică transcraniană a creierului este utilizată curent pentru activarea cortexului motor şi obţinerea de potenţiale motorii evocate, pentru sistemul nervos periferic această metodă a fost mai puţin studiată. Aceasta datorită nesiguranţei în stabilirea locului excitării, a capacităţii nesatisfăcătoare de a focaliza şi controla excitaţia, precum şi a faptului că nu poate fi stimulat un nerv periferic situat în profunzime. În lucrarea de faţă se prezintă bazele teoretice ale stimulării magnetice a sistemului nervos periferic, posibilităţile practice prin care se poate realiza, precum şi beneficiile metodei în reabilitarea neuromusculară. Modele matematice teoretice ale stimulării magnetice Descrierea stimulării magnetice a fibrelor nervoase 153

24 Stelian Butariu et al. periferice porneşte de la modele matematice teoretice care încearcă să explice modul cum se realizează excitarea nervoasă. Aceste modele teoretice au fost testate prin experimente in vitro (Maccabee, 1993), apoi pe subiecţii umani (Tuday ş.c., 2006). În Figura 1 este prezentat cel mai simplu model de stimulare pe cale magnetică. Câmpul magnetic variabil în timp, generat de curentul ce parcurge bobina în timpul descărcării condensatorului, creează un câmp electric indus în mediul conductor unde se află structurile nervoase, pe care le excită. Fig. 3 Circuitul electric echivalent unei membrane biologic active (adaptare după Malmivuo şi Plonsey, 1995). Fig. 1 Schema dispozitivului de stimulare magnetică ce foloseşte inducţia electromagnetică (adaptare după Roth şi Basser, 1990). a) Modelul cablului pasiv Acest model descrie proprietăţile pasive ale fibrei nervoase, care este echivalată cu un circuit electric alcătuit din rezistenţe şi capacitori (Figura 2). b) Modelul cablului activ sau modelul de membrană activă Hodgkin-Huxley Descrie membrana axonului mielinizat, ca fiind reprezentată prin segmente pasive de membrană, izolate de o teacă de mielină şi segmente de membrană active (nodurile Ranvier) reprezentate prin trei conductanţe dependente de timp şi voltaj: canalele de sodiu, potasiu şi alţi ioni, în special clor (Figura 3). Fenomenele electrice ce apar la nivelul axonului sunt descrise prin ecuaţia cablului: Fig. 2 Circuitul electric echivalent modelului de cablu al membranei (adaptare după Malmivuo şi Plonsey, 1995). Deoarece spaţiul extracelular este limitat, se conferă o rezistenţă axială R 0 ce reprezintă lichidul interstiţial. De asemenea, membrana celulară este modelată ca o distribuţie de rezistenţe şi capacitori în paralel. Componenta rezistivă ia în calcul curentul ionic membranar I mi, iar capacitanţa reflectă faptul că membrana este slab conductoare, dar un bun dielectric; în consecinţă, curentul capacitativ membranar i mc trebuie să fie inclus ca şi o componentă a curentului total de membrană (Malmivuo şi Plonsey, 1995). În realitate, membrana axonală mielinizată conţine şi regiuni active, nodurile lui Ranvier, acestea fiind modelate ca surse discrete de curent, care se adaugă curentului de membrană. 2 V V x x t mye mye V Vr = ) 2 2 e (, l t ( ) l 2 mye (1) x dt x unde λ mye, τ mye, reprezintă constanta de spaţiu, respectiv de timp, V este potenţialul transmembranar, iar V r este potenţialul de repaus. Această ecuaţie prezintă distribuţia spaţială şi temporală a potenţialului subprag transmembranar, măsurat ca potenţial de repaus (Basser şi Roth, 1991). Termenul din dreapta al ecuaţiei reprezintă funcţia de activare sau sursă şi este gradientul câmpului electric de-a lungul axonului: ε x x. Funcţia de activare ca singur termen al ecuaţiei cablului, face legătura dintre potenţialul transmembranar şi câmpul electric indus la nivelul axonului. Modelul este simplificat şi include doar elementele esenţiale, totuşi descrie acceptabil comportamentul potenţialului transmembranar şi modul de depolarizare al membranei în timpul stimulării electromagnetice. c) Modelul volum-conductorului Axonul nervului poate fi modelat ca o membrană cilindrică, infinit de lungă, cu o rază a, ce separă spaţiul intracelular, cu o conductivitate proprie σ i, de spaţiul extracelular cu o conductivitate proprie σ e. Se presupune că axonul este uniform, infinit de lung în comparaţie cu diametrul său, într-un mediu cu conductivitate lineară, izotropică şi omogenă. Pornind de la aceşti parametri, printr-o serie de formule matematice, se poate calcula potenţialul transmembranar în funcţie de potenţialele intraşi extramembranare (Roth şi WiksWo, 1985). 154

25 Bazele teoretice ale stimulării magnetice d) Modelul 3-D a structurilor biologice neomogene Modelul porneşte de la ideea că nervii periferici se află într-un mediu neomogen, ce include muşchi, oase, vase de sânge şi alte structuri anatomice. Această neomogenitate influenţează distribuţia câmpului electric indus şi densitatea curentului de stimulare (Krasteva ş.c., 2003). Este un model cu elemente finite a unei regiuni anatomice neomogene, în care fiecare structură cu rezistivitate specifică proprie este reprezentată ca un domeniu tridimensional, acceptabil din punct de vedere anatomic. Modelul evaluează şi reprezintă grafic distribuţia câmpului electric indus prin stimulare magnetică. Acesta poate fi util pentru determinarea distribuţiei curenţilor în nervi în timpul stimulării electromagnetice cu scop diagnostic sau terapeutic. Modul de acţiune al stimulării magnetice asupra fibrelor nervoase Câmpul magnetic variabil în timp, generat de o bobină plasată în apropierea unei fibre nervoase, produce un câmp electric indus în mediul conductor în care se află structura nervoasă. Acest câmp electric este o funcţie de spaţiu şi timp, distribuţia spaţială depinzând de geometria şi poziţionarea bobinei în raport cu axonul. Distribuţia temporală a câmpului electric indus este descrisă de viteza de variaţie a curentului din circuitul de stimulare. Interacţiunea dintre câmpul electric extern şi nerv este descrisă de ecuaţia cablului din modelul de membrană activă Hodgkin-Huxley. Termenul din dreapta ecuaţiei reprezintă funcţia de activare, egală cu derivata spaţială a câmpului electric indus. Această derivată spaţială, paralelă cu axonul, duce la creşterea curentului transmembranar şi la producerea stimulării fibrei nervoase. Pentru a se obţine excitarea axonului, derivata spaţială a câmpului trebuie să fie negativă ( ε x < 0), depolarizarea membranei fiind cu atât mai mare cu cât derivata spaţială este mai negativă. Amplitudinea şi propagarea potenţialului de acţiune este dependentă de direcţia curentului din bobina de stimulare. În zona stimulării, la nivelul axonului apar porţiuni de maximă depolarizare şi porţiuni de hiperpolarizare (Roth şi Basser, 1990). După o perioadă de latenţă de 1 ms, potenţialul transmembranar creşte rapid, producând două potenţiale de acţiune care se propagă în direcţii opuse de-a lungul axonului. Potenţialul de acţiune ce se propagă spre zona de maximă depolarizare este cel ce determină răspuns motor, în timp ce zona hiperpolarizată inhibă potenţialul de acţiune. Propagarea unidirecţională a potenţialului de acţiune se datorează unui blocaj anodal ce apare în zona de maximă hiperpolarizare. Acest bloc anodal face ca interiorul celulei să devină mai negativ în raport cu spaţiul extracelular, deplasând potenţialul de membrană mai departe de prag. Cu cât potenţialul de membrană este mai mic faţă de prag, cu atât mai greu va fi pentru potenţialul de acţiune să atingă pragul. Apariţia acestui bloc anodal în zona de hiperpolarizare explică propagarea unidirecţională a potenţialului de acţiune în cursul stimulării magnetice. Direcţia de propagare a impulsului electric depinde de direcţia curentului din bobina de stimulare (Basser şi Roth, 2000). Metode de stimulare magnetică a fibrelor nervoase periferice a) Stimulare magnetică cu o bobină circulară (cu o buclă): reprezintă cea mai simplă modalitate de stimulare ce utilizează câmpul electric indus pentru a genera un potenţial de acţiune la nivelul unei fibre nervoase periferice. Bobina este astfel amplasată încât fibra nervoasă să se alinieze dedesubtul unei margini a acesteia (paralelă cu axa x). Zona negativă indică locul unde nervul va fi maxim depolarizat, iar zona pozitivă pe cel de maximă hiperpolarizare (Figura 4). Fig. 4 Funcţia de activare în timpul stimulării magnetice - cercul boldat reprezintă bobina şi sensul curentului, iar linia întreruptă reprezintă fibra nervoasă (adaptare după Roth şi Basser, 1990). Funcţia de activare a câmpului electric indus este derivata spaţială pe direcţia x (Roth şi Basser, 1990). Cunoaşterea distribuţiei spaţiale a funcţiei de activare este deosebit de importantă pentru stimularea magnetică a fibrelor nervoase, precum şi a stabilirii locului stimulării, a poziţiei şi a orientării bobinei (Figura 5). Fig. 5 Derivata câmpului electric după direcţia x (adaptare după Roth şi Basser, 1990). Există şi alţi factori ce influenţează producerea potenţialelor de acţiune prin stimulare magnetică, astfel: forma, amplitudinea şi durata pulsului de curent ce generează câmpurile magnetice variabile. 155

26 Stelian Butariu et al. b) Stimulare magnetică cu bobină în formă de 8 (cu două bucle): pe măsură ce numărul de bucle ale bobinei creşte, se îmbunătăţeşte şi focalizarea stimulării (Pleşa ş.c., 2005). Bobina în formă de 8 prezintă două bucle adiacente, iar stimularea magnetică se realizează la locul de contact al marginilor celor două bucle (Figura 6): Fig. 6 Derivata spaţială a câmpului electric indus pentru o bobină în formă de 8 (adaptare după Maccabee ş.c., 1993). Avantajul stimulării magnetice cu această bobină este că focalizarea câmpului electric indus are loc la unirea celor două bucle şi astfel locul excitării poate fi mai uşor stabilit. c) Stimularea magnetică prin canale multiple: foloseşte bobine multiple pentru stimulare, aranjate într-o reţea dreptunghiulară, ce se plasează deasupra extremităţii distale a segmentului ce urmează a fi stimulat (Ruohonen ş.c., 1999). Schimbând sensul curentului, individual în fiecare dintre cele 48 de bobine, locul maximei excitaţii poate fi schimbat electronic, fără să fie mişcată suprafaţa bobinelor. Prin acest model s-a încercat o simulare a funcţiei activatoare produsă prin stimulare electrică funcţională. Cu unele limitări, acest lucru ilustrează faptul că folosind un număr mare de mici bobine, se poate produce un câmp de stimulare ca şi la stimularea electrică. Nefiind invazivă, cu o mare selectivitate şi control al stimulării, terapia prin câmpuri magnetice poate fi o metodă alternativă în recuperarea mişcărilor, în tratamentul pacienţilor cu afecţiuni neuromusculare şi leziuni de nerv periferic. Acţiunea câmpurilor magnetice pulsatile asupra structurilor biologice este mult mai complexă, iar mecanismele prin care acestea acţionează sunt în parte necunoscute. Pe lângă efectul de excitare a ţesutului neuromuscular, câmpurile magnetice pulsatile sunt utilizate în recuperarea posttraumatică pentru efectul analgetic, antiflogistic, trofic, spasmolitic şi de miorelaxare, vasodilataţie şi antiedematos (Chvojka, 1993, 2000). Astfel, terapia prin câmpuri magnetice pulsatile poate completa arsenalul terapeutic folosit de medicina sportivă. În medicina sportivă, ca metodă complementară de tratament, stimularea magnetică periferică poate fi utilizată în afecţiunile neuromusculare asociate traumatismelor sportive, atât pentru efectul său de excitare al celulelor nervoase, dar şi pentru cel de accelerare al regenerării şi vindecării leziunilor de ţesuturi moi, ligamente, tendoane, leziunilor osoase, de scădere a contracturii musculare şi reducere a durerii (Spodaryk, 2002). Mecanismele de acţiune sunt complexe: vasodilataţie, creşterea presiunii parţiale a oxigenului, activarea metabolismului la nivel de celulă. Cele mai obişnuite traumatisme sportive care pot beneficia de terapie prin câmpuri magnetice sunt: luxaţiile de pumn în tenis, luxaţiile de umăr în canotaj, luxaţiile de gleznă în baschet, handbal, leziunile de menisc şi de ligamente încrucişate la genunchi (Currier ş.c., 1993) în fotbal şi schi, tendinite (coiful rotatorilor, ahiliană), fracturi (Pilla, 2006) de claviculă, gleznă, tibia, femur, coloană. Concluzii 1. Stimularea magnetică a fibrelor nervoase periferice este posibilă, iar obţinerea potenţialelor de acţiune folosind inducţia electromagnetică a fost demonstrată. Este nevoie de o tehnologie adecvată, dar şi de complexe cunoştinţe teoretice şi practice. 2. O serie de factori ce intervin în mecanismul stimulării magnetice a nervilor periferici, fac ca această metodă să nu cunoască o largă utilizare: tehnologie complexă, dificultatea de a focaliza activarea şi a obţine un răspuns maxim motor, parametrii variabili dependenţi de forma bobinei, de proprietăţile tehnice ale acesteia, de cunoştinţele celui ce execută manevra, precum şi un grad insuficient de reproductibilitate şi control al stimulării. Cu toate acestea, considerăm că stimularea magnetică a sistemului nervos periferic este o opţiune care trebuie să fie luată în considerare la pacienţii cu tulburări de sensibilitate, deoarece lipsa senzaţiei de durere în timpul stimulării magnetice îi conferă o mare tolerabilitate. De asemenea, lipsa contactului direct cu tegumentul, ar putea face ca metoda să poată fi aplicată la pacienţii cu tulburări neuromotorii şi leziuni tegumentare sau de ţesuturi moi, la care metodele electrice clasice nu se pot aplica. 3. Urmează ca studiile clinice ulterioare să arate dacă această metodă este similară sau superioară altor metode clasice în stimularea fibrelor nervoase periferice. 4. În medicina sportivă este o metodă utilă de recuperare, alături de celelalte metode fizio-kinetice, datorită mecanismelor multiple prin care acţionează în leziunile posttraumatice rezultate din activitatea sportivă. Efectele benefice ale terapiei prin câmpuri magnetice pulsatile scurtează perioada de recuperare şi conferă satisfacţie pacienţilor prin lipsa durerilor în timpul tratamentului. Conflicte de interese Nimic de declarat. Precizări Articolul reprezintă aspectele de fundamentare teoretică bazate pe teza de doctorat a primului autor. Bibliografie Basser PJ, Roth BJ. New currents in Electrical Stimulation of Excitable Tissues. Annu. Rev. Biomed. Eng. 2000; 2: Basser PJ, Roth BJ. Stimulation of a myelinated nerve axon by electromagnetic induction. Medical & Biological Engineering 156

27 Bazele teoretice ale stimulării magnetice & Computing 1991; 29: Chvojka J. Magnetoterapie v klinické praxi. Městec Králové, Chvojka J. Magnetoterapie v teorii a praxi. Praha: Profesional Publishing, Currier DP, Ray MJ, Nyland J, Rooney JG, Noteboom JT, Kellogg R. Effects of Electrical and Electromagnetic Stimulation after Anterior Cruciate Ligament Reconstruction. JOSPT 1993; 17 (4): Krasteva VTZ, Papazov SP, Daskalov IK. Peripheral nerve magnetic stimulation: influence of tissue non-homogeneity. BioMedical Engineering OnLine 2003; 2:19. Maccabee PJ, Amassian VE, Eberle LP, Cracco RQ. Magnetic coil stimulation of straight and bent amphibian and mammalian peripheral nerve in vitro: locus of excitation. Journal of Physiology 1993; 460: Maccabee PJ, Nagarajan SS, Amassian VE, Durand DM, Szabo AZ, Ahad AB, Cracco Q, Lai KS Eberle LP. Influence of pulse sequence, polarity and amplitude on magnetic stimulation of human and porcine peripheral nerve. The Journal of Physiology 1998; 513 (2): Malmivuo J, Plonsey R. Bioelectromagnetism. Principles and Applications of Bioelectric and Biomagnetic Fields. Oxford University Press, Pilla A A. Mechanisms and therapeutic applications of timevarying and static magnetic fields. In: Handbook of Biological Effects of Electromagnetic Fields, 3 rd Edition. Barnes F, Greenebaum B, eds, CRC Press, Pleşa M, Creţ L, Ciupa RV, Creţu T, Răcăşan A, Răcăşan C. Asupra determinării distribuţiei spaţiale şi temporale a câmpului electric indus în ţesutul uman prin stimulare magnetică. Timişoara, The 6 th International Power Systems Conference, 2005 Roth BJ, Basser PJ. A Model of the Stimulation of a Nerve Fiber by Electromagnetic Induction. Ieee Transactions On Biomedical Engineering, 1990; 37 (6): Roth BJ, WiksWo JP. The magnetic field of a single axon A comparison of Theory and Experiment. Biophysical Journal, 1985; 48: Ruohonen J, Ravazzani P, Grandori F, Ilmoniemi RJ. Theory of Multichannel Magnetic Stimulation: Toward Functional Neuromuscular Rehabilitation. Ieee Transactions on Biomedical Engineering; 1999; 46 (6): Spodaryk K.The effect of extremely weak pulsed electromagnetic field treatments upon signs and symptoms of delayed onset of muscle soreness; a placebo controlled clinical double blind study. Medicina Sportiva, 2002; 6 (EEI): E19-E25. Tuday EC, Olree KS and Horch KW. Differential activation of nerve fibers with magnetic stimulation on humans. BMC Neuroscience 2006; 7:

28 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Metodologia exerciţiului fizic la vârstnici Exercise methodology in the elderly Elena Gheorghina Butariu 1, Lavinia Noveanu 2, Minodora Andor 2, Stelian Butariu 1, Georgeta Mihalaş 2 1 Cabinetul Medical Physiodinamic Fizioterapie şi Recuperare Medicalǎ, Băile Calacea, Carani, jud. Timiş 2 Universitatea de Medicină şi Farmacie Victor Babeş Timişoara Rezumat Îmbătrânirea antrenează o serie de modificări morfologice şi funcţionale ale organismului, cu repercusiuni importante asupra stării de sănătate şi calităţii vieţii. În cazul vârstnicilor (65-75 ani), practicarea exerciţiului fizic asigură creşterea capacităţii funcţionale, previne osteoporoza, bolile cardiovasculare, diabetul, obezitatea şi depresia, ameliorează echilibrul şi coordonarea neuromusculară. Programul de exerciţii fizice la vârstnic trebuie început cât mai precoce, înainte de instalarea decondiţionării fizice. Acesta presupune evaluarea iniţială a statusului clinico funcţional, prin teste de efort şi apoi stabilirea combinaţiilor adecvate de exerciţii pentru creşterea rezistenţei (anduranţei) şi forţei musculare, pentru refacerea echilibrului şi a mobilităţii articulare. Se recomandă, în medie, 3 şedinţe de exerciţii fizice pe săptămână, la un nivel moderat de intensitate (frecvenţă cardiacă 60-70% din frecvenţa maximă sau cotaţie pe scara Borg de percepţie a efortului fizic), cu o durată a efortului de minute/şedinţă sau 10 minute de 3 ori/zi. Cuvinte cheie: vârstnic, exerciţiu fizic, capacitate funcţională. Abstract Aging drives several morphologic and functional changes in the organism, with important consequences on health state and quality of life. In the elderly (65-75 years old), practicing physical exercise assures an increase of the functional capacity, prevents osteoporosis, cardiovascular diseases, diabetes, obesity and depression, improves the equilibrium and neuromuscular co-ordination.physical training in the elderly should start as early as possible, before the physical status deteriorates. This assumes an initial evaluation of the clinical-functional status by exercise tests and the set of adequate combination of exercise for increasing the resistance (endurance) and muscular force and, for the equilibrium and joint mobility restoration. An average of 3 sessions of physical training per week is recommended, at a moderate intensity level (heart rate of 60-70% of the maximal rate or a score of on the Borg scale for subjective perception of exercise), with a duration of minutes per session or 10 minutes three times a day. Keywords: elderly, exercise, functional capacity. Consideraţii generale Procesul de îmbătrânire cuprinde două perioade principale, de presenilitate (între 50 şi 65 ani) şi respectiv de senilitate (între 65 şi peste 85 ani). Cea de a doua perioadă cuprinde, la rândul său, etapa de vârstnic (între 65 şi 75 de ani), de bătrân (între 75 şi 85 de ani), respectiv de longeviv (peste 85 de ani). Dacă vârsta este principalul factor de risc pentru majoritatea bolilor grave, activitatea fizică este factorul cu rol determinant în menţinerea cât mai îndelungată a unui status funcţional (fitness) optim, precum şi în prevenirea/ ameliorarea majorităţii bolilor cronice la persoanele în vârstă (Bălăceanu-Stolnici, 1998). Modificări la nivelul sistemului cardiovascular Scăderea frecvenţei cardiace maxime, diminuarea contractilităţii miocardice (a volumului sistolic maxim) şi Primit la redacţie: 5 februarie 2009 Acceptat spre publicare: 20 martie 2009 Adresa: Cabinet Medical Physiodinamic - Băile Calacea, Of. Poştal Carani, Jud Timiş physiodinamic@yahoo.com a capacităţii ţesuturilor de a extrage oxigenul din sânge, determină o scădere importantă a consumului maxim de oxigen (VO 2 max), parametru determinant al capacităţii individului de a presta efort fizic (Borza ş.c, 2006; Ferrari ş.c., 2003). Modificări la nivelul sistemului respirator Dilataţia alveolară, lărgirea spaţiilor aeriene, scăderea suprafeţei de schimb alveolare, cu alterarea schimburilor gazoase sunt caracteristice apariţiei emfizemului senil (creşterea volumului rezidual şi a capacităţii reziduale funcţionale) (Rodriquez-Roisin ş.c., 1999). Scăderea complianţei toracelui şi a forţei muşchilor respiratori determină scăderea capacităţii vitale şi a volumul expirator maxim per secundă (Rodriquez-Roisin ş.c., 1999). Perturbarea ventilaţiei, respectiv a fluxurilor pumonare, se datorează compresiunii căilor respirtaorii mici. Volumul expirator maxim pe secundă scade liniar cu 24 ml/an, iar capacitatea vitală scade cu 21 ml/an odată cu înaintarea în vârstă. Rezistenţa la flux în expirul forţat creşte, ceea ce duce la scăderea debitelor maxime şi a volumului expirator forţat (Mavritsakis ş.c., 2008). Datorită acestor modificări, funcţia respiratorie la 158

29 Metodologia exerciţiului fizic la vârstnici vârstnici este mai puţin eficientă decât la tineri. Astfel, vârstnicii sunt capabili să întreţină un schimb de gaze adecvat atât în repaus, cât şi în timpul activităţilor zilnice, dar depun un efort de adaptare mai mare în timpul exerciţiilor fizice intense (Rodriquez-Roisin ş.c., 1999; Beers ş.c., 2005b). Modificări la nivelul sistemului osos Între 40 şi 50 de ani, densitatea minerală osoasă începe să scadă progresiv pe seama modificărilor osoase endostale (corticale şi trabeculare), determinate de amplificarea remodelării osoase odată cu înaintarea în vârstă (Sieck, 2003; Seeman, 2002). Pierderea osoasă, care se produce ca parte a îmbătrânirii normale, se realizează printr-un mecanism rapid şi unul lent, cu trăsături clinice şi fiziologice distincte. Mecanismul rapid afectează de obicei femeile după menopauză (pierdere osoasă menopauzală). Hormonii sexuali feminini protejează osul, atât prin reglarea metabolismului osteoclastelor şi a osteoblastelor, cât şi prin inhibarea producţiei de citokine (IL-1, IL 6, TNF α), care stimulează proliferarea osteoclastelor. Scăderea bruscă a hormonilor sexuali întârzie apoptoza osteoclastelor, promovând-o pe cea a osteoblastelor şi creşte producţia citokinelor menţionate, amplificând astfel resorbţia osoasă (Seeman, 2002). Mecanismul lent afectează atât femeile, cât şi bărbaţii, după vârsta de ani (pierdere osoasă de senescenţă) şi se produce, în principal, prin scăderea formării osoase ca urmare a deficitului de vitamină D (Beers ş.c., 2005a). La femei, cele două mecanisme se pot suprapune şi devin dificil de diferenţiat. Inactivitatea şi reducerea solicitării mecanice, malabsorbţia şi hiperparatiroidismul secundar, au de asemenea un rol important, pierderea de masă osoasă fiind de obicei multifactorială. Accelerarea pierderii de masă osoasă împreună cu deteriorarea microarhitecturii osoase devin la un moment dat patologice, determinând instalarea osteoporozei cu consecinţele ei: fragilitate osoasă crescută, cu risc crescut de fracturi, modificarea curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale, dureri cronice etc. Modificări la nivelul cartilajelor articulare La nivelul cartilajului articular, schimbările biochimice legate de vârstă se corelează puţin cu prezenţa bolii articulare. Cartilajul articular scade în grosime, probabil prin deshidratare, iar cristalele de pirofosfat de calciu tind să se depună în jurul condrocitelor, determinând o incidenţă crescută a condrocalcinozei. De asemenea, numărul condrocitelor care controlează compoziţia şi organizarea matricei extracelulare, descreşte lent. Cantitatea de colagen din cartilaj nu se modifică prea mult, dar colagenul îşi pierde elasticitatea (devine mai rigid) şi devine tot mai puţin rezistent la solicitările mecanice (Beers ş.c., 2005a). Modificări la nivelul ţesutului conjunctiv Fibroblaştii sunt responsabili de creşterea şi regenerarea ţesutului conjunctiv care intră în alcătuirea majorităţii tendoanelor şi ligamentelor. Capacitatea proliferativă şi activitatea de sinteză a fibroblaştilor descreşte odată cu înaintarea în vârstă. Prin diminuarea extensibilităţii, elasticităţii şi a capacităţii regenerative apare o creştere a predispoziţiei la rupturi, precum şi o creştere a duratei necesare vindecării. Modificări la nivelul sistemului muscular scheletic La vârstnici, numărul şi mărimea fibrelor musculare scade progresiv, rezultând o scădere a masei musculare scheletice, proces denumit sarcopenie (Beers ş.c., 2005a; Beers ş.c., 2005b). Scăderea masei musculare la vârstnici este asociată cu o creştere a procentului de ţesut adipos (Gersten, 1991). Dacă la adultul tânăr sănătos, 30% din greutatea corpului este reprezentată de muşchi, 20% de ţesut adipos şi 10% de masa osoasă, în jurul vârstei de 75 de ani se pierde 50% din masa musculară, astfel că doar 15% din greutatea corpului este reprezentată de muşchi, în timp ce ţesutul adipos reprezintă 40%, iar ţesutul osos 8% (Beers ş.c., 2005a; Beers ş.c., 2005b). Factorii dependenţi de vârstă şi asociaţi, în principal, cu sedentarismul, care contribuie la apariţia sarcopeniei sunt pierderea de unităţi motorii şi reducerea sintezei de proteine musculare (Doherty, 2003). În unele cazuri intervine şi deficienţa relativă în hormoni anabolici, cum ar fi hormonul de creştere, factorul de creştere insulin like, testosteronul şi dehidroepiandrosteronul (Beers ş.c., 2005b; Silver şi DeVore, 2003). La adulţii tineri, exerciţiile fizice, îndeosebi cele de anduranţă, cresc semnificativ nivelul hormonului de creştere şi a factorului de creştere insulinlike, în timp ce la bătrâni această creştere este mult atenuată. Modificările în balanţa energetică a organismului, asociate cu alterarea metabolismului muscular şi declinul activităţii fizice, sunt de asemenea implicate în apariţia sarcopeniei. Rata metabolismului bazal scade cu vârsta, dar nu se ştie cu precizie dacă aceasta se datorează numai alterărilor în metabolismul muscular sau şi schimbărilor survenite în termogeneza adaptativă (Morley şi Wilson, 2003). Numărul de fibre musculare rapide sau de tip II ( fastglycolitic fibers ), cu forţă şi viteză de contracţie crescute, scade semnificativ comparativ cu numărul de fibre musculare lente sau de tip I ( slow oxidative fibers ), cu forţă şi viteza de contracţie scăzute, dar cu un rol important în menţinerea posturii şi în realizarea exerciţiilor lente, ritmice, de anduranţă (Beers ş.c, 2005a; Gersten, 1991). Deşi forţa maximă de contracţie izometrică descreşte cu ~20% în jurul vârstei de 50 de ani şi cu ~50% în jurul vârstei de 70 de ani, vârstnicii sănătoşi pot să urce scările, să se ridice dintr-o poziţie ghemuită, să meargă de a lungul unei linii drepte, să sară pe un picior şi să performeze activităţile tipice ale vieţii de zi cu zi ( activities of daily living sau ADL-urile). Persoanele cu mobilitate redusă, în special cele cu boli acute sau cele imobilizate la pat, pierd mai rapid masă şi forţă musculară. Rata pierderii, care poate depăşi 1,5% din masa musculară/zi, este mai mare la muşchii antigravitaţionali, esenţiali pentru desfăşurarea ADL-urilor. Pentru 1 zi de repaus absolut la pat sunt necesare mai mult de 2 săptămâni de recuperare a funcţiei de bază (Beers ş.c., 2005a). Beneficiile exerciţiului fizic la vârstnici Beneficiile directe: - ameliorarea unor factori fizici şi fiziologici, ca forţa şi rezistenţa musculară, capacitatea de efort aerobă şi 159

30 Elena Gheorghina Butariu et al. densitatea minerală osoasă; - creşterea capacităţii funcţionale şi implicit a calităţii vieţii; - ameliorarea echilibrului şi a coordonării neuromusculare, cu prevenirea căderilor şi a consecinţelor acestora; - prevenirea şi tratamentul afecţiunilor cardiovasculare (boala coronariană, hipertensiune arterială) prin reducerea valorilor tensiunii arteriale de repaus, reducerea nivelului de trigliceride şi creşterea nivelului de HDL colesterol; - creşterea sensibilităţii la insulină şi a toleranţei la glucoză în cazul subiecţilor diabetici; - reducerea obezităţii prin echilibrarea balanţei energetice a organismului; - profilaxia osteoporozei; - ameliorarea stărilor depresive prin inducerea unei stări de bine; - scăderea mortalităţii generale şi specifice. Beneficii indirecte: - interacţiune socială; - promovarea stării de bine; - ameliorarea calităţii somnului. Metodologia exerciţiului fizic la vârstnici Consideraţii generale Deşi există o serie de indicaţii generale atunci când prescriem un exerciţiu fizic, este foarte important, în cazul vârstnicilor, a se face evaluarea iniţială a statusului clinicofuncţional, care va condiţiona adaptarea individuală la exerciţiul fizic (Gersten, 1991; Sbenghe, 1996). Programul de exerciţii fizice trebuie început precoce, înainte de instalarea sindromului de imobilizare care induce decondiţionarea. În acest caz, kinetoterapia trebuie să fie mai mult funcţională decât analitică, având ca obiective de bază refacerea gestualităţii uzuale şi obţinerea unui bun echilibru în timpul mersului. Dozarea exerciţiului fizic În general, se recomandă exerciţii cu un nivel moderat de intensitate. Aceasta poate fi monitorizată pentru un nivel al frecvenţei cardiace de 60-79% din frecvenţa maximă şi pentru o tensiune arterialǎ sub valorile de alarmă (Beers ş.c., 2005a; Gersten, 1991). Durata efortului continuu nu va depăşi de minute. Se preferă durate scurte de efort, care să alterneze cu pauze având aceeaşi durată. Există pacienţi care nu pot efectua eforturi cu durata de 30 de minute. În acest caz, pacienţii pot să cumuleze acest interval de efort exersând de 3x/zi câte 10 minute, cu aceleaşi beneficii. Între intensitatea efortului şi durata lui va fi menţinut un raport invers proporţional. Ritmul exerciţiilor este variabil în funcţie de pacient, obiectivul urmărit şi tipul exerciţiului de antrenament. Acest ritm este în medie de 3x/săptămână şi maxim de 5x/ săptămână. Progresivitatea exerciţiilor trebuie să fie foarte lentă. Acestea trebuie începute la un nivel scăzut de intensitate, pentru o scurtă perioadă de timp, apoi pot fi crescute gradat până la nivelul recomandat de intensitate. Un program poate începe, de exemplu, alternând 2-3 minute de activitate cu 2-3 minute de repaus, pe o perioadă de 15 minute. La pacienţii decondiţionaţi, chiar nivele mai scăzute ale intensităţii exerciţiilor pot creşte statusul funcţional al organismului (fitness-ul). Pacienţii, care au întrerupt programul de exerciţii timp de mai multe săptămâni, trebuie să înceapă exerciţiile la jumătate din nivelul de intensitate avut anterior, crescând apoi treptat intensitatea lor. Inactivitatea prelungită (în special repausul la pat), este total contraindicată în perioadele de convalescenţă, aceasta determinând alterări ale performanţelor musculare şi ale fitness-ului cardiorespirator (Beers ş.c., 2005b; Gersten, 1991). Testarea preefort Înaintea începerii programului de exerciţii, este indicată testarea toleranţei la efort a vârstnicului (chiar şi la cei aparent sănătoşi), prin teste similare utilizate în cazul bolnavilor cardiaci sau cu bronhopneumopatii. Aprecierea statusului funcţional ne ajută să stabilim nivelul de intensitate la care pot să se desfăşoare exerciţiile fizice. În acest scop, pot fi utilizate diverse teste clinice, a căror valoare interpretativă şi complexitate este variabilă. Dintre acestea, menţionăm: testul urcatului scărilor, testul de mers de 6 minute, testul de mers înainte înapoi, testul de 1 milă, testul la covor rulant, la stepper etc. Testul de mers de 6 minute (six-minute walk test, 6MWT) este destul de bine tolerat şi uşor de realizat la vârstnici. Acest test măsoară distanţa pe care o poate parcurge subiectul mergând pe o suprafaţă plată, tare, timp de 6 minute. Evaluează răspunsul global şi integrat al tuturor sistemelor implicate în efortul fizic (funcţia cardio-respiratorie, circulaţia periferică, activitatea neuro musculară), dar fără să ofere informaţii specifice. În general, subiecţii realizează acest test la un nivel submaximal al capacităţii lor funcţionale, nivel la care se realizează majoritatea activităţilor zilnice (ADL urile). De aceea, acest test reflectă mult mai bine posibilitatea executării ADL urilor de către vârstnici, comparativ cu alte teste similare (***, 2002). Contraindicaţiile exerciţiilor fizice Deşi bolile cronice (în special afecţiunile cardiovasculare, diabetul zaharat, reumatismele degenerative etc.) sunt frecvente la această vârstă, ele nu reprezintă o contraindicaţie majoră în efectuarea exerciţiilor fizice. Dimpotrivă, alegerea unui program de exerciţii adecvat, la un nivel de intensitate corespunzător statusului funcţional, poate aduce beneficii reale în ameliorarea calităţii vieţii acestor persoane. Activitatea fizică este total contraindicată la vârstnicii aflaţi în situaţii medicale considerate instabile, cum ar fi: angina pectorală instabilă, insuficienţa cardiacă decompensată, aritmiile necontrolate, stenoza aortică simptomatică severă, cardiomiopatia hipertrofică, hipertensiunea pulmonară severă, tensiunea sistolică în repaus > 200 mm Hg, tensiunea diastolică în repaus >110 mm Hg, pericardita sau miocardita acută, anevrismul disecant, tromboflebita, embolia sistemică sau pulmonară recentă. Tipurile de exerciţii fizice Se folosesc diverse combinaţii a patru tipuri de exerciţii: pentru creşterea rezistenţei (anduranţei), creşterea forţei musculare, pentru refacerea echilibrului şi respectiv a mobilităţii (flexibilităţii articulare). 160

31 Metodologia exerciţiului fizic la vârstnici Pentru a creşte complianţa pacientului faţă de programul de exerciţii, este bine ca acesta să fie lăsat să-şi aleagă tipul de activitate pe care o preferă (unii preferă să exerseze la sală, alţii să integreze exerciţiile în cadrul activităţilor zilnice; unii preferă să lucreze singuri, alţii în grup; unii preferă să reia aceleaşi exerciţii zilnic, pe când alţii aleg variaţia, etc). Poziţiile de start ale exerciţiilor trebuie să fie cât mai stabile (datorită tulburărilor de echilibru existente la vârstnici), evitându-se astfel riscul de cădere. a) Exerciţii de refacere a rezistenţei (anduranţei) Exerciţiile de anduranţă, cum ar fi mersul, ciclismul, dansul, înotul, exerciţiile aerobice cu impact scăzut, au cele mai importante beneficii asupra sănătăţii vârstnicilor. Acestea ameliorează calitatea vieţii persoanelor vârstnice, scăzând totodată riscul de apariţie a bolilor cardiovasculare şi metabolice (diabet zaharat, obezitate). Jogging-ul nu este potrivit pentru persoanele în vârstă. În schimb, mersul este cel mai comun exerciţiu. Studii recente au arătat că rata mortalităţii s-a redus cu 50% la persoanele care au parcurs în medie > 3,2 km/zi. În timpul exerciţiilor de anduranţă există un risc crescut pentru accidente şi de aceea ele trebuie atent monitorizate. Pentru ca aceste exerciţii să fie eficiente, ele trebuie să fie efectuate la un nivel mediu de intensitate. Cea mai utilizată metodă de monitorizare a nivelului efortului fizic este cea care foloseşte frecvenţa cardiacă ţintă. Aceasta este stabilită în urma unui test de toleranţă la efort. În timpul exerciţiilor de intensitate moderată, frecvenţa cardiacă trebuie să fie între 60-79% din frecvenţa cardiacă maximală determinată prin testul de efort (de exemplu, pentru o frecvenţă maximă de 150 b/min, un efort de intensitate moderată corespunde unei frecvenţe cardiace cuprinsă între 90 şi 120 b/min). Dacă nu este posibilă efectuarea unui test de efort, frecvenţa cardiacă maximală se poate stabili cu ajutorul formulei: 220 vârsta (de exemplu, pentru un pacient de 70 de ani, frecvenţa cardiacă maximală va fi de 150 b/min) (Beers ş.c., 2005a; Gersten, 1991). O altă metodă de monitorizare a nivelului de intensitate al exerciţiului, este metoda percepţiei efortului fizic (RPE = rating of perceived exertion). Cea mai frecvent utilizată este scala lui Borg. Există 2 tipuri de scale: scala în 15 puncte (6-20) şi scala în 9 puncte (1-10). Conform acestei scale, efortul fizic poate fi perceput în funcţie de încadrarea subiectivă într-una dintre cotaţiile scalei (Tabelul I). Astfel, cotaţia 6 ar fi echivalentă cu a şedea pe scaun, nefăcând nimic altceva, cotaţia 9 ar echivala cu o plimbare uşoară, cotaţia 13 cu un exerciţiu fizic intens, ritmic, iar cotaţiile cu cel mai greu exerciţiu efectuat vreodată. Numeroase studii au arătat că există o corelaţie strânsă între cotaţiile scalei Borg şi diferite măsurători fiziologice ale intensităţii efortului, cum sunt: frecvenţa cardiacă, nivelul sanguin al lactatului, consumul maxim de oxigen, ventilaţia pulmonară şi frecvenţa respiratorie. Tocmai de aceea, această scală poate fi utilizată cu încredere pentru măsurarea nivelului de intensitate al exerciţiului fizic (Chen ş.c., 2002). Luând ca punct de reper această scală, rezultă că pentru a creşte nivelul de anduranţă, respectiv capacitatea aerobică, subiecţii trebuie să perceapă efortul ca având intensitatea corespunzătoare gradaţiei (efort moderat). Progresia exerciţiilor de rezistenţă poate varia de la un subiect la altul în funcţie de evoluţia pe parcurs a nivelului de fitness, regula de bază fiind creşterea iniţială a duratei efortului fizic, urmată de creşterea în intensitate a acestuia. Tabelul I. Scara Borg de percepţie a efortului fizic. Cotaţia Cum este perceput efortul 6 7 Foarte, foarte uşor 8 9 Foarte uşor Relativ uşor Relativ greu Greu Foarte greu Foarte, foarte greu 20 Epuizant (sursa: Borg, 1998). b) Exerciţii de refacere a forţei musculare Antrenarea forţei musculare poate creşte densitatea minerală osoasă, masa musculară, forţa, echilibrul şi chiar întregul nivel al activităţii fizice. Exerciţiile izometrice nu sunt proscrise, dar nici nu sunt preferate datorită efectului lor negativ asupra tensiunii arteriale. Pentru creşterea forţei musculare se preferă exerciţii dinamice (izotone) asociate, în mai mică măsură, cu cele de rezistenţă. În timpul executării lor subiectul este instruit să-şi coordoneze respiraţia pentru a evita manevra Valsalva. Subiectul trebuie să expire pe parcursul împingerii sau ridicării greutăţii şi să inspire pe parcursul mişcării de revenire. Pentru vârstnici se recomandă ca exerciţiile pentru forţă musculară să aibă o frecvenţă de minim 2x/săptămână, iar aceeaşi grupă musculară să fie exersată cel mai frecvent la un interval de o zi. Raportându-ne la scala Borg, de percepţie a nivelului intensităţii exerciţiului fizic, exerciţiile de forţă sunt eficiente dacă corespund unui nivel de efort greu foarte greu, corespunzător cotaţiilor Programele de exerciţii cu intensitate mare sunt cele care determină cele mai mari câştiguri în forţa musculară. Se pot utiliza aparatele multifuncţionale din sălile de fitness, atât cu greutăţi, dar mai ales cele pe bază de presiune hidraulică. Acestea din urmă sunt de preferat deoarece rezistenţa poate fi setată la un nivel mai coborât şi poate fi crescută în intervale mai mici. Pentru un program eficient, rezistenţa ar trebui setată la 60-80% din nivelul maxim (greutatea maximă pe care subiectul poate să o ridice dintro dată). În mod uzual se efectuează 2 seturi a 10 repetiţii la 8-10 aparate. Câştigul de forţă musculară poate fi între 30 şi 150% în timpul primului an de exerciţii, incluzând şi hipertrofia musculară. S-a constatat că răspunsul fiziologic al persoanelor în vârstă antrenate este similar cu cel al persoanelor tinere (Gersten, 1991; Tanaka şi Seals, 2003). Programele de exerciţii cu intensitate moderată (40% din rezistenţa maximă), recomandate la pacienţii mai slăbiţi, menţin forţa musculară sau chiar o cresc cu

32 Elena Gheorghina Butariu et al. 20% de a lungul a câtorva luni. Aceste programe includ exerciţii care folosesc greutăţi sub formă de manşete la nivelul pumnului sau a gleznei, gantere, elastice cu diferite rezistenţe, tuburi elastice de diferite grosimi, etc. Progresia exerciţiilor de forţă se realizează în momentul în care greutatea, care iniţial putea fi ridicată cu efort de 10 ori, este ridicată de peste 15 ori, moment în care aceasta nu mai reprezintă un stimul adecvat pentru muşchi şi trebuie crescută. În cazul în care nu avem de-a face cu un deficit de forţă segmentară, determinat de o boală sau o sechelă posttraumatică, dar este vorba despre procese hipotonice şi hipotrofice generale, secundare imobilităţii de vârstă sau unor boli limitatoare ale activităţii fizice (insuficienţă cardiacă sau respiratorie, boală coronariană, etc), nu se recurge la exerciţii izometrice pentru creşterea forţei musculare. Se preferă în aceste cazuri activităţi de terapie ocupaţională, cu gestică repetitivă frecventă, care necesită contracţii musculare la nivelul de forţă al pacientului, urmată de creşterea treptată şi lentă a acestui nivel (Sbenghe, 1996). c) Exerciţii de refacere a amplitudinii mişcării articulare Limitările de mobilitate articulară încep încă de la vârsta medie, accentuându-se cu trecerea anilor. Procesul este determinat de scurtările adaptative ale ţesutului moale periarticular prin nefolosire îndelungată la valorile maxime de amplitudine. De aceea, la vârstnici, sunt foarte importante exerciţiile de stretching articular. Streching-ul este recomandat după exerciţiile de anduranţă şi tonifiere musculară, când muşchii sunt încălziţi. Sunt suficiente 2-3 întinderi/zi pentru fiecare articulaţie, cu menţinerea acesteia timp de sec. Exerciţiile pentru creşterea mobilităţii articulare pot fi active pentru pacienţii la care nu au nevoie de asistenţă şi activ asistate sau pasive pentru pacienţii la care musculatura este prea slăbită, dar care nu prezintă discomfort în timpul mişcărilor articulare. Se evită mobilizările intempestive şi întinderile brutale, deoarece datorită fragilităţii ţesuturilor vârstnicului şi a elasticităţii scăzute, sunt posibile rupturi de fibre conjunctive. Nu se depăşeşte niciodată nivelul la care apare durerea. Există şi pericolul fracturilor pe fond de osteoporoză marcată sau pe fond de os patologic. Exerciţiile de flexibilitate sunt de obicei de intensitate joasă. În performarea lor nu contează recomandarea de 30 min/zi făcută pentru exerciţiile de intensitate moderată. Cele mai recomandate exerciţii de remobilizare articulară sunt cele realizate prin terapie ocupaţională. Activităţile ocupaţionale trebuie atent selectate, pentru a solicita articulaţia şi mişcarea limitată. Mişcarea activă din articulaţie nu este un exerciţiu analitic, ci unul complex, care se execută în cadrul unui întreg lanţ kinetic. d) Exerciţii pentru antrenarea echilibrului Sunt indicate la toţi vârstnicii, dar mai ales la cei care prezintă un risc crescut de cădere. În urma unui program adecvat, riscul de cădere poate fi scăzut cu 10-15% (Haner ş.c., 2001). Exerciţiile se fac în mod gradat. Se începe cu exerciţii simple mers/mobilizare, cu sprijinul ambelor mâini pe o bară/masă, apoi sprijin numai cu o mână sau cu un deget. Se trece apoi la exerciţii fără sprijin, cu ochii deschişi, cu ochii închişi, apoi la exerciţii cu reducerea treptată a poligonului de susţinere. În performarea acestor exerciţii nu se ţine cont de recomandarea de 30 min/zi făcută pentru exerciţiile de intensitate moderată. Orice exerciţiu ce realizează creşteri de forţă la nivelul musculaturii trenului inferior, ameliorează automat şi echilibrul. În acest scop se recomandă antrenarea flexorilor, extensorilor şi abductorilor şoldului, a flexorilor şi extensorilor genunchiului şi a flexorilor plantari. Pentru antrenarea echilibrului se pot folosi cu rezultate foarte bune şi alte metodologii, ca de exemplu Tai chi-ul, care cuprinde o varietate de exerciţii ce implică secvenţe de mişcări folosite iniţial în artele marţiale. Concluzii 1. Pentru creşterea capacităţii funcţionale a vârstnicilor programul exerciţiilor fizice trebuie început cât mai precoce, înainte de instalarea decondiţionării fizice. 2. După evaluarea statusului clinico-funcţional, trebuie stabilită combinaţia de exerciţii necesare pentru refacerea forţei musculare, a mobilităţii articulare şi a echilibrului, alături de refacerea anduranţei. 3. Pentru progresia exerciţiilor fizice este necesară iniţial creşterea duratei, urmată de creşterea în intensitate a acestora. Conflicte de interese Nimic de declarat. Precizări Articolul reprezintă aspectele de fundamentare teoretică din teza de doctorat a primului autor. Bibliografie Bălăceanu-Stolnici C. Geriatrie practică, Ed. Amalteea, Bucureşti, Beers MH, Berkwits M, Kaplan JL et al. Aging and Musculoskeletal Disorders. In: The Merck Manual of Geriatrics, 3 rd, Ch.48, update on line, 2005a. Beers MH, Berkwits M, Kaplan JL et al. The Merck Manual of Health & Aging, Section 1, Ch.2: Muscle and Body Fat, How the Body Ages, updated on line, 2005b. Borza C, Mateescu R, Mihalaş G. Adaptarea sistemului cardiovascular în efortul fizic. Palestrica Mileniului III 2006; 25 (4): Borg G. Borg s Perceived Exertion and Pain Scales. Champain, IL: Human Kinetics; 1998 Chen MJ, Fan X, Moe ST. Criterion-related validity of the Borg rating of perceived exertion scale in healthy individuals, a meta-analysis. J Sports Sci 2002; 20: Doherty TJ. Aging and Sarcopenia. J Appl Physiol 2003; 95: Ferrari A, Radaelli A, Centola M. Aging and the cardiovascular system. J Appl Physiol 2003; 95: Gersten JW. Effect of Exercise on Muscle Function Decline With Aging. Rehabilitation Medicine-Adding life to Years. West J Med 1991;154: Haner K, Rost B, Rutschle K. Exercise training for rehabilitation and secondary prevention of falls in geriatric patients with a history of injurious falls. J Am Geriatric Soc 2001; 49(1): Mavritsakis N, Freundlich G, Bocu T. Răspunsul respirator la efortul fizic la vârstnici. Palestrica Mileniului III-Civilizaţie şi Sport 2008; 32 (2): Morley J,Wilson M. Aging and Energy Balance. J Appl Physiol 162

33 Metodologia exerciţiului fizic la vârstnici 2003; 95: Rodriguez-Roisin R, Borges F, Roca J. Physiological changes in respiratory function associated with aging. Eur Respir J 1999; 14: Sbenghe T. Probleme de recuperare medicala in geriatrie. În: Recuperarea medicala la domiciliul bolnavului, Ed. Medicală, Bucureşti 1996, Seeman E. Pathogenesis of osteoporosis. J Appl Physiol 2002; 95: Sieck GC. Physiology of Aging. J Appl Physiol 2003; 95: Silver FH, DeVore. Role of mecanophysiology in aging of extracellular matrices: effects of changes in mechanochemical transduction. J Appl Physiol 2003; 95: Tanaka H, Seals D. Dynamic exercise performance in Master athletes: insight into her effects of primary human aging on physiological functional capacity. J Appl Physiol 2003; 95: ***. ATS Statement: Guidelines for the Six Minute Walk Test. Am J Respir Crit Care Med 2002; 166:

34 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Exerciţiile isokinetice. Avantaje, dezavantaje şi indicaţii ca metodă de antrenament şi recuperare medicală Isokinetic exercises. Advantages, disadvantages and indications as a training and rehabilitation method Laszlo Irsay 1, Monica Borda 1, Andreea Diana Marquise 1, Zsuzsa Irsay 2, Liviu Pop 1 1 Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu, Cluj-Napoca 2 Universitatea de Medicină şi Farmacie Semelweis, Budapesta, Ungaria Rezumat Aparatele de izokinetism pentru recuperare au fost introduse în practică la sfârşitul anilor 1960 când conceptul de exerciţiu izokinetic a fost elaborat de James Perrine şi Henry Hislop. De atunci, numeroase studii au fost elaborate folosind aparate de isokinetism. În loc de exerciţii tradiţionale care implică o contrarezistenţă sau greutate constantă la o viteză de execuţie variabilă, Perrine a dezvoltat conceptul care implică o viteză presetată fixă, cu rezistenţă, care persistă pe întreaga amplitudine a mişcării. Articolul aduce în centrul atenţiei beneficiile isokinetismului şi limitările pe care acesta îl are ca tehnică de recuperare şi de antrenament. Cuvinte cheie: isokinetism, recuperare, antrenament. Abstract Isokinetic rehabilitative devices were developed in the late 1960 s when the concept of isokinetic exercise was introduced by James Perrine. Since then, numerous studies have been carried out using isokinetic dynamometry. Instead of traditional exercises which involve a dynamic pre-set fixed speed, with resistance that is totally accommodating throughout the range of motion, Perrine developed the concept that implies a preset speed, with resistance, which persists during the entire range of motion The present article emphasizes the benefits of isokinetism and the limitations that the latter has as a recovery and training technique. Keywords: isokinetic, rehabilitation, training. Introducere Exerciţiile isokinetice au apărut ca o metodă de kinetoterapie prin anii 60; această tehnică de evaluare a travaliului muscular fiind utilizată până de curând doar în cercetare, deoarece aparatura necesară este costisitoare (Hislop şi Perrine, 1967). Isokinetismul este un mijloc eficient în procesul de recuperare, prin evaluări obiective, precum şi tratament bine ţintit. Reantrenamentul forţei musculare constituie o etapă importantă în tratamentul multor afecţiuni ortopedice şi a patologiei legate de medicina sportivă. Multe dintre aceste boli se asociază cu atrofie musculară. Reantrenamentul forţei se aplică pentru a recupera forţa musculară la nivelul anterior bolii fără a leza articulaţiile învecinate. Recuperarea forţei implică exerciţii isotonice şi/sau izometrice. Atât antrenamentul isotonic, cât şi cel izometric s-au dovedit a fi eficiente în creşterea forţei musculare Primit la redacţie: 16 ianuarie 2009 Acceptat spre publicare: 20 februarie 2009 Adresa: Universitatea de Medicină si Farmacie Iuliu Haţieganu Cluj-Napoca. Spitalul Clinic de Recuperare, str. Viilor, nr Cod , Cluj Napoca irsaylaszlo@gmail.com (Coyle ş.c., 1981; Esselman ş.c., 1991; Kovaleski ş.c., 1995). În funcţie şi de patologie, în literatura de specialitate există multe protocoale de antrenament isotonic, fiecare dovedindu-şi eficienţa în creşterea forţei musculare. Există însă mai puţine informaţii despre diferitele protocoale de antrenament isokinetic. Studiile care s-au focalizat asupra exerciţiilor isokinetice au folosit o diversitate vastă în ceea ce priveşte intensitatea, frecvenţa, durata şi efectul vitezei asupra creşterii forţei musculare şi a rezistenţei (Jenkins ş.c., 1984; Moffroid şi Whipple, 1970; Perrin ş.c., 1989). În ultimele decenii majoritatea protocoalelor de antrenament s-au bazat pe variabilitatea vitezei în decursul aceleiaşi şedinţe. Deoarece majoritatea activităţilor sportive, dar şi cele cotidiene implică mişcări cu viteze diferite, schimbarea vitezei în cadrul şedinţelor de isokinetism pare a fi o metodă logică de antrenament. Avantajele şi dezavantajele aplicării exerciţiilor isokinetice Sistemul isokinetic folosit pentru diagnosticul, recuperarea şi re-antrenamentul unor deficite neuromusculare este un mijloc important atât în practica clinică, cât şi în cercetarea ştiinţifică. Sistemele isokinetice fac posibilă evaluarea obiectivă a pacientului şi colectarea 164

35 Exerciţiile isokinetice de date făcând posibil un tratament mai specific. Orice informaţie culeasă trebuie integrată în context clinic şi analizată în aceste circumstanţe. Este important de amintit că testarea isokinetică nu are o valoare diagnostică absolută, ci se poate folosi pentru a confirma diagnosticul clinic. Exerciţiile isometrice realizează o hipertrofie musculară bună, dar nu mobilizează articulaţia. Alte dezavantaje sunt reprezentate de suprasolicitarea cordului şi sunt mai greu de efectuat de către pacienţii neantrenaţi pe grupe musculare izolate. Exerciţiile isotonice reprezintă totodată o metodă eficientă de tonicizare şi mobilizare articulară, dar sunt limitate de caracteristicile intrinseci ale metodei. Încărcarea maximală se produce doar la amplitudinile maxime ale mişcărilor, dar nu oferă o rezistenţă flexibilă, maximală în timpul întregii mişcări. Astfel asigură doar o recuperare limitată din punct de vedere al tonicizării musculaturii. (Chan ş.c.,1996) (Tabelul 1). Aparatura de isokinetism permite acomodarea rezistenţei pe tot parcursul amplitudinii de mişcare la o velocitate fixă. Termenul de acomodare face parte chiar dintr-o denumire a metodei: exerciţiu cu rezistenţă acomodată. Isokinezia se realizează fie pe contracţia concentrică, fie pe cea excentrică sau pe amândouă. Viteza de execuţie poate fi modificată după cum se doreşte, dar ea rămâne fixă apoi pe tot parcursul mişcării. Metoda isokinetică este singura metodă kinetică prin care muşchiul se contractă dinamic la capacitatea lui maximă, în fiecare punct pe întreaga amplitudine de mişcare. În acelaşi timp, nu există pericolul de lezare musculară deoarece nu se poate aplica o rezistenţă mai mare decât forţa dezvoltată de muşchi şi în plus scad forţele compresive articulare la velocităţi mari. Studiile comparative arată că exerciţiile isokinetice dezvoltă mai repede forţă musculară decât exerciţul isotonic cu rezistenţă (Counsilman, 1971; Almekinders şi Oman, 1994). Antrenamentul isokinetic are şi o serie de dezavantaje cum ar fi: aparatura foarte scumpă, dificil de manipulat (poziţionarea pacientului, instruirea lui etc.), nu se poate lucra şi la domiciliu, exerciţiul nu face parte din performanţa obişnuită umană aşa că efectul antrenamentului devine specific pentru o astfel de contracţie (Kannus, 1994). Echipamentul pentru antrenamentul isokinetic este variat şi adaptat pentru diverse segmente ale corpului, inclusiv pentru trunchi. Acest echipament oferă o serie de parametri variabili şi perfect adaptabili oricărui individ. Proprietăţile comune aparatelor de isokinetism Aparatul pentru efectuarea antrenamentului isokinetic trebuie să întrunească următoarele calităţi: - să asigure o rezistenţă maximă (versus forţa respectivului muşchi) pe tot parcursul mişcării segmentului; - să poată cuantifica viteza de mişcare prin alegere de la viteze joase până la cele mai înalte; - să se poată acomoda pentru arcul dureros al mişcării; - să se poate comuta rezistenţa pe musculatura antagonistă în timp ce agoniştii se odihnesc, procedeu foarte important deoarece evită ischemia musculară de supraefort. Ca tehnică de lucru, într-o şedinţă se utilizează minimum 3 viteze de mişcare: fie 60, 120 şi 180 grade/ sec, fie 60, 150 şi 240 grade/sec sau alte combinaţii. Orice combinaţie este posibilă în funcţie de deficitul Tipul contracţiei Contracţia isometrică Avantaje - utilă dacă mobilizarea articulară este dureroasă sau contraindicată - nu necesită echipament - uşor de executat, dar necesită un control muscular bun - uşor pentru pacienţii imobilizaţi la pat sau la domiciliu - nu este costisitoare Tabelul 1 Avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de contracţii musculare. Dezavantaje - fără funcţie dinamică - creşterea forţei la nivelul articulaţilor este legată de unghiul de mişcare - feedback obiectiv redus în ceea ce priveşte creşterea forţei Contracţia isotonică Contracţia isokinetică - progresia este evidentă - include tipurile de contracţie excentrică şi concentrică - necesită un echipament minimal - permite exerciţii pentru mai multe articulaţii deodată - convenabil pentru exerciţii la domiciliu - încărcare dinamică maximală pe toată amplitudinea mişcării - evaluare obiectivă, reproductibilă şi cuantificabilă - la o viteză predefinită antrenamentul este specific - izolarea grupelor musculare slabe prin limitarea amplitudinii de mişcare la un unghi specific de mişcare - rezistenţa se adaptează uşor nevoilor, ceea ce oferă siguranţă în plus - ideal pentru recuperare precoce - este posibil antrenamentul funcţional - încărcarea maximă apare în punctul cel mai slab al amplitudinii maxime de mişcare - grupele musculare mai puternice pot compensa grupele slabe - pot fi nesigure dacă articulaţia este deja afectată - necesită mult timp - necesită personal specializat - echipament costisitor 165

36 Laszlo Irsay et al. pacientului şi de obiectivele terapeutice (Kovaleski ş.c., 1992). Nu se poate vorbi de efecte asupra dezvoltării forţei musculare prin isokinezie decât de la viteze mai mari de 15 grade/sec (există clinicieni care optează pentru 8-10 grade/sec) (Sbenghe, 1999). Problema controversată a isokineziei se referă la viteza de lucru. Pentru unii autori nu ar avea mare importanţă gradul de velocitate pentru creşterea de forţă, ci doar mărimea rezistenţei. În schimb, alţii au arătat că ritmul de lucru are mare importanţă sub mai multe aspecte (Adeyanju ş.c.; 1983; Pipes ş.c., 1975): - ritmurile înalte de lucru determină performanţe net mai mari decât vitezele joase; - ritmurile înalte determină aproape selectiv hipertrofia fibrelor musculare de tip II, deoarece recrutarea unităţilor motorii se face îndeosebi asupra acelora care inervează fibrele de tip II (dovezi bioptice de muşchi); - antrenamentul la un ritm înalt creşte forţa la viteza respectivă şi se realizează într-o oarecare măsură un transfer de forţă pentru viteze joase. Invers acest fenomen nu are loc; - s-a demonstrat că folosind ritmuri lente, dar cu rezistenţă mare se realizează o recrutare mai bună de unităţii motorii cu înregistrarea unui torque (forţă ce determină o mişcare rotatorie) net superior. Concluzia autorilor este că antrenamentul isokinetic trebuie să se desfăşoare la ritmuri variate pentru a creşte rapid performanţa. În mod obişnuit, programul isokinetic se începe de la o forţă submaximală şi o viteză joasă şi medie, până când pacientul se adaptează, apoi se trece la efortul maxim. Se urmăreşte desigur să se ajungă la rezistenţa maximă cu velocitate maximă. Pentru un antrenament specific (de exemplu la un sportiv pentru o anumită grupă musculară) se consideră că viteza din antrenamentul isokinetic este apropiată de viteza cu care se execută mişcarea în cadrul activităţii sportive respective. La fel ca şi la orice program kinetic, o serie de parametri sunt variabili, iar kinetoterapeutul îi adaptează la un anumit pacient. Este vorba de durata exerciţiului, numărul de şedinţe pe zi sau săptămână, formarea setului de exerciţii, ordinea şi numărul grupelor musculare implicate etc. Eficienţa antrenamentului isokinetic îl recomandă ca superior metodelor isometrice şi isotonice cu rezistență, mai ales în ceea ce priveşte uniformitatea creşterii forţei la nivelul fiecărui grad de mişcare. Într-o şedinţă se pot monitoriza sub formă de tabel următorii factori pentru fiecare pacient în parte şi pentru fiecare şedinţă: - Tipul de exerciţiu - Velocitatea pe flexie - Velocitatea pe extensie - Numărul de repetiţii impuse - Numărul de repetiţii executate - Unghiul de flexie - Unghiul de extensie - Unghiul maxim de extensie - Unghiul maxim de flexie - Cuplul maxim pe extensie - Cuplul maxim pe flexie - Unghiul peak torque (momentul forţei) pe extensie - Unghiul peak torque (momentul forţei) pe flexie - Peak torque (momentul forţei) mediu pe extensie - Peak torque (momentul forţei) mediu pe flexie - Puterea maxima pe extensie - Puterea maxima pe flexie - Unghiul puterii maxime pe extensie - Unghiul puterii maxime pe flexie - Lucrul mecanic maxim pe extensie - Lucrul mecanic maxim pe flexie - Lucrul mecanic mediu pe extensie - Lucrul mecanic mediu pe flexie - Lucrul mecanic total pe extensie - Lucrul mecanic total pe flexie - Anduranţa la extensie - Anduranţa la flexie - Timpul efectiv în secunde - Timpul total în secunde Tratamentul isokinetic poate fi folosit în arii largi de patologie, precum şi la subiecţii sănătoşi cu scop de antrenament, evaluare şi cercetare. Flexibilitatea tratamentului rezultă şi din adaptabilitatea individuală mare (Lanza ş.c., 2003). Indicaţiile antrenamentului isokinetic Indicaţiile antrenamentului isokinetic pot fi sintetizate astfel: - pacienţi care urmează un tratament recuperator pentru afecţiuni osteoarticulare; - pacienţi care urmează tratament recuperator după intervenţii chirurgicale ale aparatului osteomioarticular; - indivizi care doresc creşterea forţei şi a rezistenţei musculare; - evaluarea pacienţilor şi a sportivilor; - evaluarea indivizilor cu scop de cercetare, în scop experimental. Contraindicaţiile absolute ale antrenamentului isokinetic Contraindicaţiile absolute ale antrenamentului isokinetic sunt următoarele: - fracturile neconsolidate - epilepsia - insuficienţa cardiacă - arteriopatia periferică severă - anevrismul - tratamentul anticoagulant - chemo sau radioterapia recentă (sub 3 luni) - tratamentul cu corticosteroizi (peste 3 luni) - ruptura acută de muşchi sau ligamente (sub 7 zile) - sarcina - bolile neurologice necontrolate (de orice natură, ex. boala Parkinson, accident vascular cerebral) - fragilitatea vasculară la nivel tegumentar - osteoporoza severă - bolile maligne pe aria de testat 166

37 Exerciţiile isokinetice Contraindicaţiile relative ale antrenamentului isokinetic Contraindicaţiile relative ale antrenamentului isokinetic sunt următoarele: - durerea - limitarea severă a amplitudinii de mişcare - ţesutul moale în proces de vindecare - fracturile în proces de consolidare - efuziunile sanguine - anemia - poliartrita reumatoidă - intervenţiile chirurgicale recente Concluzii 1. Antrenamentul isokinetic este cea mai recentă metodă de antrenament cu rezistenţă. Viteza variabilă în timpul tratamentului face ca această metodă să poată fi individualizată. 2. Exerciţiile isokinetice, în contrast cu alte metode de kinetoterapie, nu cauzează dureri sau febră musculară. Explicaţia logică pentru acest fenomen este faptul că muşchii se relaxează între repetiţii. Acest timp este suficient ca sângele să îndepărteze acidul lactic din muşchi, deci să permită muşchiului să lucreze la capacitate maximă fără să aibă de suferit. 3. Exerciţiile isokinetice, cu toate că sunt cele mai recent introduse în practica medicală, şi-au dovedit deja eficienţa şi rămân o opţiune valoroasă printre metodele de antrenament sportiv. Conflicte de interese Nimic de declarat. Precizări Lucrarea se bazează pe teza de doctorat a primului autor. Bibliografie Adeyanju K, Crews TR, Meadors WJ. Effects of two speeds of isokinetic training on muscular strength, power and endurance. J Sports Med Phys Fitness. 1983; 23(3): Almekinders L, Oman J. Isokinetic muscle testing: is it clinically useful? Journal of the American Academy of Orthopedic Surgeons. 1994; 2: Chan KM, Maffulli N, Korkia P, Li RCT. Introduction to isokinetics. În Chan KM, Maffulli N, Korkia P, Li RCT. Principles and Practice of Isokinetics in Sports Medicine and Rehabilitation, Ed. Williams & Wilkins, Hong Kong 1996, 2-30 Counsilman JE. New approach to strength building. Scholactic Coach. 1971; 40:6-7 Coyle E, Feiring D, Rotkis T, Cote R, Roby F, Lee W, Wilmore J. Specificity of power improvements through slow and fast isokinetic training. 1981; 51: Esselman P, de Lateur B, Alquist A, Questad K, Giaconi R, Lehmann J. Torque development in isokinetic training. Archives of Physical Medicine and Rehabilitation. 1991; 72: Hislop HJ, Perrine JJ. The isokinetic concept of exercise. Physical Therapy. 1967; 47: Jenkins W, Thackaberry M, Killian C. Speed-specific isokinetic training. Journal of Orthopedic and Sports Physical Therapy. 1984; 6: Kannus P. Isokinetic evaluation of muscular performance: implications for muscle testing and rehabilitation. Int J Sports Med. 1994; 15 Supl.1: S11-18 Kovaleski J, Heitman RH, Trundle TL, Gilley WF. Isotonic preload versus isokinetic knee extension resistance training. Medicine and Science in Sports and Exercise. 1995; 27: Kovaleski JE, Heitman RJ, Scaffidi FM, Fondren FB. Effects of isokinetic velocity spectrum exercise on average power and total work. 1992; 27:54-56 Lanza IR, Towse TF, Caldwell GE, Wigmore DM, Kent-Braun JA. Effects of age on human muscle torque, velocity, and power two muscle groups. J Appl Physiol. 2003; 95: Moffroid M, Whipple B. Specificity of speed of exercise. Physical Therapy. 1970; 50: Perrin D, Lephart S, Weltman A. Specificity of training on computer obtained isokinetic measures. Journal of Orthopaedic and Sports Physical Therapy. 1989; 11: Pipes TV, Wilmore JH. Isokinetic vs isotonic strength training in adult men.med Sci Sports. 1975; 7(4): Sbenghe T. Sistemul efector motor. În Sbenghe T. Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei. Ed. Medicală, Bucureşti, 1999,

38 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Preocupări legate de fundamentarea aplicării unor terapii recuperatorii ale mersului prin stimulare electrică funcţională în scleroza multiplă Approaches related to the fundamentals in the application of walking rehabilitation procedures by functional electrical therapy in multiple sclerosis Marius Cristian Neamţu 3, Elena Taina Avramescu 1,2, Mirela Lucia Călina 1,2, Denisa Enescu Bieru 1 1 Universitatea din Craiova, Facultatea de Educație Fizică și Sport 2 Policlinica pentru Sportivi Craiova 3 Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova, Facultatea de Moaşe şi Asistenţă Medicală Rezumat Scleroza multiplă este o boală inflamatorie, demielinizantă a sistemului nervos central. În fiecare an aproape de persoane sunt diagnosticate cu scleroză multiplă, iar la nivel mondial numărul persoanelor afectate este de peste 2,5 milioane. Afectarea sistemului nervos conduce la invalidităţi importante, recuperarea este dificilă şi limitată, deteriorând semnificativ calitatea vieţii şi conducând la o creştere a numărului de persoane cu dizabilităţi medii sau severe. Impredictibilitatea şi varietatea simptomelor cauzate de scleroza multiplă a dus la o multitudine de abordări alternative asupra managementului bolii. S-au dezvoltat numeroase tratamente şi mijloace de suport fizioterapie, terapie ocupaţională/ ergoterapie, consiliere şi terapie psihologică, consiliere de specialitate cu utilitate mai ales în îmbunătăţirea calităţii vieţii bolnavilor. În unele țări, pacienţii sunt trataţi prin stimulare electrică funcţională. În literatura de specialitate, stimularea electrică funcţională este descrisă ca un tratament comun pentru pacienţii care au suferit un accident vascular cerebral, dar datele privind aplicarea în scleroza multiplă sunt sporadice din cauza lipsei de documentaţie clinică. Din acest motiv, articolul prezent îşi propune să creeze suportul teoretic pentru aplicarea stimulării electrice funcţionale în scleroza multiplă, alături de utilizarea unui sistem complex de achiziţie şi analiză a datelor, cu aplicaţii directe în analiza motricităţii umane, contribuind la facilitarea reducerii costurilor aferente sănătăţii şi integrării sociale a pacienţilor (efecte economice şi sociale). Cuvinte cheie: scleroza multiplă, stimulare electrică funcţională, analiza computaţională a mersului, creşterea calităţii vieţii. Abstract Multiple sclerosis is an inflammatory, demyelinating disease of the central nervous system. Every year, approximately 10,000 persons are newly diagnosed with multiple sclerosis and worldwide the number of affected person is rising to over 2.5 million. Involvement of the central nervous system leads to important physical disability; rehabilitation is difficult and limited, with severe deterioration of life quality and significant increases in the number of disabled persons with low or severe disability degree. Unpredictibility and variability of symptoms caused by multiple sclerosis have led to different alternative approaches on the disease management. Different treatments and support methods have been developed physiotherapy, occupational therapy/ergotherapy, counseling and psychological therapy, special counseling all of these being of great use in the improvement of patient life quality. In some countries the patients are treated by functional electric stimulation. In different scientific papers, functional electric stimulation is described as a common treatment for patients that have suffered from a stroke attack, but data about application of this procedure in multiple sclerosis are sporadic because of the lack of clinical documentation. For this reason, the present paper aims to create the theoretical background in the application of functional electric stimulation in multiple sclerosis, together with the application of a complex system of data acquisition in human motion analysis, contributing to the lowering of health costs and the social integration of patients (social and economical effects). Keywords: multiple sclerosis, functional electrical stimulation, computational walking analysis, life quality. Introducere Scleroza multiplă (SM) este o afecţiune neurologică Primit la redacţie: 4 noiembrie 2008 Acceptat spre publicare: 15 decembrie 2008 Adresa: Universitatea din Craiova, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport oanacristi_neamtu@yahoo.co cronică, care afectează sistemul nervos central, în mod special encefalul, măduva spinării şi nervii optici. În multe cazuri, celulele care sintetizează mielina (oligodendrocitele) sunt distruse, ca şi fibrele nervoase (axonii). În această situaţie, organismul este incapabil să refacă stratul de mielină sau fibrele nervoase, ceea ce va contribui şi mai mult la dezvoltarea dizabilităţii. Afectarea tisulară, denumită leziune sau placă, se formează în zonele 168

39 Preocupări legate de fundamentarea aplicării unor terapii recuperatorii de demielinizare. Incidenţa SM este estimată la două noi cazuri / 1000 persoane (Anderson ş.c., 1992). Din păcate, scleroza multiplă este o boala a adultului tânăr, vârsta medie a debutului manifestărilor fiind între de ani, dar aceasta plajă este mult mai largă, de la 10 la 59 de ani. Odată cu apariţia tehnicilor de diagnostic specializat, cum ar fi scanner-ul cu rezonanţă magnetică nucleară (RMN), există cazuri de SM diagnosticate chiar din copilărie, nu doar din adolescenţă. România are cele mai multe zone încadrabile în ariile geografice cu prevalenţă medie şi cu prevalenţă cu risc crescut al SM. Raportat la întreg teritoriul României, prevalenţa SM a fost de < 25 la locuitori. S-au remarcat trei zone în care SM are o frecvenţă ridicată: nord-vestul Transilvaniei, nordul Moldovei şi sudul Olteniei, cu o frecvenţă a cazurilor între la de locuitori. O incidenţă medie se înregistrează în partea nordică a Olteniei (<35 la de locuitori). Cele mai mici incidenţe se găsesc în judeţele din sudul ţării, de-a lungul Dunării (5-9 cazuri la locuitori) şi județele riverane Mării Negre (3-9 cazuri la locuitori). Tratamentul SM rămâne o problemă controversată. În prezent există un număr de medicamente pentru SM, care nu sunt legate direct de managementul simptomelor, dar care pot influenţa cursul bolii. Tipul de tratament depinde de severitatea simptomelor şi de faza activă sau de remisiune a bolii. În general, tratamentul SM presupune un tratament medicamentos iniţial, tratament de întreţinere, tratament în cazul agravării bolii, tratament simptomatic. Alte modalităţi de tratare includ terapii imunosupresoare, tratament chirurgical, transplant de măduvă osoasă, dar până în prezent nu s-a demonstrat eficacitatea nici uneia dintre aceste terapii. În consecinţă, progresul SM are un impact considerabil asupra famililor şi a întregului sistem sanitar. De aici şi interesul major în ameliorarea tehnicilor de recuperare, cu efect direct asupra îmbunătăţirii calităţii vieţii pacienţilor (DeLisa ş.c, 1985). Recuperarea în SM are ca scop creşterea independenţei şi calităţii vieţii pacientului, prin creşterea abilităţilor funcţionale (Kesselring şi Beer, 2005; Thompson, 2006). Organizaţia Mondială a Sănătăţii a definit acest proces ca un proces activ prin intermediul căruia persoanele afectate de o anumită patologie realizează o recuperare completă a funcţiei afectate sau, în cazul în care aceasta nu este posibilă, ating potenţialul optim fizic, mental şi social, potenţial care să permită integrarea în mediul cel mai adecvat posibilităţilor pacientului (Thompson, 2005). Dezvoltarea unor servicii de recuperare în SM impune identificarea unor criterii şi standarde clinice, care vor fi utilizate în urmărirea evoluţiei şi eficienţei recuperării (Turner-Stokes ş.c., 2000), implicit, identificarea următoarelor componente ale procesului de recuperare (Fig.1): a) evaluare interdisciplinară de specialitate şi identificarea/definirea aspectelor, care se doresc a fi recuperate; b) elaborarea unor programe de recuperare ţintite (goal oriented programmes) (Holliday ş.c, 2005). Ca metode de recuperare în fizioterapie/kinetoterapie sunt utilizate următoarele mijloace: electrostimularea (pe musculatura flască), masajul, crioterapia, balneoterapia. Programul de recuperare funcţională în SM se orientează în principal spre deficitul motor, mai ales pentru cel de tip piramidal, ca şi pentru cel senzitiv. O mare atenţie se va acorda evitării suprasolicitării pacientului, deoarece, datorită demielinizării, oboseala musculară apare deosebit de repede. Fig. 1 Ciclul procesului de reabilitare (adaptare după Thompson, 2005). 169

40 Marius Cristian Neamţu et al. De ce ne-am propus să aplicam stimularea electrică funcţională în tratamentul recuperator al mersului în SM? Impredictibilitatea şi varietatea simptomelor cauzate de SM a dus la o multitudine de abordări alternative asupra managementului bolii. Recuperarea a fost definită ca fiind procesul prin care o persoană afectată de o boală invalidantă este ajutată să atingă un maximum din potenţialul restant profesional, psihomotor, social sau educaţional (Plas şi Hagron, 2001). În cadrul medicinei recuperatorii se utilizează o gamă diversă de proceduri si dispozitive adaptate patologiei şi diverselor componente ale organismului uman: hidroterapia, kinetoterapia în apă, bio-feedback-ul EMG, masajul, injectarea locală a toxinei botulinice, electroterapia, kinetoterapia, stimularea neuromusculară functională, ortezarea şi protezarea etc (Johnson ş.c, 2001; Edwards ş.c, 2003; Popescu şi Poboroniuc, 2003). Mişcările voluntare şi actele motorii cele mai complexe sunt elaborate şi realizate prin intermediul sistemului nervos central la care, din păcate, există limite reduse de regenerare biologică. Atunci când rezultatele evoluţiei spontane şi recuperarea sunt sub aşteptări, stimularea electrică funcţională (SEF) poate veni în sprijinul reabilitării cu rezultate mult mai bune, inducând funcţii neuronale modulate extern. Stimularea electrică funcţională (SEF), implică producerea contracţiilor muşchilor afectaţi prin intermediul stimulării electrice a nervilor, cu electrozi la suprafaţa pielii sau implantaţi, astfel încât pacientul să-şi poată folosi muşchii pe o perioadă mai lungă de timp (Berg ş.c.,1982). Această metodă este posibilă însă doar la persoanele la care motricitatea este păstrată. Electrozii de suprafaţă sunt mai ușor de aplicat, dar induc probleme legate de conductivitatea electrică şi de selectivitate a muşchilor. În plus, mişcându-se odată cu pielea, se poate ajunge la o diminuare a contracţiei musculare în timpul mişcării funcţionale. Electrozii implantaţi necesită o operaţie de montare mai laborioasă, pot produce infecţii, dar, odată plasaţi în vecinătatea nervului motor, permit o mai bună selectivitate şi activare a muşchilor vizați. Evoluţiile recente în domeniul microelectronicii au permis realizarea unor electrozi implantabili miniaturizaţi (ex. BION 6, dimensiuni: 2 mm diametru şi 1,6 mm lungime). Stimularea electrică se realizează cu impulsuri de curent de formă dreptunghiulară. În cazul muşchilor cu nervul motor intact, stimulaţi cu electrozi de suprafaţă, semnalul electric se constituie într-un tren de impulsuri dreptunghiulare cu o frecvenţă între 20-0 Hz şi o durată a pulsului între µs. Intensitatea curentului variază între ma. Reglarea parametrilor intensitate curent şi durată a impulsului dreptunghiular către valorile maxime conduce la o oboseală rapidă a muşchiului stimulat. Valori ale parametrilor semnalului care depăşesc aceste intervale nu conduc la diferenţe majore în termeni ai contracţiei muşchiului stimulat. În cazul stimulării electrice cu electrozi implantaţi, contracţia musculară maximă se poate obţine pentru valori de aproximativ 20 ma pentru intensitatea curentului şi o durată de 200 µs a impulsului dreptunghiular. Muşchii denervaţi necesită un stimul electric cu o durată a pulsului dreptunghiular de ordinul a 150 ms pentru obţinerea contracţiei. Unul din cele mai importante efecte ale aplicării SEF este reprezentat de îmbunătăţirea mecanismelor şi energeticii mersului, motivate de faptul că în cadrul manifestărilor clinice ale SM o pondere importantă o au tulburările motorii şi de echilibru: spasticitate, slăbiciune musculară şi ataxie, mobilitate redusă (Lenman ş.c., 1989). Simptomele leziunilor de neuron motor central includ fatigabilitate musculară, tulburări motorii de tip piramidal (dezechilibru muscular prin flexia membrelor superioare şi extensia membrelor inferioare), hipertonie, exagerarea reflexelor osteotendinoase, clonus şi răspuns extensor plantar (Campos ş.c, 1981). Caracterul piramidal al leziunilor de neuron motor central determină rigiditate la nivelul membrului inferior, cu târârea acestuia în mers. Pacienţii compensează frecvent acest aspect prin creşterea mobilităţii în articulaţia coxofemurală, de tip rotaţie externă/circumducţie şi aruncarea membrului spre lateral în mers. Rezultatul este un mers patologic, așa zisul mers cosit. Tratamentele pentru piciorul căzut (dropped food) includ kinetoterapie, fizioterapie, orteze, terapii medicale şi electrice, prin stimularea nervului afectat. Aceste opţiuni pot fi utilizate individual sau asociat. SEF utilizează aplicarea unui stimul electric extern la nivelul nervului peroneal, în scopul producerii contracţiei musculare a muşchilor inervaţi de acesta şi a mimării mişcării voluntare normale, respectiv flexia dorsală a piciorului, îmbunătăţind astfel postura şi mersul (Burridge ş.c,1997). În consecinţă, accentul în tratament trebuie să se pună pe încurajarea mişcărilor şi activităţilor funcţionale, precum deplasările, care vor facilita şi stimula şi reacţiile de echilibru. Beneficiile utilizării SEF în scop terapeutic se pot concretiza în: îmbunătăţirea tonusului muscular şi împiedicarea atrofierii muşchiului paralizat, reducerea spasticităţii, îmbunatatirea circulaţiei sangvine şi a sănătăţii pielii, creşterea forţei musculare (Fredriksen ş.c., 1986). Prin activarea secvenţială a grupelor de muşchi, de exemplu la nivelul membrelor, se poate produce o mişcare complexă mimând activităţi care anterior afectării sistemului nervos central erau efectuate voluntar (Burridge ş.c., 1997; Burridge ş.c., 1998). Stimularea lojelor musculare într-o anumită succesiune poate realiza mişcările caracteristice mersului. Stimularea membrului inferior urmăreşte realizarea ortostatismului şi a mersului. Ortostatismul s-a obţinut prin stimularea de suprafaţă a muşchiului cvadriceps bilateral. În cazul SM comada voluntară a mişcării şi tonusul sunt perturbate prin leziunile neuronilor motori centrali fără a fi afectat însă neuronul motor periferic, joncţiunea neuromusculară şi lojele musculare. Utilizarea SEF, cu activarea secvenţială a grupelor musculare în ordinea contracţiei naturale, poate corecta mersul (Primus, 1992; Swain ş.c, 2000). În consecinţă, SEF poate fi folosită pentru corecţia mersului în procesul de recuperare al pacienţilor cu SM. 170

41 Preocupări legate de fundamentarea aplicării unor terapii recuperatorii Metoda se aplică cu succes la bolnavii la care coexistă şi o dificultate a flexiei dorsale a piciorului în mers. Acest veritabil picior căzut ( drop foot ) duce la încetinirea ritmului de mers şi scurtarea pasului. Mai mult, instalarea retracţiei achiliene perturbă şi mai mult mersul prin limitarea flexiei dorsale a piciorului, inducând uneori si alte disfuncţii, cum ar fi genu recurvatum sau algodistrofii ale membrului inferior. Întreţinerea gamei de mişcări dorsale ale gleznei (până la 10 0 dorsiflexie) şi reducerea spasticităţii flexorului plantar al gleznei sunt elemente cheie în recuperarea mersului (Javidan ş.c, 1992). Există dovezi care arată că multe persoane cu scleroză multiplă, care au reuşit să meargă mai bine cu ajutorul SEF, vor continua să folosească dispozitive SEF acasă timp de mulţi ani. Pentru pacientul cu SM, care are o recidivă urmată de ameliorarea simptomatologiei, SEF este necesară numai când spasticitatea musculară reprezintă o problemă. Pentru pacienţii cu simptomatologie persistentă, SEF este necesară zilnic pentru a menţine capacitatea de mers, cât mai mult timp posibil şi pentru a controla spasticitatea şi mişcarea în articulaţiile membrului inferior. Alegerea atentă a pantofilor este în sprijinul SEF. În urma cercetării pantofilor sport benefici pentru pacienţii cu SM, s-a constatat că există anumite caracteristici ale acestora, care sunt foarte importante în îmbunătăţirea mersului acestora. În prezent există tehnici de analiză a amprentei plantare şi a distribuţiei de forţe la acest nivel, permiţând corectarea ştiinţifică, adecvată a acestor aspecte (platforme de presiune tip RSScan) (Darmana ş.c, 2001). Deoarece scleroza multiplă este o boală cronică în care pot apărea perioade intermitente de revenire şi diminuare, indicaţiile în ceea ce priveşte utilizarea stimulării electrice (ES) variază în funcţie de simptome şi de limitele funcţionale. În afară de recuperarea mersului, SEF poate fi de mare ajutor în managementul spasticitităţii, durerii, disfuncţiei respiratorii şi incontinenţei urinare. Managementul spasticității S-a demonstrat că ES reduce sau elimină spasticitatea sau activitatea involuntară a muşchilor în SM (Berardelli ş.c, 1988). Activitatea involuntară a muşchilor poate fi reprezentată de contracţii musculare spontane sau poate apărea în prezenţa mişcării voluntare. În acest sens s-au dezvoltat o serie de protocoale de stimulare electrică. Unii cercetători şi medici au folosit stimulatoare portabile şi electrozi cu plasare cutanată (amplasaţi pe muşchii spastici sau deasupra muşchiului care funcţionează împotriva muşchilor spastici sau în zonele de tegument care primesc aceeaşi alimentare nervoasă cu cea a muşchiului spastic). Intensitatea ES poate fi minimă, pacientul simţind doar o uşoară parestezie, descrisă ca senzaţie de furnicare. În alte protocoale, intensitatea ES este crescută pentru a ajuta mobilizarea articulară. Niciodată intensitatea ES nu trebuie însă să creeze discomfort. Protocoalele de stimulare variază de la o oră la două ore sau intermitent, zilnic, în funcţie de necesităţi. Întreţinerea sau îmbunătăţirea mişcărilor articulare Stimularea electrică a muşchiului/muşchilor poate fi folosită ca unic tratament pentru a realiza mişcarea în articulaţia respectivă sau poate fi combinată cu alte exerciţii kinetoterapice (Javidan ş.c., 2002). S-au descris numeroase avantaje ale acestei abordări faţă de mobilizările pasive, inclusiv faptul că pacientul poate face acest lucru de câteva ori pe zi, exerciţiul devenind parte din activităţile sale zilnice. Mişcarea într-o anumită articulaţie este împiedicată/ limitată de spasticitate, dar ES reduce remarcabil spasticitatea. Printre avantajele unei mişcări ameliorate de SEF amintim uşurinţa poziţionării segmentului respectiv şi reducerea riscului durerii ce apare la mobilizarea manuală prin creşterea presiunii asupra articulației. Pentru pacienţii care se pot deplasa, se reduce astfel pierderea de energie pe care aceştia o depun în mers sau ortostatism, ceea ce înseamnă reducerea oboselii în cazul persoanelor cu SM. Îmbunătăţirea forţei musculare sau a performanţei Atunci când spasticitatea este redusă sau eliminată, muşchii funcţionează în condiţii mai bune. Pe lângă aceasta, SEF poate restabili funcţia musculară, astfel încât muşchii să exercite o forţă mai mare într-un mod mai util şi mai coordonat. Programele de exerciţiu la domiciliu, combinând SEF cu efortul voluntar, pot îmbunătăţi forţa musculară şi rezistenţa organismului la efort. Îmbunătăţirea controlului vezicii urinare şi intestinelor S-a raportat că SEF reduce incontinenţa urinară, îmbunătăţeşte controlul uretral şi al sfincterului anal, precum şi constipaţia (Mathers ş.c, 1990). Cercetătorii au folosit exerciţii ale muşchilor abdominali şi pelvici în combinaţie cu SEF aplicată cu eletcrozi pe aceşti mușchi. Protocoalele chirurgicale au presupus plasarea electrozilor pe măduva spinării, pe nervii spinali sacrali (în partea inferioară a spatelui), precum şi în planşeul pelvin, lângă nervul pudental. Majoritatea pacienţilor (78-85%) au raportat îmbunătăţiri în ceea ce priveşte funcţia vezicii şi a intestinelor, iar pacienţii cu SM au fost unanim de acord că au nevoie de tratamente SEF la domiciliu. Reducerea riscului infecțiilor respiratorii Cei mai mulţi dintre pacienţii cu scleroză multiplă care pot merge nu au în general probleme serioase legate de funcţia muşchilor respiratori, pe când cei imobilizaţi în scaun cu rotile, care au o activitate scăzută a braţelor și a trunchiului, prezintă un risc crescut în ceea ce priveşte infecţiile respiratorii. Una dintre cele mai serioase probleme este cea a scăderii capacităţii de a tuşi şi de a păstra un aeraj corect al căilor respiratorii şi plămânilor. Reducerea spasticității prin ES poate îmbunătăţi respiraţia şi tusea, permiţând o coordonare mai bună a muşchilor inspiratori şi expiratori. 171

42 Marius Cristian Neamţu et al. Minimalizarea riscului durerii Printre factorii ce contribuie la durere amintim spasticitatea, contractura musculaturii periarticulare, pareza muşchilor şi scaunele cu rotile neperformante. SEF poate reduce riscul acesta prin diminuarea mişcărilor involuntare din spasticitate, prin îmbunătăţirea mişcărilor în articulaţii şi prin creşterea volumului muşchilor ce amortizează proeminenţele osoase şi distribuie astfel presiunea în mod egal asupra tegumentului. Odată ce are loc o leziune, SEF poate ajuta în accelerarea procesului de vindecare. Deoarece cele mai multe cercetări au fost făcute în domeniul leziunilor medulare şi în domeniul diabetului, descoperirile nu se aplică numai la SM. Posibilele mecanisme includ îmbunătăţirea alimentării cu oxigen a tegumentului şi muşchilor din zona dureroasă. Protocoalele SEF de succes au inclus stimularea zilnică timp de două sau mai multe ore. Unii cercetători au folosit aplicarea directă a curentului, la intensitate foarte scăzută. Alţii au folosit curent pulsatil şi au generat contracţie musculară în zona dureroasă a leziunii. Electrozii pot fi plasaţi adiacent plăgii sau un electrod poate fi plasat chiar la nivelul acesteia. În cel de-al doilea caz, un dressing electroconductor este folosit ca electrod. Metodele de recuperare bazate pe SEF au fost utilizate în diverse clinici de specialitate în ultimii 30 de ani, dar multe dintre neurostimulatoare s-au aflat doar în etapa de cercetare, puţine fiind comercializabile. Datorită costurilor mari de implantare şi urmărire a evoluţiei pacientului, plus unele probleme medicale apărute ce au necesitat alte intervenţii chirurgicale, interesul pentru sistemul Freehand a scăzut. În prezent s-a ajuns la performanţa miniaturizării unor aparate de stimulare electrică funcţională, astfel încât acestea pot fi implantate sau, dacă sunt plasate extern, nu depăşesc dimensiunea unui telefon mobil. Adaptarea parametrilor de lucru ai acestora în funcţie de fiecare bolnav reprezintă un alt argument al eficacităţii. SEF poate fi folosită activ atât în perioada de antrenament din fazele postacute, cât şi la corecţia, cel puţin unilaterală, a unor funcţii perturbate sau pierdute (Popescu CD, 2002). Au fost folosite, în premieră pentru ţara noastră, neurostimulatoarele (ODFSIII, 02CHS, 04CHS, Microstim2) produse în cadrul Departamentului de Fizică Medicală şi Bioinginerie, Spitalul Districtual Salisbury, Marea Britanie (Fuhr ş.c., 2001), marcate CE, şi utilizate curent în terapiile recuperatorii. Acestea pot fi utilizate atât pentru exerciţii de recuperare la nivelul membrelor (Microstim2, 04CHS), cât şi pentru corectarea şi recuperarea mersului pacienţilor hemiplegici (ODFS, 02CHS). Scopul folosirii unor astfel de neuroproteze este rezolvarea problemei piciorului căzut. Pentru compensarea lipsei flexiei în articulaţia genunchiului este necesară şi stimularea reflexului de flexie (flexion withdrawal reflex). Într-un studiu realizat de Popescu şi Poboroniuc (2003), în care SEF a fost utilizat pe un lot de 5 pacienţi cu AVC și 6 pacienţi cu SM, pe o durată de 12 săptămâni cu ședinţe în fiecare săptămână, se arată că atât pacienţii din grupul cu AVC, cât şi cei cu SM şi-au ameliorat remarcabil mobilitatea. La pacienţii cu AVC testele de viteză a mersului au arătat o creştere de aproximativ 16% cu stimulare şi o scădere de 14% a efortului de mers (ilustrate de modificarea PCI). La grupul cu SM viteza mersului a crescut cu aproximativ 21 % în timpul stimulării, iar efortul de mers a scăzut cu 16%. Astfel, rezultatele sugerează faptul că beneficiul pacienţilor cu SM în utilizarea neurostimulatorului ar putea fi mai mare. De ce ne-am propus corelaţia SEF - analiză de mişcare (mers)? Pâna în prezent, în toate studiile de specialitate care se referă la utilizarea SEF în recuperarea neurologică, performanţele privind îmbunătăţirea mersului au fost cuantificate prin intermediul a doi parametri: viteza parcurgerii unei distanţe de 10 metri şi indexul de cost fiziologic (PCI). Măsurarea PCI se bazează pe prezumţia că energia consumată în mers de către muşchii scheletici este proporțională cu creşterea cantităţii de oxigen preluată de sistemul respirator, iar aceasta este la rândul ei proporţională cu cresterea ratei batăilor inimii, HR (bătăi/ min), inima intensificându-şi activitatea pentru a transporta oxigenul în corp. Astfel calculul PCI se poate realiza cu relaţia (1): Performanţele în recuperare sunt calculate procentual, după fiecare şedinţă de testare, cu relaţiile: Un parametru procentual Pv pozitiv sau un parametru procentual PPCI negativ confirmă o îmbunătăţire în procesul de recuperare. Aceste evaluări sunt relativ subiective, fără a oferi un sistem de cuantificare a datelor. În ultimul timp s-au realizat progrese remarcabile în cercetările biomedicale, cu implicarea unor domenii de graniţă şi dezvoltarea cercetării interdisciplinare (Hoffman şi Flinchbaugh, 1982). Unul din domeniile vizate a fost tehnologia achiziţiilor de imagine cu aplicabilitate medicală în diagnosticarea precoce şi îmbunătăţirea planificării terapiilor. Comparativ cu tendinţele internaționale, în România aceste tehnici sunt încă la nivel incipient dacă ne gândim la faptul că în clinicile de ortopedie, neurologie sau recuperare nu există sisteme de analiză a mişcării, în cazul nostru, de analiză a mersului, care să obiectivizeze rezultatele tratamentului ortopedic, chirugical sau conservator şi care să conducă la elaborarea unor strategii concrete de evaluare şi aplicare a unui program de recuperare. Considerăm că evaluarea corectă a mersului pe parcursul intervenţiei terapeutice şi stabilirea obiectivelor programului de recuperare plecând de la date clare şi parametrii clinici şi funcţionali, asigură o mai bună urmărire a eficienţei terapeutice. Evaluarea jocului articular complex la fiecare nivel (1) 172

43 Preocupări legate de fundamentarea aplicării unor terapii recuperatorii este posibilă numai printr-o achiziţie tridimensională (sistem de achiziţie de imagine 3 D). În scopul colectării datelor sau modelării biomecanice a mişcării diverselor segmente ale corpului uman, este necesară măsurarea forţei de contact (reacţiune) la nivelul segmentului distal cu ajutorul unei platforme de forţă şi a presiunilor plantare cu ajutorul unor platforme de presiune. Aceste informaţii sunt utile şi în interpretarea rolului grupelor musculare. Priorităţile în analiza mişcării umane constau în abordarea dinamică a biosistemelor implicate. În domenii ca realitatea virtuală şi grafica computerizată, cercetătorii încearcă de mai mult timp utilizarea diverselor metode în scopul simulării mişcării umane. Se consideră că cea mai practică metodă constă în utilizarea unui sistem de captură şi analiză de mişcare (Knudson şi Morrison, 1997). Analiza de mişcare, comparativ cu alte tehnici, are avantajul de a fi o tehnică neinvazivă, iar determinarea cantitativă a dimensiunilor prin intermediul sistemului de achiziţie de imagine nu influenţează comportamentul subiectului investigat. În completare, s-au dezvoltat tehnici de optimizare în sensul interpolării (Rose ş.c., 1996) sau redirecţionării datelor. Din momentul dezvoltării unor astfel de tehnici s-au creat foarte multe modele ale corpului uman, majoritatea fiind simple sisteme funcţionale fără fundamentare anatomică sau fiziologică. Deşi analiza cinematică a corpului uman s-a realizat prin utilizarea unei varietăţi largi de tehnici, concepte, metode analitice, la momentul actual există o lipsă de unitate şi consistenţă a acestor abordări. Aceste lipsuri împreună cu diversele strategii cinematice utilizate pentru modelarea aceleiaşi activităţi funcţionale, conduc la lipsa unei sinteze a informaţiei cinematice pentru activităţile zilnice (mers etc). Cercetătorii sunt interesaţi în special de dezvoltarea unor tehnici de modelare care să poată integra cu succes precizia redării activităţii cu achiziţia de date ce pot fi interpretate clinic. De-a lungul ultimelor două decenii, înregistrarea mişcării corpului uman folosind sisteme computerizate a crescut substanţial şi o varietate de sisteme bazate pe această tehnică au fost dezvoltate cu scopul urmăririi mişcării umane. Aceste sisteme variază în funcţie de numărul de camere folosite, configuraţia camerelor, reprezentarea datelor obţinute, tipurile de algoritmi folosiţi, modelele variate şi aplicarea pe regiuni specifice ale corpului sau pe întregul corp. Dintr-un singur set de coordonate carteziene poate fi realizată o analiză bidimensională, cum ar fi o analiză în plan sagital. Când două sau mai multe imagini sincronizate ale unui anumit marker, sau punct în spaţiu, pot fi obţinute prin folosirea mai multor camere video, poate fi realizată o analiză tridimensională. Analiza tridimensională computaţională este mai complexă şi necesită echipament adiţional, este mai indicată pentru majoritatea tipurilor de mişcare umană, deoarece chiar activităţi simple ca alergarea, analizate în plan sagital, depăşesc semnificativ planul de mişcare. Noile sisteme comerciale de analiză de imagine (Vicon - Oxford Metrics, SIMI Motion Analysis, Peak Performance, ARIEL etc.) utilizează tehnici sofisticate pentru determinarea cu precizie a punctelor de interes de pe imagine, prin realizarea unui proces de interpolare între liniile TV pentru a determina centroidele markerilor. În momentul de faţă, analiza mersului se face grosier, neexistând o analiză foarte obiectivă a mersului. Aceasta analiză presupune analiza funcţională a segmentelor anatomice implicate în realizarea mersului. Evaluarea jocului articular complex la fiecare nivel este posibilă numai printr-o achiziţie tridimensională (sistem de achiziție de imagine 3 D). Importantă de remarcat este corelarea acestor date cu analiza intervenţiei forţelor externe asupra corpului (trunchi, membre superioare), care influenţează desfăşurarea mersului. În scopul colectării datelor sau modelării biomecanice a mişcării diverselor segmente ale corpului uman, este necesară măsurarea forţei de contact (reacţiune) la nivelul segmentului distal cu ajutorul unei platforme de forţă şi a presiunilor plantare cu ajutorul unor platforme de presiune. Aceasta măsoară tridimensional forţele şi momentele acestora la nivelul centrului de presiune al piciorului. Integrarea forţelor externe, a centrelor de presiune şi a datelor grafice ale achiziţiei de imagine necesită informaţii despre forţele şi momentele forţelor din articulaţii, ce pot fi obţinute prin tehnici standard de dinamică inversă. Aceste informaţii sunt utile şi în interpretarea rolului grupelor musculare. În prezent, cele mai folosite metode vizând captarea cu precizie ridicată a imginilor 3D ale mişcării umane implică mediul de laborator şi ataşarea de markeri sau senzori pe segmentele corpului (fig. 2). Aceste condiţii de laborator pot conduce la apariţia unor erori experimentale necunoscute. Unul dintre principalii factori tehnici, care limitează dezvoltarea studiului mişcării umane, este necesitatea folosirii markerilor plasaţi pe piele pentru a măsura mişcarea scheletală. Mişcarea acestor markeri este utilizată pentru a deduce mişcarea relativă dintre două segmente adiacente cu scopul de a defini precis mişcarea articulară dintre acestea. Folosirea acestei metode limitează detalierea mişcării articulaţiei datorită mişcării relative a pielii, faţă de mişcarea osului. Prin această metodă se pot studia numai mişcările ample cum ar fi flexia-extensia, pentru că numai acestea au erori limită acceptabile. Fig. 2 Poziţionarea markerilor la nivelul piciorului. 173

44 Marius Cristian Neamţu et al. Mişcarea scheletală poate fi măsurată direct folosind abordări alternative ce includ stereoradiografia, dispozitivele de fixare externe şi tehnicile fluoroscopice. Limitarea acestor metode constă în faptul că sunt invazive sau expun subiectul la radiaţii. În ultimii ani, imaginile obţinute cu ajutorul rezonanţei magnetice nucleare (RMN) au reprezentat o metodă noninvazivă pentru realizarea măsurătorilor in vivo pentru oase, ligamente, muşchi etc. Totuşi, aceste măsurători prezintă dezavantajul că valorile obţinute trebuie extrapolate la pattern-urile naturale de locomoţie. Cea mai uzitată metodă de măsurare a mişcării umane implică plasarea markerilor pe suprafața pielii segmentului analizat. Marea majoritate a tehnicilor de analiză a mişcării modelează segmentul ca pe un corp rigid, apoi aplică algoritmi estimativi pentru a obţine o apreciere optimă a mişcării acestui corp rigid. Un astfel de model este dat de Chen şi Lee (1992); ei au descris o tehnică de modelare a unui corp rigid folosind metoda minimizării erorii pătratice, care minimizează efectele de deformaţie între două momente în timp. Această presupunere limitează aplicabilitatea acestei metode, deoarece markerii plasaţi direct pe piele vor experimenta o mişcare nonrigidă a corpului. Knudson şi Morrison (1997) au dezvoltat modelul corpului rigid; mai degrabă decât a căuta transformarea optimă a fiecărui segment individual, ca un corp rigid nenatural, sunt căutate alternative, modelând şoldul, genunchiul şi glezna ca articulaţii sinoviale. Dificultatea acestei abordări este modelarea acestor articulaţii, principala limitare constând în faptul că mişcarea genunchiului nu este corect interpretată, întrucât genunchiul este o articulaţie în balama. Moeslund şi Granum (2001) au prezentat o abordare complet diferită folosind exerciţii de evaluare a erorilor pentru a determina corelarea dintre unghiurile de flexie, extensie şi a abaterilor de la traiectorii ale markerilor. O limitare a acestei abordări este presupunerea că mişcarea pielii în timpul mişcărilor de evaluare cvasistatice este identică cu mişcarea din timpul activităţilor dinamice. Recent a fost descrisă tehnica ciorchinelui de puncte care foloseşte un număr foarte mare de markeri (un ciorchine) plasaţi pe fiecare segment, cu scopul de a minimiza efectele mişcării pielii. Această tehnică poate fi extinsă prin determinarea importanţei fiecărui marker în funcţie de gradul său de deformare. O altă extensie a acestei tehnici constă în corectarea erorilor induse de deformarea segmentelor asociate cu mişcarea relativă a markerilor de pe piele faţă de oase. Limitarea acestei abordări se referă la perioada de timp mare necesară poziţionării markerilor adiţionali. În plus, faţă de eroarea cauzată de mişcarea pielii, multe dintre metodele descrise anterior pot introduce stimuli artificiali în sistemul neurosenzorial în timpul măsurării mişcării umane, rezultând pattern-uri de mişcare care nu reflectă mişcarea naturală. De exemplu, chiar şi mersul la banda rulantă poate produce schimbări în relaţia dintre lungimea pasului şi viteza de deplasare. Prezenţa grefelor osoase sau aplicarea benzilor elastice în jurul segmentelor corpului sau orice alte constrângeri ale pattern-urilor normale de mişcare, pot conduce la interpretări incorecte ale datelor de mişcare. Pattern-ul măsurărilor induse de eroare este relevant mai ales în cazul studiilor în care schimbările subtile ale mersului sunt asociate cu patologia. Aşadar, posibilitatea de a efectua măsurători cu o acurateţe crescută a patternurilor de locomoţie, fără riscul producerii efectelor nedorite prin stimuli artificiali, este un obiectiv important în menţinerea sănătăţii. Ideal, sistemul de măsurători nu ar trebui să fie nici invaziv, nici dăunator, ci confortabil pentru subiect. Mai mult, sistemul trebuie să permită efectuarea măsurătorilor în mediul natural al subiecţilor şi să fie capabil să măsoare activităţi şi mişcări naturale din toate punctele de vedere. Metode de captare a mişcării umane fără utilizarea markerilor Captarea mişcării este o metodă importantă pentru studiile de biomecanică şi este folosită în mod clasic pentru diagnosticul patomecanic al afecţiunilor musculoscheletale. Mai recent a fost folosită şi în dezvoltarea şi evaluarea tratamentelor de reabilitare şi metodelor de prevenire a afecţiunilor musculoschletale. Deşi analiza mişcării s-a dovedit a fi utilă din punct de vedere clinic, ea a cunoscut o dezvoltare limitată. Limitarea importanţei sale clinice este legată de mulţi factori, printre care aplicabilitatea tehnologiei existente la problemele clinice şi necesarul de timp şi resurse financiare pentru colectarea, procesarea şi interpretarea datelor. Un pas important în captarea mişcării umane îl reprezintă dezvoltarea unui sistem noninvaziv lipsit de aplicarea markerilor. Eliminarea markerilor reduce considerabil timpul necesar pentru pregătirea subiectului pentru testare şi permite o cercetare mai simplă, mai eficientă în timp şi mai precisă a mişcării umane. În prezent, metodele fară markeri nu sunt larg disponibile, deoarece necesită o tehnică computerizată foarte avansată. Conflicte de interese Nimic de declarat. bibliografie Anderson DW, Ellenberg JH, Leventhal CM et al. Revised estimate of the prevalence of multiple sclerosis in the United States. Ann Neurol. 1992; 31: Berg V, Bergmann S, Hovdal., Hunstad N, Johnsen HJ, Levin L, Sjaastad O. The value of dorsal column stimulation in multiple sclerosis. Scand. J. Rehabil. Med. 1982; 14: Berardelli A, Inghilleri M, Cruccu G, Fornarelli M, Accornero N, Manfredi M. Stimulation of motor tracts in multiple sclerosis. J. Neurol. Neurosurg. Psychiatry,1988; 51: Burridge J, Taylor P, Hagan S, Wood D, Swain I. The effects of common peroneal nerve stimulation on the effort and speed of walking: A randomised controlled clinical trial with chronic hemiplegic patients. Clin Rehabil, 1997; 11: Burridge JH, Swain ID, Taylor PN. Functional electrical stimulation: a review of the literature published on common peroneal nerve stimulation for the correction of dropped foot. Reviews Clin Geront, 1998; 8; Campos RJ, Dimitrijevic MM, Faganel J, Sharkey PC. Clinical evaluation of the effect of spinal cord stimulation on motor performance in patients with upper motor neuron lesions. Appl. Neurophysiol, 1981; 44: Chen Z, Lee H, Knowledge-guided visual perception of 3-D human gait from a single image sequence, IEEE Trans. Systems Man Cybernet, 1992; 22(2):

45 Preocupări legate de fundamentarea aplicării unor terapii recuperatorii Darmana R, Scandella M, Salmeron S, Martinez E, Cahuzac JP. Dynamic plantar pressure measurement in children with in toeing and out toeing walking, J. Biomech, 2001; 34 (2): DeLisa JA, Hammond MC, Mikulic MA, Miller RM. Multiple Sclerosis: Part Common physical disabilities and rehabilitation. AFP, 1985; 32: Edwards S, Mawson S, Greenwood RJ. Physical therapies. Handbook of Neurological Rehabilitation. Second Edition, Psychology Press, Hove and New York, 2003, Fredriksen TA, Bergmann S, Hesselberg JP, Stolt-Nielsen A, Ringkjob R, Sjaastad O. Electrical stimulation in multiple sclerosis. Comparison of transcutaneous electrical stimulation and epidural spinal cord stimulation. Appl. Neurophysiol, 1986; 49: Fuhr T, Quintern J, Riener R, Schmidt G. Walk! - Experiments with a Cooperative Neuroprosthetic System for the Restoration of Gait, 2001, Proc. 6th Conf. of the IFESS, Cleveland, Ohio, USA, 1-3. Hoffman D, Flinchbaugh B. The interpretation of biological motion. Biol. Cybernet, 1982; 42: Holliday RC, Antoun M, Playford ED. A survey of goal-setting methods used in rehabilitation. Neurorehab Neural Repair, 2005; 19: Javidan M, Elek J, Prochazka A. Attenuation of pathological tremors by functional electrical stimulation. II: Clinical evaluation, Ann. Biomed. Eng, 1992; 20: Johnson CA, Tromans, AM, Wood, DE, O Keefe D, Buhrs, D, Swain JD, Burridge JH. A pilot study to investigate the combined use of Botulinum Neurotoxin A (BoNTA) and Functional Electrical Stimulation (FES), with physiotherapy, in the treatment of spastic dropped foot in subacute stroke, 7th Vienna International workshop on Functional Electrical Stimulation, 2001 Kesselring J, Beer S. Symptomatic therapy and neurorehabilitation in multiple sclerosis. Lancet Neurol, 2005; 4: Knudson DV, Morrison CS. Qualitative analysis of human movement. Champaign, IL: Human Kinetics, 1997, Lenman AJ, Tulley FM, Vrbova G, Dimitrijevic MR, Towle JA. Muscle fatigue in some neurological disorders, Muscle Nerve, 1989;12: Mathers SE, Ingram DA, Swash M. Electrophysiology of motor pathways for sphincter control in multiple sclerosis, J. Neurol. Neurosurg. Psychiatry 1990; 53: Moeslund TB, Granum E. A Survey of Computer Vision-Based Human Motion Capture; Computer Vision and Image Understanding, 2001;81: (online idealibrary.com) Plas F, Hagron, E, Kinetoterapie activă. Exerciţii terapeutice. Editura Polirom, lasi, 2001, 107. Popescu CD. Recuperarea în bolile cerebro-vasculare. A V-a Conferinta de Stroke cu participare internaţională, 2002, vol. V, 1, Popescu CD, Poboroniuc M. Terapii recuperatorii bazate pe stimulare electrică funcţională utilizate în tratamentul pacienţilor cu leziuni la nivelul sistemului nervos central. Revista Medico-Chirurgicală, 2003, 4, S1 Primus G. Maximal electrical stimulation in neurogenic detrusor hyperactivity: experiences in multiple sclerosis. Eur. J. Med. 1992; 1: Rose C, Guenter B, Bodenheimer B, Cohen MF. Efficient generation of motion transitions using spacetime constraints, Proceedings of SIGGRAPH 1996 Comput Graph, ACM Press/Addison-Wesley Publishing Co; 1996, New Orleans, LA, USA;30: Swain ID, Burridge JH, Johnson CA, Mann GE, Taylor PN, Wright PA. The efficacy of Functional Electrical Stimulation in improving walking ability for people with multiple sclerosis. Proc 5th Annual Conference of the IFESS Society, Aalborg, Denmark, 2000, Thompson AJ. Neurorehabilitation in multiple sclerosis: foundations, facts and fiction, Curr. Opin Neurol., 2005; 18: Thompson AJ. Neurological rehabilitation of multiple sclerosis. Queen Square Neurological Rehabilitation Series. London: Taylor & Francis/Informa Healthcare, 2006 Turner-Stokes L, Williams H, Abraham R et al. Clinical standards for inpatient specialist rehabilitation services, UK. Clin Rehab 2000; 14:

46 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Rolul comunicării nonverbale în dezvoltarea abilităţilor sportive ale copilului de vârstă şcolară mică The role of nonverbal communication in the development of sport skills in young children Carmen Isac Universitatea de Nord, Baia Mare Rezumat Până în prezent, expresia corporală în strânsă legătură cu laturile intelectual-moral-volitive şi psiho-afective, având ca suport expresia facială s-a încadrat în disciplina mişcării scenice, ca obiectiv adresat completării artei actorului. Conceptual, expresia corporală este o disciplină de studiu cu funcţie artistică, prin faptul că pe lângă tangenţe se interferează cu diverse arte şi anume: muzica, dansul, teatrul, pictura-sculptura, precum şi cu diverse ramuri ale gimnasticii privind crearea plasticităţii formelor mişcării în corespondenţă cu muzica. Pentru controlul propriilor gesturi în diferite situaţii se impune educarea tinerei generaţii în folosirea limbajului corporal ca mijloc de comunicare. Cuvinte cheie: comunicare nonverbală, dans de expresie, pantomimă. Abstract Until now, body language in close connection with the intellectual moral volitional and psycho-affective aspects, supported also by facial expression has been integrated into the discipline of artistic movement, as an objective addressed to the completion of the actor s art. Conceptually, body language is a study discipline with artistic functions, through the fact that it ties in with a variety of arts, such as: music, dance, theatre, painting, sculpture, and with some branches of gymnastics with reference to the development and expressivity of movement in concordance with the content of music. It therefore can be used as a non verbal communicative tool in the control of sport-related situations for the education of the younger generation. Keywords: nonverbal communication, expression dance, pantomime. Introducere În activitatea sportivă, învăţarea motrică se realizează printr-o comunicare condusă, dar şi autocondusă (limbaj intern şi autoreglator al sportivului), iar la nivelul învăţării obişnuite se realizează printr-o utilizare mai complexă a mijloacelor verbale. Arta de a comunica nu este un proces natural, ori o abilitate cu care ne naştem. Noi învăţăm să comunicăm. De aceea trebuie să studiem ce învăţăm, ca să putem folosi cunoştinţele noastre mai eficient. Orice comunicare implică creaţie şi schimb de înţelesuri, aceste înţelesuri sunt reprezentate prin semne şi coduri. Se pare că oamenii au o adevărată nevoie să citească înţelesul tuturor acţiunilor umane (Birkenbihl, 1999). Între cele două forme majore ale comunicării umane, comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală, cea mai relevantă pentru sport este comunicarea nonverbală. Comunicarea nonverbală ţine de limbajul corpului: mimică, gestică, postură, privire, tonul şi ritmul vorbirii etc. Stanton (1995) prezintă o listă de 11 indicii non-verbali, Primit la redacţie: 22 octombrie 2008 Acceptat spre publicare: 10 ianuarie 2009 Adresa: Universitatea de Nord Baia Mare, Str. V., Babeş, Nr. 62 A cisac2001@yahoo.com care cuprinde: - expresia feţei un zâmbet, o încruntare; - gesturile mişcarea mâinilor şi corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal; - poziţia corpului modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi; - orientarea dacă stăm cu faţa sau cu spatele la interlocutor; - proximitatea distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi; - contactul vizual dacă privim interlocutorul sau nu, intervalul de timp în care îl privim; - contactul corporal o bătaie uşoară pe spate, cuprinderea umerilor; - mişcările corpului pentru a indica aprobare sau dezaprobare sau pentru a încuraja interlocutorul să continue; - aspectul exterior înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei; - aspectele nonverbale ale vorbirii variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor şi rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vioi (denumite paralimbaj); - aspectele nonverbale ale scrisului scrisul de mână, aşezare, organizare, acurateţe şi aspectul general. Se pot distinge cel puţin următoarele forme de comunicare nonverbală, bine conceptualizate şi operaţionalizate: limbajul tăcerii, limbajul spaţiului, paralimbajul, contactul 176

47 Rolul comunicării nonverbale vizual, expresia facială, atitudinile şi poziţiile corporale, gesturile şi atingerea (Lupu şi Zanc, 2004). Diferitele acte nonverbale au semnificaţii specifice, cum se poate remarca în setul de exemple sintetizat din literatura actuală consacrată comunicării nonverbale: - mersul rapid cu corpul drept, semnifică încredere în forţele proprii; - poziţia de stat în picioare cu mâinile pe şolduri denotă agresiunea sau pregătirea pentru ripostă; - şezând pe scaun cu picioarele încrucişate arată starea de plictiseală; - şezând pe scaun cu picioarele depărtate - arată starea de relaxare; - mâinile încrucişate pe piept trădează o poziţie defensivă; - plimbarea cu mâinile în buzunare şi umerii aplecaţi denotă descurajare; - sprijinirea capului în mână arată starea meditativă; - atingerea sau frecarea uşoară a nasului cu mâna arată respingere, îndoială sau minciună; - frecarea ochilor cu mâna semnifică îndoială sau neîncredere; - mâinile prinse la spate trădează teamă, nelinişte, mânie sau furie; - frecarea mâinilor trădează speranţa; - şezând pe scaun cu mâinile împreunate pe ceafă, cu picioarele încrucişate arată încredere în sine, sentimente de superioritate; - palmele deschise arată sinceritate, deschidere, inocenţă; - atingerea rădăcinii nasului cu ochii închişi denotă o evaluare sau impresie negativă; - atingerea sau bătaia cu degetul în masă arată nerăbdare; - degetele ridicate în sus se referă la o poziţie autoritară; - mângâierea părului cu mâna traduce lipsa încrederii în sine, nesiguranţa; - aplecarea corpului într-o parte arată interes pentru persoana care vorbeşte; - frecarea bărbiei denotă încercarea de a lua o decizie; - privirea în jos cu faţa într-o parte, traduce neîncrederea; - rosul unghiilor arată nervozitatea sau nesiguranţa. În domeniul sportului se vorbeşte cu temei despre existenţa a şapte forme de comunicare nonverbală (Pedersen ş.c., 2007): a) atingerea sau haptica; b) kinetica sau mişcările corporale; c) proxemica sau folosirea spaţiului; d) caracteristicile fizice (înălţimea, tipul de constituţie fizică, ţinuta, culoarea părului, podoabele, stilul de pieptănat şi tuns etc.); e) factorii de mediu în care se desfăşoară activitatea fizică (stadionul, sala de sport, vestiarul etc.); f) paralimbajul (înălţimea vocii, volumul, intonaţia, pauzele, ritmul vorbirii, rapiditatea replicii etc.); g) cronemica ce se referă la planificarea timpului şi mai ales la punctualitate. În activitatea sportivă sunt evidenţiate şi nouă funcţii specifice ale comunicării nonverbale (Pedersen ş.c., 2007). Acestea se referă la: înlocuirea comunicării verbale, completarea comunicării verbale, modificarea conţinutului real al comunicării verbale, contrazicerea conţinutului comunicării verbale, reglarea conversaţiei, exprimarea emoţiilor şi a atitudinilor interpersonale, negocierea relaţiilor (voce ridicată, voce domoală, rugătoare etc.), traducerea şi exprimarea identităţii personale şi a statutului social şi contextualizarea interacţiunilor sociale. Expresia corporală urmăreşte dezvoltarea personalităţii umane pe linia coordonatelor fizice estetice, îmbinându-se cu dezvoltarea sensibilităţii şi a motricităţii (Grigore, 2001). Toate acestea se regăsesc şi în obiectivele şi scopurile lecţiilor de educaţie fizică, adică o dezvoltare fizică armonioasă, plasticitatea mişcării etc. S-a constatat că lecţia de educaţie fizică oferă numeroase posibilităţi pentru realizarea educaţiei estetice a elevilor, cu condiţia ca profesorul de educaţie fizică, în colaborare cu celelalte cadre didactice, să contribuie activ la îndeplinirea acestui deziderat. Latura estetică a ei reprezintă o modalitate de realizare a obiectivelor propuse la un nivel superior, reflectând frumosul din comportare şi mişcare (Câmpeanu, 2000). De-a lungul evoluţiei vieţii sociale au apărut o serie de instrumente ale comunicării: limbajul imagistic al artelor plastice, limbajul figural-simbolic al muzicii, limbajul corporal etc. (Ciocan şi Negruţ, 1981). Pentru controlul propriilor gesturi în diverse situaţii, sau atingerea unor gesturi de înaltă performanţă (referitoare la sportul de performanţă) se impune educarea tinerei generaţii spre o comunicare prin limbaj corporal, ca o componentă inseparabilă a personalităţii (Demeter, 1972). Prin intermediul lecţiei de educaţie fizică, profesorul are menirea de a găsi calea spre sensibilitate, spre simţirea organică lăuntrică, pentru a nu lăsa ca intelectul să devină exclusivist, predominant. În cadrul lecţiei de educaţie fizică, dezvoltarea expresivităţii corporale se poate introduce câte 10 minute în primele verigi ale lecţiei, sub forma unor teme scurte de expresivitate corporală, improvizaţie şi mimică. Totodată, expresivitatea se poate dezvolta şi ca temă de lecţie cu obiective preluate din euritmie. Prezentăm în continuare un model de organizare a lecţiei de educaţie fizică, care urmăreşte obiectivele enumerate mai sus. Organizarea verigilor lecţiei în funcţie de obiectivele urmărite a) Organizarea colectivului de elevi (cu durată de 1-5 minute) Alegerea unei secvenţe de lecţie cu durată limitată care trebuie să asigure un început organizat lecţiei. Pentru captarea atenţiei şi a interesului elevilor se pot folosi teme ritmice şi jocuri muzicale (5 minute). b) Pregătirea organismului pentru efort (7-8 minute) Pentru stimularea treptată a indicilor morfo-funcţionali şi asigurarea unei stări optime de excitabilitate, se folosesc diferite mijloace de dezvoltare ale coordonării (Chiriţă, 1983): Orientarea spaţio-temporală (5 minute / lecţie); Ritmicitatea motrică (5 minute / lecţie); 177

48 Carmen Isac Coordonarea generală (5 minute / lecţie); Formarea bazelor generale ale mişcării estetice (7-8 minute / lecţie). Mijloacele recomandate Structuri complexe cu variaţii de paşi în tempouri diferite, variante de mers şi alergare în diferite direcţii şi la semnale diferite; Jocuri ritmice şi muzicale, care se pot folosi atât în sală cât şi afară. c) Influenţarea selectivă a aparatului locomotor (10 minute) Această secvenţă de lecţie are o valoare formativă foarte importantă, mai ales la clasele primare şi gimnaziale (10 minute / lecţie). Mijloacele recomandate În afară de valoarea formativă, mijloacele folosite se adresează şi educării esteticii motrice: Exerciţii specifice euritmiei care vizează: mimica (expresivitate, mobilitate facială), expresivitatea prin gest şi atitudine, pantomima- dansul de expresie); Structuri complexe pentru educarea ţinutei estetice; Structuri complexe vizând optimizarea dezvoltării fizice armonioase (dezvoltarea mobilităţii articulare şi elasticităţii), optimizarea tonusului muscular (alternarea contracţiilor şi relaxărilor), dezvoltarea coordonării intersegmentare. d) Dezvoltarea calităţilor motrice specifice în expresivitatea corporală (20-25 minute) Exerciţii şi structuri pentru dezvoltarea mobilităţii, vitezei, forţei, detentei (20-25 minute / lecţie). Învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor motrice Lecţiile de consolidare şi perfecţionare vor urmări stabilizarea deprinderilor, precum şi dezvoltarea capacităţii de a asocia diferite mişcări şi de a le adapta la situaţii diferite şi chiar pe muzică. e) Revenirea organismului după efort (2-3 minute în fiecare lecţie) Variante de paşi, mişcări lente care angajează tot corpul, mişcări de întindere împrumutate din euritmie etc. Dintre metodele de instruire au fost folosit unele metode de comunicare verbală (prezentarea în faţa elevilor a temelor pe care le au de exersat), exersarea, problematizarea. Rolul profesorului Rolul profesorului este de a capta şi a descoperi cu precizie toate elementele pertinente în raport cu comenzile. Totul este posibil în jurul unei teme, cu condiţia ca imaginea de bază să fie respectată (Cergit, 1983; Ceauşescu, 1972). Profesorul are un rol şi în a face să se manifeste sensibilitatea elevului în aşa fel ca fiecare gest efectuat să corespundă unui conţinut, în acelaşi timp abstract şi personal. Aici intervine un principiu de descentrare, care este important în raport cu bipolaritatea corp-imaginaţie, el ne îndreaptă atenţia pe deoparte asupra gestului, ca să-l facă semnificativ pentru subiect, iar pe de altă parte asupra reprezentării intelectuale şi a senzaţiilor inerente fiecărei faze gestuale. Comenzile suscită o imaginaţie personală a elevului cu cât noţiunile sunt mai abstracte şi mai precise, cu atât se deschid posibilităţile individuale. Profesorul trebuie să organizeze învăţarea în jurul acestui concept major, pentru ca elevul să ajungă să construiască, să structureze, să facă vizibilă şi distinctivă o imagine. Prezentăm câteva exemple de teme generale: explorarea verticalităţii şi a orizontalităţii; indicarea noţiunii nivelurilor: sus, jos; desenarea traseelor în orice spaţiu (tridimensional); deschiderea şi închiderea; joaca cu noţiunea de ritm în funcţie de temă. mijloace educaţionale pentru formarea şi dezvoltarea capacităţii de expresie efectuarea unor mişcări naturale adaptate: deplasări variate (paşi, mers, alergare). Obiective urmărite în lecţie: comunicarea, improvizaţia, imitaţia. Metode utilizate pentru formarea şi dezvoltarea capacităţii de expresie Explicarea şi efectuarea unor exerciţii specifice descoperirii semnificaţiilor părţilor corpului (clasa a V-a) Capul: organ al simţurilor vederii, al auzului, gustului, organul inteligenţei; Bustul: sediul inimii, al plămânilor, centrul afectivităţii; Braţele: intensifică mişcările capului şi a bustului. Ele sunt adesea complementare, folosirea lor exagerată riscă să creeze efecte uşoare; Picioarele: dincolo de valoarea lor motrică, au un rol la fel de semnificativ în formarea şi dezvoltarea capacităţii de expresie. Descoperirea părţilor corpului prin contact Aşezaţi la sol: atingerea cu cele 2 mâini a unor părţi diferite ale corpului său, descoperirea acestora prin contact, prin uşoare loviri în faţa corpului, pe spate, pe braţe; Descoperirea prin lovire sau a atingere a următoarelor obiective: solul, un instrument de percuţie, genunchii (cu mâna sau cotul), coapsele, spatele, şoldurile, mâinile, umerii (unilateral sau încrucişat), capul. Descoperirea părţilor corpului prin izolări Izolarea diferitelor părţi ale corpului: cap, umăr, cot, braţe, mână, bust, bazin, picior, genunchi altele. Mai întâi se exersează pe loc, apoi din deplasare: cu ocazia opririlor se efectuează izolarea unei părţi a corpului şi se reia mişcarea de la capăt; dacă izolarea este simultană, la mers dificultatea de coordonare este mai complexă; conjugarea izolărilor cu deplasarea în funcţie de timp; Un obiect, o minge, un baston sau o oglindă imaginară sunt ţinute într-o mână şi privirea le urmăreşte evoluţia în spaţiu. Obiectul este locul de atenţie atât pentru subiect, cât şi pentru observator. Apoi se suprimă reperul concret, care este obiectul, dar se continuă să se stabilească raportul între privire şi mobilitatea mâinii. Prin privire se urmăreşte acţiunea mâinii: traversarea sălii mergând în timp ce privirea rămâne solidară evoluţiei mâinii în spaţiu; focalizarea atenţiei către mâna care descrie traseul liniar şi care implică o mobilitate specifică oricărui 178

49 Rolul comunicării nonverbale corp. Descoperirea părţilor corpului prin alte variante Se cere ca să fie eliminată orice expresie de prisos şi inutilă; Se exclude întinderile altor părţi ale corpului, susceptibile să menţină atenţia observatorului, cum ar fi, de ex. gâtul sau faţa; Se tinde spre un gest neînsufleţit, elementar, izolat, ceea ce permite să clasifici şi să defineşti mai bine mişcarea; Se procedează în acelaşi mod pentru alte părţi ale corpului; de exemplu, după ce am pus în valoare mişcarea umărului, orice contracţie parazitară a încheieturii şi a cotului contrazice obiectivul urmărit. Dimpotrivă, când se decontractă braţul întreg, această mişcare este necesară, fiind vorba de a izola cu precizie locul acţiunii. Acest tip de exerciţii determină un control corporal crescând cu un rafinament chinestezic desăvârşit al părţilor corpului. Mai multe articulaţii fac astfel, succesiv obiectul centrului de interes şi privirea indică locul acţiunii. Observaţie: este vorba de o primă etapă, având ca obiectiv antrenarea focalizării atenţiei subiectului, apoi implicit aceea de spectator. Privirea nu urmăreşte sistematic fiecare acţiune izolată, este definită: fie este opusă acţiunii, fie însoţeşte acţiunea, fie este neutră mişcării, în funcţie de semnificaţiile pe care le cercetăm. Într-o elaborare pedagogică mai complexă, a urmări cu privirea nu este, doar un rol exclusiv al ochilor; acest lucru se poate efectua şi cu o altă parte a corpului: călcâiul, glezna, cotul, umărul etc. Privirea devine o noţiune abstractă, este o proiectare a concentraţiei mentale, este un atu esenţial ca să structureze gestul şi să-l facă semnificativ. Concluzii 1. Gesturile motrice care se găsesc în universul nonverbal sunt parţial înnăscute, de exemplu expresiile faciale ale supărării, fericirii, fricii etc. 2. Unele gesturi sau posturi corporale trădează sfera culturală, vârsta, genul sau factorii care condiţionează mesajele nonverbale. 3. Cu toate acestea semnificaţiile corporale sunt foarte puţin puse în valoare, cu excepţia etapei copilăriei. 4. Limbajul corporal se defineşte prin termenul kinezie, unii specialişti afirmă că această formă de limbaj exprimă atitudini interpersonale şi mai puţin, informaţii, cunoştinţe. Conflicte de interese Nimic de declarat. Bibliografie Birkenbihl V F. Semnalele corpului-cum să înţelegem limbajul corpului. Ed. Gemma Pres, Bucureşti, 1999 Câmpeanu M. Gimnastica ritmică sportivă. Ed.Risoprint, Cluj- Napoca, 2000 Ceauşescu N N. Rolul educaţiei fizice în formarea omului. Ed. Stadion, Bucureşti, 1972 Cergit I. Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983 Chiriţă G. Educaţie prin jocuri de mişcare. Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983 Ciocan I, Negruţ I. Formarea personalităţii umane. Ed. Militară, Bucureşti Demeter A. Fiziologia sporturilor. Ed Stadion, Bucureşti, 1972 Grigore V. Gimnastică artistică-bazele teoretice ale antrenamentului sportiv. Ed. Semne, Bucureşti, 2001, 40 Lupu I, Zanc I, Săndulescu C. Sociologia sănătăţii. De la teorie la practică, Ed. Tiparg, Piteşti, 2004 Pedersen PM, Miloch KS, Laucella PC. Strategic sport communication. Champaign, IL: Human Kinetics, 2007, ; Stanton N. Comunicarea. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică,

50 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Coeziunea în grupurile sportive Cohesion in sports groups Oana Rusu Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iaşi, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Rezumat Complexitatea problematicii coeziunii este dată de următoarele componente: a) delimitarea conceptuală (coeziunea este văzută în termenii rezistenţei grupului în faţa forţelor distructive sau definită ca un proces dinamic care se reflectă în tendinţa unui grup de a rămâne împreună şi uniţi în atingerea obiectivelor instrumentale şi/sau pentru satisfacţia nevoilor afective ale membrilor); b) caracteristicile sale (multidimensionalitatea, dinamicitatea, instrumentalitatea, afectivitatea pe care o implică); c) tipologia sa în funcţie de dinamica internă a grupului dar şi de raporturile cu alte grupuri (normativă şi culturală, funcţională, socio-afectivă); d) consecinţele pe care le are asupra grupului şi dezvoltării grupului în contextul în care acţionează (poate influenţa satisfacţiile membrilor grupului sau avea consecinţe asupra performanţei); e) factorii intrinseci şi extrinseci de care depinde dezvoltarea ei; f) relaţiile cu sarcina grupului, cu performanţa, cu modul de trăire a succesului sau insuccesului de către membrii grupului, cu imaginea grupului etc. Cuvinte cheie: coeziune de grup, grup sportiv, factorii coeziunii de grup, relaţia coeziune - performanţă de grup. Abstract The complexity of cohesion problems is given by the following components: a) conceptual delimitation (the cohesion is seen in terms of the resistance to destructive forces or defined as a dynamic process which reflects the tendency of a group to remain together and united in achieving instrumental and/or satisfaction of emotional needs of members); b) its characteristics (multidimensionality, dynamics, instrumentality, affectivity involved); c) according to its typology of internal group dynamics and the relationships with other groups (normative and cultural, functional, socio-emotional cohesion); d) the consequences on the group and its development in the context in which they operate (to influence the group satisfaction, may an effect on performance); e) internal and external factors on which the development; f) its relations with the task group, group performance, and the experience of success or failure by members of the group, group image etc. Keywords: group cohesion, sports groups, the factors of group cohesion, group cohesion group performance relationship. Natura coeziunii de grup Utilizând conceptul lui Lewin câmp social al forţelor, precum şi cel de atracţie către grup sau mai târziu atracţie între membri, s-a definit prin termenul coeziune totalitatea forţelor care contribuie la menţinerea grupului ca o entitate (Festinger ş c., 1950 citaţi de Curşeu, 2007; Neculau, 2007). În opinia autorilor, sursele majore ale coeziunii sunt reprezentate de nevoia de comparare şi de autoevaluare şi, în acelaşi timp, de nevoia de participare la efortul de atingere a scopurilor comune. Prin urmare, două tipuri de forţe sunt prezente: atracţia către grup (care reprezintă aspectele sociale şi de afiliere la un grup) şi menţinerea unui control care vizează interesele pentru sarcină, performanţă şi productivitate ale grupului (Carron şi Hausenblas, 1998). În timp, grupurile pot dezvolta un nivel diferit al coeziunii. Sinteza lui Carron și Hasenblas din 1998 aduce în atenţie lucrări ale unor cercetători, apărute în perioada , privind studii asupra coeziunii de grup în diferite ramuri de sport, precum şi asupra relaţiei coeziune-performanţă la Primit la redacţie: 5 februarie 2009 Acceptat spre publicare: 20 martie 2009 Adresa: Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Str. Toma Cozma, nr. 3, cod postal broana@uaic.ro nivelul grupului sportiv (Gross şi Martin, 1952; Cota ş.c., 1995; Glombiewski, 1962; Lott şi Lott, 1965; Landers şi Lueschen, 1974; Shanghi şi Carron, 1987; Lenk, 1969; Melnick şi Chemers, 1974; Landers ş.c., 1982; Arnold şi Straub, 1972; Mullen şi Cooper, 1994; Stogdill, 1963). Gross şi Martin (1952) definesc coeziunea în termenii rezistenţei grupului în faţa forţelor distructive. Coeziunea, care oferă grupului o entitate, ajută grupul să facă faţă presiunilor care pot apărea. Desigur, în cazul unui grup cu un grad scăzut al coeziunii, factorii distructivi minimali pot favoriza părăsirea grupului de către membri. Cota ş.c. (1995) şi Mudrack (1989), definesc coeziunea ca un proces dinamic care se reflectă în tendinţa unui grup de a rămâne împreună şi uniţi în atingerea obiectivelor instrumentale şi/sau pentru satisfacţia nevoilor afective ale membrilor. Pot fi identificate astfel caracteristicile coeziunii: a) este multidimensională există o multitudine de factori care variază de la grup la grup, factori care determină gradul de coeziune al unui grup (în cazul unui grup sportiv, de exemplu, înot sincron, o echipă poate fi unită în jurul obiectivelor de sarcină obţinerea performanţei, dar poate avea o unitate socială slabă sportivii nu se plac unul pe celălalt; şi reversul poate fi adevărat, în sensul că poate fi coezivă social, dar cu o unitate de sarcină încă incompletă); b) este dinamică coeziunea se poate schimba în timp, iar 180

51 Coeziunea în grupurile sportive factorii care contribuie la coeziunea de început pot sau nu deveni critici în dezvoltarea grupului; c) este instrumentală orice tip de grup, de la cele de muncă, militare la cele sportive, se constituie în baza unor motive orientate către îndeplinirea unor sarcini; d) are o dimensiune afectivă coeziunea socială se dezvoltă în general ca un rezultat al interacţiunilor sociale şi al relaţiilor de comunicare între membrii grupului. Parlebas (1977, citat de Mureşan, 2005) a distins trei tipuri de coeziune care se găsesc în relaţii de interdependenţă, dezvoltarea unui grup depinzând atât de dinamica internă a grupului, cât şi de raporturile cu alte grupuri: a) coeziune normativă şi culturală care face trimiteri către atitudinile comune ale membrilor grupului, la ritualuri, la normele şi valorile obşteşti; b) coeziune funcţională se referă la modul de funcţionare al grupului şi este legată de sistemul de organizare, de reţelele de comunicare, de reţelele de status şi roluri, de natura sarcinii, de gradul de ajustare a resurselor în raport cu activităţile întreprinse; c) coeziune socio-afectivă corespunde afinităţilor dintre membrii grupului. Interesul cercetătorilor pentru studiul acestui fenomen derivă din consecinţele pe care le are asupra grupului şi dezvoltării grupului în contextul în care acţionează: - coeziunea poate influenţa satisfacţiile membrilor grupului (în grupul coeziv indivizii au un moral ridicat, un nivel al stimei de sine ridicat, împărtăşesc sentimente de securitate, un nivel ridicat de participare la viaţa de grup etc.); - coeziunea poate avea consecinţe asupra performanţei subiect dezbătut în multe studii; sunt consemnate efecte pozitive asupra performanţei de grup (Mayo, 1929, citat Curşeu, 2007; Evans şi Dion, 1991; Chang şi Bordia, 2001; Gully ş.c., 1995; Shapcott ş.c., 2006; Gammage ş.c., 2001). Sunt consemnate studii ce pun în evidenţă relaţia coeziune randament, în grupurile şcolare; - coeziunea exercită influenţe, adesea nefaste, asupra gândirii de grup (Janis, 1972 şi Oberlé, 1995, citaţi de Neculau, 2007). Noile abordări teoretice, în contradicţie cu modelele clasice de studiere a fenomenului coeziunii, ce iau în discuţie coeziunea ca rezultat al interdependenţei indivizilor cu rol în menţinerea dorinţei de a rămâne împreună, propun discutarea acestui fenomen din perspectivele teoriilor identităţii sociale şi a autocategorizării (Hogg, 1995, citat de Neculau, 2007). Comportamentele de grup pot fi explicate şi ca proprietăţi individuale, cognitive. În acest sens, identitatea socială a individului se construieşte prin auto-percepţia sa ca fiind membru al grupului. Factorii coeziunii grupului După Lewin (1935) două procese fundamentale sunt caracteristice tuturor grupurilor: menţinerea şi dezvoltarea grupurilor. Menţinerea este reprezentată de activitatea pe care o desfăşoară grupul pentru a se păstra intact, de a ajuta la menţinerea unităţii, integrităţii şi stabilităţii sale. Dezvoltarea este reprezentată de activitatea care favorizează promovarea şi atingerea obiectivelor grupului. Coeziunea grupului este pozitiv relaţionată atât de menţinerea, cât şi de dezvoltarea grupului, în sensul că armonia din cadrul grupului este asociată cu perfecţiunea grupului şi că toţi membrii grupului acţionează şi gândesc ca un tot unitar. Astfel, coeziunea reprezintă un factor care contribuie direct la menţinerea grupului şi favoriează dezvoltarea grupului, având un rol important în dinamica grupului (Glombiewski, 1962; Lott şi Lott, 1965; Landers şi Lueschen, 1974). Datorită importanţei coeziunii este important să se înţeleagă factorii de care depinde dezvoltarea coeziunii. Între factorii care determină gradul de coeziune al grupului sunt delimitate două categorii (Maisonneuve, 1966; Fischer, 1990; Valleran, 1994; Oberlé, 1995, citaţi de Neculau, 2007): a) factori interni, socioafectivi, intrinseci incluzând: 1) sistemul normativ al grupului (grupul coeziv influenţează membrii spre atitudini uniforme); 2) mărimea grupului (o talie optimă poate conduce spre armonia grupului, stimulând implicarea şi participare la viaţa grupului); 3) similaritatea membrilor grupului (Zander, 1979, citat de Curşeu, 2007); 4) atracţia către scopurile comune, scopuri valorizate şi împărtăşite de membrii grupului; 5) factorii socioafectivi care potenţează relaţiile interpersonale; 6) modelul de leadership etc.; b) factori externi, sociooperatorii, extrinseci incluzând aici sistemele de recompensă şi de remunerare (Dorfman şi Stephen, 1984, citaţi de Curşeu, 2007); ameninţările şi provocările la care sunt expuşi membrii grupului. Epuran (1990) a identificat următorii factori care pot influenţa echipele sportive: talia redusă a echipelor (6-10 membri pot atinge mai uşor un nivel ridicat de unitate; cu cât numărul jucătorilor creşte cu atât e mai greu de comunicat în cadrul grupului, informaţia circulă în condiţii îngreunate, nivelul legăturilor afective este mai scăzut); vârsta membrilor echipei este de dorit sa fie apropiată deoarece diferenţele mari pot avea consecinţe asupra nivelului de înţelegere, asupra atitudinilor şi a aspiraţiilor; caracterul sportivilor la care se adaugă trăsăturile de personalitate; structura echipei, cu referire la ocupaţia extrasportivă a membrilor şi a modului de organizare internă a grupului (diferenţierile determinate de profesii sau ocupaţii şi de interesele sportivilor pot avea consecinţe diferite asupra relaţiilor socio-afective dezvoltate între membrii echipei); motivaţia uneşte membrii echipei în jurul scopului comun, performanţa putând satisface nevoile diferite ale sportivilor. Mureşan (2005) completează această listă a factorilor care determină nivelul coeziunii grupurilor sportive cu tradiţia sportivă. Fiecare echipă sportivă are un stil aparte, fiind diferenţiate de celelalte grupuri prin atmosfera, stilul de muncă şi de viaţă, obiceiurile, stilurile de conducere, istoria proprie. Aceste elemente oferă o amprentă proprie a echipei şi are consecinţe asupra stabilităţii echipei, amprentă ce ajunge să fie imprimată membrilor echipei, cu atât mai mult cerută celor noi veniţi în grup. 181

52 Oana Rusu Coeziunea la nivelul grupurilor sportive În opinia lui Lenk (1969) şi Martens (1987), (citaţi de Epuran, 1990; Epuran ş.c., 2001), care au realizat cercetări asupra unor echipaje de canotaj, respectiv echipe de baschet, ipoteza performanţă = coeziune este infirmată, ajungând la concluzia că în grupurile sportive prea multă coeziune strică!, mai exact lipsa concurenţei şi a unor opinii diferite ale membrilor grupului în anumite situaţii conduc la o mobilizare mai slabă pentru a îndeplini sarcina şi la acceptarea eventualelor eşecuri fără a căuta ţapul ispăşitor. Deşi această stare de automulţumire pare să mulţumească membrii grupului sportiv, este sigur că în echipele care ajung să stabilească relaţii de afiliere puternice ajung la un nivel ridicat al organizării pentru a atinge obiectivul grupului (atingerea performanţei), atingând un nivel ridicat al coeziunii. Carron (1982, 1988, citat de Widmeyer şi Williams, 1991; Carron şi Hausenblas, 1998) a identificat un sistem conceptual în cadrul căruia a identificat patru categorii de factori care influenţează dezvoltarea coeziunii în cadrul grupurilor sportive: a) factorii de mediu (de exemplu, mărimea grupului Carron, 1988; Widmeyer ş.c., 1990); b) factorii personali (de exemplu, similaritatea membrilor grupului Eitzen, 1973; satisfacţia membrilor grupului cu privire la aspectele sociale şi de sarcină ale grupului Martens şi Peterson, 1971); c) factorii de conducere (leadership) (claritatea scopurilor grupului şi a rolurilor membrilor Raven şi Reitsema 1957, recunoaşterea contribuţiilor membrilor Biondo şi Piritano 1985, asigurarea implicării membrilor grupului în procesul de luare a deciziilor Carron şi Chelladuri, 1981); d) factorii care ţin de echipă (succesele/performanţele obţinute anterior Bakeman şi Helmreich, 1975; Shangi şi Carron, 1987; Carron şi Ball, 1977; Williams şi Hacker, 1982; comunicarea dintre membrii grupului (Carron, 1988, citat de Widmeyer şi Williams, 1991), variabile ale scopului grupului, precum recunoaşterea importanţei scopului grupului Hollenbeck şi Williams, şi participarea în formularea scopului grupului. Dezvoltarea coeziunii grupului este un proces de modelare socială, necesitând timp şi efort, cu atât mai mult în activitatea sportivă. Nivelul eficienţei şi performanţei grupului poate fi determinat de influenţa pozitivă sau negativă a unor factori (omogenitatea/eterogenitatea grupului, acordul/dezacordul asupra scopurilor şi obiectivelor grupului, atracţia individuală la grup, calitatea şi frecvenţa interacţiunilor dintre membrii grupului, distribuţia clară a sarcinilor şi rolurilor în cadrul grupului, prezenţa/absenţa unor ameninţări exterioare grupului, tipul leadershipului etc.). Pe lângă aceşti factori favorabili/nefavorabili coeziunii, Dragnea (2006) a identificat o serie de factori specifici grupurilor sportive, precum: caracterul sportivilor, motivaţia şi nivelul de pregătire multifactorială, relaţii de comunicare între sportivi şi între sportivi şi antrenori, emulaţie între memrii grupului. Unii cercetători au evidenţiat relaţia dintre coeziunea grupului şi modul cum este trăit succesul sau insuccesul (Epuran, 1990; Epuran ş.c., 2001). De cele mai multe ori, tensiunea dată de presiunea competiţiei conduce la întărirea coeziunii. În anumite situaţii, succesul sau insuccesul poate avea consecinţe negative asupra nivelului coeziunii, de scădere a moralului echipei. În grupurile sportive unde există o motivaţie puternică pentru atingerea performanţei, succesul sau insuccesul creşte nivelul coeziunii; în situaţia în care grupul acţionează bazându-se pe o motivaţie de afiliere, consecinţele sunt contrarii, insuccesul influenţând negativ coeziunea grupului. Relaţia coeziune - performanţă de la nivelul grupului sportiv Dezbaterile asupra relaţiei coeziunii cu performanţa sunt dificile datorită multitudinii de situaţii întâlnite. Carron şi Hausenblas (1998) au sintetizat următoarele situaţii întâlnite în sport: - situaţia în care un nivel scăzut al coeziunii a fost asociat unui nivel ridicat al succesului (Lenk, 1969 la un echipaj de canotaj, Landers şi Lueschen, 1974 la echipe de bowling); - situaţia în care coeziunea nu este legată de performanţă (Melnick şi Chemers, 1974); - situaţia în care coeziunea este pozitiv asociată cu succesul echipei (Carron şi Chelladuri, 1981; Shangi şi Carron, 1987, citaţi de Widmeyer şi Williams, 1991), la echipele de baschet, (Landers ş c., 1982; Arnold şi Straub, 1972); - situaţia în care reciproca relaţiei coeziune performanţă nu este valabilă (succesul conduce la creşterea coeziunii, dar invers nu e neapărat necesar). Mullen şi Copper (1994) au efectuat o meta-analiză a studiilor cu privire la relaţia coeziune - performanţă în cadrul mai multor tipuri de grupuri. Ei au concluzionat că există în cadrul grupurilor o relaţie destul de mică, dar semnificativă între coeziune şi performanţă, iar mărimea acestor relaţii este mai mare în cazul grupurilor reale. Tot ei au operaţionalizat diferite categorii de măsurare a coeziunii: atracţia interpersonală, mândria grupului, angajamentul faţă de sarcină (coeziunea de sarcină), ultima apărând ca o variabilă critică a coeziunii în relaţia coeziune-performanţă. Carron şi Chelladuri (1979) consideră că tipul sarcinii poate fi un moderator important în relaţia coeziune performanţă în grupurile sportive. În câteva ramuri de sport se solicită un grad ridicat al interacţiunii pentru a se îndeplini obiectivele grupului (baschet, volei, hochei pe gheaţă şi pe iarbă). Astfel, un grad ridicat al coeziunii poate fi asociat cu o performanţă efectivă mai înaltă. Alte sporturi necesită un nivel scăzut al interacţiunii. Performanţa echipei este obţinută prin însumarea rezultatelor individuale (precum în golf, lupte, badminton şi tenis la simplu, dar în competiţiile pe echipe). Prin urmare, un grad mai ridicat al coeziunii poate fi irelevant pentru succesul echipei. Concluzionând, un nivel mai ridicat al coeziunii este asociat unei performanţe mai bune în toate tipurile de sporturi. Relaţia coeziune performanţă este diferită şi în funcţie de clasificarea grupurilor sportive realizată de Cratty (citat de Epuran, 1990). Un studiu realizat de Widmeyer şi Williams (1991) a demonstrat că nivelul coeziunii este pozitiv relaţionat de nivelul performanţei grupului în cazul sporturilor coacţionale (precum golf). Deşi membrii 182

53 Coeziunea în grupurile sportive grupurilor sportive coacţionale nu îşi coordonează eforturile lor în timpul competiţiei, ei pot comunica între ei pe parcursul antrenamentelor şi se pot motiva unul pe altul în timpul desfăşurării antrenamentelor şi a competiţiilor. Coeziunea nu poate contribui la performanţele grupurilor coacţionale aşa cum contribuie la atingerea performanţelor în cadrul sporturilor interacţionale (Shangi şi Carron, 1987 la echipe de baschet; Williams şi Hacker, 1982 la echipe de hochei pe iarbă; Carron şi Ball, 1977 la echipe de hochei pe gheaţă; Stogdill, 1963 la echipe de fotbal, citat de Widmeyer şi Williams, 1991). Abric (1996, citat de Dragnea, 2006) precizează că performanţa unui grup este determinată de doi factori: coeziunea şi acordul în ceea ce priveşte scopurile grupului şi a adeziunii membrilor la grup. Adaptând câteva exemple ce urmăresc evidenţierea relaţiei coeziune adeziune (Dragnea, 2006) identifică următoarele situaţii întâlnite la grupurile sportive: - performanţa grupului va fi în conformitate cu obiectivele stabilite în condiţiile în care coeziunea echipei, adeziunea la scopuri şi normele grupului (regulamentele specifice ale ramurii de sport şi ale grupului) sunt puternice; - nivelul performanţei este bun în cazul în care nivelul coeziunii este slab, dar adeziunea la scopuri şi normele grupului sunt puternice; - performanţa grupului înregistrează un nivel scăzut în cazul unei coeziuni slabe şi a adeziunii la scopuri şi normelor grupului sunt la un nivel scăzut; - nivelul performanţei va fi de asemenea scăzut dacă nivelul coeziunii este puternic, dar în dezacord cu obiectivele şi normele grupului; - există o relaţie direct proporţională între coeziune şi satisfacţie un moral ridicat al echipei are consecinţe pozitive asupra încrederii în forţele proprii; - imaginea grupului este determinată de nivelul coeziunii imaginea echipei în faţa sportivilor poate fi una pozitivă sau negativă după cum este şi nivelul coeziunii, ridicat, respectiv scăzut; - echipele cu un nivel ridicat de omogenitate nu sunt neapărat coezive, omogenitatea conducând cel mai adesea la conformism exagerat, la nivel scăzut al creativităţii membrilor echipei. Concluzii 1. Dezvoltarea coeziunii grupului este un proces de modelare socială, necesitând timp şi efort, cu atât mai mult în activitatea sportivă. 2. Atât antrenorii cât şi managerii grupurilor sportive au ca obiectiv formarea şi dezvoltarea unei echipe coezive, ştiut fiind faptul că acordarea intenţiilor şi tendinţelor individuale la scopul comun, sprijinul reciproc în acţiuni, cooperarea şi comunicarea între jucători, colaborarea în aplicarea sistemului de joc (a schemelor tactice) etc. reprezintă factori care favorizează eficienţa şi performanţa grupului. 3. Interesul cercetătorilor pentru studiul asupra coeziunii de grup derivă din consecinţele pe care le are asupra grupului şi a dezvoltării grupului în contextul în care acţionează. 4. Pe de o parte, coeziunea poate influenţa satisfacţiile membrilor grupului, iar pe de altă parte, acest proces poate avea consecinţe asupra performanţei individuale şi de grup. Conflicte de interese Nimic de declarat. Bibliografie Bakeman R, Helmreich R. Cohesiveness and performance: Covariation and causality in an undersea environment. Journal of Experimental Social Psychology, 1975; 11: Biondo R, Pirritano M. The effects of sport practice upon the psycho-social integration of the team. International Journal of Sport Psychology, 1985; 16: Carron AV, Ball JR. Cause-effect characteristics of cohesiveness and participation motivation in intercollegiate hockey. International Review of Sport Sociology, 1977; 12: Carron AV, Chelladuri P. The dynamics of group cohesiveness in sport. Journal of Sport Psychology, 1981; 3: Carron AV. Group dynamics in sport. Spodym, London, Ontario, 1988 Carron AV, Hausenblas HA. Group Dynamics in sport, second edition. Book Crafters, USA, 1998, 228 Chang A, Bordia P. A multidimensional approach to the group cohesion-group performance relationship. Small Group Research, 2001; 32, (4): Curşeu LP. Grupurile în organizaţii. Ed. Polirom, Iaşi, 2007 Dragnea A. Elemente de psihosociologie a grupurilor sportive. Ed. CD-Press, Bucureşti, 2006, 28 Eitzen S. The effect of group structure on the success of athletic teams. International Review of Sport Sociology, 1973; 8: 7-16 Epuran M. Modelarea conduitei sportive. Ed Sport-Turism, Bucureşti, 1990 Epuran M, Holdevici I, Toniţa F. Psihologia sportului de performanţă: teorie şi practică. Ed. FEST, Bucureşti, 2001 Evans CR, Dion KL. Group cohesion and performance. A metaanalysis. Small Group Research, 1991; 22 (2): Gammage KL, Carron AV, Estabrooks PA. Team cohesion and individiual productivity. The influence of the norm for productivity and the identificability of individual effort. Small Group Research, 2001; 32, (1): 3-18 Gully SM, Devine DJ, Whitney D. A meta-analysis of cohesion and performance. Effects of level of analysis and task interdependence. Small Group Research, 1995; (26), 4: Hollenbeck JR, Williams CR. Goal importance, self-focus, and the goal-setting process. Journal of Applied Psychology, 1987; 72: Martens R, Peterson J. Group cohesiveness as a determinant of success and member satisfaction in team performance. International Review of Sport Psychology, 1971; 6: Mudrak PE. Defining group cohesion. Small Group Research. 1989; 20 (1): 32-49, Sage Publication Mureşan A. Cunoaşterea şi conducerea grupurilor sociale. Aplicaţii în activitatea sportivă. editura Accent, Cluj Napoca, 2005 Neculau A. Dinamica grupului şi a echipei. Editura Polirom. Iaşi, 2007 Raven BH., Reitsema J. The effects of varied clarity of group goal and group path upon the individual and his relation to the group. Human Relations, 1957; (10): Shangi, G.,Carron AV. Group cohesion and its relationship with performance and satisfaction among high school basketball players. Canadian Journal of Sport Sciences, 1987; 12:

54 Oana Rusu Shapcott KM, Carron AV, Burke SM, Bradshaw MH, Estabrooks PA. Member diversity and cohesion and performance in walking groups. Small Group Research, 2006; 37 (6): Widmeyer WN., Brawley LR., Carron AV. The effects of group size in sport. Journal of Sport and Exercise Psychology, 1990; 12: Widmeyer WN, Williams JM. Predicting cohesion in a coacting sport. Small Group Research, 1991; 22: Williams JM, Hacker CM. Casual relationships among cohesion, satisfaction and performance in women s intercollegiate field hockey teams. Journal of Sport Psychology, 1982; 4:

55 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Educaţia fizică universitară în Europa studiu comparativ Physical exercise in universities across Europe a comparative study Nicolae-Horaţiu Pop, Flavia Rusu, Ioan Paşcan Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Educaţie fizică şi Sport Rezumat Conform Cartei Europene pentru Sport, prin sport se înţeleg toate formele de activităţi fizice, care, printr-o participare mai mult sau mai puţin organizată, au drept obiectiv expresia sau îmbunătăţirea condiţiei fizice şi psihice, dezvoltarea relaţiilor sociale sau dobândirea unor rezultate pozitive în competiţiile de toate nivelele. Legislaţia din România prevede că autorităţile publice asigură condiţiile necesare pentru a facilita participarea tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a unei comunităţi. Studiile comparative publicate în ultimii ani pe tema nivelului de fitness al studenţilor de la diferitele facultăţi ale Universităţii Babeş-Bolyai, ce au arătat o stagnare şi chiar un regres al nivelului de fitness în comparaţie cu standardele cerute la bacalaureat, precum şi reticenţa tot mai evidentă şi deschis exprimată a studenţilor faţă de orele de sport impuse de curricula universităţii, au dus la publicarea acestui articol. Comparativ, sportul universitar în alte ţări europene se bazează pe alegerea activităţilor sportive la care studenţii vor să participe de bună voie şi pe o ofertă largă în ceea ce priveşte aceste activităţi. Sportul universitar este de obicei organizat în centrul (sau centrele) sportive ale respectivelor universităţi. Scopurile acestor activităţi sunt: menţinerea stării de sănătate, organizarea timpului liber (activităţi de loisir) conform unei politici de sport de masă şi organizării de competiţii regulate pentru sportivii de performanţă. Educaţia fizică şi activităţile sportive din universităţile româneşti în special din Universitatea Babeş-Bolyai pot fi reorganizate astfel încât să existe tot mai puţini studenţi cu scutiri medicale pe viitor. Cuvinte cheie: educaţie fizică, universitar, sport, sănătate, loisir. Abstract According to the European Sport Charter, sport means all forms of physical activity which, through casual or organized participation, aim at expressing or improving physical fitness and mental well-being, forming social relationships or obtaining results in competition at all levels. The Romanian legislation stipulates that public authorities ensure the necessary conditions in order to enable young people to take part in the political, social, economic, cultural and sporting life of the community. The comparative studies published during the last years dealing with the fitness level of students from the Faculties of the Babeș-Bolyai University, studies have revealed the stagnation or even the regress of the students fitness level as compared to the standards required by the baccalaureate. In addition there is the increasingly obvious and expressed reluctance of students regarding participation in the weekly sports course imposed by the university curriculum which has led to writing this article. In comparison, university sport in other European countries works on the basis of students choosing the sporting activities they want to participate in freely and from a wide range of activities offered. University sport is generally organized in the sports centre (or centers) of the respective university. The aims of these sport activities are: health maintenance, organization of the spare time (leisure activities) operating a sports-for-all policy and the organization of competitions on a regular basis for professional sportspeople. Physical education and sporting activities in Romanian universities-particularly the Babeș-Bolyai University can be reorganized in order to have less and less students with medical certificates in the future. Keywords: physical education, academic, sport, health, leisure. Cadrul legal Charta Europeană a Sportului oferă cadrul pentru o politică a sportului la care au subscris toate statele europene (***, 1992). Ea serveşte ca punct de referinţă pentru autorităţile publice şi organizaţiile sportive. Prin sport se înţeleg toate formele de activităţi fizice care, printr-o participare mai mult sau mai puţin organizată, au drept obiectiv expresia sau ameliorarea condiţiei fizice şi psihice, dezvoltarea relaţiilor sociale sau dobândirea Primit la redacţie: 27 martie 2009 Acceptat spre publicare: 30 aprilie 2009 Adresa: Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, str. Pandurilor nr.7 horatiu 76@yahoo.com unor rezultate pozitive în competiţiile de toate nivelele. Referitor la infrastructura necesară practicării sportului acelaşi document subliniază: toate instituţiile de învăţământ trebuie să se afle în situaţia de a putea dispune de instalaţiile şi echipamentele necesare şi corespunzătoare practicării unor activităţi fizice şi sportive. În legislaţia românească este prevăzut faptul că Autorităţile publice asigură condiţiile necesare care vor permite tinerilor să participe liber la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a naţiunii. Statutul actual al disciplinei educaţie fizică 1. În Europa Au fost studiate oferta programului sportiv a câte trei 185

56 Nicolae-Horaţiu Pop et al. universităţi din ţări europene cu tradiţie universitară de renume, reprezentative pentru statutul actual al disciplinei educaţie fizică în Europa. În vederea studiului, au fost alese Franţa (Universitatea din Nantes, Universitatea Dauphine- Paris şi Universitatea Paul Verlaine-Metz) (3,4,5), Anglia (Universitatea Buckingham, Universitatea Kent şi Universitatea Oxford) (1,2,8) şi Germania (Universitatea Würzburg, Universitatea Potsdam şi Universitatea Heidelberg) (7,9,10,11), state care au promovat, susţinut şi realizat ideea Uniunii Europene. a) Obiectivele - Prin programele pe care le propune fiecare universitate urmăreşte promovarea activităţilor fizice şi sportive, de asemenea încurajarea unui număr cât mai mare de studenţi să practice un sport individual sau de echipă, să se exprime prin diferitele forme de artă (dans, balet etc.) să practice o artă marţială sau să-şi cultive obişnuinţa de a ieşi în natură; - Prin programele lor universităţile asigură totodată studenţilor sportivi de performanţă posibilitatea de a-şi continua pregătirea şi participarea la competiţii oficiale prin asociaţii sau cluburi sportive studenţeşti; - Debutanţilor li se asigură un personal calificat care să-i pregătească şi să-i supravegheze în timpul pregătirii; - Un alt aspect al programului este de informare continuă a studenţilor în privinţa sportului, sporind astfel cunoştinţele teoretice şi practice legate de ramura sportivă practicată şi efectele acesteia asupra stării de sănătate; - Astfel prin sport se urmăreşte inducerea unui climat social sănătos de fair-play în mediul academic. b) Locaţia Universităţile dispun de campusuri sportive compuse din: - săli polivalente, studiouri de dans, aerobic, arte marţiale etc.; - săli de fitness, studiouri cardio, stretching; terenuri cu gazon artificial sau natural, prevăzute cu pistă de alergare; - complex acvatic bazin de înot, bazin de sărituri de la trambulină sau platformă; - pereţi de escaladă indoor sau outdoor. c) Accesul Accesul în campusul sportiv este permis studenţilor şi staff-ului universităţii respective. d) Condiţiile de acces Sunt diferite de la universitate la universitate și de la ţară la ţară, menţinându-se în linii mari aceleaşi puncte comune: - semnarea unei asigurări colective în caz de accidentare în timpul activităţilor sportive; - completarea unui formular de înscriere; - copie după un act care să dovedească calitatea de student sau angajat al universităţii; - o fotografie; - un act medical care să ateste că posesorul este apt de efort fizic; - plata unei taxe semestriale diferite în funcţie de anumite criterii: student bursier sau student nebursier, cadru didactic activ sau fost cadru didactic - în schimbul căreia studentul sau cadrul didactic primeşte un card magnetic pe care trebuie sa-l folosească atât când intră, cât şi când iese din zona sportivă. e) Oferta Unele universităţi, de exemplu din Franţa cuprind în oferta lor şi centre de wellness unde se poate beneficia de: hipnoterapie, reflexoterapie, acupunctură, masaj indian al capului, masaj de recuperare şi refacere fizică, wellbeind coaching etc. (Tabelul I). Oferta precizează orarul activităţilor, locaţia şi responsabilul de disciplină. Practicarea anumitor discipline, care necesită un echipament special (yacht, windsurfing etc) (8) sau o întreţinere specială a locaţiei (swimming, waterpolo, riding) sau un instructor specialist remunerat - (judo, karate, taekwondo) impun un cost suplimentar. aikido american football athletics aussie rules badminton baseball basketball boat boxing canoe and kayak cave cheerleading company of archers cricket croquet cross country cycling dancesport eton fives fencing floorball football gaelic games gliding golf gymnastics Tabel I Exemplu de Ofertă de activităţi fizice aplicată la universităţile din Franţa. handball hockey ice hockey jitsu judo karate karate kds kendo kickboxing korfball kung fu lacrosse lawn tennis lifesaving lightweight rowing modern pentathlon motor drivers mountaineering netball orienteering pistol polo pool powerlifting punting rackets real tennis riding rifle rowing clubs rugby fives rugby league rugby union shorinji kempo ski and snowboard squash racquets sulkido surf swimming table tennis taekwon-do tai chi trampolining triathlon ultimate frisbee underwater exploration volleyball walking waterpolo windsurfing wrestling yacht f) Opţional Programele oferă studenţilor posibilitatea de a opta pentru o disciplină sportivă ca materie opţională, deci de a obţine credite conform sistemului Bologna. Ora de sport curriculară se întinde pe durata a 90 de minute, o dată pe săptămână. Prezenţa este obligatorie, iar în finalul semestrului studentul este examinat: practic, unde se urmăreşte evoluţia acestuia faţă de nivelul iniţial şi teoretic, unde studentul va prezenta un proiect de cercetare legat de activitatea desfăşurată; din cele două probe este compusă nota finală. g) Diversitatea Programele universitare de sport se axează pe trei direcţii principale: sport de masă-întreţinere fizică; sport de performanţă-elită; wellness-refacere şi relaxare. h) Aspectele pozitive ale sistemului Abordarea fenomenului sportiv sub forma facultativă în învăţământul universitar, oferind o paletă cât mai largă de activităţi într-un cadru bine determinat pare a fi reţeta succesului. Încurajarea voluntariatului în rândul studenţilor facultăţilor de sport din cadrul universităţilor amintite, 186

57 Educaţia fizică universitară în Europa studiu comparativ asigură un personal competent care să supravegheze şi să conducă o mare parte a activităţilor sportive din ofertă. În această manieră studenţii sunt feriţi de stânjeneala mediului privat, menţinând-i într-un mediu academic. Conferinţele, seminariile şi/sau meeting-urile pe teme legate de sport, alimentaţie, întreţinere corporală sunt prilejuri de informare a studenţilor care le sporesc acestora bagajul de cunoştinţe în domeniu. Un alt punct pozitiv ar fi legat de baza de selecţie a unor sportivi neconsacraţi, prin atenta lor supraveghere şi orientare sportivă. Studenţii sunt asiguraţi medical în momentul înmatriculării, doar pentru perioada cursurilor, aşadar aceştia sunt sfătuiţi să încheie o asigurare de răspundere civilă pentru a fi acoperiţi financiar în cazul în care în timpul practicării sportului le sunt provocate daune lor sau ei provoacă daune terţelor persoane, fie echipamentului pe care îl folosesc. Personalul implicat în activitatea de sport sau universitatea nu sunt responsabili în nici un fel, decât în măsura în care au provocat intenţionat sau din culpă vreo daună. Regulile de ordine interioară reglementează igiena individuală şi a echipamentului studenţilor şi a bazelor sportive. Un mare accent se pune pe igiena personală în spaţiile unde există posibilitatea contaminării (bazin de înot, saună etc). 2. În Universitatea Babeş-Bolyai În Cap. 7. punctul 9. al Cartei Universităţii Babeş- Bolyai (UBB) se menţionează că activităţile de educaţie fizică şi sportivă ale studenţilor se desfăşoară conform cerinţelor studenţilor sau ale planurilor de învăţământ pe bazele sportive din Parcul Sportiv al UBB Dr. Iuliu Haţieganu şi pe alte baze sportive. Aceste activităţi se organizează prin colaborarea dintre Administraţia Parcului Sportiv şi Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, pentru toţi studenţii UBB (***, 2004). Disciplina Educaţie Fizică şi Sport (EFS) este prezentă în planurile de învăţământ ale tuturor facultăţilor din Universitatea Babeş-Bolyai fiind în categoria disciplinelor complementare obligatorii (la fel ca şi limbile moderne), cu parcurgerea a două sau trei semestre (două ore săptămânal), fără acordare de credite. La toate facultăţile disciplina EFS este programată în orarul activităţilor didactice în primele două sau trei semestre. Evaluarea este semestrială, cu calificativ Admis sau Respins prin verificare pe parcurs sau colocviu. Criteriile de evaluare sunt de regulă participarea activă şi progresul realizat la probele şi normele de control. Orele de EFS se desfăşoară conform orarului stabilit la începutul semestrului, pe grupe, sub formă de lucrări practice. Cadrele didactice încearcă în măsura posibilităţilor să organizeze activitatea ţinând cont de preferinţele studenţilor, accesul pe bazele sportive, anotimp etc. Studenţii au posibilitatea de a folosi în zilele de sâmbătă şi duminică bazele sportive pentru activităţi sportive pe care le organizează independent, fără a fi asistaţi de cadre didactice de specialitate. Propunere de reorganizare 1. Introducerea cardului de educaţie fizică şi sport Fiecare student al UBB va primi la înmatriculare odată cu carnetul de student, un card personalizat pentru activitatea de EFS. Acest card îi va permite accesul pe bazele sportive ale UBB, unde conform unui orar stabilit semestrial se vor organiza activităţi de EFS, care vor înlocui lecţiile de EFS clasice. Propunem completarea fişei de înscriere de la concursul de admitere cu o rubrică în care li se cere candidaţilor să indice disciplinele sportive sau activităţile sportive favorite, pe care ar dori să le practice în timpul studiilor. Prin centralizarea (cu ajutorul unui program specializat) a acestor informaţii se va realiza o evaluare corectă a preferinţelor studenţilor şi se va elabora un orar corespunzător al activităţilor. La începutul fiecărui an universitar se vor organiza acţiuni de informare a studenţilor despre activitatea de EFS, se va prezenta oferta de activităţi, condiţiile, orarul şi locurile de desfăşurare, cadrele didactice responsabile pentru fiecare activitate. Acţiunea de informare va cuprinde întâlniri cu cadre didactice, conferinţe în facultăţi, cămine şi alte locuri frecventate de studenţi. Se vor elabora pliante, afişe, filme de prezentare. Se vor folosi avizierele facultăţilor, site-urile UBB şi ale facultăţilor. La bazele sportive pe care se vor desfăşura activităţile se va găsi câte un computer dotat cu soft (baza de date cu evidenţa studenţilor) şi scanere. Aici studenţii îşi vor viza cardul la fiecare activitate. La finalul ciclului de studii studenţii vor acumula un număr de puncte (credite), pe baza cărora li se va elibera un certificat prin care se atestă participarea la activitatea de EFS (după modelul certificatului de competenţă lingvistică). Acest certificat personalizat va evidenţia numărul de ore şi activităţile la care a participat studentul în anii de studii (lecţii de antrenament, competiţii, rezultate, performanţe etc.) şi va fi echivalat cu orele de EFS de pe 2 sau 3 semestre (în funcţie de planurile de învăţământ ale facultăţii). Propunem organizarea următoarelor activităţi de EFS: - jocuri sportive: baschet, fotbal, handbal, volei, rugby; - atletism; - gimnastică aerobică; - fitness; - dans; - turism, schi; - arte marţiale; - nataţie; - gimnastică compensatorie; - activităţi fizice adaptate pentru studenţii cu dizabilităţi. Lista activităţilor poate fi completată şi cu alte activităţi, în funcţie de preferinţele studenţilor. La fiecare teren, sală sau bazin va exista un avizier la care vor fi afişate informaţiile necesare desfăşurării în bune condiţii ale activităţilor din timpul anului universitar. Cadrele didactice normate pentru activităţi didactice la disciplina EFS vor elabora documentele de planificare (syllabus) pentru fiecare disciplină sau activitate. 187

58 Nicolae-Horaţiu Pop et al. În cazul studenţilor cu probleme de sănătate pentru care în mod obişnuit medicii de familie recomandă scutirea de efort, se vor organiza activităţi specifice kinetoterapiei. Aceste activităţi vor fi îndrumate de către cadrele didactice de la specializarea Kinetoterapie şi se vor desfăşura în spaţii special amenajate, care vor intra în circuitul de EFS, iar studenţii care beneficiază de aceste activităţi vor acumula punctele necesare pentru obţinerea certificatului de EFS. Unul dintre obiectivele noastre este reducerea semnificativă a numărului de studenţi scutiţi medical în Universitatea Babeş-Bolyai. Orarul activităţilor va fi stabilit în aşa fel încât studenţii să poată alege dintr-o paletă largă de opţiuni, extins şi în zilele de sâmbătă şi duminică. Activitatea de EFS va include în mod obligatoriu şi competiţiile. Competiţia studenţească utilizată ca programinstrument, poate să rezolve în mare parte achiziţiile de abilităţi şi valori fundamentale. Abilităţile şi valorile învăţate prin sport sunt fundamentale pentru şcoala vieţii. 2. Abilităţile Cooperarea, comunicarea, respectul pentru regulamente, mijloace de rezolvare a problemelor, înţelegerea, relaţiile interpersonale, calitatea de lider, respectul pentru ceilalţi, valoarea efortului depus, managementul victoriei, managementul înfrângerii, managementul competiţiei. 3. Valorile Fair-play, respectul de sine, încrederea, onestitatea, toleranţa, optimismul, munca în echipă, disciplina, empatia. Formele competiţionale uilizate în acest context pot fi următoarele: - competiţia organizată în cadrul lecţiilor din orar între grupe sau ani de studii; - competiţia organizată sub formă de campionate studenţeşti pe ramuri de sport, la nivel de facultăţi sau universitate, cu sisteme turneu, eliminatorii sau play-off; - competiţia cu sine însuşi atunci când studentul parcurge un program de fitness, care presupune achiziţii de ordin psiho-fizic şi funcţional biologic; - programele de scurtă durată, cu efort material minim, cu caracter sezonier: schi, turism şi orientare sportivă, înot aplicativ, drumeţii tematice; - crosurile sau chiar marşurile care tind să devină tradiţionale în viaţa studenţească. 4. Demersurile operaţionale Alegerea şi numirea de către Consiliului de Administraţie al UBB şi Consiliul Profesoral al FEFS a 3-5 cadre didactice care, alături de reprezentanţii studenţilor, să formeze un grup de lucru pentru elaborarea unui plan de aplicare al acestui proiect. În acest plan vor fi prevăzute şi modificările care trebuie făcute în Regulamentul de funcţionare a activităţii didactice pe baza Sistemului de Credite Transferabile şi va fi supus aprobării Senatului UBB. Desemnarea unei facultăţi pentru aplicarea experimentală a acestui sistem pe o perioadă de un an. Evaluarea rezultatelor, urmată de eventuale corecturi va permite extinderea lui treptată şi la alte facultăţi. Noi suntem de părere că acest sistem se va putea generaliza la nivelul UBB în 4 ani. Elaborarea unui proiect de buget necesar dotării bazelor sportive care vor fi folosite cu computere, scanere, soft, carduri şi identificarea surselor de finanţare. Conceperea şi realizarea materialelor de prezentare care vor fi folosite în acţiunile de informare ale studenţilor. Desemnarea cadrelor didactice care vor efectua activităţile, precizarea modului de normare. 5. Avantajele Prin diversificarea ofertei şi flexibilizarea programului va creşte cu siguranţă gradul de atractivitate al activităţilor de EFS pentru studenţii UBB. Se vor crea condiţii pentru ca toţi studenţii, chiar şi cei care lucrează în timpul studiilor să poată participa la activitatea de EFS. Va scădea în mod semnificativ numărul studenţilor scutiţi din motive medicale. Se va reduce numărul posturilor vacante din statele de funcţii ale Facultăţi de Educaţie Fizică şi Sport (FEFS). Concluzii Carta Europeană a Sportului, Legea Sportului 69/2000din România şi cap. 7. punctul 9. al Cartei Universităţii Babeş-Bolyai menţionează că activităţile de educaţie fizică şi sportivă în învăţământul universitar se desfăşoară conform cerinţelor studenţilor. În acest sens flexibilitatea şi diversitatea ofertei sunt cele mai importante. Abordarea activităţilor sportive din trei direcţii (wellness, performanţă, oportunitatea de a acumula credite) le oferă studenţilor posibilitatea de a opta pentru acea direcţie care este cea mai reprezentativă pentru ei, excluzând totodată riscul de a-i îndepărta pe studenţi de practicarea activităţii fizice în general. De asemenea, pentru a le trezi interesul studenţilor nu trebuie neglijat aspectul social al practicării sportului. Studenţilor le este asigurat confortul de a face parte dintr-un mediu academic sănătos, sunt protejaţi de disconfortul sălilor publice sau cluburilor sportive publice unde accesul este liber (necondiţionat). Conferinţe, sesiuni informative, seminarii organizate sub tutela personalului calificat şi cu participare activă din partea studenţilor întregesc imaginea intelectualităţii de mâine, asupra unui aspect cultural important: menţinerea sănătăţii şi stării fizice bune prin sport/mişcare. Studenţii universităţilor amintite anterior sunt mai deschişi către activitatea fizică datorită unei informări corecte şi consistente asupra efectelor benefice ale exerciţiului fizic. Pe de altă parte, li se oferă posibilitatea de a opta pentru o activitate conformă cu principiile şi capacitatea fiecăruia precum şi posibilitatea de a socializa cu persoane din acelaşi mediu academic, practicând sportul într-un cadru mai potrivit decât cel al cluburilor sau studiourilor private. Posibilitatea de a plia programul sportiv pe programul de studii este de asemenea un aspect important al managementului timpului unui student. Acestea fiind doar câteva din punctele forte ale acestei abordări a sportului universitar, este indicat să se ia drept exemplu aspectele 188

59 Educaţia fizică universitară în Europa studiu comparativ principale ale organizării activităţilor sportive în cadrul universităţilor europene pentru organizarea aceloraşi activităţi în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, deoarece exerciţiul fizic şi sportul sunt necesare pentru sănătatea unei naţiuni, iar faptul de a-l face pe fiecare individ să realizeze acest obiectiv trebuie să fie o preocupare permanentă a societăţii (6). Dacă populaţia în general şi populaţia tânără în special, va fi informată despre importanţa sportului şi practicarea acestuia, în oricare formă, se poate vorbi de o însănătoşire la propriu a respectivei societăţi: Orandum est ut sit mens sana in corpore sano (Juvenal). Conflicte de interese Nimic de declarat. Bibliografie *** European Sports Charter, 1992 *** Charta Universităţii Babeş-Bolyai, 2004 Web-Site-uri vizitate 1. (14th November 2008) 2. (14th November 2008) 3. html (14th November 2008) 4. (14th November 2008) 5. pagelibre/ &RH=SPOR&RF=SPOR (14th November 2008) 6. (14th November 2008) 7. (14th November 2008) 8. (14th November 2008) 9. artikel/auf-zum-ho/ (14th November 2008) B74C203F84C54FDC87DDA062A (14th November 2008) (14th November 2008) 189

60 ARTICOLE ORIGINALE Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, The importance of the Swallow on structuring and valuing rings exercises of Men s Artistic Gymnastics Importanţa elementului Rândunica în structurarea şi evaluarea exerciţiului la inele în gimnastica artistică masculină Manuel J.A. Campos, Cristina Côrte-Real, Eunice Lebre Sports Faculty of Oporto University Abstract Background and aims. The Swallow is a very important element for the rings routines in Men s Artistic Gymnastics. This study is aimed at verifying the contribution of the Swallow as a structural framework and also to evaluate it within the rings routines. Methods. The rings routines of 212 male gymnasts from the World Championships at Stuttgart in 2007 were observed. The exercise evaluation was made via IRCOS images, with the support of the Rings Supervisor Judge from the competition analyzed. For data analysis, we used the Correlation of Pearson and Descriptive Statistics (a study of frequencies and crosstabs). Results. We found that: most gymnasts who make the Swallow choose to do two variants of the element; the start value note of exercises seems to increase according to the number of variants elements executed, having implications on the final score and thus on gymnasts classification; the Swallow elements were in majority performed in the first five elements of the exercise and the summits teams have a larger number of gymnasts performing two Swallow elements on their exercises; most of the gymnasts on Competition III showed two Swallow elements. Conclusions. The Swallow is an advantageous alternative for the value and structuring of Rings exercise, mainly as it has the widest range in variants of the high value of difficulty, compliance with the requirement groups and the ability of connection value awarded with other elements of strength directly connected. Keywords: men s artistic gymnastics, code of points, rings, the Swallow, gymnastic routines. Rezumat Premize şi obiective. Rândunica este un element foarte important în exerciţiul la inele în gimnastica artistică masculină. Scopul studiului a fost verificarea contribuţiei elementului Rândunica ca structură de bază şi, de asemenea, creşterea valorii exerciţiului la inele. Metode. S-au observat exerciţiile la inele a 212 gimnaşti de la Campionatele Mondiale din Stuttgart din Evaluarea exerciţiilor s-a făcut cu ajutorul imaginilor IRCOS, cu sprijinul Supervizorului Arbitrilor la inele din competiţia analizată. Pentru analiza datelor, am utilizat corelaţia Pearson şi statistica descriptivă (studiul frecvenţelor şi interogări încrucişate). Rezultate. Ca rezultate principale, am constatat că: majoritatea gimnaştilor care realizează elementul Rândunica aleg să execute două variante ale elementului; valoarea notei de pornire a exerciţiilor pare să crească în funcţie de numărul variantelor elementelor executate, având implicaţii asupra notei finale şi, astfel, asupra clasării gimnaştilor; elementele Rândunica au fost realizate în majoritatea cazurilor între primele cinci elemente ale exerciţiului, echipele din topul clasamentului au un număr mai mare de gimnaşti care execută două elemente Rândunica în exerciţiile lor; majoritatea gimnaştilor la Competiţia III au prezentat două elemente Rândunica. Concluzii. Rândunica este o alternativă avantajoasă pentru evaluarea şi structurarea exerciţiului la inele, în principal prin faptul că are spectrul cel mai larg de variante cu un grad ridicat de dificultate, datorită complianţei cu grupele de elemente şi posibilităţii de acordare a valorii legărilor pentru alte elemente de forţă direct legate. Cuvinte cheie: gimnastică artistică masculină, cod de punctaj, inele, Rândunica, exerciţiu de gimnastică. Introduction In Gymnastics, the Code of Points (CP) represents the know how instrument for judges, coaches and gymnasts (Arkaev and Suchilin, 2004; ***, 2006; Grandi, 2008). It complies a range of duties, rights and penalties applied on competition context, and simultaneously, is a document that provides technical information about the composition of Received: 2 February 2009 Accepted for publication: 5 April 2009 Address for correspondence: Rua de Tânger 1307 R/C Centro ED4, Porto, Portugal joca.mjac@gmail.com the routine (***, 2006). As a document tool, both regulator and supervisor of the sport, the CP describes the technical evolution of Gymnastics (Grandi, 2008). From that, is easy to understand why Arkaev and Suchilin (2004), classifies the CP as the principal tool of Artistic Gymnastics evolution. Knowing that every coach and gymnast must create their routines in absolute respect to CP rules, it is crucial to look and study the techniques and the elements that can be done. The earliest large modification implemented by Federation Internationale de Gymnastique (FIG) was to abandon the maximal result for routines, the gymnastics trademark 10 points. This is the way to assure a better evaluation on competitive environment, differentiating gymnasts 190

61 The importance of the Swallow by their own personal abilities, without losing perfection on the exercises presentation (2). This new requirements demanded the hunt for bonus points to achieve the best performance on competition as Fink (2003) considers, which leads on to a rightful chosen elements to compose the routines. Specifically, we would like to know how Swallow as a strength hold element, can structure and value rings routines. Also we try to answer which elements with the Swallow position are made by the best gymnasts, relating them to the value benefits on the routines. It is understandable, that the routines are composed by elements which are drawn in a clear structural framework (Smolevsky and Gaverdovsky, 1996; Pastor, 2003; Arkaev and Suchilin, 2004). By the CP rules, only the 10 elements with a higher value will count to increase the score points, even if gymnasts present more than that in their routine (***, 2006). On this range, gymnasts also have to perform different kinds of elements, one of each group and not more than four of them as defined on CP (***, 2006). This rule leads to a better exploration of apparatus motion (dynamics), conducting a diversification of the elements performed on the exercises. Furthermore, it helps to explore the beauty of gymnastics, because gymnasts will try to find out their different elements that best match with their conditions and abilities (Zschocke, 2008). This should mean that gymnasts will try to perform different kind of elements (strength, swing, balance etc.), and also, the most difficult ones, and if possible, the ones that allows connection bonus to increase as much as possible the A score. The Swallow element is one of those elements. It allows connection bonus acquisition because it is a strength hold element, and similarly, is built-in on two different groups. Table I demonstrates that Swallow elements raise on balance to strength hold elements group (n=6) III Group, and on strength hold elements (n=11) IV Group, fulfilling 17 elements with the Swallow position (***, 2006). According to the rules, it is possible to perform twice the same strength hold position on the routine, but with different forms of achieving it, designed as different elements on CP (***, 2006). From other perspectives, the Swallow is a value strength hold element, and the elements which it can build-in, are all higher than the D difficulty value. Mainly, from the overall D, E and F value elements present on rings CP, 9%, 55% and 60% respectively are variants of Swallow which means, elements which are composed by the Swallow position (***, 2006). Therefore Swallow variants are the most valued elements of strength hold elements category present on rings CP (table I). Objectives The main objective of this study was to determine the importance of the Swallow strength hold element as a structural framework and to valuate implement element on rings routines. We also wanted to verify which Swallow variants (elements) were most used on rings structuring exercises by gymnasts in the World Championships. In addition, we identified the implications between the Swallow elements performed and routines start note - A score, relating them to the rings final result. Material and methods We studied the rings routines of the 212 male gymnasts that competed at the World Championships held in Stuttgart in September The analysis was focused on Competition I, II and III. All the routines were evaluated by the visualization of IRCOS images (1). Each exercise was analyzed once and then compared to the field evaluation with the support of the rings supervisor judge of this competition. The routines evaluation was made by the registration of all performed elements on the gymnastics symbols by chronological order of presentation. For statistical procedures the program: SPSS 16.0 for windows was used. The data analysis was made by Descriptive statistics, Crosstabs procedure and Bi-variant Pearson correlation. To calculate the recognition and distribution of Swallow elements on the exercises, the number of Swallow elements performed, and the type of Swallow elementsdescriptive statistics were used. To determine the distribution of Swallow elements on the presented routines of competition I, II and III, relate the type of Swallow elements to the A score of each routine presented on competition III and verify the relation Table I Representation of Swallow elements by value and group identification. Group Value Elements Identification III E F (V1) (V2) (V3) (V4) (V5) (V6) D (V7) (V8) (V9) IV E (V10) (V11) (V12) (V13) (V14) (V15) F (V16) (V17) 191

62 Manuel J.A. Campos et al. between the teams final result and the number of Swallow elements done by their gymnasts on competition I, the Crosstabs procedure was used. To understand the true role that Swallow elements can represent on rings routines, we used the Bi-variant Pearson correlation with significance level P<0,01, to verify the relation between variables ahead mentioned: A score, B score, final score, Swallow performed elements and rings results. Results Nº SE Table II Incidence of Swallow elements on rings routines. Between Groups RE SE % (GIII) % (GIV) n % % ,9-1 34,4 65, ,1 27,0 2 (1+1) 65,5 2 19,5 14, ,0 73,0 RE Rings Exercises; SE Swallow Elements GIII III Group; GIV IV Group As shown in Table II from 212 routines performed on rings, 56% of gymnasts included at least one element with the Swallow position. This percentage represents 119 athletes, and 73% of them, made two variants of Swallow in their own routines, which means that 41% of total competitors presented two elements with Swallow position. As shown in Table III we found a high correlation with A score and final score (r=0,903); an important correlation between the A score and the number of Swallow elements executed (r=0,687); a slight correlation between final score and the number of Swallow elements executed (r=0,549). Regarding the rings routines list result, we identified a negative correlation between: the A score with a very high inverse correlation r = -0,888; the B score with a slight inverse correlation r = -0,540; the final score with a very high inverse correlation r = -0,847; and Swallow elements with important inverse correlation r = -0,667. Table III Correlations value obtained between A score, B score, final score, Swallow performed elements and rings results. Score Nota Final Executed Elements Rings Classification Results r p r p r p A Score 0,903 0,000 0,687 0,000-0,888 0,000 B Score 0,812 0,000 0,185 0,007-0,540 0,000 Final Score - - 0,549 0,000-0,847 0,000 Swallow Elements ,667 0,000 N The gymnasts observed presented 4 variants of Swallow from Group III and 5 from Group IV, but only 4 of each group (V2, V3, V4, V6 and V7, V13, V15, V17) were recognized by judges (Table IV). The most elements done on the routines by gymnasts in a downhill scale were: V4, V13 and V3; but the recognized ones were: V4, V13 and V7. In particular, we found that 29% and 13% of V4 and V13 elements performed were recognized as the V7 element, which corresponds to a 15% of the overall sample. The V7 element was executed 7 times (3%) on rings exercises and recognized only 2 times (29%) as routine element. According to the Table V results, the first and third positions were those where gymnasts had a higher number of Swallow elements on competitions I and II. On competition III, the gymnasts executed more Swallow elements on the first and on eighth position of the rings routines. It is easy to see that gymnasts from competition I and II presented the Swallow elements mostly on the Position on rings exercise Table V Distribution of Swallow elements on rings routines available positions carried out on competition I, II and III of the World Championships. 192 Performed Elements Competition I Competition II Competition III n % % Cumulative n % % Cumulative n % % Cumulative First 74 35,9 35, ,9 46,9 5 33,3 33,3 Second 34 16,5 52,4 3 9,4 56,3 2 13,3 46,7 Third 43 20,9 73,3 7 21,9 78,1 2 13,3 60,0 Fourth 30 14,6 87,9 4 12,5 90, Fifth 15 7,3 95,1 2 6,3 96,9 2 13,3 73,3 Sixth 2 1,0 96,1 1 3,1 100,0 1 6,7 80,0 Seventh 3 1,5 97, Eighth 4 1,9 99, ,0 100,0 Ninth 1 0,5 100, Tenth n N

63 The importance of the Swallow first part of the routines (the first five elements), with about 96% of the total executions, while the gymnasts on competition III presented 73% of them for the same first positions. Table IV Description of Swallow elements performed by world competitors on rings routines. III IV Dif E E E F D E E E SE (V2) (V3) (V4) (V6) (V7) (V10) (V13) (V15) PE RE V7 n % n % n % 4 1, , , , , , ,1 17 7, , ,1 2 28, , , ,5 8 12,7 1 0, ,0 - - F 11 4, ,0 - - (V17) N , ,6 PE Performed Elements; RE Recognized Elements SE Swallow Elements Grupo Apparatus Result Table VI Incidence of Swallow elements on rings routines of the gymnast s team participants. Country Team Result Athletes per Team Swallow Elements n % n % n % 1º 1º CHN º 5º RUS º 4º USA º 10º ITA º 6º ROU º 7º ESP º 2º JPN º 3º GER º 20º NED º 9º FRA º 12º BLR º 16º PUR º 19º AUS º 11º CAN º 21º BUL º 17º BRA º 14º SUI º 8º KOR º 13º UKR º 18º GRE º 23º KAZ º 22º POR º 15º GBR º 24º LAT N No competitor presented the Swallow elements as the last element on the routine. At the first look (Table VI), of 117 gymnasts who presented rings routines on team competition, 52% performed two elements with the Swallow position and 16% of them performed only one, in a total of 138 elements. According to the results, 9 of the 10 first teams had at least three gymnasts executing two Swallow elements on their rings routines. The Netherlands team classified on 9 th position with only one gymnast with 2 Swallows ; on the other hand the Korea team who had three gymnasts who performed this element twice, only achieved the 18 th place. On the 24 th place was the Latvia team, who did not perform any kind of Swallow elements on the rings routines of their gymnasts. Greece and the Netherlands had only one gymnast that performed two Swallow elements, and Portugal had one gymnast that performed one element. Table VII Distribution of Swallow elements for A scores exercises from the gymnast participants in competition III of the Word Championships. Group Value SE 6,9 7,0 7,3 7,4 PE % III IV E E F E F (V3) (V4) (V6) (V13) (V17) N PE Performed Elements SE Swallow Elements As we can observe in Table VII, the apparatus finalists presented five variants of Swallow, three from Group III (V3, V4 and V6) and two from Group IV (V13 and V17). The V6 and V13 elements, were the elements executed by the gymnasts who obtained the highest (7.4 points), the lower (6.9 points) and the more incidence (7.3 points) A scores in competition III. Discussion The results of this study show that more than half of the gymnasts presented in the 2007 World Championship had at least one Swallow element on the rings routines. Analyzing the results, we observe that the number of athletes that did not perform any kind of Swallow (n = 93) was superior to ones that made two (n = 87) and one (n = 32) Swallow element on their routines. Although, from 212 routines performed on rings, 119 gymnasts did include Swallow elements, and 73% of them performed in the correct way two elements of that type. This means that the gymnasts able to perform the Swallow position preferred to include two variants of it on their rings routines. Referring to Figure (2), the best interpretation of the CP leaves a better choice and use of the available elements. So, the better the rules are known and the technical elements presented on CP, the better the performance of the routines can be improved. Knowing that the Swallow, as a strength hold element, is a high value element but also a high difficult level one, once the gymnast can perform 193

64 Manuel J.A. Campos et al. this, it can be used twice on the exercise to increase the A score, according to CP. On the other hand, it is understandable that the final score as a sum of A and B scores, should be the main parameter of the classification result in a competitive context (***, 2006). Looking at Table III, we can confirm that the A score suffers a substantial rise depending on the increase of Swallow elements present on the rings routines (r = 0,687), which takes effects on the final score that increases slightly (r = 0,549). Therefore, this is a picture of a trend that seems to result from the increase of A score. So, if the correlation between B score (r = -0,540) and A score (r = -0,888) and the final result on the apparatus, are slight in the first case, and very high on the second, it could show that these results together with the final score (r = -0,847) also very high could mean that the final result depends effectively from the number of Swallow elements executed on rings exercises. In general, the gymnasts only chose 9 of 17 Swallow elements on the CP. They did not use 2 elements with D value V8 and V9; 5 elements with E value V1, V5, V11, V12, and V14; and 1 element with F value V16. Regarding the Swallow elements performed by the gymnasts, the most selected Swallow elements with E value were V4(38%), V13(28%) and V3(16%); followed by those with F value V6(8%) and V17(5%). Comparing the elements chosen by gymnasts with those that were recognized by judges, we can see V7 as the third element of higher incidence after V4 and V13, overtaking the recognized executions of the V3 element. Even though the V7 element was one of the less performed element by gymnasts and less recognized by judgesit ended as the third most recognized element, resulting from the technical errors presented on the execution of V4 (n = 25) and V13 (n = 8) elements, which were considered by judges as V7 elements. Once again, the rules can represent an advantage when they are used as support. When a gymnast presents a element with technical errors, the judges will recognize only the skill that was done according to the rules (***, 2006). In this case, the judges considered some attempts of both elements only as V7 element, which means to recognize just the strength hold element ( Swallow ) as part of the V4 and V13 elements. So in this case, gymnasts only lose 0.10 points on the A score, because it is the difference between E (V4) and D (V7) elements (***, 2006). That is why Smolevsky and Gaverdovsky (1996) were considered as much importance to the evolution of the CP because obviously it shows the elements that should be included on the competition exercises to obtain a better performance on the field. The main rule on this analysis would be the ability of a gymnasts to try to perform a higher value Swallow element, and still earn points for an A score, if at least the judges recognize the strength holding position of the performed element. In another way, we found out how gymnasts include the Swallow elements in their exercises. Table V shows that the majority of them, did it on the first part of the rings routine, being the first element of the routine and in fact the one with more repetitions of Swallow element in all competitions analyzed (I, II and III). These results could be related with rings apparatus characteristics and the muscular contraction required performing Swallow elements. These ideas can be confirmed by the support instability that characterize rings apparatus (Smolevsky and Gaverdovsky, 1996; Pastor, 2003; Arkaev and Suchilin, 2004), and the maximal contraction provided on shoulder muscles to support the body in the correct position (Bernasconi and Tordi, 2005; Sands et al., 2006). It seems that the difficulty indeed on Swallow elements is not only related to the complexity of actions and skills that it involves according to Arkaev and Suchilin (2004), but also, because they finish in a strength hold position on a mobile support, the rings. Supplementing this thought, Pastor (2003) defends that this apparatus is the most instable of Artistic Gymnastics, it imposes balance difficulties, implementing and maintaining static positions by the support of the upper limbs. There was no gymnasts doing Swallow elements on the tenth position of the exercise, which was expected, because the last element is set to the land, as described on CP (***, 2006). Looking at the teams results (Table VI), we observed 1 team without gymnasts performing Swallow elements, just 3 teams with one gymnast able to perform it, and about 18 teams with 3 or 4 gymnasts performing Swallow elements. There seems to be a relation between the number of gymnasts running this elements, the number of Swallow elements that they include on their exercise and the result achieved by their team. In fact, the last team on the results list did not have gymnasts performing Swallow elements, and 9 of the first 10 teams had between 3 and 4 gymnasts performing two Swallow elements on their exercises, which could confirm, once more, the importance of Swallow on rings exercises. A possible explanation for the differences found between the Netherland and Korea teams (Table VI) could be consequence of technical errors during the elements execution on the Korea s gymnasts routines presentations, and therefore, a higher number of deduction points applied by judges (***, 2006). Following the proposal of this study, we also had to analyze the best gymnasts on this apparatus to identify how they build their own routines. On the first looking, the rings specialists (competition III), performed two Swallow elements on their exercises (one of those gymnasts performed two Swallow but one with errors and it was not recognized by the judges), which indicates the using of CP s rules as an advantage (***, 2006). Observing the type of Swallow elements, we found that V6 and V13 were the most used elements by rings specialists. Similarly, not even the most performed ones but also those that were included on exercises with the highest A score were found in this competition. This aspect seem to confirm not only the benefits of V6 (III Group) and V13 (IV Group) but all kinds of Swallow elements, which are associated to the following features: high value as a element; allows the accomplishment of Group requirements, in this case fulfilling two groups (III and IV); and can be combined with other strength elements to obtain bonus connection (***, 2006). It appears that the V13 element was performed by 194

65 The importance of the Swallow many competitors, including the specialist ones, because it provides the possibility to obtain a bonus connection with two strength elements, one before and one after, which in fact directly contributes to the rise of A score points (***, 2006). This idea is well expressed by Sands et al. (2006) whose point of view understands the Swallow as a compulsory element to those who pretend to raise the potential of theirs rings routines. Once the importance of Swallow elements on the construction and valuing rings routines is confirmed, it is crucial to keep abreast with the new exchange of CP rules. In this field, the elements V2, V4 and V6 and connection bonus between strength elements no longer exist, so no longer contribute to awarding score points (***, 2009). From now on the value of each element present seven more significance on structural framework and valuing of rings routines. Also, the deduction applied to technical deviations on element performance will represent furthermore an important role on competition field. That is exactly what CP suggests, the exercise presentation should demonstrate a balance between difficulty and perfection, mainly based on difficult elements performed with a high degree of technical mastery (***, 2006; ***, 2009). Conclusions 1. Through all results and perspectives discussed in this study, it is obvious that the Swallow should be included on rings exercises, and meanwhile as a strength hold element, should be part of the required range elements to be learnt on this apparatus. 2. The major advantages are expressed on the presence of the widest range of elements with high difficulty value and the fact of being the role play on exercises structure fulfilling the element group s demands. 3. Another important rule was the connection bonus awarded for the directcombination of strength elements, but, that ability is no longer applied in this new Olympic cycle according to CP. Conflicts of interest There are no conflicts of interest. Bibliography Arkaev LI, Suchilin NG. How to Create Champions The Theory and Methodology of Training Top-Class Gymnasts. Meyer&Meyer Sport, Oxford, Bernasconi S, Tordi N. Hirondelle aux anneaux et renforcement musculaire spécifique. GYM Technic. 2005: Fink H. The Impact of a Decade of FIG Innovations on Performances at the 2002 World Championships in Debrecen and Cup Final in Stuttgart. 2003: Available from: fig-gymnastics.com/. Grandi B. A History Of The Code Points. In: Fédération Internationale de Gymnastique, editor. Men s Code Of Points Pastor FS. Gimnasia artística - Los fundamentos de la técnica. Biblioteca Nueva, Madrid, Sands WA, Dunlavy JK, Smith SL, Stone MH, Mcneal JR. Understanding and Training the Maltese. Technique Smolevsky V, Gaverdovsky I. Tratado General de Gimnasia Artística Deportiva. Editorial Paidotribo, Barcelona, Zschocke K-H. Evolution of the FIG Code of Points for Men s Artistic Gymnastics. In: Fédération Internationale de Gymnastique, editor. Men s Code of Points ***, F.I.G. Code de Pointage Gymnastique Artistic Masculin. Switzerland: Fédération International de Gymnastique, ***, F.I.G. Code de Pointage - Gymnastique Artistic Masculin. Switzerland: Fédération International de Gymnastique, Websites 1. F.I.G. The IRCOS Project (Instant Replay & Information System). page/ custom/ 0, 8510, custom-item,00.html: Fédération International de Gymnastique; 2008a. 2. F.I.G. Statistical Analysis. Fédération Internationale de Gymnastique; 2008b. 195

66 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Dezvoltarea esteticii corporale în cadrul lecţiilor de bodybuilding din învăţământul superior de profil nesportiv Development of body aesthetics in the lessons of body-building for higher education to another profile than sports Remus Dumitrescu 1, Ioan Hantău 2 1 Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Departamentul Educaţie Fizică şi Sport 2 Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti Rezumat Premize. Impactul pe care îl are întreţinerea fizică asupra vieţii oamenilor impune body-buildingul ca bază a armonizării biosomatice, dar în acelaşi timp şi ca factor definitor al personalităţii individului. Parametrii biologici au o importanţă deosebită în procesul dezvoltării fiinţei umane, condiţionând starea de sănătate, educaţia, instruirea şi procesul muncii. Obiective. Evaluarea nivelului dezvoltării fizice asupra a două loturi: experimental (supus unui program bazat pe lucrul cu greutăţi şi dispozitive în cadrul căruia se combină mai multe metode de antrenament) şi control (supus unui program bazat pe lucrul cu greutăţi şi dispozitive în cadrul căruia este aplicată metoda tradiţională de pregătire) în cele două etape ale cercetării: iniţială şi finală. Metode. Pentru cunoaşterea particularităţilor biosomatice, motrice şi psihice s-au folosit următoarele metode: evaluări de ordin somatic (greutatea, diametrul biacromial, perimetrul toracic, elasticitatea toracică, perimetrul abdominal, perimetre braţe, indice masă corporală, compoziţia corporală); evaluări ale capacităţii motrice (forţa musculaturii abdominale; forţa explozivă a membrelor inferioare; forţa în regim de viteză pentru - musculatura spatelui, pectorală şi trenul inferior; forţa flexorilor palmari; viteza de accelerare şi deplasare; rezistenţa aerobă cardio-respiratorie); evaluări de ordin fiziologic (explorarea capacităţii de efort fizic; explorarea capacităţii vitale). Rezultate. Constituirea strategiilor didactice şi aplicarea programului de body-building bazat pe tratarea diferenţiată a cursanţilor, bine constituit şi realizat prin evoluţia încărcăturii în funcţie de progresele obţinute (îmbunătăţirea semnificativă a calităţii şi eficienţei lecţiilor, creşterea capacităţii de autoinstruire şi autoevaluare, sensibilitate a imaginii de sine) s-a dovedit superioară strategiei didactice frontale. Datele obţinute ne permit să afirmăm că majoritatea indicilor examinaţi ai lotului experimental, cât şi cei ai lotului de control se deosebesc semnificativ de cei iniţiali (P<0,05; 0,01). Concluzii. Modelul de instruire proiectat de noi a preconizat îmbinarea instruirii frontale cu cea de grup şi mai ales individuală, organizând toate funcţiile educaţiei: biologică (somatică, motrică, funcţională, igienică etc.); psihologică (prin procesele cognitive, afective, volitive şi trăsăturile personalităţii); socială (prin procesele şi relaţiile sociale); psihosocială (care vizează formarea prin valorificarea resurselor interne); dezvoltarea personalităţii (prin realizarea obiectivelor sociale sau conform condiţiei sociale). Cuvinte cheie: estetică corporală, body-building, lecţia de educaţie fizică, învăţământ superior. Abstract Background. Body-building not only requires the harmonization of basic biosomatics in the maintenance of physical health, but also it is a defining factor of individual personality. Biological parameters are of particular importance in human development, influencing health, education, training and employment process. Aims. Evaluation of the physical level on two groups: experimental group (subject to a program based on working with weights and devices which combine several methods of training); control group (subject to a program based on working with weights and devices in which the method is applied to traditional training), in the two stages of research, initial and final. Methods. Knowledge of a bio-somatic status, mental and motor have been used in different methods: assessment of somatic factors (weight biacromial diameter, thoracic perimeter, elastic chest, abdominal, and arms perimeters, body mass composition); assessment of driving ability (abdominal muscle strength of lower limbs, the force under the speed the back muscles, and train lower pectoral; flexion web strength, speed, strength aerobic cardio-respiratory tests); assessment of physiological parameters (exercise capacity, vital capacity). Results. The formation of teaching strategies and program implementation of body-building based on differential treatment of students is well established and progress achieved by according the progress made (a significant improvement in the quality and effectiveness of lessons and increase and capacity of self and self image sensitivity itself) has proved the superiority of a frontal teaching strategy. Conclusions. A training model designed by the expected combination of training with the front group, and especially an individual, containing all the functions of education: biological (somatic, motor functional hygiene etc.); psychological (through cognitive, emotional and volitional processes traits personality), social (through processes and social relations); psychosocial (aimed at training by exploiting internal resources); personality development (through the achievement of social objectives or under social condition). Keywords: aesthetic body, body-building, lesson of physical education, higher education. 196

67 Dezvoltarea esteticii corporale în cadrul lecţiilor de body-building Introducere Rezultatele anterioare ale acestor cercetări constituie argumente concrete, cu fundamentare ştiinţifică, în susţinerea tezei că exerciţiul fizic, în mediul universitar, reprezintă o condiţie indispensabilă pentru optimizarea stării de sănătate, pentru obţinerea unor rezultate superioare în pregătirea profesională. Se apreciază că pentru a restabili echilibrul şi a asigura o evoluţie optimă a organismului este necesară, în primul rând, sporirea eficienţei lecţiei de educaţie fizică, precum şi intensificarea eforturilor tuturor factorilor de răspundere pentru a forma tinerilor, cât mai de timpuriu, capacitatea şi obişnuinţa de a practica exerciţii fizice. Ca fiinţă cerebrală, viitorul intelectual va fi conştient de relaţia benefică, funcţională, între cele două laturi ale pregătirii sale: profesională şi sportivă (Dragnea ş c., 2002). Ne-a preocupat îndeosebi body-buildingul, întrucât, prin conţinut, formă şi efecte, prezintă unele avantaje faţă de alte ramuri de efort, oferind condiţii favorabile de dezvoltare simultană a deprinderilor motrice de bază şi specifice, a calităţilor motrice şi a proceselor psihice. Body-building este un mijloc al educaţiei fizice, cât şi o metodă de educaţie. Este normal ca organismul masculin să fie atras în mod special spre acest gen de exerciţii fizice, care, însoţite de muzică, devin şi mai atractive. Creşterea numărului de studenţi şi practicanţi ai body-buildingului îşi găseşte astfel o motivare din categoria necesarului biologic şi psihologic, reprezentând, totodată, participarea conştientă a acestora la acţiunea de apărare a propriei sănătăţi (Popescu, 1995). Credem că body-buildingul în mediul universitar devine astăzi o cerinţă, cu variate şi largi aplicaţii sanogenetice, datorită specificului muncii studenţilor. În care efortul fizic ocupă un loc redus, ponderea fiind deţinută de solicitările psihice şi intelectuale (Bompa, 2001). Investigarea preliminară a parametrilor biologici cu scopul dezvoltării ulterioare a acestora au o importanţă deosebită în procesul dezvoltării fiinţei umane, condiţionând starea de sănătate, educaţia, instruirea şi procesul muncii (Amzuică, 1994). Obiective Primit la redacţie: 11 februarie 2009 Acceptat spre publicare: 5 aprilie 2009 Adresa: Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei D.E.F.S. B-dul M. Kogălniceanu nr sector 5, Bucureşti tel.-fax 021 / remusdumitrescu@yahoo.com Se propune stabilirea influenţei modului de viaţă fizic activ, asupra dezvoltării esteticii corporale a organismului tânărului student, cât şi definirea personalităţii viitorului intelectual, vizând în acelaşi timp următoarele obiective: a) identificarea efectelor pozitive obţinute, ca urmare a aplicării programelor de instruire, în cadrul cercetării, urmărind cantitatea şi calitatea modificărilor fondului biologic, fiziologic, motric şi psihic; b) identificarea particularităţilor anatomo-fiziologice şi eventualelor deficienţe întâlnite la studenţi în vederea tratării diferenţiate a cursanţilor şi individualizării conţinutului lecţiilor de educaţie fizică cu tematică din bodybuilding; c) determinarea unor proceduri de corectare a deficienţelor constatate; d) elaborarea unor programe de instruire cu caracter experimental în variante diferite, în vederea validării ipotezelor cercetării; e) identificarea efectelor pozitive ale aplicării programelor individualizate privind îmbunătăţirea ţinutei şi esteticii corporale, preîntâmpinarea unor efecte negative cauzate de lipsa de mişcare şi a exerciţiilor sistematice; f) identificarea gradului de conştientizare a necesităţii practicării body-buildingului şi a importanţei exerciţiilor fizice specifice, inclusiv identificarea atitudinilor studenţilor. Ipoteze Constituirea unei strategii didactice bazate pe tratarea diferenţiată a cursanţilor poate duce la îmbunătăţirea capacităţii de autoinstruire şi autoevaluare, dovedindu-se superioară strategiei didactice frontale. Dacă se aplică un program de body-building individualizat, bine constituit, realizându-se evoluţia încărcăturii în funcţie de progresele obţinute, este posibil să se obţină o îmbunătăţire semnificativă a calităţii şi eficienţei lecţiilor de educaţie fizică cu programa adaptată în body-building. Practicarea de către studenţi a unui program individualizat de body-building, în funcţie de particularităţile morfofuncţionale şi motrice, în stare să permită autocunoaşterea continuă a modului de execuţie şi a posibilităţilor de progres, va conduce la formarea deprinderilor practicării independente a exerciţiilor fizice. Efectele unei pregătiri superioare în funcţie de sensibilitatea estetică pot fi un puternic atu, apelul la caracteristicile student, intelectual în devenire, viitor specialist, ca şi componente ale imaginii de sine, pot duce la dezvoltarea personalităţii. Material şi metode Pentru realizarea obiectivelor propuse s-a avut în vedere îndeplinirea următoarelor sarcini: a) studiul a ceea ce s-a realizat până în prezent, prin documentarea ştiinţifică a problematicii; b) stabilirea obiectivelor instrucţionale; c) stabilirea eşantionului supus experimentului; d) organizarea etapelor necesare realizării experimentului; e) stabilirea şi aplicarea măsurătorilor, probelor şi testelor adecvate pentru punerea în evidenţă a ipotezelor experimentale testări iniţiale şi finale; f) selecţia şi alegerea chestionarelor psihosociale; g) alcătuirea programelor de instruire corelate cu scopul propus şi supus cercetării; h) planificarea şi aplicarea programelor de instruire în lecţia de educaţie fizică cu studenţii; i) colectarea şi centralizarea datelor obţinute în urma măsurătorilor, probelor şi testărilor efectuate pe eşantionul experimental; j) verificarea eficienţei programelor de instruire prin exprimarea datelor obţinute în urma testărilor finale, prelucrarea şi interpretarea lor; k) elaborarea şi redactarea concluziilor desprinse în urma cercetării experimentale; l) finalizarea cercetării şi redactarea lucrării (Tudor, 2007). În vederea examenului medical s-a colaborat cu Spitalul Sfântul Luca din Bucureşti, Secţia de recuperare neuromotorie şi kineto-terapie. 197

68 Remus Dumitrescu & Ioan Hantău Loturile Cercetarea s-a realizat pe următoarele două loturi: a) lotul experimental (E), compus din 10 subiecţi; b) lotul de control (C), compus din 10 subiecţi. La momentul începerii experimentului, aceştia erau în anul I de facultate, toţi optând pentru disciplina bodybuilding, ca mijloc de realizare a cursului de educaţie fizică cu regim obligatoriu sau facultativ. Subiecţii sunt studenţi din aproape toate facultăţile (din cadrul Universităţii din Bucureşti), cu vârsta cuprinsă între 19 şi 23 ani, luaţi în evidenţa cabinetului medical al Universităţii privind starea de sănătate. Experimentul s-a desfăşurat pe toată perioada celor doi ani universitari, în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti. Menţionăm că sala în care s-a desfăşurat programul este amenajată special pentru cursurile de educaţie fizică şi sport cu tematică din body-building. În această sală s-au desfăşurat lecţiile de pregătire, cât şi testările iniţială şi finală. Etapele cercetării Cercetarea s-a desfăşurat pe durata a doi ani universitari, respectiv anii şi S-a respectat planul anual de pregătire universitar, cu o lecţie de educaţie fizică pe săptămână. Opţional studenţii au avut posibilitatea participării la mai multe lecţii pe săptămână. a) 7 nov-23 nov 2006 testarea iniţială - măsurători morfo-funcţionale şi motrice; b) 27 nov mai 2007 experimentul propriuzis, program de pregătire etapa I-a; c) 08 mai-22 mai 2007 testarea iniţială - probe specifice; d) 09 oct mai 2008 programul de pregătire - etapa a II-a; e) 20 mai-23 mai 2008 testarea finală. Indicatorii urmăriţi în cercetare Pentru cunoaştere particularităţilor bio-somatice au fost efectuate evaluări de ordin somatic şi fiziologic (Niculescu ş.c., 2009). În cadrul testării iniţiale (TI) şi testării finale (TF) a fost efectuat un examen medical complex care a constat în determinarea particularităţilor biomotrice individuale, prin înregistrarea şi calcularea următorilor indicatori şi indici (Tabelele V şi VI): a) Examinarea somatometrică (antropometrică): - Greutatea, măsurată în kilograme, cu ajutorul cântarului electronic; - Diametrul biacromial, măsurat în centimetri, cu ajutorul compasului medicinal; - Perimetrul toracic, măsurat în centimetri cu bandă metrică; - Elasticitatea toracică, raportată în centimetri; - Perimetrul abdominal, măsurat în centimetri cu bandă metrică; - Perimetrele (braţelor, antebraţelor, coapselor, gambelor), se măsoară în centimetri; - Indicele de masă corporală, măsurat în procente; - Compoziţia corporală, măsurată în kilograme şi procente. Pentru aceasta, se porneşte de la premiza că masa activă optimă ar trebui să fie cca 89% din greutatea corporală (73% apă, 20,2% proteine şi 6,8% minerale), iar ţesutul adipos 11%. Calcularea procentuală a ţesutului adipos din greutatea corporală se face aplicându-se formula: suma celor 5 plici de ţesut adipos măsurate cu adipocentimetrul x 0,15 + 5,8 + suprafaţa corporală (Drăgan, 2002). b) Examinarea fiziometrică - Indicatori cardio-respiratori: explorarea ventilaţiei externe. Capacitatea vitală (CV) se poate estima prin spirometrie (volumul curent, volumul inspirator de rezervă, volumul expirator de rezervă), pentru calcularea CV se poate folosi formula: Înălţimea (cm) X 30. Volumul rezidual (1,2 1,5 l) reprezintă volumul de aer restant în pulmoni la sfârşitul unei expiraţii forţate, iar procentul său faţă de capacitatea pulmonară totală (CPT) creşte cu vârsta (19,3% între ani şi 30,8% între ani). Ventilaţia de repaus (V), sau debitul de repaus, este de 6 8 l/min. şi exprimă cantitatea de aer ventilat timp de un minut. Volumul expirator maxim pe secundă (VEMS) reprezintă volumul de aer pe care subiectul poate să-l elimine după un inspir forţat (Guyton şi Hall, 2007); - Indicatori cardiovasculari: reprezintă capacitatea de adaptare cardiovasculară în perioada de revenire după efort, specifică eforturilor aerobe, faţă de nivelul iniţial (indicele Ruffier); - Indicatori de motricitate exprimaţi prin forţa de compresiune (dinamometria). c) Probele de efort generale şi specifice (determinarea nivelului condiţiei fizice) Probele şi testările aplicate au fost selectate ţinând cont de scopul urmărit. Generale - Flexii abdominale din poziţia culcat dorsal; poziţia mâinilor este la ceafă, picioarele întinse pe sol, imobilizate cu ajutorul unui partener; ridicări ale trunchiului la verticală şi revenire în poziţia iniţială (trunchiul trebuie să atingă solul), în timp de 30 secunde; se testează forţa musculaturii abdominale; - Flotări din sprijin facial; pe palme şi vârfurile picioarelor; spatele drept pe tot timpul execuţiei, are loc flexia braţelor până când pieptul coboară maxim spre sol, apoi extensie cu întinderea braţelor; se testează forţa în regim de rezistenţă musculaturii membrelor superioare, musculaturii pectorale şi a centurii scapulo-humerale; - Săritura în lungime de pe loc, măsurată în centimetri; din poziţia stând, picioarele depărtate la nivelul umerilor, se execută un elan constând din flexia şi extensia labelor picioarelor faţă de gambe, flexia şi extensia gambelor faţă de coapse, flexia şi extensia coapselor faţă de trunchi toate simultan cu balansarea braţelor pe lângă trunchi, împingere şi desprindere bruscă cu ambele picioare, iar după faza de zbor, aterizare pe ambele picioare; se măsoară în centimetri distanţa de la linia de lansare la călcâie. S-a testat forţa explozivă a membrelor inferioare; Specifice - Ramat orizontal (termen din canotaj) la helcometru - cu 25 kg; se evaluează numărul maxim de repetări în 30 de secunde; din poziţia şezând (dispozitiv cu scripeţi), picioarele postate pe talerele de sprijin; trunchiul rămâne blocat şi foarte puţin înclinat spre înapoi; are loc acţiunea braţelor cu flexia acestora, coatele se deplasează spre înapoi până când pumnii ajung la nivelul abdomenului. S-a testat evoluţia musculaturii spatelui (forţă în regim de viteză); 198

69 Dezvoltarea esteticii corporale în cadrul lecţiilor de body-building - Genoflexiuni cu bara pe umeri - cu 20 kg; se evaluează numărul maxim de repetări în 30 de secunde. Din poziţia stând, se execută flexia picioarelor până când se formează un unghi de 90 0 între coapse şi gambe; se coboară centrul de greutate, păstrând poziţia verticală a trunchiului; se revine la poziţia iniţială; s-a testat evoluţia musculaturii membrelor inferioare (forţă în regim de viteză); - Împins, (bara ţinută în mâini), din culcat dorsal orizontal pe bancă cu 20 kg; se evaluează numărul maxim de repetări în 30 de secunde; din poziţia culcat dorsal orizontal pe bancă, se execută flexia braţelor, până când se atinge cu bara pieptul; se revine la poziţia iniţială; s-a testat evoluţia musculaturii pectorale şi a braţelor (forţă în regim de viteză); - Dinamometrie cu mâna stângă apoi, mâna dreaptă; s-a testat cu un dispozitiv dinamometric manual, acţionat prin compresie timp de 2-3 secunde; din poziţia stând, cu palma în supinaţie, braţul întins oblic înainte-jos. Se măsoară în kg forţă; s-a evaluat forţa maximă de contracţie a flexorilor mâinilor; - Alergare de viteză pe distanţa de 50 metri, măsurătoare efectuată în unitate de timp (secunde); a fost aplicat testul individual, cu start din picioare şi cronometrare din plecare liberă; s-a testat viteza de accelerare şi deplasare; - Testul Cooper (alergare de rezistenţă) 12 minute; distanţa parcursă a fost măsurată în metri, testând rezistenţa aerobă cardio-respiratorie. Determinările au fost efectuate cu ajutorul următoarelor aparate şi instrumente: eutest (aparat pentru explorări respiratorii, spirometru Barnenes a), cântar electronic; cutimetru (aparat Fresenius - pentru determinarea grosimii pliului cutanat); tensiometru aneroid - Braun; pulsometru Kettler; antropometru TMB; bandă metrică, dinamometru Colin, cronometru electronic PC 90. d) Prelucrarea statistică Ca principală metodă de prelucrare statistică s-a folosit testul ANOVA: pragul de încredere fixat: α = 0.05; Ipoteza nulă H0: m1 m2 = 0 vs Ipoteza alternativă H: m1 m2 <> 0: - MS Media pătratică, se obţine, pentru fiecare sursă a variaţiei, prin împărţirea valorii SS la df (Ex. MS în cazul sursei de variaţie în grupe, va fi /28 = ); - F Constanta Fisher rezultată din calcul, prin împărţirea valorii MS pentru sursa între loturi la valoarea MS pentru sursa în grupe ; F = / = 0.91; - F crit Constanta Fisher rezultată din tabele statistice pentru pragul de semnificaţie fixat (α=0.05) şi numărul gradelor de libertate. Valoarea indicatorului P ne spune dacă această diferenţă este statistic semnificativă sau nu; - P Reprezintă pragul de semnificaţie efectiv după care apreciem dacă există sau nu o diferenţă semnificativă din punct de vedere statistic între cele două grupe. Valoarea lui P se obţine în calcul şi se compară cu valoarea lui α fixată în momentul efectuării testului ANOVA (Gagea, 1999). Pentru pregătirea loturilor experimentale şi de control s-au aplicat multiple metode şi mijloace de antrenament prevăzute în următoarele cicluri de antrenament, conform planului de învăţământ şi în funcţie de opţiunile studenţilor, având sub control toţi parametrii efortului (Tabelele I, II, III, IV). Rezultate Programarea activităţilor în lecţia de body-building, eşalonată pe etapele de pregătire Lotul experimental Anul I Etapa de antrenament Durata etapei/ săpt Nr. lecţii/ săptăm. SEMESTRUL I Nr.gr. musc./lecţ timp odihnă 199 Tabelul I Volumul şi intensitatea efortului în cadrul programului de antrenament. Nr. ex./ gr. musc. timp odihnă Nr. serii/ex. timp odihnă Nr. repet. /serie Încăr.% 1rep. maximă Adaptarea anatomică gr ex % Dezvoltarea forţei gr ex % Hipertrofierea musc gr ex % Definirea musculară gr ex % Pauză 2 săptămâni (vacanţa semestrială) SEMESTRUL II Dezvoltarea forţei gr ex % Hipertrofierea musc gr ex % Definirea musculară gr ex % Tranziţia etapa a 2-a gr ex % Pauză (vacanţa la final de an I) Anul II SEMESTRUL III Adaptarea anatomică gr ex % Dezvoltarea forţei gr ex % Hipertrofierea musc gr ex % Definirea musculară gr ex % Pauză 2 săptămâni (vacanţa semestrială) SEMESTRUL IV Etapa de antrenament Durata etapei/ săpt Nr. lecţii/ săptăm. Nr.gr. musc./lecţ timp odihnă Nr. ex./ gr. musc. timp odihnă Nr. serii/ex. timp odihnă Nr. repet. /serie Încăr.% 1rep. maximă Dezvoltarea forţei gr ex % Hipertrofierea musc gr ex % Definirea musculară gr ex % Tranziţia etapa pract. independ. an III-IV Pauză (vacanţa la final de an II) gr ex %

70 Remus Dumitrescu & Ioan Hantău Lotul de control Anul I SEMESTRUL I Tabelul II Volumul şi intensitatea efortului în cadrul programului de antrenament. Etapa de antrenament Durata etap/săpt Nr. lecţii/ săptăm. Nr.circuite. /lecţ timp odihnă Nr. gr. musc. angren/lecţie Nr. ex. ptr. o gr. musc. Program de lucru Încăr.% 1rep. maximă Adaptarea anatomică lucr - 60 odih 40-60% Dezvoltarea forţei lucr - 40 odih 80-90% Hipertrofierea musc lucr - 60 odih 70-80% Definirea musculară lucr - 60 odih 40-60% Pauză 2 săptămâni (vacanţa semestrială) SEMESTRUL II Dezvoltarea forţei lucr 60 odih 80-90% Hipertrofierea musc lucr 60 odih 70-80% Definirea musculară lucr 60 odih 40-60% Tranziţia etapa a 2-a lucr 60 odih 40-50% Pauză (vacanţa la final de an I) Anul II SEMESTRUL III Adaptarea anatomică lucr 60 odih 40-60% Dezvoltarea forţei lucr 40 odih 80-90% Hipertrofierea musc lucr 60 odih 70-80% Definirea musculară lucr 60 odih 30-50% Pauză 2 săptămâni (vacanţa semestrială) SEMESTRUL IV Dezvoltarea forţei lucr 40 odih 80-90% Hipertrofierea musc lucr 60 odih 70-80% Definirea musculară lucr 60 odih 30-50% Tranziţia etapa pract. independente an III-IV lucr 60 odih 40-60% Pauză (vacanţa la final de an II) a) Lotul experimental Etapa adaptării anatomice Obiective: a) Acţionarea grupelor musculare, ligamente, tendoane, în vederea etapelor ce trebuiesc parcurse b) Adaptarea la efort prin creşterea progresivă a încărcăturilor, în prevenirea traumelor musculare c) Evoluţia pozitivă a capacităţii de acţionare musculară Tabelul III Proiectarea didactică şi sistemele de acţionare. Etalonul acţionării musculaturii a) Perioada etapei adaptării anatomice 3 săptămâni; b) Numărul lecţiilor efectuate săptămânal 3; c) Numărul grupelor musculare angrenate/lecţie 8; d) Timpul de odihnă între grupele musculare ; e) Numărul exerciţiilor pentru o grupă musculară 2; f) Timpul de odihnă între exerciţii ; g) Numărul total al seriilor/ exerciţiu 3; h) Timpul de odihnă între serii ; i) Numărul total al repetărilor/serie 8-12; j) Procentul încărcăturii în lecţie 40-60% din 1 repetare maximă; k) Metoda aplicată în lecţie circuit Tipul încărcăturii:creştere continuă săptămâna 1: 40% săptămâna 2: 50% săptămâna 3: 60% Etapa dezvoltării forţei Obiective principale a. Îmbunătăţirea asimilărilor proteice din muşchi necesare; hipertrofiei, a tonusului şi densităţii musculare b. Inducerea hipertrofiei cronice, prin dezvoltarea secţiunii musculare c. Aplicarea unor încărcături în lecţie, specifice cu scopul influenţării fibrelor albe (rapide), cât şi cele roşii (lente) Etalonul acţionării musculaturii a) Perioada etapei dezvoltării forţei 3 săptămâni; b) Numărul lecţiilor efectuate săptămânal 3; c) Numărul grupelor musculare angrenate/lecţie 4; d) Timpul de odihnă între grupele musculare ; e) Numărul exerciţiilor pentru o grupă musculară 3; f) Timpul de odihnă între exerciţii ; g) Numărul total al seriilor/ exerciţiu 3; h) Timpul de odihnă între serii ; i) Numărul total al repetărilor/serie 3-5; j) Procentul încărcăturii în lecţie % din 1 repetare maximă; k) Metoda aplicată în lecţie metoda eforturilor maximale; metoda repetărilor negative Tipul încărcăturii:creştere continuă săptămâna 1: 80% săptămâna 2: 90% săptămâna 3: 100% Etapa hipertrofiei musculare Obiective principale a. Îngroşarea fibrei musculare şi urmărirea efectelor acumulărilor energetice de tip ATP/CP b. Cizelarea estetică şi calitativă a tuturor grupelor musculare c. Echilibrarea proporţionalităţii, simetriei şi volumul grupelor musculare Etalonul acţionării musculaturii a) Perioada etapei de hipertrofiere musculară 4 săptămâni; b) Numărul lecţiilor efectuate săptămânal 3; c) Numărul grupelor musculare angrenate/ lecţie 4; d) Timpul de odihnă între grupele musculare ; e) Numărul exerciţiilor pentru o grupă musculară 3; f) Timpul de odihnă între exerciţii ; g) Numărul total al seriilor/ exerciţiu 3; h) Timpul de odihnă între serii ; i) Numărul total al repetărilor/serie 6-8; j) Procentul încărcăturii în lecţie 60-80% din 1 repetare maximă; k) Metoda aplicată în lecţie metoda eforturilor maximale; metoda repetărilor negative Tipul încărcăturii : Creştere şi descreştere continuă săptămâna săptămâna săptămâna 1: 60% 2-3: 80% 4: 60% Etapa definirii musculaturii Obiective principale a. Topirea grăsimilor subcutanate, ducând la reliefarea striaţiilor musculare b. Asimilarea rapidă a proteinelor, constituind substanţa de bază a oricărei celule vii c. Mărirea volumului de lucru în regim aerob, cu finalitate în creşterea densităţii capilarelor musculare Etalonul acţionării musculaturii a) Perioada etapei de definire musculară 3 săptămâni; b) Numărul lecţiilor efectuate săptămânal 3; c) Numărul grupelor musculare angrenate/ lecţie 4; d) Timpul de odihnă între grupele musculare ; e) Numărul exerciţiilor pentru o grupă musculară 5; f) Timpul de odihnă între exerciţii ; g) Numărul total al seriilor/ exerciţiu 3; h) Timpul de odihnă între serii ; i) Numărul total al repetărilor/serie 12-15; j) Procentul încărcăturii în lecţie 40-60% din 1 repetare maximă; k) Metoda aplicată în lecţie metoda repetărilor până la refuz Tipul încărcăturii : Creştere şi descreştere continuă săptămâna săptămâna săptămâna 1: 40% 2: 60% 3: 40% 200

71 Dezvoltarea esteticii corporale în cadrul lecţiilor de body-building b) Lotul de control Etapa perioadei de vacanţă Obiective principale a. Reducerea volumului şi intensităţii antrenamentului b. Odihna şi recuperarea fizică după instalarea oboselii c. Supracompensarea rezervelor energetice şi echilibrarea psiho-musculară Tabelul IV Proiectarea didactică şi sistemele de acţionare. Etalonul acţionării musculaturii a) Perioada etapei de tranziţie 2 săptămâni; b) Numărul lecţiilor efectuate săptămânal 1; c) Numărul grupelor musculare angrenate/lecţie 8; d) Timpul de odihnă între grupele musculare ; e) Numărul exerciţiilor pentru o grupă musculară 3; f) Timpul de odihnă între exerciţii ; g) Numărul total al seriilor/ exerciţiu 3; h) Timpul de odihnă între serii ; i) Numărul total al repetărilor/serie 10-12; j) Procentul încărcăturii în lecţie 40-60% din 1 repetare maximă; k) Metoda aplicată în lecţie metoda combinată Tipul încărcăturii: Descreştere continuă săptămâna 1: 60% săptămâna 2: 40% Etapa adaptării anatomice Obiective principale a. Acţionarea grupelor musculare, ligamente, tendoane, în vederea etapelor ce trebuiesc parcurse b. Adaptarea la efort prin creşterea progresivă a încărcăturilor, în prevenirea traumelor musculare c. Evoluţia pozitivă a capacităţii de acţionare musculară Etalonul acţionării musculaturii a) Perioada etapei adaptării anatomice 3 săptămâni; b) Numărul lecţiilor efectuate săptămânal 1-2; c) Tipul de circuit mediu, 8 exerciţii; d) Numărul de repetări al circuitului/lecţie 1-2; e) Program de lucru 30 lucru 60 odihnă; f) Numărul grupelor musculare angrenate/lecţie 8; g) Timpul de odihnă între acţionarea grupelor musculare 60 odihnă; h) Numărul exerciţiilor pentru fiecare grupă musculară 2; i) Timpul de odihnă între circuite ; j) Procentul încărcăturii în lecţie 40-60% din 1 repetare maximă; k) Metoda aplicată în lecţie circuit Tipul încărcăturii: Creştere continuă săptămâna 1: 40% săptămâna 2: 50% săptămâna 3: 60% Etapa dezvoltării forţei Obiective principale a. Îmbunătăţirea asimilărilor proteice din muşchi necesare; hipertrofiei, a tonusului şi densităţii musculare b. Inducerea hipertrofiei cronice, prin dezvoltarea secţiunii musculare c. Aplicarea unor încărcături în lecţie, specifice cu scopul influenţării fibrelor albe (rapide), cât şi cele roşii (lente) Etalonul acţionării musculaturii a) Perioada etapei dezvoltării forţei 3 săptămâni; b) Numărul lecţiilor efectuate săptămânal 1-2; c) Tipul de circuit scurt, 4 exerciţii; d) Numărul de repetări al circuitului/lecţie 3; e) Program de lucru 20 lucru 40 odihnă; f) Numărul grupelor musculare angrenate/lecţie 4; g) Timpul de odihnă între acţionarea grupelor musculare 40 odihnă; h) Numărul exerciţiilor pentru fiecare grupă musculară 2; i) Timpul de odihnă între circuite ; j) Procentul încărcăturii în lecţie 80-90% din 1 repetare maximă; k) Metoda aplicată în lecţie circuit Tipul încărcăturii: Creştere continuă săptămâna 1: 80% săptămâna 2: 85% săptămâna 3: 90% Etapa de hipertrofiere musculară Obiective principale a. Îngroşarea fibrei musculare şi urmărirea efectelor acumulărilor energetice de tip ATP/CP b. Cizelarea estetică şi calitativă a tuturor grupelor musculare c. Echilibrarea proporţionalităţii, simetriei şi volumul grupelor musculare Etalonul acţionării musculaturii a) Perioada etapei de hipertrofiere musculară 4 săptămâni; b) Numărul lecţiilor efectuate săptămânal 1-2; c) Tipul de circuit mediu, 8 exerciţii; d) Numărul de repetări al circuitului/lecţie 3; e) Program de lucru 30 lucru 60 odihnă; f) Numărul grupelor musculare angrenate/lecţie 8; g) Timpul de odihnă între acţionarea grupelor musculare 60 odihnă; h) Numărul exerciţiilor pentru fiecare grupă musculară 2; i) Timpul de odihnă între circuite 60 ; j) Procentul încărcăturii în lecţie 70-80% din 1 repetare maximă; k) Metoda aplicată în lecţie circuit Tipul încărcăturii: Creştere şi descreştere continuă săptămâna săptămâna săptămâna 1: 70% 2-3: 80% 4: 70% Etapa definirii musculaturii Obiective principale a. Topirea grăsimilor subcutanate, ducând la reliefarea striaţiilor musculare b. Asimilarea rapidă a proteinelor, constituind substanţa de bază a oricăre celule vii c. Mărirea volumului de lucru în regim aerob, cu finalitate în creşterea densităţii capilarelor musculare Etalonul acţionării musculaturii a) Perioada etapei definirii musculaturii 3 săptămâni; b) Numărul lecţiilor efectuate săptămânal 1-2; c) Tipul de circuit lung, 10 exerciţii; d) Numărul de repetări al circuitului/lecţie 3; e) Program de lucru 60 lucru 60 odihnă; f) Numărul grupelor musculare angrenate/lecţie 10; g) Timpul de odihnă între acţionarea grupelor musculare 60 odihnă; h) Numărul exerciţiilor pentru fiecare grupă musculară 3; i) Timpul de odihnă între circuite 60 ; j) Procentul încărcăturii în lecţie 40-60% din 1 repetare maximă; k) Metoda aplicată în lecţie circuit Tipul încărcăturii: Creştere şi descreştere continuă săptămâna săptămâna săptămâna 1: 40% 2: 60% 3: 40% Etapa perioadei de vacanţă Obiective principale a. Reducerea volumului şi intensităţii antrenamentului b. Odihna şi recuperarea fizică după instalarea oboselii c. Supracompensarea rezervelor energetice şi echilibrarea psiho-musculară Etalonul acţionării musculaturii a) Perioada etapei de tranziţie 2 săptămâni; b) Numărul lecţiilor efectuate săptămânal 1-2; c) Tipul de circuit mediu, exerciţii 8; d) Numărul de repetări al circuitului/lecţie 2; e) Program de lucru 30 lucru 60 odihnă; f) Numărul grupelor musculare angrenate/lecţie 8; g) Timpul de odihnă între acţionarea grupelor musculare 60 odihnă; h) Numărul exerciţiilor pentru fiecare grupă musculară 2; i) Timpul de odihnă între circuite ; j) Procentul încărcăturii în lecţie 40-50% din 1 repetare maximă; k) Metoda aplicată în lecţie circuit Tipul încărcăturii: Descreştere continuă săptămâna 1: 50% săptămâna 2: 40% 201

72 Remus Dumitrescu & Ioan Hantău Discuţii Discutarea diferenţelor obţinute la indicatorii aflaţi în studiu, pot fi efectuate pe baza rezultatelor prezentate în tabelele V-VIII. Rezultatele obţinute la testele privind indicatorii antropometrici și somatometrici, au scos în evidenţă că subiecţii celor două loturi de cercetare înregistrează valori diferite la cele două testări. Rezultatele obţinute de către subiecţii lotului experimental au pus în evidenţă ameliorări semnificative pe parcursul cercetării. Compararea rezultatelor obţinute prin intermediul testului ANOVA dă cu adevărat semnificaţia diferenţei între cele două loturi. Au fost constatate creşteri la toţi indicatorii luaţi în studiu, diferenţele fiind semnificative la cea mai mare parte dintre acestea. În privinţa probelor de efort, datele obţinute aplicând metoda ANOVA simplă pentru testarea finală, au dus la rezultatele din tabelul VII. Utilizând testul Student pentru testarea iniţială (TI) şi finală (TF) pentru lotul experimental au reieşit rezultatele din tabelul VI. Pentru proba de motricitate rezultatele obţinute au pus în evidenţă faptul că subiecţii celor două loturi înregistrează o ameliorare semnificativă a rezultatelor. Aceeaşi creştere se înregistrează şi în cadrul probelor de forţă specifice şi de alergare de viteză. Tabelul V Sinteza şi interpretarea statistico-matematică a datelor referitoare la măsurătorile antropometrice, prin metoda ANOVA simplă. Indicatori F P Greutatea (kg.) 1,00 0,332 Diametrul biacromial (cm) 4,96 0,039 Perimetrul toracic (cm) Inspiraţie 4,34 0,052 Expiraţie 2,41 0,138 Elasticitatea toracică (cm) 10,00 0,005 Perimetrul abdominal (cm) 5,13 0,036 Perimetrul braţ stâng (cm) Relaxare Contractare 3,28 3,75 0,087 0,069 Perimetrul braţ drept (cm) Relaxare Contractare 3,17 5,21 0,092 0,035 Perimetrul antebraţ stâng (cm) Relaxare Contractare 7,09 7,13 0,016 0,016 Perimetrul antebraţ drept (cm) Relaxare Contractare 6,48 8,73 0,020 0,008 Perimetrul coapsă stângă (cm) Relaxare Contractare 0,78 0,98 0,388 0,335 Perimetrul coapsă dreaptă (cm) Relaxare 0,75 0,399 Contractare 0,95 0,342 Perimetrul gambă stângă (cm) Relaxare 1,06 0,316 Perimetrul gambă dreaptă (cm) Contractare 0,89 0,357 Relaxare 0,95 0,343 Contractare 1,41 0,251 Indice masă corporală (kg) 3,08 0,096 Ţesut adipos (kg) 9,40 0,007 Masa slabă (kg) 8,59 0,009 Greutatea apei (kg) 8,58 0,009 Greutatea minerale (kg) 4,27 0,05 Greutatea proteine (kg) 8,70 0,009 Greutatea glicogen (kg) 9,27 0,007 Rezultatele obţinute la testarea motricităţii Testul Cooper - 12 minute au scos în evidenţă că subiecţii celor două loturi înregistrează creşteri în favoarea lotului experimental, dar diferenţa nu este semnificativă. Din prelucrarea datelor aferente indicatorilor cardiorespiratori rezultă diferenţe semnificative ale mediilor obţinute. Tabelul VI Sinteza şi interpretarea statistico-matematică a datelor referitoare la probele motrice; metoda ANOVA simplă. Proba de efort F P Ridicarea trunchiului la verticală, din culcat dorsal (Abdomen) 15,89 0,001 Flotări 17,09 0,001 Săritură în lungime de pe loc 8,11 0,011 Ramat orizontal, la helcometru cu 25 kg 7,11 0,016 în 30 sec. Genoflexiuni, (cu bara cu 20 kg 4,84 0,041 susţinută pe umeri), în 30 sec. Împins cu bara (de la piept, din cu 20 kg 14,35 0,001 culcat dorsal), în 30 sec. Dinamometrie (kgf); forţa Mâna stângă 9,44 0,007 muşchilor flexori Mâna dreaptă 11,67 0,003 Alergare de viteză 50m, cu start din picioare 8,82 0,008 Testul Cooper ; 12 minute 0,79 0,384 Tabelul VII Sinteza şi interpretarea statistico-matematică la testele funcţionale; metoda ANOVA simplă. Indicatorul F P Capacitatea vitală (Spirometrie) 12,34 0,002 Capacitatea funcţională aerobă (Testul Ruffier) 8,28 0,010 Tabelul VIII Rezultatele obţinute la testele privind indicatorul fiziologic capacitatea vitală Testare Lotul experimental Lotul de control Iniţială 5110,00 cm³ 4855,00 cm³ Finală 5935,00 cm³ 4940,00 cm³ Rezultatele obţinute la testele privind Capacitatea vitală (spirometrie) şi Capacitatea funcţională aerobă (Testul Ruffier), au scos în evidenţă că subiecţii celor două loturi de cercetare înregistrează diferenţe semnificative între cele două testări (Tabelul VII şi VIII; Fig. 1 şi Fig. 2) T.I T.F Fig. 1 Capacitatea vitală spirometrie. Rezultatele obţinute la testele privind indicatorii fiziologici Capacitatea funcţională aerobă (Testul Ruffier) au scos în evidenţă că subiecţii celor două loturi de cercetare înregistrează valori diferite la cele două testări. La sfârşitul cercetării experimentale diferenţa dintre cele două loturi este atestată de o valoare F=8,28 (p=0,05 şi F critic=4,41 în favoarea lotului experimental (Fig. 2). 202

73 Dezvoltarea esteticii corporale în cadrul lecţiilor de body-building T.I T.F Fig. 2 Capacitatea funcţională Testul Ruffier. Concluzii 1. Loturile experimentale realizează cote de ameliorare semnificative, ceea ce indică faptul că programul experimental a influenţat mai mult dimensiunile loturilor experimentale, decât cele după care au fost instruite loturile de control. 2. În categoria indicatorilor somatici cu evoluţii semnificative enumerăm: greutatea (masă musculară), diametrul biacromial (influenţe pozitive a marelui dorsal, trapez deltoizi), perimetrul toracic (obţinerea unei hipertrofii a musculaturii pectorale şi măririi capacităţii cutiei toracice), elasticitatea toracică (mărirea capacităţii toracice), perimetrul braţelor (hipertrofiere asupra muşchilor bicepşi şi tricepşi), perimetrul coapselor (hipertofiere a muşchilor biceps şi cvatriceps), indicele de masă corporală, (obţinerea unei greutăţi cât mai aproape de cea ideală), ţesutul adipos şi masa slabă (topirea grăsimilor), greutatea mineralor şi greutatea proteinelor (îmbunătăţirea nutriţiei), greutatea glicogenului. 3. La nivelul ţesutului adipos procentajul lotului experimental (9,82 kg) este net superior, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că programele de instruire folosite în cadrul experimentului au avut efecte pozitive asupra esteticii corporale. Menţionăm faptul că indicatorul greutate este condiţionat în mare măsură şi de influenţa factorilor exogeni, de statutul economico social şi educaţia individului. 4. Evoluţia elasticităţii toracice (cu 1,30 cm), constituie unul din scopurile body-buildingului, de ameliorare a capacităţii vitale şi volumului respirator. 5. În cazul indicatorilor motrici s-a constatat că în cazul loturilor experimentale, valoarea creşterii este mult mai mare și semnificativă decât în cazul loturilor martor, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că structurile de exerciţii specifice, complexele aplicate în cadrul procesului de instruire, vizând în mod special latura fizică au avut o eficienţă mai mare decât programele de pregătire aplicate loturilor de control. 6. În condiţiile implementării programelor de instruire în pregătirea studenţilor, rezultatele la aceste probe au înregistrat îmbunătăţiri de la o testare la alta, diferenţele fiind semnificative în majoritatea cazurilor. Nu putem spune acelaşi lucru şi despre loturile de control, care au obţinut doar parţial ameliorări semnificative. 7. Rezultatele prelevate în urma testărilor iniţiale au scos în evidenţă o condiţie fizică slabă, subiecţii prezentând la începerea cursurilor universitare un potenţial biologic şi motric destul de modest, întărindu-ne convingerea că în învăţământul mediu nu se acordă suficientă atenţie activităţii de educaţie fizică şi sport. 8. Capacitatea de efort aerobă s-a ameliorat, în pofida creşterii volumului şi intensităţii efortului, dovedind astfel o mai bună adaptare a sistemului cardio-vascular la solicitările apărute. Lotul experimental a realizat o ameliorare evidentă a capacităţii de efort, trecând de la calificativul satisfăcător la mediu. 9. Capacitatea vitală (volumul respirator) constituie un important mijloc de influenţare cu ajutorul disciplinei body-building, scoțând în evidență cel mai bine diferenţa ameliorărilor realizate de lotul experimental prin prisma valorilor individuale. Lotul de control şi-a modificat procentajele, însă a rămas cu un deficit evolutiv al valorilor. Conflicte de interese Nu există conflicte de interese. Precizări Lucrarea se bazează pe rezultate obţinute în cadrul tezei de doctorat a autorului. Adresăm mulţumiri domnului profesor statistician Nicu Dună, pentru colaborarea în vederea efectuării calculelor statistice. Bibliografie Amzuică N. Culturism, arta modelării musculaturii, Ed. Publistar, Bucureşti 1994, 9-28 Dragnea A. (coord.) şi colab. Teoria educaţiei fizice şi sportului. Ed. FEST Bucureşti, 2002, Bompa T. Dezvoltarea calităţilor biomotrice-periodizarea. Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001, Drăgan I. (sub red.) Medicina sportivă. Ed. Medicală, Bucureşti, 2002, Gagea A. Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport. Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 1999, Guyton AC, Hall JE. Tratat de fiziologie a Omului. Ed. Callisto, Bucureşti, 2007, Niculescu T. Cârmaciu R, Voiculescu B. Anatomia şi fiziologia omului. Ed. Corint, Bucureşti, 2009, Popescu M. Educaţia fizică şi sportul în pregătirea studenţilor Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, 240 Tudor V. Forţa aptitudine motrică Ed. Bren, Bucureşti, 2007,

74 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Recuperarea kinetică după traumatisme sportive The kinetic rehabilitation after sports injuries Ágnes Ugron, Mariana Marolicaru Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Rezumat Premize. Cercetarea pleacă de la premiza că este posibil să existe anumite elemente care creează o strânsă interdependenţă între programul kinetoterapeutic şi felul reabilitării. Obiective. Obiectivul cercetării este focalizat pe sportivul tarumatizat şi pe trăirile psiho-afective ale acestuia în timpul recuperării. Lucrarea se bazează pe demersul recuperării kinetice după traumatisme, la sportivii de performanţă luând în considerare statisticile care stabilesc o ierarhie a accidentărilor în funcţie de sport. Metode. În realizarea cercetării s-a folosit metoda anchetei. La cercetarea propriu-zisă au participat 30 de sportivi de performanţă (12 fete şi 18 băieţi), care practică jocuri sportive (handbal, volei, fotbal, baschet şi hochei pe gheaţă) şi au suferit un traumatism sportiv. Subiecţilor le-a fost administrat în perioada 1 decembrie aprilie 2007, un chestionar referitor la problemele ridicate de accidentări. Chestionarul cuprinde 16 itemi, fiecare având 3-6 posibilităţi de răspuns. Rezultate. Rezultatele obţinute decurg din datele prelucrării statistice şi sunt prezentate grafic. S-a constatat că procesul de recuperare kinetică după accidentarea sportivă numai la 20 % din cazuri a fost început la timp. Conform părerii unui procent de 10% din sportivi, procesul de recuperare depinde de clinica unde sportivul este internat, tratat sau operat. La 90% din cazuri, durerea a fost un factor limitant în timpul recuperării, la 6,66% fără durere nu există succes, iar în 3,33% din cazuri recuperarea n-a fost limitată de durere. Din eşantionul cercetat 93,33% dintre sportivi au afirmat că recuperarea kinetică are un rol important în scurtarea timpului recuperator, iar numai după 6,66% tratamentul kinetic nu modifică intervalul de timp necesar recuperării. Un număr de 20 de sportivi, reprezentând un procent de 66,66 %, consideră că antrenorul şi coechipierii l-au sprijinit în reintegrare în activitatea sportivă competiţională. Un procent de 6,66 % consideră că a fost sprijinit de antrenor, coechipieri, psiholog, iar 13,33 % consideră că sprijinul cel mai important a fost acordat de către antrenor, coechipier şi kineterapeut. Numai 3,33 % au fost sprijiniţi de antrenor, coechipieri, medicul sportiv şi de masor; 10 % dintre subiecţi au confirmat că coechipierii au sprijinit în reintegrarea în activitatea sportivă competiţională. Numai în cazul a doi sportivi a fost menţionat şi psihologul cu rol incontestabil. Aceste date relevă o mare lipsă a contribuţiei psihologice, care este frecvent întâlnită în activitatea sportivă de performanţă în ţara noastră. Concluzii. Activitatea de recuperare în echipă are funcţia, rolul şi importanţa sa incontestabilă în reintegrarea sportivului accidentat în activitatea sportivă competiţională. În urma evaluării rezultatelor s-a ajuns la concluzia că riscul de accidentare creşte în funcţie de pretenţiile faţă de sportiv. Recuperarea kinetică după traumatisme este percepută diferit de la sportiv la sportiv şi contează foarte mult cât de susţinut este acesta de cei apropiaţi şi de antrenor. În cazul în care sportivul nu are susţinere suficientă, situaţia după accidentări devine dramatică pentru că favorizează instalarea singurătăţi lipsei de încredere şi duce la scăderea performanţei. Cuvinte cheie: recuperare kinetică, traumatism, sport de performanţă, recuperare, orientare socială. Abstract Background. The purpose of this research paper is centered on the traumatized athlete and the psychological and emotional effects experienced during the recovery process. Aims. This study deals with the whole kinetic rehabilitation process after injuries among professional athletes, taking into consideration the statistical data which define a hierarchy of injuries in sport, in ball-games category. Methods. To realize this investigation we used research methodology. In the period of December 2006 to April 2007 the subjects were asked to complete a questionnaire regarding problems during the injuries. The questionnaire comprised 16 items, each having 3-6 possibilities of answers. Results. The results rely on data pulled out from the statistics and they have graphic representations. It was observed that the initial moment of the kinetic recovery process after a sports injury, only in 20 % of the cases started on time, and according to 10% of the athletes the recovery process depended on the clinic where the sportsman/woman was interned, treated or operated. The pain in 90% of the cases was a restricting element during the recovery, 6.6 % say that without pain, there is no success, and 3.3% said that the recovery was not restricted by the pain % of the examined said that the kinetic recovery has an important role in diminishing the time of recovery, and only 6.66% think that the kinetic treatment does not change the time interval necessary to recover. A number of 20 sportsmen/women, who represent % consider that the coach and teammates helped them to re-integrate into the competitional and sport activity. A percentage of 6.66% were helped by the coach, teammates, psychologist, and 13.33% consider that the most important help came from the coach, teammates and kinetotherapeutist. Only 3,33 % were helped by the coach, teammates and masseur and 10% of the athletes said that the teammates helped to re-integrate them in the competitional sport activity. In only two cases was mentioned the indisputable role of the psychologist. These data emphasize a lack of psychologist contribution which is often encountered in the activity of sport performance in our country. Conclusions. The activity of the recovery in the team has an incontestable function, role and importance regarding the reintegration of the injured sportsman/woman in competitional sport activity. The analysis of the results shows that the risks of 204

75 Recuperarea kinetică după traumatisme sportive injuries increase when the expectations are higher. The kinetic rehabilitation after sports injuries is different from one athlete to another and it matters how he is supported by the family and the coach. In situations when the athlete does not have enough support, the situation after injuries becomes dramatic because it promotes loneliness, lack of self-confidence and decrease of performance. Keywords: kinetic rehabilitation, injury, professional sport, rehabilitation, social orientation. Consideraţii generale Societatea modernă este caracterizată de rata mare a progresului, de lupta cu timpul şi în consecinţă de creşterea spectaculoasă a dinamicii schimbărilor în diverse domenii. În preţul plătit de omenire pentru atingerea noilor standarde se înscrie sugestiv creşterea riscului traumatic. Astfel, şi activitatea sportivă competiţională desfăşurată în condiţii de angajare totală în lupta pentru realizarea celor mai bune performanţe, situate deseori la limita posibilităţilor individuale sau obţinute printr-un efort colectiv de maximă solicitare, poate genera datorită mai multor cauze, o gamă variată de accidentări. Această temă ne-a trezit interesul cu mulţi ani în urmă, pentru că practicând sportul am avut posibilitatea să constatăm că există un număr mare de traumatisme în activitatea sportivă. Acest fapt determină acordarea unei atenţii sporite recuperării funcţionale. Nu există nici un alt domeniu medical în care recuperarea funcţională cu ajutorul exerciţiului fizic să fie mai necesară şi mai evidentă. Stadiul actual al cunoaşterii Puţini sportivi scapă de accidentări pe parcursul carierei lor. Accidentarea ameninţă starea de bine a sportivului sub aspect fizic, social şi emoţional (Heil, 1993). Mulţi cercetători au luat în studiu factorii psihologici implicaţi în recuperarea după accidentarea sportivă. Concluziile acestor studii au avut un impact major asupra specialiştilor din medicina sportivă care erau pregătiţi să ţină seama doar de aspectele fizice ale recuperării sportive, neglijând adesea aspectele psihologice (Hodge şi Mcnair, 1990). Există o nevoie reală de informare pentru kinetoterapeuţi privind nevoile psihologice ale sportivilor accidentaţi. Identificarea timpurie a problemelor de adaptare poate modifica din vreme intervenţia recuperatorie şi poate preveni tulburări comportamentale ulterioare (Gordon ş.c., 1991). Există probleme de percepţie în privinţa accidentărilor sportive. Sportivii tind să supraestimeze seriozitatea accidentării, în timp ce antrenorii tind să subestimeze seriozitatea accidentării, mai ales perioada de timp necesară recuperării, chiar dacă ei recunosc că aproape toţi sportivii accidentaţi suferă traume psihologice. Luând în considerare implicarea şi determinarea pe care sportivii o dedică activităţii lor, nu este de mirare că o accidentare neaşteptată este percepută ca un eveniment traumatic. Nu trebuie să desconsiderăm nici o clipă percepţia pe care sportivul o are asupra propriei accidentări. Unii cercetători au semnalat modificări semnificative Primit la redacţie: 12 martie 2008 Acceptat spre publicare: 5 aprilie 2009 Adresa: Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, str. Pandurilor nr.7 uagi77@yahoo.com ale dispoziţiilor afective imediat după accidentarea sportivă, care s-au menţinut şi în perioada de adaptare cu situaţia (McDonald si Hardy, 1990; Smith ş.c., 1993). Cercetări ulterioare sugerează că accidentările pot provoca tulburări emoţionale mult mai grave decât ne-am aştepta. Concret, mulţi sportivi traversează o perioadă de stres emoţional sever care necesită intervenţie clinică, putându-se ajunge chiar la tentative de suicid (Smith şi Milliner, 1994). Menţionăm faptul că pentru a înţelege complexitatea factorilor care urmează accidentării este nevoie de un model teoretic fiabil. Modelul integrat al accidentării în sport este considerat cel mai comprehensiv şi de aceea facem apel la el (Wiese-Bjornstal ş.c., 1998). Răspunsul la accidentare şi procesul de recuperare depinde de mai mulţi factori: evaluarea cognitivă, răspunsul emoţional şi răspunsul comportamental. Literatura asupra psihologiei accidentărilor sportive furnizează multe date cu privire la reacţiile emoţionale și comportamentele de ajustare, dezvoltate de sportivii accidentaţi. Metodologia de cercetare a evoluat mult de-a lungul timpului, folosindu-se studii longitudinale precum și instrumente de evaluare a dispoziţiilor afective tot mai performante. Literatura de specialitate precizează faptul că producerea traumatismului are multiple cauze şi că există anumite grade de risc în fiecare sport. Factori favorizanţi în producerea traumatismelor pot fi extrinseci sau intrinseci (Drăgan, 2002). Factorii extrinseci sunt: erorile de antrenament condiţionare şi pregătire; condiţiile climaterice şi aportul de lichide; kineziologia sportului şi sarcinile specifice; riscurile inerente în diferite sporturi; echipamentul; terenul de joc sau de antrenament. Factorii intrinseci sunt: malaliniamentul şi variaţiile anatomice; discrepanţele în lungimea picioarelor; asimetria de forţă şi asimetria de flexibilitate; flexibilitatea redusă; dezechilibrele musculare; deprinderile neuromusculare reduse; disfuncţiile lanţului kinetic. Conform studiului lui Andersen şi Williams 1998 (citaţi de Crăciun, 2007) în cazul accidentărilor sportive factorii fizici sunt pe primul plan, dar şi factorii psihologici pot avea o mare contribuţie în accidentări. Conform aceluiaşi studiu, rezultă că factorii de risc în accidentare sunt reprezentaţi de stres, climatul de risc, pretenţiile exagerate ale antrenorului faţă de sportivi, atitudinea antrenorului faţă de accidentări. Autorii menţionaţi mai sus au creat un model numit modelul stress-accidentare, care este destinat să demonstreze că majoritatea variabilelor psihosociale, care îl afectează pe sportiv şi crează stress pot creşte predispoziţia la accidentări. Ipoteza modelului este că indivizii expuşi la mai mulţi stresori şi puţine resurse coping (de adaptare), plasaţi într-o situaţie stresantă (de exemplu cerinţe de performanţă mari) vor judeca situaţia mai stresantă şi vor avea o activare fiziologică mai ridicată. Acestă situaţie solicitantă va predispune sportivul la accidentare (Crăciun, 205

76 Ágnes Ugron & Mariana Marolicaru 2007). În plus, un rol important îl are şi experienţa personală a sportivului privind accidentările, precum şi reacţiile psihologice ale sportivului la accidentare. Din totalul accidentelor înregistrate în clinicile de specialitate, cele produse în timpul desfăşurării activităţii sportive însumeză aproximativ 20%. Din statisticile consultate se desprinde faptul că accidentele sportive se diferenţiază în raport cu specificul activităţii desfăşurate, fiind mai frecvent întâlnite în anumite discipline sportive. Astfel, fotbalul se situează pe primul loc, însumând aproximativ 30% din totalul traumatismelor, urmat în ordine de atletism 13%, gimnastică 11%, rugby 10%, volei 8%, schi, baschet şi lupte 5%, handbal şi box 3% (Radovici şi San-Marina, 1973). Majoritatea specialiştilor indică o strânsă interdependenţă între numărul şi felul traumatismelor sportive şi caracteristicile biomecanice ale fiecărei discipline sportive (Drăgan, 2002). Prelucrarea statistică a morbidităţii traumatologice a sporivilor români pe o perioadă de 15 ani, cuprinsă între anii , precum şi observaţiile clinice şi paraclinice, culese din activitatea Laboratorului de traumatologie şi recuperare al Institutului Naţional de Medicină Sportivă din Bucureşti, ne-au oferit o serie de date care stau la baza tabelului I. Tabelul I Proporţia traumatismelor sportive înregistrate pe sporturi. Sportul Proporţia Fotbal 14.40% Handbal 10.40% Rugby 10.20% Atletism 8.50% Gimnastică 8.50% Judo 7.20% Box 6.20% Lupte 5.70% Baschet 5.20% Hochei pe gheaţă 4.10% Volej 3.70% Canotaj 3.10% Scrimă 2.10% Nataţie 2% Haltere 1.90% Caiac 1.70% Patinaj 1.50% Alte sporturi 3.50% (Drăgan, 2002) Ca localizare traumatismele înregistrate au fost situate în următoarele regiuni ale corpului: 2,10% au fost situate la cap şi gât; 21,25% la nivelul membrelor superioare; 3,35% la nivelul trunchiului; 15,60% la nivelul abdomenului şi 57,70% la nivelul membrelor inferioare. Ipoteza Cercetarea pleacă de la premiza că este posibil să existe anumite elemente care demonstrează o strânsă interdependenţă între programul kinetoterapeutic şi felul reabilitării. Traumatismele sportive, cu toate progresele realizate în medicină, de la stabilirea diagnosticului până la recuperarea kinetică, constituie un procent ridicat de cazuri. Pentru un individ nesportiv, un traumatism îi poate afecta Activity Daily Living (ADL), iar pentru un sportiv traumatismul afectează performanţa. De aceea importanţa recuperării în ambele cazuri are un rol prioritar, atât în viaţa unui individ, cât şi în integrarea sa în societate. Activitatea de recuperare kinetică a traumatismului sportiv trebuie analizată din perspectivele finalităţilor sale şi a consecinţelor psihosociale asupra sportivului. Scopul Scopul lucrării constă în demonstrarea faptului că recuperarea posttraumatică a sportivilor de performanţă trebuie să aibă în vedere, în afară de recuperarea fizică propriu-zisă, aducerea sportivului la parametrii de funcţionare în limitele performanţei sportive, excepţie făcând cazurile deosebit de grave, care trebuie reintegrate social. Practicarea sportului, chiar la vârste fragede, este în continuă ascensiune. În paralel, numărul sportivilor accidentaţi în timpul procesului de instruire şi pregătire, precum şi în timpul competiţiilor sportive, a crescut considerabil. Majoritatea specialiştilor indică o strânsă interdependenţă între numărul şi felul traumatismelor sportive şi caracteristicile fiecărei discipline sportive. Tipul de efort, caracteristicile sale biomecanice, specificul reglementărilor organizatorice, sunt printre multiple cauze care fac să varieze nu numai procentajul de traumatisme, ci şi felul şi localizarea lor. Scopul principal al cercetării a fost obţinerea de informaţii exacte direct de la sportivul traumatizat, despre: reacţiile, trăirile psihice din primul moment al accidentării, până la reintegrarea lui în activitatea sportivă; evaluarea recuperării kinetice începând cu aplicarea sa, cu referire la calitatea acestuia; părerea sportivului traumatizat privind problema recuperării. Prin evaluarea şi interpretarea acestor rezultate se urmăreşte realizarea obiectivul cercetării, focalizat pe valorificarea rezultatelor obţinute în folosul populaţiei. Studiul urmăreşte să formuleze unele concluzii privind problema recuperării kinetice, ca mijloc vital de reintegrare în activitatea sportivă competiţională după traumatismele sportive. Material şi metode Cercetarea a fost realizată prin intermediul anchetei. Subiecţilor le-a fost administrat în perioada 1 decembrie aprilie 2007, un chestionar referitor la problemele ridicate de accidentări. Precizăm că subiecţii sunt sportivi de performanţă, care practică jocuri sportive. Chestionarul a fost construit de noi şi cuprinde 16 itemi, fiecare având 3-6 posibilităţi de răspuns (A-F): 1. Traumatismul sportiv ca localizare a fost situat la: A) cap şi gât; B) membre superioare; C) trunchi; D) abdomen; E) membre inferioare. 2. Prima reacţie după accidentare a fost: A) tristeţe, plâns; B) nervozitate; C) vinovăţie; D) negare. 3. Cu care dintre afirmaţiile următoare sunteţi de acord? A) sportivul trebuie să accepte cu fruntea sus orice victorie sau înfrângere; B) o accidentare nu este o înfrângere; C) o accidentare este o înfrângere; D) un 206

77 Recuperarea kinetică după traumatisme sportive traumatism sportiv înseamnă mai mult decât o înfrângere; E) un sportiv trebuie să facă faţă tuturor situaţilor. 4. Cum aţi apreciat traumatismul în timpul recuperării? A) grav; B) mai puţin grav; C) ameliorat. 5. Recuperarea kinetică după accidentarea sportivă: A) a fost începută la timp; B) depinde de clinica unde sportivul este internat, tratat sau operat; C) depinde de medic; D) depinde de kinetoterapeut; E) depinde de sportiv. 6. Aţi refuzat vreodată sfatul sau ordinul kinetoterapeutului? A) niciodată; B) odată; C) de mai multe ori. 7. Recuperarea propriu-zisă a avut o durată de : A) 3 luni; B) 6 luni; C) 9 luni; D) 1 an. 8. Credeţi că recuperarea kinetică are un rol important în scurtarea timpului recuperator? A) da; B) în mare măsură; C) în mică măsură; D) nu; E) nu văd nici o importanţă. 9. Cum aţi apreciat traumatismul după recuperare? A) grav; B) mai puţin grav; C) ameliorat. 10. Ce calificativ daţi pentru recuperarea kinetică acordată pentru dumneavoastră? A) nesatisfăcător; B) satisfăcător; C) bun; D) foarte bun; E) excelent. 11. Recuperarea a avut ca scopuri: A) refacerea stării de sănătate; B) redobândirea calităţilor fizice pierdute; C) recâştigarea integrală; D) reintegrarea în activitatea sportivă competiţională; E) tragere de timp. 12. Durerea a fost un factor limitator în timpul recuperării? A) nu; B) în mică măsură; C) în mare măsură; D) da; E) fără durere nu există succes. 13. Aţi avut încredere deplină în profesionalismul şi experienţa kinetoterapeutului, care coordona reabilitarea? A) da; B) altfel nu puteam să rezist; C) nu; D) atunci nu credeam în nimeni/nimic; E) am avut încredere, dar m-am înşelat. 14. Calitatea recuperării credeţi că: A) depinde de onorariul dat kinetoterapeutului; B) depinde de voinţa sportivului; C) depinde de voinţa sportivului; D) depinde de profesionalismul şi experienţa kinetoterapeutului; E) depinde şi de tratamente asociate; F) nu depinde de nimic. 15. Ce sentiment vă sugerează noţiunea recuperare kinetică?: A) sentiment negativ; B) sentiment pozitiv; C) indiferenţă; D) timp pierdut în zadar; E) indispensabil în recuperarea totală. 16. În reintegrarea în activitatea sportivă competiţională au oferit sprijin: A) antrenorul; B) kinetoterapeutul; C) psihologul; D) medicul sportiv; E) maseurul. Subiecţii au ales din posibilităţile de răspuns una sau diferite combinaţii de răspunsuri, care erau sau se apropiau cel mai mult de descrierea problemelor ridicate, a trăirilor psiho-afective şi reacţiilor lor în timpul tratmentului kinetic după traumatismul sportiv. Studiul pilot a fost realizat cu ajutorul unui eşantion de 10 sportivi de performanţă (5 fete şi 5 băieţi), care practică jocuri sportive (handbal, volei, fotbal, baschet) şi au suferit un traumatism sportiv. La cercetarea propriu-zisă au participat 30 de sportivi de performanţă (12 fete şi 18 băieţi), care practică jocuri sportive şi au avut un traumatism sportiv. Eşantionul de sportivi studiat a fost alcătuit, conform jocului sportiv practicat: hanbal-8, baschet-7, fotbal-6, volei-5 şi hochei pe gheaţă-4. Vârsta sportivilor a fost cuprinsă între de ani. Aceştia au practicat sportul în medie 11,5 de ani, iar media anilor practicării sportului la nivel de performanţă a fost de 6,5 de ani. S-a ales acest eşantion pornind de la premiza că activitatea în grup are un randament mult sporit faţă de activitatea individuală (Marolicaru, 2004) şi fiindcă echipa reprezintă o parte a sistemului social în ansamblu, în care individul îndeplineşte o activitate comună, scopuri şi sarcini comune, precum şi repartizarea funcţiilor şi rolurilor între membrii echipei. Schimbarea produsă de traumatismul sportiv afectează în diferite forme atât sănătatea sportivului cât şi activitatea, sentimentele, comportamentul, comunicarea, motivaţia acestuia, o serie de parametri ai vieţii de grup, precum şi relaţiile interpersonale în cadrul echipei. Astfel traumatismul sportiv îşi pune amprenta pe toate aspectele vieţii. Rezultate Rezultatele cercetării sunt redate în figurile Legenda: A) cap şi gât; B) membre superioare; C) trunchi; D) abdomen; E) membre inferioare. Fig. 1 Diagrama localizării traumatismului. Legenda: A) tristeţe, plâns; B) nervozitate; C) vinovăţie; D) negare. Fig. 2 Diagrama primei reacţii psihologice manifestate după accidentare A B C D E Legenda: A) sportivul trebuie să accepte cu fruntea sus orice victorie sau înfrângere; B) o accidentare nu este o înfrângere; C) o accidentare este o înfrângere; D) un traumatism sportiv înseamnă mai mult decât o înfrângere; E) un sportiv trebuie să facă faţă tuturor situaţilor. Fig. 3 Diagrama afirmaţiilor după accidentare

78 Ágnes Ugron & Mariana Marolicaru Legenda: A) grav; B) mai puţin grav; C) ameliorat. Fig. 4 Diagrama de apreciere a gravităţii traumatismului în timpul recuperării. Legenda: A) grav; B) mai puţin grav; C) ameliorat. Fig. 9 Diagrama de apreciere a gravităţii traumatismului după recuperare. Legenda: A) a fost începută la timp; B) depinde de clinica unde sportivul este internat, tratat sau operat; C) depinde de medic; D) depinde de kinetoterapeut; E) depinde de sportiv. Fig. 5 Diagrama părerii despre recuperarea kinetică. Legenda: A) nesatisfăcător; B) satisfăcător; C) bun; D) foarte bun; E) excelent. Fig. 10 Diagrama calificativului dat actului recuperator acordat. Legenda: A) niciodată; B) odată; C) de mai multe ori. Fig. 6 Diagrama refuzării sfatului kinetoterapeutului. Legenda: A) refacerea stării de sănătate; B) redobândirea calităţilor fizice pierdute; C) recâştigarea integrală; D) reintegrarea în activitatea sportivă competiţională; E) tragere de timp. Fig. 11 Diagrama scopului recuperării. Legenda: A) 3 luni; B) 6 luni; C) 9 luni; D) 1 an. Fig. 7 Diagrama duratei recuperării, a subiecţilor cercetaţi. Legenda: A) nu; B) în mică măsură; C) în mare măsură; D) da; E) fără durere nu există succes. Fig. 12 Diagrama durerii, ca factor limitator. Legenda: A) da; B) în mare măsură; C) în mică măsură; D) nu; E) nu văd nici o importanţă. Fig. 8 Diagrama rolului recuperării kinetice în scurtarea timpului recuperator. Legenda: A) da; B) altfel nu puteam să rezist; C) nu; D) atunci nu credeam în nimeni/nimic; E) am avut încredere, dar m-am înşelat. Fig. 13 Diagrama încrederii în profesionalismul kinetoterapeutului. 208

79 Recuperarea kinetică după traumatisme sportive Legenda: A) depinde de onorariul dat pentru kinetoterapeut; B) depinde de voinţa sportivului; C) depinde de voinţa sportivului; D) depinde de profesionalismul şi experienţa kinetoterapeutului; E) depinde şi de tratamentele asociate; F) nu depinde de nimic. Fig. 14 Diagrama calităţii recuperării acordate. Legenda: A) sentiment negativ; B)sentiment pozitiv; C) indiferenţă; D) timp pierdut în zadar; E) indispensabil în recuperarea totală Fig. 15 Diagrama sentimentului pe care îl sugerează noţiunea de recuperare kinetică asupra subiecţilor. Legenda: A) antrenorul; B) kinetoterapeutul; C) psihologul; D) medicul sportiv; E) masseurul. Fig. 16 Diagrama factorilor care au însemnat sprijin în procesul de reintegrare. Discuţii Analiza statistică a răspunsurilor obţinute de la sportivi arată că unii sportivi sunt mai afectaţi în cazul unui traumatism, decât în cazul unei înfrângeri, fapt ce reiese din aprecierea primei reacţii după accidentare sau din aprecierea traumatismului în timpul şi după recuperarea acestuia. Intervalul de recuperare depinde de gravitatea şi localizarea traumatismului. După opinia accidentaţilor recuperarea kinetică are un rol important în scurtarea timpului recuperator, dar depinde foarte mult de clinica unde sportivul este tratat, precum şi de medic şi de kinetoterapeut. Forma de lucru recuperator în echipă are funcţia, rolul şi importanţa sa incontestabilă în reintegrarea sportivului accidentat în activitatea sportivă competiţională. S-a constatat existenţa unei relaţii între încrederea sportivului în profesionalismul, calitatea actului recuperator, experienţa kinetoteraputului şi calificativul dat actului recuperator acordat. Traumatismul sportiv ca localizare a fost situat: în 60% din cazuri la membrele inferioare, în 26,66 % la membrele superioare, în 6,66 % la cap şi gât şi în câte 3,33% la trunchi sau la abdomen (Fig. 1). Cunoscând faptul că intervalul de timp necesar pentru recuperare depinde de gravitatea şi localizarea traumatismului, se observă că recuperarea propriu-zisă a avut o durată de 6 luni în 40% din cazuri, 3 luni în 36,66%, 9 luni în 16,66% şi 1 an în 6,66% (Fig. 7), orientându-se spre obiectivele recuperării, adică: refacerea stării de sănătate, redobândirea calităţilor fizice pierdute, recâştigarea integrală şi reintegrarea în activitatea sportivă competiţională. Conform opiniei a 30% dintre subiecţi, recuperarea a îndeplinit toate aceste obiective; conform opiniei a 26,66%, recuperarea a avut ca obiective redobândirea calităţilor fizice pierdute, recâştigarea integrală şi reintegrarea în activitatea sportivă competiţională; conform opiniei a 20%, obiectivele urmărite au fost refacerea stării de sănătate şi reintegrarea în activitatea sportivă competiţională, iar pentru 16,66% obiectivele au constat în recâştigarea integrală şi reintegrarea în activitatea sportivă competiţională. Numai 6,66% dintre subiecţi au afirmat că recuperarea a urmărit alte scopuri în vederea tragerii de timp (Fig. 11). În urma cercetării efectuate s-a constatat că prima reacţie după accidentare a subiecţilor cercetaţi a fost: nervozitatea la 53,33 %, tristeţea, plânsul sau negarea la câte 20 % şi vinovăţia în 6,66% din cazuri (Fig. 2). Un procent de 60% dintre sportive s-au simţit răspunzătoare, vinovate de accidentare, în timp ce 80% dintre sportivi au manifestat nervozitate. Cu alte cuvinte la băieţi predomină răspunsurile generale legate de pierdere, în timp ce la fete predomină răspunsurile specifice accidentării. Vinovăţia în accidentări este tradusă ca un semn de adaptare inadecvată. Toate răspunsurile ar putea informa asupra reacţiilor posibile în timpul tratamentului recuperator kinetic, precum şi despre identificarea rolului în intervalul recuperării. Cu afirmaţia că: sportivul trebuie să accepte cu fruntea sus orice victorie sau înfrângere, subiecţii au fost de acord în totalitate, iar un număr de doi sportivi (care au avut două accidentări într-un singur an) au fost de acord şi cu afirmaţia că un traumatism sportiv înseamnă mai mult decât o înfrângere. Din afirmaţia acestor sportivi reiese că aceştia au avut, în cadrul experienţei personale, trăiri foarte negative după accidentări, dar au încercat să se reîntoarcă în activitatea sportivă competiţională, cu orice preţ. Afirmaţia o accidentare nu este o înfrângere a fost răspunsul dat de 18 sportivi (60%), iar afirmaţia o accidentare este o înfrângere a fost încercuită de 2 sportivi (6,66%). Într-un singur caz s-a afirmat că un sportiv trebuie să facă faţă tuturor situaţilor (Fig. 3). S-a constatat că aprecierea traumatismului are legătură cu perioada de recuperare. Astfel în timpul recuperării s-a constatat că 60% dintre sportivi au apreciat traumatismul cu calificativul grav, 33,33% cu calificativul mai puţin grav şi numai 6,66% cu calificativul ameliorat (Fig. 4), iar după recuperare cei care au avut complicaţii, adică 13,33% au dat răspunsul grav şi cîte 43,33% au dat calificativul mai puţin grav sau ameliorat (Fig. 9). S-a mai constatat că privind momentul începerii 209

80 Ágnes Ugron & Mariana Marolicaru procesului de recuperare kinetică după accidentarea sportivă, numai la 20 % din cazuri aceasta a fost începută la timp, iar conform părerii unui procent de 10% din sportivi procesul de recuperare depinde de clinica unde sportivul este internat, tratat sau operat. Un procent de 26,66% din cei cercetaţi au afirmat că recuperarea kinetică depinde de clinica unde sportivul este internat, tratat sau operat şi depinde de medic. Un procent de 3,33% au dat răspunsul că depinde de clinica unde sportivul este internat, tratat sau operat, depinde de medic, depinde de kinetoterapeut şi depinde de sportiv. Un procent de 33,33 % au fost de părere că depinde de clinica unde sportivul este internat, tratat sau operat, depinde de medic şi depinde de kinetoterapeut. Numai doi sportivi, (adică 6,66%) au opinat că recuperarea kinetică depinde de clinica unde sportivul este internat, tratat sau operat şi depinde de sportiv (Fig. 5). Se poate observa că cei care au opinia că recuperarea depinde de kinetoterapeut au afirmat că și calitatea tratamentului depinde de profesionalismul şi experienţa acestuia (40%), după 40% şi voinţa sportivului contribuie la calitatea recuperării, iar numai 2 sportivi (6,66%) au părerea că depinde în totalitate de ei înşişi. Un singur sportiv (3,33%) a semnalat că recuperarea și calitatea acesteia depinde de voinţa sportivului, de profesionalismul şi experienţa kinetoterapeutului şi de tratamente asociate. Trei sportivi (10%) cred că onorariul acordat kinetoterapeutului schimbă calitatea recuperării (Fig. 14). În calificativul dat pentru recuperarea kinetică acordată, încrederea în profesionalismul şi experienţa kinetoterapeutului şi, probabil, durerea îşi pun amprenta pe evaluarea acestuia. Astfel 60% dintre sportivi au avut încredere deplină în profesionalismul şi experienţa kinetoterapeutului, din care 23,33% motivând faptul că altfel nu puteau să reziste, și au acordat calificativul excelent (10%), foarte bun (40%) sau bun (10%) pentru recuperare. Un procent de 26,66% în timpul recuperării n-a crezut în nimeni/nimic, iar 10% au avut încredere, dar s-au înşelat, ei apreciind recuperarea ca satisfăcătoare. Un procent de 3,33% din cazuri nu au avut încredere în kinetoterapeut, acordând calificativul nesatisfăcător (Fig. 10 şi Fig. 13). Dintre sportivi, 6,66 % nu au refuzat niciodată sfatul sau ordinul kinetoterapeutului, 10 % o dată, iar 83,33 % de mai multe ori în timpul recuperării (Fig. 6). La 90% din cazuri, durerea a reprezentat un factor limitator în timpul recuperării, din care la 36,66% a fost accentuată cu calificativul în mare măsură. După 6,66% dintre subiecți fără durere nu există succes, iar după 3,33% recuperarea n-a fost limitată de durere (Fig. 12). Aceste răspunsuri ne ajută să înţelegem de ce la 33,33% din cazuri recuperarea kinetică sugerează un sentiment pozitiv, din care 60% prezintă şi menţiunea că este indispensabil recuperarea totală şi de ce un eşantion de 3,33% decide că recuperarea sugerează un sentiment negativ şi timp pierdut în zadar sau creează indiferenţă şi este un timp pierdut în zadar (Fig. 15). Din eşantionul cercetat, 93,33% au afirmat că recuperarea kinetică are un rol important în scurtarea timpului recuperator (din care 40% a dat şi calificativul în mare măsură ), în timp ce numai după 6,66% tratamentul kinetic nu modifică intervalul de timp necesar recuperării (Fig. 8). Un număr de 20 de sportivi, reprezentând un procent de 66,66 %, consideră că antrenorul şi coechipierii i-au sprijinit în reintegrarea în activitatea sportivă competiţională. Un procent de 6,66 % au considerat că au fost sprijiniți de antrenor, coechipieri, psiholog, iar 13,33 % consideră că sprijinul cel mai important a fost acordat de către antrenor, coechipieri şi kineterapeut. Numai 3,33 % au fost sprijiniţi de antrenor, coechipieri, medicul sportiv şi de maseur, iar 10 % dintre subiecţi au confirmat că coechipierii i-au sprijinit în reintegrarea în activitatea sportivă competiţională (Fig. 16). Pentru sportivii care au avut succes în recuperare, antre-norul, coechipierii şi kinetoterapeutul au jucat un rol important în reintegrarea în activitatea sportivă competiţională. Numai în cazul a doi sportivi a fost menţionat şi psihologul cu rol incontestabil. Aceste date relevă lipsa contribuţiei psihologice, care este frecvent întâlnită în activitatea sportivă de performanţă în ţara noastră. S-a dovedit că activitatea de recuperare are funcţia, rolul şi importanţa sa incontestabilă în reintegrarea sportivului accidentat în activitatea sportivă competiţională. Concluzii și propuneri 1. Investigarea efectuată ne-a permis să afirmăm că riscul de accidentare creşte în funcţie de pretenţiile faţă de sportiv, în directă relaţie cu capacitatea acestuia de performanţă în momentul dat. 2. Recuperarea kinetică după traumatisme este percepută diferit de către sportivi şi contează foarte mult cât de susţinută este aceasta de cei apropiaţi şi de antrenor. 3. În cazul în care sportivul nu are susţinere suficientă, situaţia după accidentări apare dramatică pentru că favorizează instalarea singurătăţii, a lipsei de încredere şi duce la scăderea performanţei. 4. Se recomandă să se analizeze fiecare caz în parte, pentru a direcţiona social acele cazuri care din cauza gravităţii accidentării nu mai pot practica sportul la nivel de performanţă. 5. Considerăm că este de datoria forurilor responsabile să acorde o atenţie crescută cerinţelor de recuperare a tuturor sportivilor care au nevoie de aceasta, iar în cazurile speciale să se găsească alternative de activitate pentru acei sportivi care nu mai pot practica sportul şi care deseori sunt abandonaţi. Precizări Articolul valorifică rezultate parţiale din lucrarea de dizertaţie susţinută de prima autoare. Conflicte de interese Nu există conflicte de interese. Bibliografie Crăciun M. Asistenţă psihologică - Suport de curs, Cluj-Napoca 2007, 20. Drăgan I. Medicina sportivă, Ed. Medicală, Bucureşti, 2002, 238, 247, 248,285, 286. Gordon S, Milios D, Grove R. Psychological aspects of the 210

81 Recuperarea kinetică după traumatisme sportive recovery process from sport injury: The perspective of sport physiotherapists. The Australian Journal of Science and Medicine in Sport, 1991; 23: Heil J. The psychology of sport injury. Champaign IL: Human Kinetics Publishers 1993, Hodge KP, Mcnair PJ. Psychological rehabilitation of sport injuries. New Zealand Journal of Sports Medicine, 1990; 18 (4): Marolicaru M. Introducere în sociologia sportului, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca 2004, McDonald SA, Hardy DJ. Affective response patterns of the injured athlete: An exploratory analysis. The Sport Psychologist, 1990; 4: Radovici I, San-Marina E. Recuperarea sportivilor traumatizaţi. Ed. Stadion, Bucureşti, 1973, 9. Smith AM,Milliner EX. Injured athletes and risk of suicide. Journal of Athletic Training 1994;29: Smith AM, Stuart MI, Weise-Bjornstal DM, Milliner EK, O Fallon WM, Crowson CS. Competitive Athletes: Preinjury and post-injury mood state and self-esteem. Mayo Clinic Proceeding 1993; 6: Weise-Bjornstal DM, Smith AM, Shaffer SM, Morrey MA. An integrated model of response to sport injury : Psychological and sociological dynamics. Journal of Applied Sports Psychology. 1998; 10:

82 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Aspecte electrofiziologice ale răspunsului galvanic al pielii în timpul efortului fizic de intensitate redusă Electrophysiological aspects of galvanic skin response during reduced physical effort Claudiu Mirescu 1, Traian Bocu 2 1 Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu Cluj-Napoca, student 2 Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu Cluj-Napoca Rezumat Premize. Rezistenţa electrică a pielii (răspunsul galvanic al pielii - RGP) este un indicator al rezistenţei electrice, în condiţiile traversării pielii de către un curent. RGP este determinat în special de stratum corneum al pielii şi este influenţat, în principal, de activitatea glandelor sudoripare. GSR este o măsură electrofiziologică de un mare potenţial revelator pentru starea de sănătate a organismului. Scop. Studiul urmăreşte relaţia dintre RGP şi efortul fizic, precum şi evaluarea corelaţiilor dintre acesta şi adaptarea cardiovasculară la efort. Metode. Au fost colectate date de la 33 de participanţi de sex masculin, cu o medie de vârstă de 19+/-2 ani. Aceştia au fost supuşi unui exerciţiu fizic de intensitate redusă, de 25 Watts, timp de 50 de secunde. În acest timp, a fost înregistrată variaţia RGP. De asemenea, RGP a fost înregistrat 10 secunde înainte de efort şi 10 secunde după efort. Pentru măsurători s-a folosit un multimetru digital cu interfaţa PC. Subiecţilor li s-a aplicat testul Ruffier, pentru evaluarea adaptării cardiovasculare la efort. Rezultate. S-a relevat faptul că, în timpul repausului, RGP a rămas constant. O dată cu debutul efortului, RGP a scăzut rapid şi liniar în primele 10 secunde, apoi a rămas constant pe tot parcursul experimentului. Scăderea RGP a avut loc cu o pantă medie de / Nu au fost înregistrate corelaţii cu indicele Ruffier. Concluzii. Scăderea bruscă a RGP se datorează umplerii canalelor glandelor sudoripare cu secreţie, în condiţii de efort. Panta descreşterii se datorează reactivităţii glandelor sudoripare, care nu este influenţată de gradul de adaptare cardiovasculară. Ne propunem lărgirea gamei de teste aplicate subiecţilor şi a numărului de analize corelaţionale. Cuvinte cheie: rezistenţa electrică a pielii. Abstract Background. The electric impedance of the skin (or galvanic skin response-gsr) is a measurement concerning the resistance of the skin to the passage of an electric current. It is determined especially by the superficial stratum corneum of the skin and is influenced by the activity of the sweat glands. The GSR is an electrophysiological measurement which could reveal important information about the health state of the body. Aims. The study tries to evaluate the correlation between the GSR and moderate physical effort and to evaluate the possible association with one s cardiovascular adaptation to effort. Methods. We collected data from 33 male participants without any pathological history, aged 19+/-2 years. They were subjected to a moderate physical effort of 25 Watts using an ergonomic bicycle, for 50 seconds. During this time the variation GSR was measured. Also, the GSR was recorded 10 seconds before effort and 10 seconds after effort. For measurement, a digital multimeter with PC interface was used. Subjects were applied the Ruffier test, to investigate the cardiovascular adaptation to effort. Results. It was found that during the rest periods, GSR remained roughly constant. With the onset of effort, GSR decreased rapidly and linear in the first 10 seconds, then remained constant until the end of the experiment. Dropping the GSR during the effort was made with an average slope of / There was no correlation with the Ruffier index. Conclusions. GSR decrease is probably due to the rapid reaction of the sudoripary glands, which are filled with secretion fluid. The abruptness with which the GSR decreases depends on the reactivity of the sudoripary glands, which cannot be influenced by the degree of cardiovascular adaptation to effort. Keywords: galvanic skin response. Introducere Rezistenţa electrică este un factor electric intrinsec al oricărui conductor electric. Ca relaţie matematică, Primit la redacţie: 21 martie 2009 Acceptat spre publicare: 25 aprilie 2009 Adresa: Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu claudiu.mirescu@gmail.com 212 reprezintă raportul dintre tensiunea electrică (U) şi intensitatea curentului electric (I) care străbate acel conductor. Unitatea de măsură în sistemul internaţional, pentru rezistenţa electrică este Ohm-ul (Ω), cu multiplii şi submultiplii săi (Cosma ş.c., 2003). În esenţă, rezistenţa electrică a pielii, numită şi răspuns galvanic al pielii (RGP) este o măsură electrofiziologică utilizată minim până acum în domeniul biomedical. Dacă electrofiziologia clasică foloseşte cel mai des variaţia

83 diferenţei de potenţial (exprimată în mv), trebuie amintit că orice conductor are şi alți parametri electrici, cum ar fi impedanţa sau rezistenţa electrică (Sears ş.c., 1983). Conducătorii electrici se împart, didactic, în conducători de ordinul I şi conducători de ordinul al II-lea. Cei de ordinul I sunt metalele, care permit o conducere rapidă şi precisă a curentului electric. Din categoria conducătorilor de ordinul al II-lea fac parte soluţiile electrolitice, aşa cum este, de exemplu, o soluţie de sare dizolvată în apă. După cum se ştie, pielea este un bun conducător de electricitate, fiind încadrată în categoria conducătorilor de ordinul al II-lea. Principala structură a pielii responsabilă de conducerea curentului electric este stratul superficial, stratum corneum care, deşi este tapetat cu o substanţă amorfă care acoperă un strat de celule moarte, inerte din punct de vedere biologic, este stratul de exprimare a funcţiei glandelor sudoripare. Acestea secretă sudoarea, care este o mixtură de apă şi electroliţi, facilitând deplasarea ordonată a electronilor la acest nivel. Cu alte cuvinte, sudoarea este un conducător laminar (dispus într-un strat la suprafaţa pielii) de ordinul al II-lea (Zimlichman ş.c., 2005). Deoarece activitatea glandelor sudoripare este reglată de sistemul nervos vegetativ, măsurarea RGP constituie un indicator al funcţionării acestora (Ţibre și Motică, 2008). Scopul lucrării Luând în considerare numeroase lucrări ştiinţifice elaborate în ultima perioadă privind utilizarea RGP în decelarea anumitor patologii de organ, studiul de faţă îşi propune să stabilească o măsură a variaţiei normale a RGP în timpul unui efort fizic moderat, ceea ce constituie o condiţie fiziologică de rutină. De asemenea, s-a urmărit şi stabilirea unei eventuale corelaţii între reactivitatea glandelor sudoripare şi gradul de adaptare cardiovasculară la efort al subiecţilor. Materiale şi metode În studiu au fost incluşi 75 de participanţi, 33 băieţi şi 42 de fete, cu vârsta de 19±2 ani, studenţi la Facultatea de Medicină din cadrul UMF Iuliu Hațieganu Cluj- Napoca. Subiecţii au fost aleşi astfel încât să nu aibă un istoric semnificativ de patologie de organ, boli cronice sau infecţioase. Subiecţii au fost supuşi unui efort fizic moderat de 25 de Watts, folosind o bicicletă ergonomică din dotarea Catedrei de Educaţie Fizică şi Sport, timp de 50 de secunde. RGP a fost măsurat în timp real şi continuu, începând cu 10 secunde înainte de efort, în timpul efortului şi 10 secunde după efort (Fig. 1). Măsurătorile au fost realizate cu ajutorul unui multimetru digital pus la dispoziţie de Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca. Cu ajutorul interfeţei PC (USB) a acestuia, s-a putut înregistra graficul variaţiei RGP în timp real. S-a efectuat graficul variaţiei RGP în funcţie de timp, RGP fiind măsurat de două ori pe secundă (Fig. 2). Datele au fost apoi exportate în programul Microsoft Excel, pentru a fi prelucrate din punct de vedere statistic. Pentru contactul cu pielea subiectului s-au folosit electrozi cu gel de clorură de argint (Ag/AgCl), pentru uz electrofiziologic (ECG, EEG etc.), aplicaţi pe faţa dorsală a palmei stângi, unul în prelungirea primei falange, iar al Aspecte electrofiziologice ale răspunsului galvanic al pielii 213 doilea în prelungirea ultimei falange. Pentru aprecierea gradului de adaptare cardiovasculară la efort, a fost efectuat testul Ruffier, pentru fiecare participant. Subiecţii fiind selectaţi dintr-un lot indemn din punct de vedere clinic, abaterile de la normalitatea testului Ruffier fiind considerate de cauze fiziologice. Fig. 1 Diagrama măsurătorilor în funcţie de timp. Fig. 2 Diagrama sistemului de măsurare. Electrozii sunt conectaţi la multimetrul digital setat pe funcţia de Ohmetru. Cu ajutorul interfeţei USB, se pot înregistra date în timp real. Pentru interpretarea statistică a rezultatelor, s-a folosit softul Microsoft Excel. Rezultate S-a făcut analiza statistică a datelor atât în cadrul măsurătorilor aceluiaşi individ, cât şi comparativ, între datele obţinute de la indivizi diferiţi. S-au observat mai multe pattern-uri de variaţie a RGP în timpul repausului şi efortului fizic. Cel mai frecvent tipar de variaţie se poate observa în Fig. 3. Fig. 3 Variaţia RGP în funcţie de timp. Discuţii Se constată că, în primele 10 secunde, înainte de a începe efectuarea efortului, RGP rămâne aproximativ constant, prezentând o uşoară tendinţă descendentă, nesemnificativă statistic.

84 Claudiu Mirescu & Traian Bocu În primele 10 secunde de la debutul efortului fizic, RGP scade brusc, cu o pantă semnificativă din punct de vedere statistic (R 2 =0.91). Această scădere poate fi pusă pe seama intrării în activitate a glandelor sudoripare, o dată cu debutul efortului. Sudoarea ajunge la nivelul stratului superficial al pielii, facilitează trecerea curentului electric, deci scade rezistenţa electrică. La cei mai mulţi dintre subiecţi, valoarea RGP rămâne aproximativ constantă în continuarea efectuării efortului fizic, la foarte puţini manifestând o tendinţă uşor descendentă, nesemnificativă statistic. Se constată însă diferenţe semnificative între valorile dinainte de efort şi cele de după efort (p=0.01). După încetarea efortului, se constată o tendinţă de revenire la normal a RGP, dar mult mai lentă decât scăderea de la debutul efortului fizic (cu o pantă mult mai puţin abruptă). În afara acestui tipar general, se constată multe variaţii individuale, unele considerate abateri de la tipar. De exemplu, cea mai frecventă abatere o reprezintă tendinţa de descreştere în continuare a RGP după terminarea efortului. Această tendinţă poate fi pusă pe seama persistenţei secreţiei sudorale sub electrozi şi a dificultăţii cu care aceasta se poate evapora. Alte variaţii semnificative: a) Variaţia în valuri, dar păstrând aceeaşi tendinţă descrescătoare în timpul efectuării efortului fizic (Fig. 4); b) Variaţia RGP independentă de efortul fizic: se constată că RGP nu este influenţat de efectuarea efortului fizic, acesta neavând nici o abatere de la tendinţa sa naturală (Fig. 5). Fig. 4 Tipar în valuri. În ceea ce priveşte o posibilă corelaţie între indicele Ruffier (revelator pentru gradul de adaptare cardiovasculară la efort) şi reactivitatea glandelor sudoripare (evaluată prin panta ascendentă a RGP de la debutul efortului fizic), s-a efectuat un grafic de tip regresie. În urma aplicării parametrilor statistici de regresie, s-a constatat un R 2 =0.047, ceea ce trădează o lipsă totală a corelaţiei între aceşti doi parametri. Cu alte cuvinte, viteza cu care reacţionează glandele sudoripare la efort este independentă de gradul de adaptare cardiovasculară la efort fizic a subiectului (Fig. 6). Fig. 6 Regresia dintre indicele Ruffier şi reactivitatea glandelor sudoripare la efort. R 2 = Comparând rezultatele obţinute la cele două genuri, se constată că nu există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte linearitatea cu care descreşte RGP la începutul efortului fizic. Calculele au revelat faptul că există diferenţe între reactivitatea glandelor sudoripare la cele două genuri, în sensul creşterii la genul masculin. Cu alte cuvinte, glandele sudoripare reacţionează mai repede la sexul masculin, decât la cel feminin. Analiza răspunsului galvanic al pielii, în contextul efortului fizic, ne permite obţinerea unor tipare de variaţie în raport cu timpul şi cu rezultatele efortului. Aceste variaţii obţinute în condiţii fiziologice pot fi folosite ca puncte de plecare în determinarea răspunsului galvanic al pielii în diverse patologii de organ, ceea ce constituie obiectul următoarei etape a studiului. Concluzii şi propuneri 1. Există câteva tipare de variaţie a RGP în timpul efortului fizic moderat. 2. Înainte de efort, RGP rămâne aproximativ constant, eventuala tendinţă descendentă putând fi pusă pe seama poziţiei ortostatice pe bicicleta ergonomică. 3. RGP scade brusc în primele secunde de efort, incriminată de această scădere fiind intrarea bruscă în activitate a glandelor sudoripare; astfel, există diferenţe semnificative statistic între valorile măsurate pre- şi cele post-efort. 4. Nu există nici o corelaţie semnificativă statistic între reactivitatea glandelor sudoripare şi gradul de adaptare cardiovasculară la efort. 5. Reactivitatea glandelor sudoripare este mai mare la lotul de gen masculin, decât la cel de gen feminin. Fig. 5 Variaţie neinfluenţată de efortul fizic. 214

85 Aspecte electrofiziologice ale răspunsului galvanic al pielii Conflicte de interese Nimic de declarat. Precizări Lucrarea a fost premiată cu Premiul I la Congresul Internațional pentru Studenți în Medicină Asklepios de la Sibiu, 2009 și Premiul Asociația Stresului Oxidativ în Medicină în cadrul Conferinței Societății Române de Științe Fiziologice, Craiova Bibliografie Cosma D, Chivu A, Cosma CD, Chivu A. Componente şi circuite electronice-lucrări practice. Ed. Arves, Craiova, 2008 Sears PW, Zemanskz MW, Zoung HD. Fizică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983: Ţibre V, Motică O. Assessment of gastrointestinal disfunction by using autonomic neurophysiological tests. Ed Medicală Universitară Iuliu Haţieganu, Cluj-Napoca, 2008, Zimlichman E, Lahad A, Aron-Maor A, Kanevsky A, Shoenfeld Y. Measurement of Electric Skin Impedance of Dermal-Visceral Zones as a Diagnostic Tool for Inner Organ Pathologies. A Blinded Preliminary Evaluation of a New Technique. IMAJ, 2005; 7:

86 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Particularităţi de dezvoltare a îndemânării în antrenamentul de handbal la copiii de ani Ways of developing skills in handball training of children, years old Cristina Iurian 1, Rodica Petruş 2, Emilia Grosu 3, Cristina Dogaru Cucuian 4 1 Clubul Sportiv Şcolar Viitorul Cluj-Napoca 2 Şcoala Iuliu Haţieganu Cluj-Napoca 3 Universitatea Babeş Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport 4 Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti, doctorand Rezumat Premize. Solicitările specifice din handbal reclamă, prin complexitatea lor, dezvoltarea capacităţilor motrice la cote înalte. Realizarea corectă a elementelor şi procedeelor tehnice cu coeficient de siguranţă cât mai înalt, atât în antrenamente cât şi în concurs, necesită o pregătire continuă cu un mare volum şi intensitate de efort. Prin studierea surselor de informare bibliografică s-au extras o serie de aspecte referitoare la capacitatea motrică şi îndemânare. În majoritatea lucrărilor s-au găsit referiri cu caracter general la capacitatea motrică, cu localizări în sfera fiziologică sau psihologică, care au ajutat în corelarea manifestării sale în handbal. Datele din literatură arată importanţa îndemânării în capacitatea de învăţare rapidă, de valorificare a experienţei motrice acumulate prin fenomenul transferului de deprinderi. De asemenea, se subliniază rădăcinile genetice ale acestei capacităţi şi relativa posibilitate de perfecţionare faţă de alte capacităţi motrice. Referirile speciale privind dezvoltarea îndemânării în handbal recomandă o atenţie deosebite în special în etapa pregătirii iniţiale. Obiective. Scopul studiului a fost observarea evoluţiei dezvoltării îndemânării în antrenamentul de handbal la începătoare, la o grupă de 20 de fete, la vârsta de ani pe parcursul unui interval, în urma efectuării unei pregătiri specifice jocului de handbal şi adaptate genului şi vârstei. Metode. Pentru a putea măsura nivelul îndemânării s-a propus un test cu 11 probe (itemi) specifice jocului de handbal, având ca materiale ajutătoare mingile de handbal. Unitatea de măsură pentru probele specifice a fost numărul de repetări (execuţii) corecte. Studiul s-a desfăşurat pe o perioadă de 20 de luni calendaristice, timp în care s-au realizat trei testări (iniţială, intermediară şi finală). Rezultate. Capacitatea motrică îndemânare cunoaşte o creştere semnificativă a valorilor înregistrate pe parcursul celor trei testări efectuate; diferenţele dintre rezultatele obţinute la testarea intermediară şi iniţială având valori mai mari decât cele dintre testarea finală şi intermediară. S-au obţinut diferenţe semnificative la majoritatea itemilor. Concluzii. Rezultatele au demonstrat că exerciţiile folosite pentru dezvoltarea coordonării motrice (îndemânării) sunt eficiente. Recomandăm utilizarea lor în pregătirea grupelor de începătoare la handbal, cu precizarea că aceste exerciţii trebuie să fie adaptate şi eventual completate, în conformitate cu vârsta copiilor, baza materială existentă şi nivelul de pregătire. Cuvinte cheie: handbal, îndemânare, antrenament, copii. Abstract Background. The specific efforts in handball playing are very complex and that is why there is a need to develop physical conditions at high levels. To perform the technical elements in a correct way with a high level of security, both during the training and the competition, requests a continuous and intensive execution. Using different ways of information, we selected some aspects referring to the physical skills. Almost all information was general with reference to physiology and psychology. This helped us to understand the relationship between them and practicing handball. All the obtained information underlines the importance of the skills in quick learning and in using the physical experience through skill transfer. It also stresses the genetic roots of this capacity and the relative possibility of improvement in comparison with other physical qualities. Special references concerning the development of skills in playing handball underline the attention given to the initial preparation. Aims. The aim of the study was to follow the evolution of the development of skills in handball training with beginners from a group of 20 girls, aged years. Methods. In order to measure the level of the skills we suggested a test having 11 specific items. Handballs were the auxiliary materials. The study covered a period of 20 months, while three tests took place (initial, progress and final). Results. The term physical skill shows a continuous increase of the values through the three tests. The differences between the results of the progress test and the initial one had higher values than those between the final and progress tests. Conclusions. The results of the experiment proved that the exercises used to develop the physical skills are efficient and we suggest their use in preparing groups of beginners. These exercises must be adapted and completed, having in mind the age of the children, the material conditions and the level of performance. Keywords: handball, physical skills, training, children. 216

87 Particularităţi de dezvoltare a îndemânării în antrenamentul de handbal Consideraţii generale Îndemânarea este apreciată ca fiind o capacitate motrică deosebit de complexă. Aceasta implică capacitatea de coordonare ale segmentelor corpului sau ale acestuia în întregime, pentru efectuarea unor acte sau acţiuni motrice (echilibru, precizie, orientare spaţio-temporală, amplitudine, ambidextrie etc.). Toate acestea trebuie subordonate obţinerii unei eficienţe maxime, mai ales în condiţii neobişnuite, cu un consum minim de energie (Cârstea, 1993). Dragnea (1996), defineşte îndemânarea ca o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport sau a altor deprinderi motrice de bază şi aplicative. Îndemânarea a fost şi este considerată şi astăzi de teoria educaţiei fizice drept una dintre capacităţile motrice de bază. Unele dificultăţi de ordin terminologic şi semantic au condus la reconsiderarea termenului îndemânare, la analiza lui din punct de vedere operaţional. Aşa s-a ajuns la faptul că de aproape douăzeci de ani se foloseşte - la început paralel cu termenul îndemânare şi mai apoi aproape exclusiv - termenul de capacitate coordinativă (Grosu, 2002). În acest context, capacităţile motrice coordinative desemnează generic un complex de calităţi preponderent psiho-motrice care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptare rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent (Dragnea şi Bota, 1999). Din definiţiile prezentate rezultă că îndemânarea reprezintă capacitatea individului de a însuşi şi efectua acţiuni motrice cu grad diferit de dificultate, dirijând precis şi economic mişcările în timp şi spaţiu, cu vitezele şi încordările necesare, în deplină concordanţă cu condiţiile impuse şi cu situaţiile care apar pe parcursul efectuării acţiunii. Îndemânarea condiţionează însuşirea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice, asigură aplicarea lor adecvată în condiţiile cele mai variate, ajută individul să se adapteze, fără dificultăţi, condiţiilor mereu modificate în care îşi desfăşoară activitatea. În literatura de specialitate, îndemânarea este definită într-o triplă direcţie: în primul rând ca o capacitate motrică complexă, în al doilea rând ca o aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă mişcare, fiind din acest punct de vedere sinonimă cu priceperea motrică elementară şi în al treilea rând ca o capacitate de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în funcţie de condiţiile concrete de efectuare ale acestora. Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, mai bine zis orice sarcină motrică pentru a fi efectuată necesită un grad mai redus sau mai înalt de îndemânare (alergarea, săritura, ridicarea halterei, prinderea şi pasarea mingii, procedeele de înot sau de handbal etc.), indiferent dacă mişcările sunt relativ stereotipe sau nestereotipe. Primit la redacţie: 13 decembrie 2008 Acceptat spre publicare: 17 februarie 2009 Adresa: Clubul Sportiv Şcolar Viitorul, str. Paul Chinezu nr.1, Cluj-Napoca cristina.iurian@yahoo.com Pe planul comportamentului motric, o mare însemnătate o prezintă mecanismele de control şi coordonarecompensare (Epuran ş.c., 2001). Conform acestuia, între componentele de bază ale psihomotricităţii se află: schema corporală; coordonarea dinamică (a corpului întreg şi a segmentelor); coordonarea statică-echilibrarea; lateralitatea; coordonarea perceptiv-motrică (percepţia spaţiului, ritmului şi a mişcărilor proprii); rapiditatea mişcărilor; ideomotricitatea (ca sinteză dinamică a schemei corporale şi a coordonărilor perceptiv-motrice cu sarcina motrică). Prin orice mişcare se caută atingerea unui anumit scop (a arunca sau a sări cât mai departe, a înota cât mai rapid), care la rândul sau impune o complexitate mai mare sau mai redusă a mişcărilor şi care solicită un grad mai mare sau mai redus de coordonare, precizie, echilibru etc. Îndemânarea condiţionează performanţa în majoritatea ramurilor de sport, de nivelul ei depinzând valorificarea celorlalte aptitudini, având un caracter specific în sensul că îndemânarea handbaliştilor este diferită de cea a gimnaştilor sau a alergătorilor de garduri etc. Specificitatea îndemânării este în acest caz strâns legată de procesul de antrenament, fiind o consecinţă a instruirii diferenţiate, de la un sport la altul, caz în care se manifestă sub formă integratoare ca un complex psihomotric determinat de sarcinile motrice de atins. Se consideră că aptitudinea de a coordona fin mişcările noi, cu precizie şi indici superiori de viteză şi forţă, fără ca acestea să fie exersate anterior, se numeşte abilitate. Odată depistat un subiect abil şi apoi instruit specific ramurii de sport pentru care a fost selecţionat, acesta ajunge să efectueze mişcările respective cu indici superiori de îndemânare. Îndemânarea reprezintă o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă cu indici superiori de îndemânare. În concluzie, îndemânarea reprezintă o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport sau al altor deprinderi motrice de bază şi aplicative. Ipoteza Se presupune că prin aplicarea unui program de pregătire sportivă adaptat jocului de handbal, se poate obţine o dezvoltare semnificativă a indicatorilor de îndemânare specifici jocului de handbal măsuraţi în trei momente succesive ale perioadei de timp investigate. Material şi metode Materialele folosite în cadrul antrenamentelor au fost: mingile de handbal, mingile de tenis, mingile medicinale mici, băncile de gimnastică, jaloanele, gardurile mici, corzile şi bastoanele. Calculele statistice au fost efectuate cu Data Analysis Excel. Loturi Cercetarea s-a desfăşurat în condiţii naturale, în cadrul lecţiilor de antrenament cu 20 subiecţi de gen feminin (eleve) în vârstă de 10 și 11 ani, respectând planul anual de pregătire elaborat de noi în funcţie de obiectivele de pregătire propuse în cadrul catedrei. Antrenamentele au avut loc în sala de sport a şcolii Ion Creangă şi în sala de 217

88 Cristina Iurian et al. sport a şcolii Iuliu Haţieganu, unităţi şcolare cu pregătire sportivă, din Cluj-Napoca. Protocolul de studiu Cercetarea s-a desfăşurat pe durata a 20 luni (10 septembrie mai 2006). Pentru a putea realiza o evaluare corectă s-au efectuat trei testări, una iniţială (10 septembrie 2004), una intermediară (10 iunie 2005) şi una finală (10 mai 2006). Exerciţiile pentru perfecţionarea calităţilor motrice coordinative au făcut parte din fiecare antrenament cu ponderi diferite în funcţie de tema lecţiei. Sportivele au avut un program de antrenament cu 5 şedinţe săptămânale a câte două ore. Procedee de măsurare Nivelul îndemânării a fost apreciat pe baza unui test cu 11 probe (itemi) specifice jocului de handbal, având ca materiale ajutătoare mingi de handbal. Fiecare item avea specificate materialele necesare, instrucţiunile date subiecţilor, procedeul de examinare şi nota de înregistrare. Itemul 1 Aruncarea mingii de handbal cu două mâini sus şi prinderea ei cu două mâini. Instrucţiunile date subiectului şi modalitatea de evaluare: subiectul nu păşeşte în afara suprafeţei delimitate; se execută 5 aruncări şi prinderi succesive fiecare execuţie corectă fiind 2 puncte. Itemul 2 Aruncarea mingii de handbal sus cu braţul îndemânatic şi prinderea ei cu două mâini. Instrucţiunile date subiectului şi modalitatea de evaluare: subiectul nu păşeşte în afara suprafeţei delimitate; se execută 5 aruncări şi prinderi succesive fiecare execuţie corectă fiind 2 puncte. Itemul 3 Aruncarea mingii de handbal sus cu braţul neîndemânatic şi prinderea ei cu două mâini. Instrucţiunile date subiectului şi modalitatea de evaluare: subiectul nu păşeşte în afara suprafeţei delimitate; se execută 5 aruncări şi prinderi succesive fiecare execuţie corectă fiind 2 puncte. Itemul 4 Aruncarea alternativă a două mingi de handbal sus cu braţul îndemânatic şi neîndemânatic şi prinderea lor cu o mână. Instrucţiunile date subiectului şi modalitatea de evaluare: subiectul nu păşeşte în afara suprafeţei delimitate; se execută 10 aruncări şi prinderi succesive fiecare execuţie corectă fiind 1 punct. Itemul 5 Aruncarea simultană a două mingi de handbal sus cu braţul îndemânatic şi neîndemânatic şi prinderea lor cu o mână. Instrucţiunile date subiectului şi modalitatea de evaluare: subiectul nu păşeşte în afara suprafeţei delimitate; se execută 5 aruncări şi prinderi succesive fiecare execuţie corectă fiind 2 puncte. Itemul 6 Jonglerii cu două mingi. Subiectul aruncă sus cu braţul îndemânatic o minge, trece din braţul neîndemânatic în cel îndemânatic mingea a doua, prinde mingea aruncată sus cu braţul neîndemânatic. Instrucţiunile date subiectului şi modalitatea de evaluare: subiectul nu păşeşte în afara suprafeţei delimitate; se execută 10 aruncări şi prinderi succesive fiecare execuţie corectă fiind 1 punct. Itemul 7 Proba se desfăşoară cu un subiect şi cu antrenor. Aceştia stau faţă în faţă la o distanţă de 4 m, fiecare cu câte o minge de handbal în mână. Se execută pase în doi cu două mingi cu braţul îndemânatic (subiectul pasează mingea cu pământul iar antrenorul pasează mingea direct la nivelul pieptului subiectului, prinderea mingii se face cu două mâini, iar pasul este azvârlit de deasupra umărului). Subiecţi Tabelul I Rezultatele comparate obţinute la testul complex de îndemânare, cu 11 itemi specifici jocului de handbal (testarea iniţială T ; testarea intermediară T ; testarea finală T ). Item 1 Item 2 Item 3 Item 4 Item 5 Item 6 T1 T2 T3 T1 T2 T3 T1 T2 T3 T1 T2 T3 T1 T2 T3 T1 T2 T Total Media Creşterea 1,7 1,6 1,9 1,65 3 2,4 p T1-T p T2-T p T1-T

89 Particularităţi de dezvoltare a îndemânării în antrenamentul de handbal Tabelul I-continuare Subiecţi Item 7 Item 8 Item 9 Item 10 Item 11 T1 T2 T3 T1 T2 T3 T1 T2 T3 T1 T2 T3 T1 T2 T Total Media Creşterea 1,95 2,9 1,4 2,65 1,5 p T1-T p T2-T p T1-T Instrucţiunile date subiectului şi modalitatea de evaluare: subiectul nu păşeşte în afara suprafeţei delimitate; se execută 10 aruncări şi prinderi succesive fiecare execuţie corectă fiind 1 punct. Itemul 8 Dribling din alergare uşoară şi trecere peste 5 garduri joase, fără ca subiectul să se oprească din alergare sau să prindă mingea. Instrucţiunile date subiectului şi modalitatea de evaluare: se execută o singură trecere peste toate cele 5 garduri, la fiecare trecere corectă se punctează cu 2 puncte; subiectul nu se opreşte din alergare, dacă subiectul face dublu dribling execuţia nu se va puncta. Itemul 9 Dribling din alergare uşoară cu schimbări de direcţie şi trecere printre 5 jaloane cu schimbarea mingii dintr-o mână în alta şi atacarea jalonului în dribling cu braţul exterior. Instrucţiunile date subiectului şi modalitatea de evaluare: se execută o singură trecere peste toate cele 5 garduri, fiecare trecere corectă se punctează cu 2 puncte; subiectul nu se opreşte din alergare, dacă subiectul face dublu dribling execuţia nu se va puncta. Itemul 10 Dribling alternativ pe loc cu două mingi. Modalitatea de evaluare: se execută 10 driblinguri consecutive, fiecare execuţie corectă fiind punctată cu 1 punct. Itemul 11 Dribling simultan pe loc cu două mingi. Modalitatea de evaluare: se execută 10 driblinguri consecutive, fiecare execuţie corectă fiind punctată cu 1 punct. Rezultate Media testărilor iniţiale, intermediare şi finale pentru măsurarea calităţii motrice îndemânare, precum şi semnificaţia statistică a diferenţelor sunt redate în tabelul I. Discuţii La testul de îndemânare, variaţiile înregistrate pe parcursul celor trei testări arată un progres total de 51,76%. Diferenţa dintre testarea intermediară şi cea iniţială este de 35,49%, vizibil mai mare decât diferenţa dintre testarea finală şi cea intermediară, unde valoarea procentuală a crescut doar cu 12,01%. În ceea ce priveşte variaţia indicilor (de la testarea iniţială şi cea finală) pe fiecare item în parte, studiul arată o creştere semnificativă a itemilor 5, 8, 10 şi 6 astfel: - Itemul 5 Aruncarea simultană a două mingi de handbal sus cu braţul îndemânatic şi neîndemânatic şi prinderea lor cu o mână, prezintă o valoarea de creştere de 3,00; - Itemul 8 Dribling din alergare uşoară şi trecere peste 5 garduri joase, fără ca subiectul să se oprească din alergare sau să prindă mingea, prezintă o valoare de creştere de 2,90; - Itemul 10 Dribling alternativ pe loc cu două mingi, prezintă o valoare de creştere de 2,65; - Itemul 6 Jonglerii cu două mingi, prezintă o valoare de creştere de 2,40; - Itemii 1, 2, 3 şi 4 constau în probe de îndemânare generală cu mingea de handbal. Aceste probe s-au dovedit a fi încă de la început la îndemâna subiecţilor, drept urmare diferenţa indicilor între testarea finală şi cea iniţială prezintă valori medii: itemul 1-1,70; itemul 2-1,60; itemul 3-1,90; itemul 4-1,65; - Itemul 7, descris printr-o probă specifică jocului de handbal în care intervine elementul de îngreunare pasarea a 2 mingi simultan între antrenor şi subiect, prezintă o diferenţă de 1,95 între testarea finală şi cea iniţială, demonstrând astfel că exerciţiile care pun subiectul în dificultate sunt mult mai atractive. Spre deosebire de itemii prezentaţi anterior, diferenţa itemilor 9 şi 11 a avut o valoare nominală mai mică, astfel: 219

90 Cristina Iurian et al. Tabelul II Media testărilor iniţiale, intermediare şi finale pentru măsurarea calităţii motrice îndemânare. Media T T T Itemul 9 Dribling din alergare uşoară cu schimbări de direcţie şi trecere printre 5 jaloane cu schimbarea mingii dintr-o mână în alta şi atacarea jalonului în dribling cu braţul exterior, prezintă o valoare de creştere de 1,40; - Itemul 11 Dribling simultan pe loc cu două mingi, prezintă o valoare de creştere de 1,50. Acest fapt se explică prin gradul mai crescut de dificultate al celor doi itemi. Diferenţele mediilor înregistrate în urma măsurătorilor efectuate sunt prezentate în tabelul II şi Fig. 1 Media Itemii T1 T2 T3 Fig. 1 Diferenţa mediilor în cele trei momente ale măsurătorilor efectuate (T1, T2, T3). Concluzii şi recomandări 1. În faza de pregătire iniţială a handbalistelor începătoare este necesar punerea unui accent deosebit pe perfecţionarea posibilă, în vederea însuşirii bazelor generale ale mişcării şi ale sistemelor de conducere şi control a actului motric. 2. Exerciţiile folosite pentru perfecţionarea calităţilor motrice coordinative trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă şi de gen ale copiilor în vederea asigurării atât a accesibilităţii, cât şi a atractivităţii. 3. Testele şi măsurătorile în vederea evidenţierii nivelului de dezvoltare ale componentelor calităţilor motrice coordinative trebuie să se bazeze pe factorii nativi, ţinând cont de lipsa de experienţă motrică specializată a copiilor. 4. Gradul de obiectivitate al testelor trebuie realizat prin asigurarea accesibilităţii exerciţiilor şi a înţelegerilor de către copii. 5. Pentru formarea capacităţii de ambidextrie se va insista asupra executării poziţiilor şi mişcărilor segmentelor în ambele direcţii. 6. Pentru perfecţionarea plasticităţii sistemului neuromuscular se vor folosi combinaţii variate de poziţii şi mişcări în care succesiunea acestora să fie variată în funcţie de bagajul motric propriu. 7. Capacităţile motrice coordinative se formează şi se dezvoltă prin crearea şi aplicarea unui număr optim şi eficient de exerciţii specifice şi nespecifice ramurii de sport. 8. Rezultatele obţinute confirmă justeţea alegerii mijloacelor pentru dezvoltarea coordonării şi îndemânării la handbalistele începătoare. 9. Considerăm că exerciţiile aplicate contribuie într-o manieră pozitivă la dezvoltarea capacităţilor motrice coordinative. 10. Rezultatele cercetării au demonstrat că exerciţiile folosite pentru dezvoltarea capacităţii motrice coordinative sunt eficiente şi recomandăm utilizarea lor în pregătirea grupelor de începătoare la handbal, cu precizarea ca aceste exerciţii să fie adaptate, eventual completate, în conformitate cu vârsta copiilor, baza materială existentă şi nivelul de pregătire. Conflicte de interese Nimic de declarat. Precizări Articolul se bazează pe lucrarea pentru obţinerea gradului didactic I al primei autoare. Bibliografie Cârstea G. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Ed. Universal, Bucureşti 1993, 47. Dragnea A, Bota A. Teoria activităţilor motrice. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Dragnea A. Antrenamentul sportiv-teorie şi metodică. Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti 1996, 182. Epuran M, Holdevici I, Toniţa F. Psihologia sportului de performanţă. Teorie şi practică. Ed. FEST, Bucureşti, 2001 Grosu EF. Psihomotricitate şi gimnastică educativă. Ed. G.M.I., Cluj-Napoca 2002,

91 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, PORTRETE PERSONALITĂŢI ALE ŞTIINŢEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI La mulţi ani, profesorului Dorin Almăşan Happy birthday, professor Dorin Almășan În cei 75 de ani de viaţă, profesorul Dorin Almăşan a găsit calea de a uni arta cu sportul Profesorul universitar Dorin Almăşan a împlinit 75 de ani. După decenii întregi în care şi-a dedicat viaţa educaţiei fizice şi scrisului, acum direcţia în care se îndreaptă sportul modern îi trezește temeri. O vizită la profesorul universitar Dorin Almăşan înseamnă mai mult decât un apartament luminos şi o cafea excelentă. Biblioteca generoasă cuprinde cărţi ce trădează specialitatea amfitrionului: educaţia fizică. Dar şi volume care mărturisesc despre interdisciplinaritate, despre vechiul spirit sportiv al Clujului, în care cultura trupului trebuia musai să se îmbine cu aceea a sufletului şi a minţii. Absolvent (1956) al Institutului de Cultură Fizică Bucureşti, profesorul Dorin Almăşan a împlinit sâmbătă, 16 mai, vârsta de 75 de ani. A avut marea șansă ca, fiind student la ITF, să beneficieze de posibilitatea de a învăța de la amri personalități ale învățământului românesc. Amintim doar câțiva dintre ei: Virgil Roșală, Eugeniu Bran, Ioan Kunst Ghermănescu, Leon Teodorescu, Ioan Șiclovan, Gheorghe Zîmbreșteanu, Zeno Dragomir, Florian Ulmeanu, Titus Tatu, Lucian Vasilescu, Nicolae Băiașu, Gheorghe Ghișoiu sau Nicolae Nicoară. În 1952, învăţământul sportiv din România a câştigat, prin persoana sa, un nou învăţăcel, care termina cinci ani mai târziu, la specializarea atletism/handbal. A ajuns la Ocna-Mureş, unde a produs o revoluţie. Eram primul profesor de educaţie fizică din oraş, la liceul mixt. Le-am cerut fetelor să vină în short-uri pentru educaţia fizică. Mi-am ridicat mamele, părinţii în cap, mi-au spus că aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Le-am explicat că educaţia fizică se face într-o anumită costumaţie, îşi aminteşte el cu nostalgie. După doi ani a ajuns în Cluj, pentru a descoperi că existau peste 300 de locuri libere, dar reţinute pe criterii de nepotism. A fost profesor de sport la Bălcescu, apoi la Institutul Politehnic, vreme de 30 de ani. Sport în sutană O amintire specială o păstrează profesorilor săi de sport. Cei de la Blaj erau doi preoţi, părintele Creţu şi părintele Rinea. Aveam o sală de gimnastică mare, cu oglinzi de jur împrejur. Profesorii veneau la orele de educaţie fizică în sutane. Ţineau nişte lecţii extraordinare, rememorează scriitorul. Iar la Alba Iulia a dat peste o altă figură remarcabilă, Emil Tămaş. Sobru, elegant, drept, venea la şcoală pe bicicletă. După ce a murit, am aflat că a fost erou naţional, rănit pe nişte fronturi cumplite, decorat. Niciodată nu ne spunea despre trecutul său, a adăugat Dorin Almăşan. Cît despre direcţia în care se îndreaptă acum sportul modern, profesorul Almăşan nu o vede cu ochi buni. Jalea mare a sportului de performanţă o reprezintă exacerbarea goanei după bani, ceea ce duce la accidente. Gimnaşti, tenismani accidentaţi, fotbalişti care mor pe teren sau la antrenamente. Se împinge corpul peste nivelul rezistenţei umane, se supralicitează antrenamentele. Dacă nu se va stopa această tendinţă, sportul de mare performanţă, care este un risc asumat, poate deveni un pericol. Sportul, ca şi economia, ca şi politica, e la o răscruce. Educaţia fizică trebuie să redevină o parte componentă şi importantă a educaţiei. Pot doar să sper că omenirea va fi înţeleaptă. Pentru că sportul de performanţă numai sănătate nu este!, a încheiat Dorin Almăşan. Dorin Almăşan în cîteva date s-a născut la Aiud, judeţul Alba absolvent al Institutului de Cultură Fizică (azi ANEFS), Bucureşti profesor de educaţie fizică la Liceul Mixt Ocna-Mureş, judeţul Cluj antrenor de atletism Clubul Sportiv Şcolar Cluj instructor şi antrenor de handbal CS Constructorul Cluj profesor de educaţie fizică la Liceul Nicolae Bălcescu Cluj asistent, lector, conferenţiar, profesor la Institutul Politehnic Cluj-Napoca 1999-prezent - profesor asociat la Universitatea Avram Iancu Cluj-Napoca jucător de handbal în 11 la Ştiinţa ICF Bucureşti, divizia A jucător de handbal în 7 la Ştiinţa Cluj director al Academiei Olimpice Române - filiala Cluj preşedinte al Cabinetului Metodico- Ştiinţific din cadrul Consiliului Judeţean pentru Educaţie Fizică şi Sport Cluj membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj 221

92 Ovidiu Blag, Horaţiu Damian A debutat în publicistică în revista Tribuna, Este autor a peste 500 de articole şi studii publicate în ţară şi străinătate (Germania, Suedia, Australia). A fost realizator de emisiuni radio şi TV (locale şi centrale) pe teme culturale şi de specialitate. Devine cunoscut prin preocupări de complementaritate ca autor de piese pentru teatrul de păpuşi, membru al Uniunii Scriitorilor din România, director al Academiei Olimpice Române, filiala Cluj ( ), director al revistei trimestriale de studii interdisciplinare Palestrica Mileniului III (apare din anul 2000). A fost distins cu Premiul Fair-Play pentru promovarea Olimpismului, de către Academia Olimpică Română Bucureşti, 2000; distins cu Premiul Constantin Kiriţescu, secţiunea istoriefilosofie, pentru cartea O istorie a exerciţiilor fizice, educaţiei fizice şi sportului (în colaborare cu G. Lupan), Este autor a 20 de volume (poezie, proză, cărţi pentru copii, cărţi de specialitate, monografii): Iuliu Haţieganu şi ideea educaţiei fizice în România (în colaborare cu Albin Morariu) monografie, 1969; Eroi contemporani, 1971, monografie; km de fericire, nuvele, 1974; Colorează și ghiceşte, ghicitori în versuri, 1974; Cutezători ai secolului XX, 1977, monografie; Vara piticului, poveşti, 1986; Taina cetăţii, poveşti, 1990; Carte cu animale - versuri, ghicitori, 1991; Sufletul arenei, versuri şi aforisme, Mannheim, 1992; Mingea şi prietenii săi, 1993; Carte cu animale, ghicitori de colorat, 1996; O singură viaţă, o singură moarte, proză scurtă, 1996; Fără pretenţii, versuri, 1997; Elogiul prieteniei (în colaborare cu V. Ludu), 1999; Anotimpuri cu poveşti, 2000; O istorie a exerciţiilor fizice, a educaţiei fizice şi a sportului (în colaborare cu G. Lupan), 2001; Spirale I (Cultură, civilizaţie, sport); Spirale II (Repere sentimentale), 2002; Homo sapiens - Homo ludens (idei, opinii, detalii), 2005; Sinuciderea se mai amână (versuri), 2006; Ideea de sport în sculptură, 2007, carte distinsă un an mai târziu, cu premiul Inter-Art al Uniunii Scriitorilor din Cluj-Napoca. Ovidiu Blag, Horaţiu Damian 222

93 MANIFESTĂRI ŞTIINŢIFICE Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, 223 Primul Congres Naţional de Coaching. 15 noiembrie 2008, Cluj-Napoca First National Congress On Coaching. November 15, 2008, Cluj- Napoca Această premieră pentru România, ţinută la Hotelul Opera Plaza, a reunit specialişti şi alte persoane interesate de tehnica şi arta coachingului. Deviza congresului a fost: Coachingul profesionist la început de drum în România. Organizatorii manifestării: Societatea Română de Coaching (SRC), Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii Dimitrie Cantemir şi Camera de Comerţ şi Industrie Cluj. La deschiderea congresului Ioana Iovănaș, membră fondatoare a SRC, Dr. med. Carmen Todor, preşedinta reuniunii, directoarea centrului privat Genium de training şi consultanţă şi Prof. Dr. Aurel Negucioiu (Universitatea Dimitrie Cantemir ) au punctat câteva coordonate de bază ale coaching-ului. Termenul coaching provine de la verbul englez to coach, care înseamnă a preda cursuri speciale în sport sau în şcoli, adresate unei singure persoane sau unui grup restrâns. Au urmat cinci expuneri, două workshopuri şi trei postere. Astfel Dr. Carmen Todor a vorbit despre Coachingul de la A la Z: adevărul despre coaching. Prof. Dr. Aurel Negucioiu despre Coachingul în teorie şi practică: unele considerente generale, Psih. Dana Porumbu despre: Coachingul - metoda de sporire a vieţii personale şi profesionale. Ce întrebări trebuie să ne punem despre coaching?, Iuliana Mihai şi Marcel Mihai despre Puterea cuvântului: limbajul în coaching, Alina Sintoma şi Carmen Todor despre Coachingul în business. Atât primul workshop: Atitudinea pentru schimbare (Iuliana Apetri) și al doilea Cum acorzi semnificaţii (psih. Tiberiu Felber), cât şi cele trei postere prezentate în sală erau foarte instructive. Aceste informaţii interesante, întrebările - răspunsurile şi comentariile pe marginea lor au conturat şi aprofundat noţiunile teoretice şi strategiile practice ale diverselor forme de consultanţă oferite clienţilor în cadrul coachingului. Tehnicile moderne de utilizare a limbajului verbal şi non-verbal vizează în final creşterea performanţelor profesionale. Monitorizarea resurselor umane prin coaching depăşeşte un simplu antrenament, fapt deosebit de important în domeniul sportului. Într-o sistematizare ce se regăseşte în dicţionare (de ex. Larousse) coachingul are două sensuri: a) antrenament, în special pentru sportivii de performanţă; b) consiliere profesională într-o întreprindere. Ambele sensuri sunt de fapt complementare. Pentru creşterea abilităţilor, a nivelului de pregătire şi dezvoltare a personalităţii celor vizaţi prin coaching specialistul - pedagog, psihoterapeut sau medic - apelează la o strategie multidisciplinară, care trebuie promovată şi în sport. În acest context a fost regretabilă absenţa unor expuneri şi participanţi ce activează în ştiinţa sportului. Subsemnatul am participat activ la unul dintre workshopuri şi la discuţii unde am subliniat posibilul aport al neuroştiinţelor la tehnica coachingului. În final menţionez contribuţia deosebită a Doamnei Dr. Carmen Todor, moderatoarea tuturor dezbaterilor, la succesul acestui congres şi îmi exprim speranţa că textele prezentate vor fi publicate cel puţin în rezumat. Petru Derevenco 223

94 ACTUALITĂŢI EDITORIALE Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, 224 Publicaţii româneşti recente în domeniul sportului Totul despre fotbal (Enciclopedie) colectiv Editura Aquila, Bucureşti, pagini Totul despre fotbal este o lucrare de amploare din categoria enciclopedii, care captează exaltarea şi pasiunea specifică sportului rege. Acest manual esenţial pentru orice fan al fotbalului cuprinde istoria completă a turneelor finale ale Campionatelor Mondiale şi Campionatelor Europene, precum şi o imagine de ansamblu, de la A la Z, a echipelor naţionale, imagine ce include categoriile mondiale FIFA ale fiecărei naţiuni. Tot în această lucrare cititorii iubitori de fotbal pot găsi profile detaliate ale celor mai mari cluburi, ale celor mai mari antrenori, ale jucătorilor legendari și ale legendelor în formare. Un ultim capitol este cel care conţine un bagaj foarte mare de informaţii și statistici la zi, inclusiv un reportaj complet despre Cupa Mondială din Jucând cu destinul Cornel Dinu Editura Minerva, Bucureşti, pagini Prefaţa romanului a fost scrisă de Fănuş Neagu, dar prezentarea oficială a primei părţi din autobiografia lui Cornel Dinu a fost făcută de însuşi preşedintele Academiei Romane, Eugen Simion. Cartea domnului Cornel Dinu, un om cu simţ epic, a avut un prim tiraj de de exemplare şi cred că asta spune totul despre acest fenomen numit fotbal!, declara Eugen Simion cu un an în urmă. Partea a doua a romanului Zâmbind din iarbă - Jucând cu destinul - scoate în evidenţă întâmplări la fel de picante din viaţa lui Cornel Dinu, din momentul în care a renunţat la cariera de jucător şi a devenit antrenor secund la Dinamo. Autorul povesteşte despre perioada de glorie a echipei din Ştefan cel Mare, dar şi despre hărţuirea sistematică a Securităţii ceauşiste, care l-a exilat pe la mai multe echipe din ţară (Târgovişte, Târgu Mureş, Galaţi). Partea a doua se încheie cu relatarea teribilelor evenimente din decembrie 1989, în care Cornel Dinu a fost implicat direct. Mexico 70. Jurnal sentimental Ioan Chirilă Editura Gazeta Sporturilor, Bucureşti, pagini Ideea Gazetei Sporturilor de a publica Integrala Ioan Chirilă este una binevenită pentru iubitorii de sport din România. O carte foarte bine scrisă, ca dealtfel întreaga operă a autorului, prezintă culisele participării echipei naţionale a României la turneul final al campionatului Mondial din Mexic 1970, acolo unde România a făcut parte din grupa morţii, alături de naţionalele Braziliei, Angliei și Cehoslovaciei. Cea mai elocventă prezentare a acestei cărţi este cea făcută de însuşi autorul ei, care spune: Vă ofer, fără prea multe iluzii, acest jurnal sentimental Mexico sper ca aceste pagini să rămână ceea ce vor să fie, adică gândurile unui suporter al echipei României, al acestei echipe care s-a născut într-o noapte friguroasă, pe Wembley şi a sfârşit prin a lăsa fotbalului nostru, după Guadalajara, o primă pagină de istorie adevărată... (Ioan Chirilă, 1970). Leon Gomboş 224

95 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Publicaţii străine recente în domeniul sportului Higher, Further, Faster: Is Technology Improving Sport? (Mai sus, mai departe, mai repede: îmbunătăţeşte tehnologia sportul?) Stewart Ross Editura Wiley, Chichester, England, iulie pagini, Preţ: / Deşi nu prea originală (dar atât de cunoscută şi plină de rezonanţă), este evident că prima parte a titlului acestui volum atrage prin ea însăşi. Ne propunem în continuare să probăm că şi conţinutul acestei cărţi, cu adevărat speciale, merită toată atenţia. Şi asta deoarece, în condiţiile în care, volens nolens, sportul se plasează şi el sub semnul revoluţiei tehnologice mondiale - ceea ce face ca recordurile să cadă unul după altul, echipamentul să devină tot mai sofisticat, bazele sportive să capete forme şi dotări până nu de mult de neimaginat - trebuie să ne punem foarte serios întrebarea: Fac toate astea sportul mai atractiv pentru practicanţi şi spectatori? Sau mai curând talentul şi determinarea trec în plan secund, locul lor fiind luat de bani şi tehnologie, onestitatea şi fair-play-ul ajungând în acest fel să fie tot mai frecvent ignorate, iar valorile şi spiritul sportului subminate? Stewart Ross, autorul prezentei cărţi, analizează această problematică, dar în acelaşi timp îi şi transcende cadrul. Astfel, după ce mai întâi vine cu câteva exemple ale impactului tehnologic în sport - bâtele de baseball, mingile, suprafeţele sintetice de alergare sau joc şi în special echipamentul - el examinează controversele ce se iscă în legătură cu tehnologia cluburilor de golf, sau cu utilizarea sistemului ochi-de-şoim în tenisul de câmp. Pentru ca în continuare să se aplece asupra viitorului tehnologic într-o serie de sporturi, cum ar fi fotbalul american şi european, tenisul, golful, cricketul, ciclismul, sporturile cu motor, ajungând în cele din urmă să se întrebe încotro se îndreaptă ele? Sau, mai concret: dacă arbitrii nu vor deveni cândva inutili; dacă opţiunea de a apela la substanţele medicamentoase va mai rămâne, măcar cât este acum, un apanaj al sportivului; dacă nu vom asista până la urmă la nişte Olimpiade ale unor supraoameni; dacă rezultatul sportiv nu va ajunge să reprezinte mai curând o măsură a tehnologiei utilizate, decât a talentului și muncii ori dacă nu cumva sportul şi participarea la competiţii nu vor deveni practic inaccesibile celor din lumea a treia. Cartea are două secţiuni. Prima, intitulată Revoluţia sport-tech, are 8 capitole şi prezintă impactul pe care tehnologia l-a avut deja asupra sportului, în timp ce a doua (În necunoscut) se constituie într-o încercare a autorului de a intui ce se va întâmpla în viitor, din acest punct de vedere. Că viziunea scriitorului şi publicistului Ross se va confirma sau nu, rămâne de văzut. Sigur este că, zice el - şi aceasta reprezintă ideea principală pe care vrea să o transmită cititorilor (fie ei practicanţi sau specialişti ai sportului, ori pur şi simplu spectatori şi fani) - pe termen mediu şi lung sportul va arăta foarte diferit de ceea ce este, încă, azi. Science and Football VI: The Proceedings of the Sixth World Congress on Science and Football (Ştiinţă şi fotbal VI: Lucrările celui de-al VI lea Congres Mondial Ştiinţa şi Fotbalul) Editori: Thomas Reilly, Feza Korkusuz Editura: Routledge, London, iunie pagini, Preţ: $ O carte care, în mod normal, nu are nevoie de prezentare. Dar care, cu siguranţă, nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui specialist în fotbal. Şi asta chiar dacă, datorită valorii lor, multe dintre lucrările prezentate la aceste congrese intitulate Ştiinţă şi fotbal - care, iată, în 2007 au ajuns la ediţia a VI-a (Istambul) - pot fi citite ulterior şi în diferite reviste serioase ale domeniului ştiinţelor sportului, unde sunt publicate ca şi articole de sine stătătoare. Semnalând, de aceea, doar faptul că la aceste congrese se primesc lucrări despre fotbalul european (în principal), rugby (variantele union şi league) şi, respectiv, fotbalul american, australian şi galic şi menţionând că lucrările prezentate îşi propun să umple golul dintre teorie şi practică, vom preciza că în cele 560 de pagini cei interesaţi vor putea lectura articole din următoarele domenii: biomecanică, medicină sportivă, ştiinţa efortului fizic la copii, analiza meciurilor, fiziologie ambientală, fiziologia antrenamentului, evaluarea nivelului de pregătire fizică (gradului de antrenament), psihologie sportivă şi ştiinţe sociale în sport. Sunt suficiente argumente pentru ca toţi factorii de decizie din facultăţile de educaţie fizică româneşti la care am adăuga pe cei din federaţiile de fotbal şi rugby, precum şi Institutul de Cercetări pentru Sport - să ia hotărârea de a procura şi a face cunoscută şi accesibilă, cât mai multor potenţiali interesaţi, această carte atât de valoroasă nu doar prin dimensiuni, ci şi/mai ales prin conţinut. Science and Racket Sports IV (Ştiinţa şi sporturile cu rachetă IV) Editori: A. Lees, D. Cabello, G. Torres Editura: Routledge, London, iulie pagini, Preţ: $ În timp ce congresele de ştiinţă şi fotbal au ajuns 225

96 Gheorghe Dumitru deja la a VI-a ediţie, cele dedicate ştiinţei sporturilor cu rachetă au fost până în prezent doar în număr de patru; primul, la care semnatarul acestor rânduri a avut chiar fericita ocazie să asiste, fiind organizat abia în 1992, de către aceeaşi echipă formidabilă (şi plină de iniţiativă) de cadre didactice/cercetători, de la John Moores University (Liverpool), condusă de prof. Tom Reilly. Întruniţi la Madrid în septembrie 2006, specialiştii şi cercetătorii din patru sporturi cu rachetă au venit cu rezultatele unui număr considerabil de studii şi experimente, îmbogăţind în acest mod, de o manieră semnificativă, bagajul de cunoştinţe privitoare la respectivele discipline. Iar pentru a elimina orice posibilitate de confuzie, şi pentru a sublinia valoarea ei, vom preciza că prezenta lucrare - ca de altfel şi cea dedicată ştiinţei şi fotbalului - este mult mai mult decât o simplă carte a congresului (congress book), în sensul că ea conţine nu doar abstractele şi/sau variantele poster ale unor lucrări elaborate adesea în pripă, sub presiunea deadline-ului, ci articole de sine stătătoare, foarte bine structurate, documentate, revizuite şi aduse la zi, în planul bibliografiei, aşa explicându-se şi diferenţa de aproape doi ani, între data congresului şi momentul lansării cărţii. În consecinţă, dacă adăugam la acest mod de lucru şi valoarea şi expertiza editorilor, precum şi prestigiul editurii Routledge, constatăm că sunt întrunite toate condiţiile pentru ca volumul să se constituie într-o insetimabilă colecţie de abordări contemporane - şi chiar vizionare - ale practic tuturor aspectelor teoretice, experimentale şi practice, din tenisul de câmp, badminton, squash şi tenis de masă. În încheiere, vom aminti că lucrarea este structurată în cinci părţi, intitulate după cum urmează: Fiziologia sporturilor cu rachetă, Aspecte medicale şi biomecanice ale sporturilor cu rachetă, Aspecte psihologice ale sporturilor cu rachetă, Analiza performanţei în sporturile cu rachetă şi Pedagogia, sociologia şi formarea antrenorilor în sporturile cu rachetă. Gheorghe Dumitru 226

97 Recenzii cărţi Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Skeletal muscle damage and repair (Leziunile muşchiului scheletic şi vindecarea lor) Editor: Peter M. Tiidus Editura: Human Kinetics, Champaign, Illinois, pagini; Preţ: $75.00 USD Editorul acestei cărţi specială prin subiectul pe care-l tratează Peter M. Tiidus, fost înotător de performanţă şi antrenor de înot, este profesor în cadrul Departamentului de Kineziologie şi Educaţie Fizică al Universităţii Wilfrid Laurier din Waterloo (Ontario, Canada). O universitate mai puţin cunoscută dar, aşa cum bine ştim, ceea ce contează în cazul unei cărţi de acest gen, este personalitatea editorului şi capacitatea lui de a mobiliza pentru proiectul său colaboratori cât mai valoroşi. Ceea ce prof. Tiidus chiar reuşeşte, de vreme ce, printre cei care semnează capitole în cartea sa, se află nume foarte grele ale domeniului, cum ar fi Mark A. Tarnopolsky, Priscilla M. Clarkson sau Allan H. Goldfarb. Un punct forte al cărţii despre care vorbim îl reprezintă obiectivul pe care înţelegem că şi l-a propus editorul: acela de a realiza o combinaţie originală între informaţiile care îşi au sorgintea în cercetarea de specialitate şi, respectiv, datele de natură aplicativă, adică de utilitate directă în practică. Lucru care îi facilitează cititorului - fie el student sau începător, ori specialist cu ceva experienţă - înţelegerea interrelaţiilor ce trebuie să existe între bazele fiziologice şi tratamentul de aplicat pacientului, atunci când acesta acuză o leziune musculară indirectă sau directă (traumatică). Propunându-şi un obiectiv atât de generos, nu este de mirare că textul cărţii abordează un spectru foarte larg de teme; de la cunoştinţele fiziologice de bază, la metodele ştiinţifice de investigare a suferinţelor musculare din sport, de la noutăţile privind mecanismele de producere, la metodele de favorizare şi facilitare a recuperării, sau de la elementele de care trebuie să ţinem seama în cazul unor grupuri specifice de subiecţi (bătrâni, diabetici, suferinzi de distrofie musculară), la particularităţile ce ţin de sex (inclusiv de fazele ciclului menstrual), vârstă, istoric sau chiar de disciplina practicată, în cazul sportivilor de performanţă. O menţiune specială merită şi analiza critică a eficacităţii diverselor mijloace terapeutice, utilizate în această patologie, fie că este vorba de masaj, de ultrasunete sau alte proceduri electroterapice, de terapia punctelor trigger, de intervenţiile nutraceutice sau de tratamentul cu oxigen hiperbar. Deşi numărul de 352 de pagini ale cărţii poate fi considerat unul mai curând rezonabil, spectrul larg de teme de care aminteam mai sus conduce la o fragmentare relativ mare a textului, de unde şi cele nu mai puţin de 21 capitole, grupate în trei părţi. Prima parte este intitulată Fiziologia leziunilor musculare şi a procesului de reparaţie tisulară şi conţine un număr de 7 capitole. Cel dintâi dintre ele (Fiziologia şi mecanismele leziunilor muşchiului scheletic) tratează aspecte fundamentale, descriind atât relaţia dintre tipul de fibre şi leziunile musculare, cât şi mecanismele şi natura suferinţelor acestui ţesut, generate de efortul fizic sau apărute în contextul unei activităţi sportive. În Cap. 2 sunt prezentate modelele experimentale umane şi animale ale leziunilor musculare, în timp ce Cap. 3 este dedicat manifestărilor histochimice, chimice şi funcţionale ale acestei patologii. Urmează capitolele 4, 5 şi 6 - respectiv Neutrofilele şi macrofagele în leziunile musculare, Miopatia de efort (adică febra musculară) şi Efectul repetării secvenţelor de efort excentric şi Celulele satelite în reparaţia musculară - ale căror titluri vorbesc prin ele însele şi, în sfârşit, Cap. 7 (Tendinţe ce se manifestă în cercetarea la nivel molecular a leziunilor musculare), la al cărui conţinut au acces doar cei suficient de bine familiarizaţi cu domeniul geneticii. Partea a II-a (Leziunile musculare şi reparaţia tisulară în situaţii specifice) debutează cu prezentarea modificărilor pe care înaintarea în vârstă le generează în planul structurii muşchilor scheletici şi a felului cum respectivele modificări influenţează patologia de efort a acestui ţesut. Pentru ca, în următoarele trei capitole, să ne fie prezentate aspecte specifice, care ţin fie de unele afecţiuni - cum ar fi distrofia musculară Duchenne (Cap. 9) şi diabetul zaharat (Cap. 11) - fie de influenţele constelaţiei hormonale specifice femeilor (Cap. 10). De altfel, tema aceasta, a influenţei estrogenilor asupra fiziologiei şi patologiei musculaturii scheletice, este una pe cât de fierbinte, pe atât de interesantă, după cum o arată şi titlurile celor patru secţiuni ale capitolului la care ne referim: Efectele estrogenilor asupra ţesuturilor, Efectele estrogenilor asupra leziunilor musculaturii scheletice, Reducerea răspunsului inflamator în postefort şi Posibilele influenţe ale estrogenilor asupra procesului de reparaţie a musculaturii scheletice. Mai mult, deşi la prima vedere asemenea chestiuni par a avea predominant o relevanţă teoretică, în fapt lucrurile nu stau deloc aşa, de ele trebuind a se ţine cont chiar în practică, în situaţii concrete, şi asta atât în problema prevenirii, cât şi în cea a tratării şi recuperării accidentelor musculare la femeile sportive. Subiectele Cap. 12 (Leziunile produse la locul de muncă şi alte leziuni musculare de suprasolicitare) şi 13 (Funcţia musculară în cursul mersului), par ceva mai îndepărtate de domeniul efortului fizic sportiv, dar în Cap. 14 (Leziunile musculare de suprasolicitare la sportivi) 227

98 Gheorghe Dumitru, Petru Derevenco şi 15 (Variabilitatea interindividuală şi leziunile de suprasolicitare) se revine la sport, prin prezentarea tuturor aspectelor ce se cunosc astăzi, despre acest tip de suferinţe, din ce în ce mai frecvente şi mai redutabile, în condiţiile creşterii volumului de antrenament, până la nivele altădată de neimaginat. După această excursie prelungită şi aprofundată în descrierea şi mai ales explicarea patologiei musculare ce are legătură cu activitatea fizică sportivă, urmează Partea a III - a, dedicată Tratamentelor şi intervenţiilor recomandate în suferinţele musculare. Iar cum la nivelul anului 2008, anul apariţiei cărţii, cantitatea de cunoştinţe relevante nu era deloc mică, fiecărui factor terapeutic i s-a alocat câte un capitol. Aşa se face că parcurgând Cap. 16, ne vom lămuri integral asupra indicaţiilor şi eficienţei masajului în patologia traumatică a muşchiului scheletic, acest deziderat fiind asigurat şi în cazul capitolelor 17 (Ultrasunelete), 18 (Terapia fizicală şi intervenţiile conexe), 19 (Suplimentarea cu antioxidanţi), 20 (Terapiile punctelor trigger miofasciale) şi 21 (Oxigenul hiperbar şi substanţele medicamentoase). În încheiere, nu avem decât să ne exprimăm speranţa că aspectele reţinute în prezenta recenzie - fatalmente supuse restricţiei legate de spaţiul tipografic disponibil - se vor constitui în argumente suficient de puternice, încât să-i facă pe cei cărora li se adresează să plaseze lectura acestei cărţi printre priorităţile lor; fie ei medici sportivi sau kinesiologi, cercetători sau fizioterapeuţi, antrenori sau maseuri. Gheorghe Dumitru Recenzii de cărţi dedicate învăţământului superior şi cercetării ştiinţifice în România În ultimii ani numeroşi universitari şi oameni de ştiinţă sunt preocupaţi de situaţia precară a învăţământului şi ştiinţei în România. Pe această temă reviste de prestigiu publică articole, se ţin conferinţe şi workshop-uri, se iau interviuri unor specialişti reputaţi. Deoarece această problematică este de mare actualitate pentru toate domeniile vieţii academice, considerăm justificat să recenzăm aceste volume de certă valoare. Profesorul Petre Frangopol este una dintre personalităţile care militează consecvent pentru reforme radicale în gestionarea cercetării ştiinţifice universitare, oferind şi soluţii eficiente imediate sau de perspectivă. Domnia sa a fost profesor la Facultatea de Fizică a Universităţii A. I. Cuza din Iaşi şi este consilier la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS). Dintre cărţile precedente elaborate de Profesorul Frangopol menţionăm primele două volume din seria Mediocritate şi excelenţă, apărute în 2002 şi respectiv în 2005, în prezent epuizate. Mediocritate şi excelenţă. O radiografie a ştiinţei şi învăţământului din România Petre T. Frangopol Vol. 3, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, pagini Volumul 3 din această serie cuprinde articolele publicate între ianuarie 2006 şi mai 2007 în suplimentul săptămânal Aldine al ziarului România Liberă şi în alte publicaţii româneşti. În prima parte a cărţii se comentează sub variate aspecte situaţia învăţământului superior şi a cercetării din România. Se analizează critic legea învăţământului superior, privită şi prin prisma opiniilor şi sugestiilor unor universitari competenţi. Promovarea meritocraţiei, după exemplul Statelor Unite, Japoniei şi Franţei, dar şi a unor iniţiative româneşti (de pildă crearea Fundaţiei Şcolii Normale Superioare în România) ar contribui la depăşirea provincializării şi a mediocrităţii. Pentru a ameliora situaţia îngrijorătoare actuală, cartea punctează câteva elemente de bază ale impactului actual şi ale măsurilor de întreprins cât mai curând: rolul sufocant al birocraţiei; imobilismul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică; nevoia unui sistem transparent de evaluare a performanţelor ştiinţifice, apelând la indicatori scientometrici; deschiderea sistemului românesc pentru cercetători străini; imperioasa necesitate de a continua reformele iniţiate de către M. Miclea, care presupunea promovarea valorii, performanţei şi excelenţei; alocarea unor fonduri crescute din PIB pentru cercetare. În celelalte şase părţi ale volumului autorul tratează diverse teme: chimia românească (istoric şi prezent), poli de excelenţă ştiinţifică din România (între care Gh. Benga), scientometria (cu un laudatio pentru T. Braun), file din istoria Institutului de Fizică Atomică, amintiri ieşene. În încheiere menţionăm că acest volum a fost lansat şi la Cluj în prezenţa autorului în , eveniment prea puţin mediatizat. Prin informaţiile oferite, cartea profesorului Frangopol este un stimulent pentru meditaţie şi de acţiune adresat tuturor celor interesaţi de creşterea performanţei academice şi ştiinţifice din România. Între timp Profesorul Frangopol ne-a oferit cu aceeaşi generozitate al doilea volum al seriei Mediocritate și excelenţă. Deoarece cartea apăruse cu patru ani în urmă, ne limităm să enunţăm doar titlurile celor IX părţi: Universitatea şi cercetarea ştiinţifică, Educaţia şi ştiinţa, Scientometria în viaţa ştiinţifică, Revista de politica ştiinţei, Comportarea universitarului autohton, Ad-Astra - noua Junime Română, Personalităţi ale ştiinţei şi tehnologiei româneşti, Aniversări şi omagieri, File din istoria Institutului de Fizică Atomică. Merită subliniat faptul că pentru articolul publicat la (pag ), documentat şi deosebit de critic, profesorul Frangopol a fost dat în judecată, cerându-i-se daune de 500 milioane lei vechi, dar a fost achitat. 228

99 Recenzii cărţi Pentru Excelenţă în Ştiinţa Românească Editori: Petre T. Frangopol, Nicolae Victor Zamfir, Tibor Braun. Vol. 3, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, fig., 24 tab., 289 pagini Volumul Pentru Excelenţă în Ştiinţa Românească are drept coautori în afara profesorului Frangopol pe N. V. Zamfir, membru corespondent al Academiei Române, specialist în fizică nucleară şi pe T. Braun, profesor la Universitatea Lorand Etvos din Budapesta şi director al Institutului de Scientometrie al Academiei Ungare de Ştiinţă. Volumul reuneşte cele 26 de comunicări susţinute la un workshop desfăşurat la Bucureşti (26 Martie 2008). Vom menţiona 12 contribuţii de interes deosebit pentru cititorii revistei PM III. Acad. I. Haiduc (preşedintele Academiei Române): Se impune identificarea insulelor de excelenţă (existente intr-o mare de mediocritate) care să beneficieze de granturile oferite de Consiliul European de Cercetare. J. Sadlak (Centrul UNESCO pentru Educaţia Superioară): Noi modalităţi de evidenţă şi evaluare a instituţiilor de învăţământ superior. I. Dumitrache (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice): Necesitatea evaluării şi clasificării universităţilor din România, apelând şi la o formulă matematică. M. Miclea (Universitatea Babeş-Bolyai): Reforma internă a universităţilor şi a cercetării de excelenţă presupune dezvoltarea intensivă de nişă, combaterea auto-suficienţei şi a conservatorismului structurilor universitare şi ameliorarea politicii vizând resursele umane. F. Vasiliu, S. Frunză (Institutul Naţional de Fizica Materialelor Bucureşti): Se prezintă în tabele productivitatea reală (din sursele ISI și Ad-Astra) ale unor institute ale Academiei Române şi institute departamentale. T. Braun, W. Glanzel (Budapesta): Calcularea nivelului de calitate al cercetărilor fundamentale din România impune utilizarea de indicatori cantitativi furnizaţi de o bază de date. Se intrevede un anumit progres în numărul de publicaţii şi în colaborări internaţionale. Ana-Nicoleta Bondar, P. Frangopol (Universitatea Irvine California şi CNCSIS): Pentru a deveni creatori de tehnologie se impune o reformă radicală în cercetare şi în învăţământul superior (întinerirea sistemului, atragerea cercetătorilor străini, combaterea birocraţiei). D. David (Universitatea Babeş- Bolyai): Evoluţia spre excelenţă în domeniul psihologiei şi a altor ştiinţe umane presupune renunţarea la obiceiul de a publica doar pe plan naţional şi regăsirea tradiţiei antebelice, depăşind astfel definitiv etapa contraproductivă promovată de regimul comunist. Gabriela Atanasiu (Universitatea Tehnică Gh. Asachi Iaşi): Provocările majore pentru universitatea corporatistă a secolului XXI impun o strategie de modernizare cu şapte secvenţe de la principii operaţionale la gestionarea resurselor umane. R. Iucu (Universitatea Bucureşti): Formarea personalului didactic este o prioritate ale politicilor educaţionale pentru asigurarea calităţii, cu reforme în sistemul actual de promovare în cariera didactică. A. Balaban (Universitatea Texas, Galverston): Cercetarea ştiinţifică în diverse discipline presupune ca etapă preliminară o documentare riguroasă, în special în era internetului şi a periodicelor electronice. În problema accesului liber la documentare soluţiile sunt încă discutate, dar probabil se va asigura un acces deschis. M. Iosifescu, Nadia-Ruxandra Mezincescu (Academia Română): Se prezintă cercetarea ştiinţifică în institutele AR, cu producţia lor de publicaţii şi recomandările formulate de Comisia Europeană prin organele sale de specialitate. Deşi volumul recenzat nu include dezbaterile pe marginea comunicărilor şi nu trage concluzii generale, bogatul său material este de un real interes pentru cei dornici de a promova excelenţa în ştiinţa românească. Petru Derevenco 229

100 ŞTIINŢA SPORTULUI ŞI MEDICINA SPORTIVĂ Recenzii ale unor articole selecţionate Review of selected articles Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, Drug Testing and Analysis de la Wiley InterScience, o nouă revistă de interes pentru cititorii noştri Chiar dacă semnalarea apariţiei acestei noi reviste, se constituie într-o discretă abatere de la spiritul şi formatul rubricii, suntem convinşi că evenimentul o merită, dat fiind interesul crescând al celor implicaţi în sport, pentru problematica dopingului, precum şi avalanşa de noutăţi ce apar aproape zi de zi, în acest domeniu al substanţelor interzise. De altfel, asemenea argumente justifică însăşi lansarea revistei, acum la începutul anului în care ne aflăm, în condiţiile în care tematica respectivă era destul de prezentă în publicaţiile deja existente. Drug Testing and Analysis se concentrează asupra a şase teme cheie, dintre care primele două - respectiv dopajul în sportul de performanţă şi, mai ales, substanţele interzise în sportul recreaţional - par a trebui să devină de mare actualitate şi pentru specialiştii din ţara noastră, ţinând cont că multe dintre suplimentele alimentare de pe piaţă sunt dovedite a conţine şi substanţe interzise, iar pe de altă parte, că destui dintre tinerii care merg la sălile de forţă, manifestă un periculos interes pentru asemenea substanţe, mai ales dintre cele cu efect anabolizant. Board-ul editorial al acestei reviste - de altfel foarte tehnice, şi care poate fi accesată gratuit, în 2009, pe site-ul issueyear?year= îşi propune în principal să devină un forum internaţional, în ce priveşte utilizarea tehnicilor analitice multidisciplinare de identificare şi dozare a substanţelor dopante şi/sau controversate. În acelaşi timp, anual va elabora un foarte necesar raport asupra acestei problematici, cel pentru 2008, întins pe 10 pagini, apărând deja în chiar primul număr al publicaţiei. Is Strength Training the More Efficient Training Modality in Chronic Heart Failure? (Este antrenamentul de forţă modalitatea mai eficientă de antrenare în insuficienţa cardiacă cronică?) Feiereisen, Patrick;Delagardelle, Charles; Vaillant, Michel et al. Med. Sci. Sports Exerc. # 39, 12, 2007: Acces la Abstract şi posibilitatea de a comanda Full text la: gj8p1kf3yygkqmhrmghkd2x5pcqsw9l4! ! !8091!-1 Articolul a fost selectat: ţinând cont de importanţa deosebită a problemei indicaţiei şi eficienţei antrenamentului de forţă la cardiaci. O problemă foarte importantă pentru cei - estimăm noi, din păcate prea puţini, deocamdată, în ţara noastră - ce prescriu şi/sau administrează efortul fizic la cardiaci, este care dintre cele trei posibile programe ar fi cel mai recomandat şi eficient, la pacienţii cu insuficienţă cardiacă cronică severă: antrenamentul exclusiv de forţă (AEF), antrenamentul convenţional de rezistenţă (ACR) sau antrenamentul combinat de rezistenţă şi forţă (ACRF)? Autorii articolului, medici cardiologi din Luxembourg, au cercetat această problemă, pe trei grupuri a câte 15 pacienţi, fiecare lot fiind supus unuia dintre cele trei tipuri de antrenament. Antrenamentele durau 45 de minute şi erau efectuate de 3 ori pe săptămână, până la un total de 40 şedinţe. A existat şi un al 4-lea grup, martor, de 15 pacienţi, la care nu s-a aplicat nici un fel de antrenament. Parametrii evaluaţi la toate grupurile, iniţial şi la sfârşitul perioadei de antrenare, au fost: fracţia de ejecţie a ventriculului stâng, V O2 de vârf, puterea musculară de vârf, volumul muşchilor coapsei, forţa cvadricepsului şi calitatea vieţii (pe bază de chestionar). S-a constatat că toţi parametrii s-au îmbunătăţit semnificativ la pacienţii supuşi antrenării, cu excepţia forţei cvadricepsului la grupul ACR (care a crescut, dar nesemnificativ), în timp ce la pacienţii din grupul martor, între rezultatele iniţiale şi cele finale nu au existat practic deosebiri. Comparând grupurile experimentale în ce priveşte progresele, a rezultat că nici unul dintre cele trei programe nu este superior celorlalte două, cel puţin în cazul unei perioade relativ scurte de antrenare (40 de şedinţe). # Factorul de impact al revistei: 2,591 *Autorul prezentei semnalări deţine articolul, xeroxat, şi îl poate pune la dispoziţie celor interesaţi. The practice of physical and sporting activity in teenagers with idiopathic scoliosis is related to the curve type (Activitatea fizică şi sportivă a adolescenţilor cu scolioză idiopatică, depinde de tipul curbei) Meyer, C.; Haumont, T.; Gauchard, G. C. et al. Scandinavian Journal of Medicine & Science in Sports. # 18, 6, 2008: Acces la Abstract şi posibilitatea de a comanda Full text la: / /art00011 Articolul a fost selectat: deoarece în ţara noastră atât medicii, cât şi părinţii, au tendinţa de a exagera cu interzicerea activităţilor fizice/sportive, la copii cu scolioză. Un număr de 169 adolescente cu scolioză idiopatică (SI) - dintre care 74 cu SI dublă (SID) şi 95 cu SI în C (SIC) - şi, respectiv, 100 de adolescente martor, de aceeaşi vârstă, din 230

101 Ştiinţa sportului şi medicina sportivă - recenzii articole Franţa, au completat un chestionar epidemiologic pentru cuantificarea activităţii fizice/sportive (AFS) curiculare şi extracuriculare. Analiza datelor a arătat că AFS prestată în mod curent de cele cu SID o depăşea semnificativ pe cea a elevelor cu SIC. Pe de altă parte, în ce priveşte tipul de AFS, gimnastica sub diferitele ei forme s-a dovedit a deţine ponderea cea mai mare, atât la ambele grupe de adolescente cu SI, cât şi la martore. Totuşi, adolescentele ce făceau gimnastică erau mai numeroase printre cele cu SID, decât printre cele cu SIC, sau fără SI. În opinia autorilor, proporţia mai mare a celor ce fac mişcare/sport, în rândul adolescentelor cu SID, s-ar explica prin faptul că în acest tip de scolioză, echilibrul corporal - esenţial pentru AFS - ar fi mai puţin afectat, decât în SIC. Ce nu ne spun însă autorii, este de ce aceeaşi tendinţă, se manifestă şi în comparaţia dintre adolescentele cu SID, şi cele fără scolioză? # Factorul de impact al revistei: 1,989 The Effect of a 9-Week Physical Activity Programme on Bone and Body Composition of Children Aged Years: An Exploratory Trial (Efectul unui program de activitate fizică (PAF) de 9 săptămâni, asupra oaselor şi compoziţiei corporale ale copiilor de ani: Un studiu explorator) McWhannell, N.; Henaghan, J.L.; L. Foweather. L. et al. Int. J. Sports Med. # 29, 2008: Acces la Abstract şi posibilitatea de a comanda Full text la sportsmed/doi/ /s Articolul a fost selectat: întrucât probează că un PAF, chiar de scurtă durată - sub un semestru şcolar - poate influenţa favorabil inclusiv structura oaselor. Un număr de 61 de copii din trei şcoli din Anglia, au acceptat să devină subiecţi. În prima şcoală s-a aplicat un PAF (abstractul nu precizează conţinutul, durata şi frecvenţa), în a doua, un program educativ pentru îmbunătăţirea stilului de viaţă (PEÎSV - de asemenea fără alte precizări), copii din a treia şcoală reprezentând lotul martor. Iniţial şi după 9 săptămâni, la toţi subiecţii li s-a evaluat: conţinutul mineral al oaselor (CMO) şi densitatea osoasă (DO), la nivelul întregului corp, al capului femural şi al coloanei vertebrale lombare (CVL), respectiv adipozitatea şi masa slabă. Rezultatele considerate pentru întregul corp au evidenţiat o creştere semnificativ mai mare în cazul PAF - comparativ cu martorii - în ce priveşte CMO întregului corp (cu 63,3 g) şi DO (cu 0,011g/cm 2 ), între PEÎSV şi martori neînregistrându-se diferenţe din acest punct de vedere. Pe de altă parte, cele trei grupuri de subiecţi nu s-au deosebit între ele, în ce priveşte parametrii osoşi de la nivelul capului femural sau al CVL, şi nici în ce priveşte adipozitatea şi masa slabă. Se concluzionează că PAF are un efect pozitiv semnificativ asupra sistemului osos al copiilor, autorii fiind totuşi conştienţi de necesitatea unor alte studii, mai riguroase ca design și pe un număr mai mare de subiecţi. # Factorul de impact al revistei: 1,433 The upper values of plasma creatine kinase of professional soccer players during the Brazilian National Championship (Valorile maxime ale creatinkinazei plasmatice, întâlnite la fotbaliştii profesionişti pe parcursul Campionatului Naţional al Braziliei) Lazarim, F.L.; Antunes-Neto, J.M.F; da Silva, F.O.C. et al. Journal of Science and Medicine in Sport # 12, 1, 2009: Acces la Abstract şi posibilitatea de a comanda Full text la: abstract Articolul a fost selectat: având în vedere raritatea (dar şi utilitatea) unor astfel de studii biochimice, efectuate chiar pe fotbalişti profesionişti şi în condiţii reale de campionat. Frecvenţa mare a meciurilor şi timpul insuficient pentru refacere, pe care-l au la dispoziţie fotbaliştii profesionişti, cresc riscul apariţiei problemelor musculare. În aceste condiţii, creatinkinaza plasmatică (CKp) ar putea constitui un util marker indirect, al suprasolicitării musculare a sportivilor. În vederea verificării acestei ipoteze, unui număr de 128 fotbalişti brazilieni li s-a dozat CKp în anumite momente ale campionatului. Limitele superioare de 97,5 şi 90 percentile, determinate pentru CKp, au fost de 1338, respectiv 975 U/l; valori în mod evident mai ridicate decât valorile comunicate anterior în literatură. Cercetătorii au evaluat de asemenea CKp, lună de lună, la toţi componenţii unei echipe, pe întreg parcursul campionatului, 975 U/l fiind considerată drept valoarea ce impunea decizia de reducere a solicitării fizice a jucătorului. Un număr de 6 jucători au avut un CKp mai mare de 975 U/l, dar după o săptămână de reducere a încărcăturii, valorile au descrescut semnificativ. În schimb, un fotbalist ce avusese 1800 U/l cu o zi înainte de meci, nu a fost menajat şi a suferit un accident muscular în jocul respectiv. La restul jucătorilor s-a constatat o tendinţă de reducere a CKp, pe măsura trecerii etapelor, către sfârşitul campionatului valorile manifestând o tendinţă de omogenizare. Autorii conchid că rezultatele studiului lor ar susţine ideea că CKp poate fi utilizată în practică, pentru depistarea precoce a situaţiilor de suprasolicitare musculară a fotbaliştilor, în felul acesta crescând şansele de a se evita apariţia leziunilor musculare indirecte. # Factorul de impact al revistei: 1,212 Gheorghe Dumitru 231

102 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, 232 Recenzii reviste Journals reviews Rezumat Revista este organul oficial al Societăţii Germane pentru Medicină Sportivă şi Prevenţie (DGSP). Redactori sunt Prof. Dr. D. Boning, Prof. Dr. K.M. Braumann şi Dr. H.J. Schnell. Consiliul ştiinţific cuprinde 42 membri, majoritatea din Germania, şi câţiva specialişti din Austria, Elveţia, Marea Britanie şi SUA. Conţinutul fiecărui număr este dedicat unei teme principale şi se deschide cu unul-două editoriale (Tratamentul sportivilor de elită; 50 de ani de medicină sportivă; Rolul politicii în medicina sportivă; Copiii şi adolescenţii supraponderali; Jocurile Olimpice de la Peking; Profesiunea antrenorului de elită). Urmează în unele numere o sinteză bibliografică (Leziuni ale mâinii la cataracţie; Aspecte ale tabloului clinic în insuficienţa cardiacă cronică în Germania; Insuficienţa cardiacă diastolică; Influenţa activităţii corporale asupra peretelui arterial). Atât sinteza bibliografică, cât şi principalele articole originale ce urmează în fiecare număr sunt dedicate unei teme majore: leziuni sportive ale extremităţilor superioare, consumul energetic şi antrenamentul, insuficienţa cardiacă şi arterele, musculatura şi antrenamentul. O secţiune specială este consacrată contribuţiilor scurte, rezumatelor lucrărilor prezentate la o manifestare (de ex. al 4-lea Simpozion asupra variabilităţii cardiace, standardelor pentru medicină sportivă: osteitis pubis, infecţiile Epstein-Barr). Fiecare număr include un dosar cu informaţii despre manifestările viitoare în domeniu, recenzii de cărţi sau rezumate ale unor articole publicate în alte reviste. Ultima rubrică conţine actualităţi de interes pentru DGSP. Toate articolele conţin rezumate în germană şi engleză. Numerele recenzate aveau între 23 şi 33 pagini. Prezentarea grafică este de bună calitate. Numerele recenzate mai sus sau cele pe care le vom primi prin schimb pot fi consultate la sediul publicaţiei noastre. Deutsche Zeitschrift für SPORTMEDIZIN Vol. 59, Nr. 4, 2008; Nr. 5, 2008; Nr. 9, 2008; Vol. 60, Nr. 1, It is the official journal of the German Society of Sports Medicine and Prevention (DGSP). Its editors are Prof. Dr. D Boning, Prof. Dr. KM. Braumann and Dr. HJ Schnell. The Scientific Board includes 42 members, most of which are from Germany, as well as several specialists from Austria, Switzerland, Great Britain and USA. The content of each issue is devoted to a main topic and opens with one or two editorials (Treatment of elite athletes; 50 years of sports medicine; Role of politics in sports medicine; Overweight children and adolescents; Beijing Olympic Games; The profession of elite training). Some issues contain a bibliographic synthesis (Hand injuries; Aspects of the clinical picture in chronic heart failure in Germany; Diastolic heart failure; Influence of body activity on the arterial wall). Both the bibliographic synthesis and the main original articles published in each issue are devoted to a major topic: upper extremity sports injuries, energy consumption and training, heart failure and arteries, muscles and training. A special section includes short contributions, abstracts of papers presented in various meetings (e.g. The 4th Symposium on heart variability, sports medicine standards: osteitis pubis, Epstein-Barr infections). Each issue includes a folder with information on the future meetings in the field, book reviews or abstracts of articles published in other journals. The last section contains current issues of interest for DGSP. All articles have abstracts in German and English. The reviewed issues have between 23 and 33 pages. The graphic presentation is of good quality. The issues reviewed above or those that we will receive by exchange can be consulted at the headquarters of our journal. Petru Derevenco 232

103 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, ACTIVITATEA FIZICĂ ŞI SĂNĂTATEA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ Rezumate - informații Abstracts - informations Sport Unlimited, un program englezesc model ce ar trebui copiat și de noi Anunţat în iunie 2008 şi finanţat cu 35 milioane lire sterline ( ), Sport Unlimited (SU) reprezintă un proiect cu mari şanse de a deveni foarte eficient, ţinând seama de originalitatea ideii de a folosi un eveniment sportiv epocal - cum sunt Jocurile Olimpice de vară de la Londra, 2012, care-i sensibilizează puternic pentru sport pe cetăţenii ţării organizatoare - atât în beneficiul sportului pentru sănătate, cât şi în beneficiul sportului de performanţă. Iar când spunem asta, ne referim la faptul că programul îşi propune să angreneze de persoane de ani, oferindu-le 10 săptămâni de sport, la alegere, în speranţa că vreo vor continua şi după aceea sportul, în cadrul cluburilor mai mult sau mai puţin de performanţă. Copii şi tinerii au posibilitatea să aleagă dintr-o paletă foarte largă de activităţi sportive, inclusiv sporturi dintre cele la care sportivii englezi au excelat la JO de vară din Financiarmente vorbind, SU - despre care se poate citi pe site-ul htm - face parte dintr-o grandioasă investiţie în sportul pentru tânăra generaţie, anunţată de premierul englez încă din 2007 şi care se cifrează la ameţitoarea (pentru noi, cel puţin) sumă de 100 milioane. Ţinta ultimă şi cu adevărat foarte generoasă a programului este aceea de a-i aduce pe copii şi adolescenţi la obişnuinţa de a presta 5 ore de activităţi fizice/sportive pe săptămână (incluzând şi orele de educaţie fizică din şcoală). Pentru aceasta se creează în primul rând condiţii (baze sportive, instructori etc), iar în al doilea rând se adaptează în permanenţă oferta de activităţi, la preferinţele populaţiei ţintă. În acest scop, periodic, la nivelul comitatelor, se fac investigaţii/sondaje, pentru a vedea gradul de mulţumire şi tendinţa preferinţelor copiilor şi adolescenţilor. Programul este derulat de Sport England (agenţia guvernamentală responsabilă cu dezvoltarea unui sistem de practicare a sportului la nivel comunitar), în parteneriat cu Youth Sport Trust (fundaţie înfiinţată în 1994, a cărei misiune este de a asigura un viitor tinerei generaţii, prin îmbunătăţirea condiţiilor de a face mişcare) şi cu responsabilii cu sportul, de la nivelul comitatelor. Pentru început, SU a fost implementat, cu caracter de acţiune pilot, în 12 zone administrative, urmând ca imediat ce se vor fi tras concluziile şi se vor fi pus la punct, până în cele mai mici detalii, toate aspectele metodologice şi organizatorice, el să demareze în plin, la nivelul întregului teritoriu al Angliei. Proiectul Health(a)ware şi simpozionul ce urmează a avut loc la Madrid, în aprilie 2009 O sinteză telegrafică a tuturor informaţiilor ce pot fi găsite pe site-ul ar reţine, ca cele mai relevante, următoarele date: Health(a)ware este un proiect european, cu un buget de Euro, care se vrea a reprezenta o abordare bazată pe experienţă, a predării şi învăţării educaţiei fizice şi educaţiei pentru sănătate. Proiectul se derulează în cadrul Programului COMENIUS 2.1. Action (Training of School Education Staff - Training-ul Stafului Educaţional din Şcoli), este coordonat de doi profesori de la Institutul de Ştiinţe ale Sportului, din cadrul Universităţii Humboldt, Berlin şi are drept finalitate elaborarea unor module formative de suport, în vederea perfecţionării profesorilor de educaţie fizică. Modulele (despre care în prezenta semnalare, nu putem oferi decât informaţii minimale) au tematică, obiective şi rezultate scontate specifice - sugerate de însăşi titulatura lor: Body and Measure, Body and Time, Body and Bodies şi Body and Environment - şi vor face posibil ca, într-un termen cât mai scurt, profesorii de educaţie fizică să devină capabili să se implice - în mod calificat şi eficient - şi în procesul de educaţie pentru sănătate; numai în acest fel fiind asigurat accesul populaţiei şcolare la acea stare superioară de sănătate, numită sănătate pozitivă. Pe site-ul menţionat deja pot fi citite informaţii detaliate despre grupurile de cercetare implicate în proiect, care provin din instituţii de profil din următoarele ţări: Germania (a se vedea mai sus), Spania (Fac. de Act. Fizice şi Şt. ale Sportului, Universidad Politecnica de Madrid), Norvegia (Univ. Norvegiană de Şt. Ale Sportului, Oslo), Polonia (Fac. de Ed. Fiz., Poznan), Cehia (Fac. de Ed. Fiz., Praga) şi Austria (Centrul pt. Şt. Sportului şi Sportul Universitar, Viena). Ca orice proiect de o asemenea anvergură, Health(a)ware presupune şi organizarea unor întâlniri, fie ele worksop-uri, simpozioane sau conferinţe. Simpozionul amintit în titlul acestei semnalări, este al treilea eveniment de acest gen al proiectului, la el participând, ca lectori invitaţi şi specialişti reputaţi din alte ţări decât cele amintite deja, respectiv din Anglia şi Belgia. Detalii despre ce urmează să se întâmple acolo, pot fi obţinute vizitând site-ul: Madrid_2009.pdf Platforma Europeană de Acţiune Alimentaţia, Activitatea Fizică şi Sănătatea: Agenda întâlnirii de la Bruxelles, din 3 aprilie 2009 Despre această Platformă Europeană de Acţiune (PEA) subsemnatul a scris în mai multe rânduri în paginile 233

104 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, revistei PALESTRICA, iar cei ce doresc să afle informaţii suplimentare despre ea, le pot obţine vizitând: ec.europa.eu/health/ph_determinants/life_style/nutrition/ platform/platform_en.htm. De la lansarea sa, în martie 2005, frecvente evenimente tematice au fost organizate, cele mai importante, şi destul de numeroase (cam 4-5 pe an) fiind, indiscutabil, mitingurile/sesiunile plenare. Întâlnirea din 3 aprilie a fost prima de acest gen din anul în care ne aflăm, ea fiind precedată (pe 2 aprilie) de a V-a întâlnire în plen a Grupului de Nivel Înalt (High Level Group) privind Alimentaţia şi Activitatea Fizică. Semnalăm aceste evenimente, care de fapt sunt patronate şi finanţate de Comisia Europeană (CE), deoarece agendele lor arată cât de mare importanţă, preocupare şi încredere acordă CE activităţii fizice, privită ca determinant şi factor de promovare a sănătăţii. Astfel, dacă parcurgem ordinea de zi a sesiunii plenare a PEA ( trition/platform/docs/ev _ag_en.pdf), vom constata că în 4 dintre cele 5 puncte de substanţă înscrise, este cu siguranţă vorba şi de activitatea fizică. Sunt aşadar suficiente şi indiscutabile motive, pentru ca noi, românii - specialişti sau simplii cetăţeni - să aşteptăm cu interes concluziile şi tendinţele ce vor fi identificate de analizele care urmează să fie prezentate acolo, precum şi direcţiile de acţiune, pe care întâlnirea în cauză le va propune, cu privire la activitatea fizică pentru sănătate în Europa. Gheorghe Dumitru 234

105 Palestrica Mileniului III Civilizaţie şi Sport Volumul X, Nr. 2 (36), Iunie 2009, 235 MEMORIA OCHIULUI FOTOGRAFIC Iuliu Haţieganu (al doilea din dreapta), la o competiţie sportivă de tenis de masă, în sala de sport a Uzinei Electrice, alături de câţiva membri marcanţi ai Societăţii Medicale de Educaţie Fizică şi Sport Echipa de baschet Universitatea Cluj-Napoca, participantă la Turneul Internaţional organizat de Universitatea din Budapesta. De la stânga: Matei Ruhring, Marius Crăciun, Alexandru Voicu, Gheorghe Roman, Augustin Schuller, Viorel Moisin, Marinelly Banu, Traian Diaconu, Ninel Dragomir, Ștefan Mathe. Realizatori Octavian Vidu Dorin Almăşan 235