Analele Universităţii Spiru Haret

Transcription

1 Analele Universităţii Spiru Haret Seria Educaţie Fizică, Sport şi Kinetoterapie Anul III, nr. 3, 2006 EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE BUCUREŞTI

2 COLECTIVUL REDACŢIONAL Septimiu Florian TODEA prof. univ. dr., Universitatea Spiru Haret, preşedinte Elena SABĂU conf. univ. dr., Universitatea Spiru Haret, redactor responsabil MEMBRI Lygia ALEXANDRESCU lector univ. drd., Universitatea Spiru Haret Mihaela GHEORGHE asist. univ. msd., Universitatea Spiru Haret Mihaela ALUPOAIE asist. univ. drd., Universitatea Spiru Haret COLECTIVUL DE REFERENŢI ŞTIINŢIFICI Iulian MINCU membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale Pop D. POPA membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale Ioan DRĂGAN membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale Maria Dolores FERREIRA MONTEIRO prof. univ. dr., Universidas De Tras-os- Montes e Alto Duoro, Portugalia Amarjeet BASSI prof. univ. dr., University of Western Ontario, Canada Nicolae POSTOLACHE prof. univ. dr., Universitatea Spiru Haret Alexandru MUREŞAN prof. univ., Universitatea Spiru Haret Ioan Ion LADOR inspector general, Ministerul Educaţiei şi Cercetării Arthur HOFFMAN director general, Agenţia Naţională pentru Sport Răzvan BUŞNEAG director, Institutul Naţional de Medicină Sportivă Silviu DIDILESCU preşedinte, Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap Nicolae MILEA inspector de specialitate, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti Elena SIDENCO prof. univ. dr., Universitatea Spiru Haret, Graţiela VÂJIALĂ prof.univ. dr., preşedinte Agenţia Naţională Antidoping Georgeta NICULESCU conf. univ. dr., Universitatea Spiru Haret Editura Fundaţiei România de Mâine ISSN:

3 CUPRINS Cuvânt-înainte.. 5 STUDII GENERALE Lygia Alexandrescu, Efectele suplimentării calciului asupra mineralizării oaselor la copii şi juniori... 7 Valeria Bălan, Înotul la jocurile paralimpice Marilena Ioniţă, Adin Cojocaru, Studiu asupra evoluţiei caracteristicilor sportivilor voleibalişti, cu vârste cuprinse între ani Corina Ivan, Alcoolul în activităţile sportive Olimpia Moldoveanu, Aurica Vâlceanu, Alina Stahie, Cornelia Predescu, Eficienţa tehnicilor complementare de masaj în recuperarea sechelelor posttraumatice Olimpia Moldoveanu, Marilena Şerban, Doiniţa Trifan, Eficienţa reflexoterapiei în tratamentul tulburărilor digestive funcţionale Georgeta Nenciu, Motor function investigation by using neuromuscular excitability Georgeta Nenciu, Psyhological research used to appreciate high sports performance. 41 Toma Petrescu, Leontina Petrescu, Exerciţii pentru corectarea afecţiunilor articulaţiilor mâinii Toma Petrescu, Leontina Petrescu, Terapia funcţională a reumatismelor inflamatorii cronice în articulaţia cotului. 53 Elena Sabău, Georgeta Niculescu, Şcoala incluzivă, o deschidere a învăţământului modern Ştefan Săndulache, Instabilitatea articulaţiei umărului în activitatea sportivă Elena-Luminiţa Sidenco, Evaluare generală şi funcţională în kinetoterapie şi recuperarea medicală Elena-Luminiţa Sidenco, Stimularea electrică funcţională, metodă valoroasă în kinetoterapie şi recuperare medicală Alina Stoica, Mihaela Ganciu, Exerciţiul fizic factor important în ameliorarea durerilor de spate Claudiu Cristian Teuşdea, Studiu privind influenţele nefavorabile ale efortului specific jocului de tenis asupra organismului

4 CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE Lygia Alexandrescu, Elena Buhociu, Tratamentul igieno-dietetic şi kinetic al obezităţii Elena Buhociu, O evaluare inedită a capacităţii de efort 95 Carmen Buşneag, Aprecierea eficienţei mijloacelor kinetice complexe specifice trimestrului III de sarcină şi influenţa acestora asupra actului naşterii Carmen Buşneag, Metode de tratament în nevralgia esenţială (clasică) de trigemen. 111 Rodica Cotoman, Eficienţa programului fun fitness la sportivii special olympics Mirela Creangă, Elena Buhociu, Kinetoterapia în bronhopneumopatia cronică obstructivă Florentina Popescu, Studiu asupra posibilităţilor de dezvoltare a coeziunii grupului şcolar la elevii cu dizabilităţi Florentina Popescu, Cristina - Maria Porfireanu, Contribuţii privind educarea şi reeducarea atitudinii corecte a corpului la şcolari în cadrul orelor de educaţie fizică Cristina-Maria Porfireanu, Studiu asupra modelării personalităţii elevilor cu dizabilităţi prin utilizarea jocurilor dinamice Elena Sabău, Viorela Elena Popescu, Particularităţile conţinutului refacerii prin odihna pasivă la studenţii în vârstă de de ani Nicolae Postolache, Rolul suprasolicitat al hidroterapiei în Roma Antică Grigore Sichitiu, Managementul în fotbal 175 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ 1. Manifestări ştiinţifice la care au participat şi au comunicat cadre didactice din Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport în anul Articole publicate de către cadre didactice din Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport în anul Programul provizoriu al sesiunilor de comunicări ştiinţifice România, RECENZII ŞI NOTE Cătălin Boeriu, Paula Ivan, Aplicaţii ale exerciţiilor atletice în kinetoterapie Elena Buhociu, Kinetoterapia în afecţiunile endocrino-metabolice Cristian Budică, Kinetoterapia în afecţiunile ortopedico-traumatice Carmen Buşneag, Recuperarea în afecţiunile cardiovasculare Sorin Mirel Ciolcă, Tehnica şi tactica jocului de fotbal. Curs de bază. Sorin Mirel Ciolcă, Fotbal curs de aprofundare. Pregătire antrenori Adin Cojocaru, Marilena Ioniţă, Voleiul joc adaptat în kinetoterapie Rodica Cotoman, Kinetoterapie metodica desfăşurării activităţii practice Cristina Jeleascov, Curs de dans sportiv Elena Mureşan, Cristina Jeleascov, Doina Mureşan, Corectarea deficienţelor fizice, mijloace utilizate în apă şi pe uscat Georgeta Nenciu, Biomecanica în educaţie fizică şi sport Georgeta Niculescu, Gimnastica în kinetoterapie. 194 Toma Petrescu, Daniel Gheorghe, Elena Sabău, Atletism, curs de bază.. Mariana Popa, Mihaela Gheorghe, Informatică aplicată în educaţie fizică, sportivă şi kinetoterapie Elena Sabău, Refacere-recuperare, kinetoterapie în activitatea sportivă. 197 Septimiu Florian Todea, Metodica educaţiei fizice şi sportive Septimiu Florian Todea, Teoria sportului

5 CUVÂNT-ÎNAINTE Acest volum de Anale constituie rodul muncii colectivului de cadre didactice de la Catedra de kinetoterapie şi motricitate specială, care doreşte prin acest număr să marcheze debutul publicistic şi să concretizeze o parte din studiile şi activitatea de cercetare pe care o desfăşoară în procesul didactic, în vederea eficientizării şi creşterii performanţelor profesionale. Lucrările cuprinse în Anale abordează o tematică largă, axată pe problematica specifică domeniului kinetoterapiei şi motricităţii speciale, prin prezentarea unor metode moderne de tratament care se aplică în cazul recuperării diverselor afecţiuni, prin mijloace kinetice. Pentru a crea o imagine coerentă şi logică pentru cei care se vor apleca atent asupra articolelor din revistă, colectivul redacţional a împărţit materialul pe secţiuni. În prima secţiune sunt prezentate articole teoretice orientative privind evaluarea generală şi funcţională în kinetoterapie şi recuperare medicală, eficienţa utilizării reflexoterapiei, stimulării electrice funcţionale şi a tehnicilor complementare de masaj în recuperarea sechelor posttraumatice, exerciţii fizice pentru corectarea atitudinilor deficiente ale corpului etc. A doua secţiune conţine rezultatele cercetărilor privind eficienţa programului fun fitness la sportivii special olympics, studii privind tratamentul igienico-dietetic şi kinetic al obezităţii, particularităţile conţinutului refacerii prin odihna pasivă la studenţii de de ani, kinetoterapia în bronhopneumopatia cronică obstructivă etc. În a treia secţiune sunt prezentate manifestări ştiinţifice la care au participat şi au comunicat cadre didactice din facultate, unele articole realizate şi prezentate de cadrele didactice la diverse sesiuni de comunicări ştiinţifice naţionale şi internaţionale, cât şi în reviste de specialitate. În această secţiune sunt anunţate, de asemenea, manifestările ştiinţifice ale facultăţilor din ţară, programate a se desfăşura în anul A patra secţiune cuprinde note editoriale referitoare la cărţile, manualele, cursurile şi caietele metodice realizate, prin intermediul Editurii Fundaţiei România de Mâine, de către cadrele didactice din Facultatea de Educaţiei Fizică şi Sport, în anul Dorim ca aceste Anale, acumulând experienţă şi valorificând teme de cercetare interesante, cu ecou în activitatea practică, să se înscrie în peisajul publicistic de specialitate, ca o revistă deschisă celor implicaţi în acest domeniu. Colegiul redacţional 5

6 6

7 Studii generale EFECTELE SUPLIMENTĂRII CALCIULUI ASUPRA MINERALIZĂRII OASELOR LA COPII ŞI JUNIORI Lygia ALEXANDRESCU * REZUMAT Suplimentarea calciului s-a dovedit a favoriza procesul de mineralizare a oaselor la sportivii de vârstă mică şi medie. Cu toate acestea, continuarea acestui proces de mineralizare pe perioada pubertăţii s-a constatat a avea loc în aproximativ acelaşi ritm şi în absenţa administrării suplimentelor de calciu, dacă se consumă în mod constant doza zilnică de calciu recomandată. În consecinţă, evaluarea individuală a riscului incidenţei anumitor afecţiuni se va genera în funcţie de genetică, tipul de efort sau modul de viaţă şi astfel se va determina şi cantitatea optimă de calciu care trebuie consumată din copilărie. Cuvinte-cheie: absorbţia de calciu, necesar dietetic, masa osoasă, nutriţie sportivă. INTRODUCERE În ultimii 20 de ani, un număr mare de studii a demonstrat influenţa crucială pe care o are momentul creşterii pubertare asupra sistemului osos la maturitate, pentru copiii care practică o anumită ramură sportivă. Se consideră că 25% din masa osoasă a adultului este rezultatul creşterii naturale a scheletului pe perioada a doi ani pubertari. Astfel, la fete, între 12 şi 16 ani, sistemul osos acumulează 850g de minerale, adică 37% din masa totală osoasă a adultului. Această mineralizare rapidă este consecinţa directă a creşterii remarcabile a absorbţiei fracţionale a calciului provenit din alimentaţie. Ca urmare, suplimentarea calciului alimentar şi fortificarea alimentelor cu calciu pe perioada pubertăţii la sportivi este recomandată de specialişti. În literatura de specialitate au fost demonstrate şi alte beneficii pe care le vor avea la maturitate, ca urmare a suplimentării calciului, sportivii pubertari: presiune arterială normală, normo-ponderabilitate sau incidenţă scăzută la dezvoltarea neoplasmelor. S-a determinat o strânsă legătură între tipul de efort, respectiv ramura sportivă şi aportul/consumul de calciu al sportivului. Există o serie de factori de risc datorită cărora sportivii prezintă deficienţe de absorbţie a calciului: greutate corporală prea mică (gimnastică, hipism, balet, dans), pierdere ponderală prea bruscă (sporturi de luptă), indice de masă grasă * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 7

8 redus (bodybuilding), alimentaţie vegetariană sau antrenament în climat umed (sporturi de rezistenţă). Modalitatea prin care se măsoară practic conţinutul local sau general de minerale în oase sau densitatea mineralelor osoase este absorţiometria cu raze X, metodă care prezintă totuşi o serie de limitări. SCOP Prezenta lucrare urmăreşte evidenţierea faptului că aportul optim de calciu nu este realizat natural de copiii şi adolescenţii sportivi. Rezultatele clinice ale cercetărilor au demonstrat că pentru a maximiza retenţia de calciu şi mineralizarea osoasă la sportivii de vârstă medie şi mijlocie este necesar un aport de mg/zi, necesarul de calciu la băieţi fiind mai mare decât la fetele de aceeaşi vârstă. CONŢINUT Atingerea necesarului real de calciu la juniori ar putea fi dată de creşterea aportului zilnic al acestui mineral prin intermediul suplimentelor şi al alimentelor fortificate cu calciu. Este bine ştiut faptul că, lipsa de calciu se manifestă prin hipocalcemie, care duce la decalcefierea sistemului osos şi la tulburări ale sistemului neuromuscular. În acest sens, pe lângă medicaţia trofotropă se va impune şi un regim alimentar care să fie bogat în alimente care aduc calciu utilizabil, dar care conţin şi ceilalţi factori de nutriţie cu rol în osteogeneză: fosfor, vitamina D, proteine. Calciul se găseşte în cantitate mare în brânzeturi, lapte dulce/bătut, iaurt, legume uscate, nuci, varză, conopidă, portocale, pătrunjel etc. Astfel, a fost evaluat efectul suplimentării cu calciu pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 4 ani asupra mineralizării osoase a sportivilor de vârstă mică şi mijlocie, şi s-a constatat influenţa pozitivă a acestei administrări asupra conţinutului (CMO) şi a densităţii (DMO) de minerale la nivelul sistemului osos la toţi subiecţii. Aceste îmbunătăţiri ale CMO şi DMO au fost comparate cu rezultatele obţinute de subiecţii cu administrare placebo. După 12 luni de la stoparea suplimentării cu calciu, subiecţii au fost reevaluaţi şi s-a constatat, în mod surprinzător, că beneficiul obţinut prin administrarea unui aport suplimentar de calciu nu a persistat. Una dintre explicaţiile acestui fenomen a fost cea legată de cantitatea de calciu suplimentată zilnic. Este puţin probabil totuşi că prin mărirea cantităţii zilnice de calciu peste valoarea recomandată, retenţia de calciu şi mineralizarea osaturii obţinute anterior, să se menţină şi după stoparea administrării suplimentelor. În aceste condiţii este foarte dificil să se justifice necesitatea suplimentării cu calciu. Astfel, se pune problema strategiei care se va adopta în ceea ce priveşte cantitatea de calciu necesară şi specifică sportivilor de vârstă mică şi medie, şi care primesc prin alimentaţia zilnică între 700 şi mg/zi. Un prim pas important este ca pediatrul şi medicul sportiv să evalueze şi să analizeze aportul de calciu al fiecărui sportiv în parte şi, în cazul în care acesta este prea scăzut ( mg/zi) sau subiectul are probleme de sănătate care afectează 8

9 metabolismul la nivelul osaturii sau există o cazuistică genetică de osteoporoză, să recomande folosirea suplimentelor şi a altor intervenţii medicale. Anumite polimorfisme genetice, cum ar fi cele care apariţiei implică receptorul vitaminei D, pot influenţa absorbţia calciului, masa osoasă şi riscul osteoporozei. Prin înţelegerea factorilor genetici care afectează o serie de aspecte ale sistemului osos se vor putea genera profile de risc pentru fiecare sportiv şi implicit programe individualizate de monitorizare încă din perioada pre-pubertară. CONCLUZIE Pentru sportivii sănătoşi, un aport de calciu nesuplimentat, dar aflat cantitativ în intervalul dozei zilnice adecvate, este recomandat să fie consumat constant din perioada pre-pubertară şi până la maturitate, pentru a se asigura o dezvoltare şi o mineralizare osoasă optimă. BIBLIOGRAFIE BAKER, S. S., COCHRAN, W. J., FLORES, C. A., Et al. Ameriċan Academy of Pediatrics. Committee on Nutrition. Calcium Requirements of Infants, Children, and Adolescents. În Pediatrics., 1999; 104 (5 part 1): STROESCU, V., Farmacologie clinică, Editura Medicală, WHITING, S. J., VATANPARAST, H., BAXTER-JONES, A., FAULKNER, R. A., MIRWALD, R., BAILEY, D. A., Factors that Affect Bone Mineral Accrual in the Adolescent Growth Spurt, J Nutr., 2004, 211: ( ). ABSTRACT Calcium supplementation has been shown to increase bone mineralization in children and adolescents athletes. However, catch-up mineralization later in puberty appears likely if intake is consistent with usual average intakes. Ultimately, individualized risk assessment will be developed based on genetic, type of effort and lifestyle factors that can be used to guide optimal calcium intake during childhood. Key words: calcium absorption, dietary requirements, bone mass, sports nutrition. 9

10 10

11 ÎNOTUL LA JOCURILE PARALIMPICE Valeria BĂLAN * REZUMAT Înotul, sport al tuturor vârstelor, este considerat azi unul dintre cele mai populare sporturi. Deşi de-a lungul istoriei a avut şi perioade în care a fost interzis, azi înotul reprezintă unul din greii Jocurilor Olimpice, datorită numărului mare de medalii atribuite, precum şi a numărului mare de spectatori pe care îi atrage. Prezent încă de la prima ediţie a Jocurilor Olimpice Moderne (1896) pentru bărbaţi şi din 1912 pentru femei, el nu putea lipsi din programul Jocurilor Paralimpice, fiind adaptat posibilităţilor celor cărora li se adresează. Cuvinte-cheie: înot, sportivi cu disabilităţi, competiţii. INTRODUCERE Sportul adaptat este o ramură a sportului care utilizează structuri motrice, reguli specifice, condiţii materiale şi organizatorice modificate şi adecvate cerinţelor proprii diferitelor tipuri de deficienţe (Teodorescu, S., Bota, A., Stănescu, M., 2003). În anul 1948, Sir Ludwin Guttmann a organizat primele competiţii sportive în care a implicat veteranii din cel de al II-lea Război Mondial cu traumatisme medulare, la Stoke Mandeville, Anglia. Baza mişcării internaţionale adresată sportivilor cu disabilităţi a fost pusă în 1952, când sportivii olandezi s-au alăturat englezilor şi au concurat împreună pentru a demonstra că între ei şi ceilalţi nu există limite. JOCURILE PARALIMPICE Prima ediţie a Jocurilor Paralimpice a fost organizată la Roma, în La startul competiţiei s-au prezentat 400 de sportivi din 23 de ţări. Programul primei ediţii a cuprins un număr de 8 probe, la şase dintre acestea organizându-se şi azi întreceri: tir cu arcul, înot, scrimă, baschet, tenis de masă şi atletism. De atunci, o dată la patru ani, se organizează, după Jocurile Olimpice de vară, Jocurile Paralimpice. * Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport 11

12 În anul 1976, în Suedia, pe lângă sportivii cu traumatisme medulare, alte disabilităţi au fost adăugate şi ideea de a concura împreună a căpătat noi dimensiuni. În acelaşi an, a avut loc prima ediţie a Jocurilor Paralimpice de iarnă. Tabel 1. Jocurile Paralimpice ANUL ORAŞUL GAZDĂ NUMĂR DE ŢĂRI PARTICIPANTE 1960 ROMA TOKYO TEL AVIV HEIDEIBERG TORONTO ARNHEM STOKE MANDEVILLE NEW YORK SEUL BARCELONA ATLANTA SYDNEY ATENA 136 Anul 1988 reprezintă un an de referinţă în istoria Jocurilor. Dacă până atunci Jocurilor Paralimpice nu se desfăşurau în oraşele care găzduiau Jocurile Olimpice de vară (1968 Tel Aviv; 1972 Heidelberg; 1976 Toronto), din anul 1988 ele sunt găzduite de aceleaşi oraş ca şi Jocurilor Olimpice de vară, competitorii folosind aceleaşi baze, demonstrându-se prin aceasta că nu mai există bariere. Treptat, atenţia acordată acestui eveniment a crescut, fiind considerat azi un eveniment major din lumea sportului. Acest fapt este scos în evidenţă şi de amploarea pe care au luat-o azi Jocurile. Ele includ 28 de sporturi şi 37 de discipline, din care unele sunt strâns legate de istoria acestora (probele de alergări din cadrul concursului de atletism), altele fiind introduse recent în programul Jocurilor (proba de sabie femei în concursul de scrimă). După cum am afirmat anterior, înotul a fost prezent încă de la prima ediţie a Jocurilor Paralimpice, (Tabel 1) fiind considerat parte integrantă a acestora. Forul care coordonează activitatea este Comitetul Internaţional Paralimpic, prin Comitetul Executiv. 12

13 REGULAMENTUL FINA Regulamentul de organizare a competiţiilor de înot paralimpic are la bază regulamentul FINA, existând unele modificări, printre care: Figura 1. Start de pe platformă utilizarea unor platforme pentru start (Figura 1) sau posibilitatea de a pleca din apă; utilizarea unor beţe prevăzute cu un obiect moale la un capăt care îi avertizează pe sportivii cu deficienţe vizuale de apropierea peretelui pentru întoarcere sau pentru finalul cursei; utilizarea unor ochelari speciali pentru toţi participanţii la probele sportivilor cu deficienţe vizuale (Figura 2). Figura 2. Sportiv paralimpic utilizând ochelari speciali La început, înotul a fost utilizat pentru recuperare şi ca modalitate de petrecere a timpului liber. Treptat s-a dezvoltat într-una din cele mai populare şi competitive discipline pentru sportivii cu disabilităţi. În competiţiile de înot participă atât bărbaţi, cât şi femei cu disabilităţi fizice şi cu probleme vizuale. Ca şi la Jocurile Olimpice de vară, participanţii se întrec în toate procedeele de înot sportiv: craul, spate, bras, fluture şi mixt, fiind împărţiţi, pe baza unor criterii riguros stabilite, în mai multe clase. Cursele se desfăşoară în bazin cu dimensiuni olimpice (având o lungime de 50 m). Sportivii sunt repartizaţi pe culoare în funcţie de timpii realizaţi în serii sau pe baza timpilor cu care ei au fost înscrişi în concurs. Sportivii cu cele mai bune performanţe sunt repartizaţi pe culoarele centrale (4 şi 5), restul performanţelor alternativ dreaptastânga de aceste culoare, în ordinea

14 Sportivii cu probleme vizuale, în funcţie de gradul de pierdere a vederii, sunt împărţiţi în 3 clase: S11 SB11 SM11 S12 SB12 SM12 S13 SB13 SM13 Clasele care încep cu S sunt pentru procedeele craul, spate şi fluture, cele cu SB pentru bras, iar cele cu SM pentru mixt. Probele la care aceşti sportivi participă la marile competiţii sunt: 50 m, 100 m şi 400 m liber; 100 m spate; 100 m bras; 100 m fluture; 200 m mixt; ştafetă 4 x 100m liber şi mixt. Pentru sportivii cu disabilităţi fizice stabilirea grupei din care fac parte este mai complexă. Ea depinde de tipul disabilităţii. În primul rând se examinează abilitatea funcţională (se evaluează forţa musculare, lungimea membrelor, gradul de coordonare a mişcărilor). La această examinare sportivii, pentru a fi eligibili ca sportivi paralimpici, trebuie să adune 15 puncte. Urmează aprecierea (în apă) nivelului de însuşire a tehnicii înotului. Sportivii vor putea participa doar în probele în care disabilitatea pe care o au îi împiedică să înoate ca sportivii nedeficienţi. După evaluare, sportivii sunt repartizaţi în grupe, pe procedee. Există următoarele clase: S1 S10 pentru procedeele craul, spate şi fluture; SB2 SB9 pentru procedeul bras; SM3 SM10 pentru mixt. Sportivii cu potenţialul motric cel mai scăzut sunt în prima clasă, iar cei cu disabilitatea cea mai mică sunt repartizaţi în ultimele clase (S10 sportivi care prezintă membre mai scurte). Este posibil ca un sportiv să fie într-o clasă pentru un procedeu (S4) şi într-o alta în altul (SM7). EFECTELE PRACTICĂRII ÎNOTULUI LA PARALIMPICI Practicarea înotului de către persoanele cu disabilităţi are numeroase beneficii în plan fiziologic, psihologic, motric şi social. Dintre acestea menţionăm: accentuarea performanţelor sportivilor; posibilitatea de a cunoaşte succesul în competiţii cu indivizi ce au aceleaşi probleme; îmbunătăţirea imaginii de sine; posibilitatea de-a petrece, în mod plăcut, timpul liber, cu o gamă largă de activităţi adaptate propriilor posibilităţi (de la plesnirea apei şi împroşcarea ei, la deplasarea într-un mediu nespecific omului); 14

15 posibilitatea de a se mişca mult mai liber în apă, mai ales pentru cei care nu au prea multe şanse de deplasare pe uscat. În mediul acvatic oamenii cu disabilităţi pot face multe mişcări care minimizează diferenţele dintre ei şi ceilalţi. BIBLIOGRAFIE COLWIN, C.M., Swimming into the 21th Century, Ed. Human Kinetics Publishers, Champaign, Ilinois, INTERNATIONAL PARALYMPIC COMITTEE, site oficial: SWIMMING & DIVING, American Red Cross, TEODORESCU, S., BOTA, A., STĂNESCU, M., Educaţie fizică şi sport adaptat pentru persoanele cu deficienţe senzoriale, mintale şi defavorizate social, Editura Semne, Bucureşti, 2003, p. 10. ABSTRACT Swimming, the physical exercise accessible to any age, is considered one of the most popular sports nowadays. Although in the past it had periods of time when it was even forbidden, today swimming represents one of the "Olympic Games heavyweights", because of the high number of medals awarded, as well as the high number of fans attracted. Present since the first Olympic Games (1896) for men and since 1912 for women, swimming is also part of the Paralimpic Games, adapted to the possibilities of people with disabilities. Key words: swimming, athletes with disabilities, competitions. 15

16 16

17 STUDIU ASUPRA EVOLUŢIEI CARACTERTISTICILOR SPORTIVILOR VOLEIBALIŞTI CU VÂRSTE CUPRINSE ÎNTRE ANI Marilena IONIŢA * Adin COJOCARU* REZUMAT Studierea comparativă a datelor dezvoltării fizice a tinerilor voleibalişti şi adulţilor arată că la ani unii indici morfologici ai dezvoltării fizice ca: înălţimea, greutatea şi perimetrul cutiei toracice se apropie de valorile adulţilor, iar la ani ating nivelul acestuia din urmă. Cuvinte-cheie: evoluţie, indici morfologici, funcţional. INTRODUCERE În sfera vieţii tânărului sportiv la vârsta de ani, pe plan morfologic, funcţional, somatic, psihic, biomotric, apar importante transformări şi modificări de care depinde în mare măsură viitorul acestuia. Ca atare, această vârstă trebuie tratată cu toată răspunderea, cu răbdare, înţelegere şi în cunoştinţă de cauză, deoarece cele mai uşoare, aparent neînsemnate, tulburări în această perioadă pot avea consecinţe grave dacă nu sunt descoperite la timp. Dezvoltarea devine haotică şi nearmonizată. Copilul se lungeşte, este subţire şi înalt, slab şi puţin musculos, are un tors scurt şi picioare lungi. Dezechilibrul astfel creat poate deveni caricatural: mâini mari, neîndemânatice la capătul unor braţe de copil, labe colosale la capătul unor gambe scheletice, trunchi îngust, plat, aşezat pe membrele inferioare cu aspect de catalige, iar deasupra tuturor un cap voluminos, în disproporţie flagrantă cu trunchiul. Totul se petrece ca şi cum organismul n-ar putea face faţă tuturor transformărilor ce se anunţă, fără a-şi cruţa forţele şi fără a încetini toate eforturile care nu sunt legate de declanşarea pubertăţii. SCOP Lucrarea de faţă urmăreşte evoluţia indicilor morfofuncţionali, în funcţie de caracteristicile vârstelor, datorită faptului că în această perioadă situată la sfârşitul pubertăţii şi începutul adolescenţei, apare specializarea pe posturi în jocul de volei, deci începe desăvârşirea ca sportiv, din punct de vedere tehnico-tactic şi intelectual. CONŢINUT Asimetria corporală, astfel creată, pe lângă faptul că este inestetică, dând naştere la ştirbirea personalităţii tânărului, este de cele mai multe ori agravată de o * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 17

18 hiperlaxitate a tuturor articulaţiilor şi o insuficientă depunere de calciu în oase care favorizează deformările scheletului. Creşterea capului se face în mai multe etape şi poate ajunge la circumferinţa de cm la vârsta ce ne interesează. Creşterea în lungime a gâtului este mai rapidă în această perioadă când ajunge în medie la cm. Grosimea gâtului variază după volumul muşchilor şi al grăsimii depuse cu predominanţă în regiunea cefei. Variaţiile în lungime şi grosime ale gâtului mai sunt determinate şi de factorii constituţionali şi de starea de nutriţie a organismului. Trunchiul are o creştere relativ lentă, devenind din ce în ce mai intensă după vârsta de 16 ani. Lăţimea umerilor are, de asemenea, o creştere mai lentă, ca de altfel şi diametrul biacromial. Lărgimea umerilor reprezintă o pătrime din înălţimea corpului. Spatele este dezvoltat în raport cu creşterea în lungime şi înălţime a trunchiului. La persoanele înalte, perimetrul toracic este relativ mai mic, este mai lung şi cilindric. Indicele Erissman (perimetrul toracic minus jumătatea taliei) indică faptul că, la vârsta ce ne interesează, capătă valori negative de aproximativ 4,01. Este important de cunoscut acest fapt, deoarece are o semnificaţie în ceea ce priveşte capacitatea funcţională a aparatului respirator. Ritmul cu care creşte perimetrul toracic în această perioadă este mai lent decât ritmul creşterii în lungime a corpului întreg. În această perioadă se înregistrează cele mai mici valori ale indicelui Erissman. Acest fapt confirmă discordanţa între creşterea în lungime şi cea în grosime a corpului, pe de o parte, şi dintre creşterea somatică şi cea organică, pe de altă parte. Membrele superioare le vom urmări pe segmentele ce le compun: braţe, antebraţe şi mâini. Dimensiunile lor pot fi raportate la cele ale membrelor inferioare, ale trunchiului sau ale corpului întreg. În urma unor studii făcute a reieşit că la o talie (înălţime) de: 160 cm, lungimea braţelor ar trebui să fie de cm; 170 cm, lungimea braţelor ar trebui să fie de cm; 180 cm, lungimea braţelor ar trebui să fie de cm; 192 cm, lungimea braţelor ar trebui să fie de cm. Braţul creşte în lungime în raport cu creşterea globală a membrului superior respectiv şi a taliei. Braţul drept este mai lung şi mai gros la dreptaci, şi invers, pentru stângaci. Creşterea în lungime a braţului se produce mai mult la nivelul extremităţii proximale, iar a antebraţului la extremitatea distală, adică la extremităţile depărtate de cot. Antebraţul creşte în lungime mai târziu decât braţul, dar în această perioadă ele pot fi mai lungi şi atârnă oarecum pe lângă corp. Indicele braţ-antebraţ (humero-radial) arată o diferenţă de circa 20-25% a antebraţului faţă de braţ. Mâna creşte încet în lungime şi la această vârstă, până la 18 ani, păstrând raportul de 1/4 din lungimea întregului membru superior şi de 1/10 (10,4%) din înălţimea corpului. Lăţimea mâinii depinde de structura constituţională, dar în mare parte, este influenţată şi de activitatea profesională, respectiv practicarea jocului de volei. 18

19 Degetele prezintă caractere diferite după vârstă, dar pe noi ne interesează acei copii care au un format al mâinii lungi şi subţiri şi cu o mare mobilitate de lucru a degetelor. Anvergura (alonja) însumează lăţimea şi lungimea spatelui, şi lungimea membrelor superioare întinse lateral la nivelul umerilor. După Mayet citat de Şerban, M. şi De Hillerin, P. (1984), anvergura reprezintă la 16 ani 103% din talie, dar aceasta este influenţată de constituţia corpului, de lăţimea umerilor şi, de asemenea, de activitatea profesională. Membrele inferioare cresc evident mai mult decât cele superioare. La ani se observă o uşoară disociere în sensul creşterii lungimii membrelor inferioare. Creşterea membrelor inferioare depinde de alungirea segmentelor sale şi în special a coapselor şi a gambelor. Coapsa creşte continuu, dar în ritm diferit, depăşind întotdeauna lungimea gambei. În raport cu talia, coapsele reprezintă la aceasta vârstă aproximativ 28%, iar în raport cu trunchiul reprezintă în medie 85%. Creşterea în lungime a femurului se face la extremitatea distală, iar a oaselor gambei (tibia şi peroneul) la extremitatea proximală (la extremităţile apropiate de genunchi). Piciorul (segmentul terminal al membrului inferior) creşte în raport cu vârsta, fiind relativ mai mare la oamenii înalţi. În scopul realizării unor performanţe la o vârstă fragedă, mulţi antrenori cad în greşeala supradozării efortului. Alţii, dimpotrivă, neavând pregătirea necesară şi cunoştinţele metodico-ştiinţifice care să le permită explorarea indicilor fiziologici ai capacităţii de efort a copiilor, recomandă din prudenţă depunerea unor eforturi sub nivelul posibilităţilor morfofuncţionale ale acestora, frânând dezvoltarea lor ulterioară. Utilizând această metodă se poate pierde momentul cel mai favorabil al creierii bazei marilor performanţe ulterioare. Pentru a doza efortul în mod corect, după posibilităţile şi capacitatea funcţională a fiecărui copil, este necesară nu numai cunoaşterea particularităţilor morfofuncţionale generale ale vârstei de creştere, ci şi nivelul actual de dezvoltare morfofuncţională a fiecărui copil, vârsta fiziologică individuală. Această cunoaştere presupune la rândul ei investigaţii anatomofiziologice complexe, în vederea cunoaşterii indicilor obiectivi ai capacităţii de efort a copiilor în fiecare moment. Numai astfel munca antrenorilor va fi încununată de succes, iar copiii îndrumaţi şi pregătiţi vor putea obţine performanţele scontate. În cercetările efectuate, intensitatea schimburilor metabolice şi capacitatea funcţională a aparatelor cardio-vasculare şi respiratorii se corelează cu nivelul de dezvoltare a musculaturii scheletice. Repartiţia masei musculare pe regiuni şi segmente corporale diferă după vârstă. La ani masa musculară reprezintă 32,6%. Modificările de ordin cantitativ ale muşchilor sunt însoţite şi de compoziţia lor chimică. Proprietăţile fiziologice ale muşchilor, ca excitabilitatea, conductibilitatea, contractibilitatea şi tonusul cresc progresiv cu vârsta şi cu gradul de antrenament. Elasticitatea lor scade însă de la 1,27 kg cât este la copilul de 1 an, la 0,857 kg la adolescenţă. Fibrele musculare sunt în general mai lungi, iar porţiunile tendinoase sunt mai scurte. Muşchii flexori sunt mai bine dezvoltaţi decât extensorii şi de aceea există tendinţa de a sta într-o poziţie încovoiată (cu 19

20 spatele rotunjit), fiind dispus să îndeplinească întotdeauna cu mai multă plăcere acele activităţi care implică angrenarea flexorilor. Musculatura membrelor superioare 27% din masa musculară totală este relativ mai bine reprezentată decât cea a membrelor inferioare care este de aproximativ 38% din masa musculară totală. Deci, în această perioadă, musculatura este slab dezvoltată, muşchii flexori sunt mai bine dezvoltaţi decât muşchii extensori, ceea ce ne obligă să acordăm o atenţie sporită dezvoltării acestei musculaturi. Tonusul muscular mai scăzut, permite efectuarea mai amplă a mişcărilor, dar este defavorabilă celor fine, precise. Forţa musculară este redusă, iar menţinerea constantă a echilibrului cere un efort suplimentar. Aparatul respirator este destul de bine dezvoltat la această vârstă ca să ne permită efectuarea unei pregătiri fizice corespunzătoare. Plămânii se dezvoltă intens, atât în ceea ce priveşte greutatea, cât şi volumul lor. Greutatea parenchimului pulmonar prezintă un ritm rapid de creştere (între 500g şi 800g), ritmul cel mai accelerat, fiind considerat în jurul vârstei de ani. Capacitatea anatomică sau volumul parenchimului pulmonar creşte impetuos, în mare înregistrând un salt de peste 50%, capacitatea vitală la 16 ani fiind de cm. Elasticitatea se manifestă, de asemenea, pozitiv. Respiraţia externă sau ventilaţia pulmonară este strâns legată de nivelul dezvoltării anatomice a aparatului respirator. Ritmul accelerat de creştere şi dezvoltare a căilor respiratorii, reprezintă suportul material al creşterii capacităţii funcţionale a aparatului respirator, mai ales a ventilaţiei pulmonare. În primul rând, creşte amplitudinea mişcărilor respiratorii, fiind de 350 ml la 15 ani. Paralel, scade şi frecvenţa respiratorie la 18/minut la 15 ani. Minutvolumul respirator va creşte în medie cu 6,3 litri/minut la ani. Important este de reţinut că factorii dimensionali şi capacităţile funcţionale ale organelor aparatului respirator pot fi mult influenţate prin antrenament, în această perioadă. Toţi factorii dimensionali şi capacităţile funcţionale, fiind în deplină dezvoltare şi creştere, contribuie la îmbunătăţirea capacităţii aerobe maxime. Parametrii cei mai semnificativi ai acestei capacităţi de efort aerob sunt consumul de O 2 /min (în ml/min sau ml/min/kg), precum şi, oxigen-puls maxim, valori ce devin maxime abia după pubertate. Dezvoltarea aparatului cardiovascular este lentă, dar continuă în această perioadă. Ritmurile de dezvoltare morfologică şi funcţională nu sunt totdeauna paralele, creşterea în volum a inimii şi a vaselor sanguine fiind urmată, mai târziu, de îmbunătăţirea stării funcţionale a acestora. Volumul la băieţi de 15 ani este de 180 cm, viteza de creştere a volumului este aproape maximă la această vârstă, iar greutatea este în medie de 220 g. Cresc, de asemeni, dimensiunile cordului, diametrul transversal şi diametrul anteroposterior. Circumferinţa cordului creşte mult în jurul vârstei de 15 ani. Din punct de vedere fiziologic, întregul aparat cardiovascular se caracterizează printr-o labilitate excesivă şi rezerve funcţionale reduse. Frecvenţa cardiacă este destul de ridicată. Astfel, la 15 ani este de bătăi/min, iar la 16 ani este de bătăi/min. 20

21 S-a constatat faptul că, la copiii care practică în mod regulat antrenamente de volei, frecvenţa cardiacă de referinţă este mult scăzută, valorile înscriindu-se între bătăi/min. În urma analizei frecvenţei cardiace înainte de efort, după efort şi în momentul de revenire, s-a constatat că la această vârstă, restabilirea după efort a presupus un timp mai mare. Autorii unor experimente emit ipoteza că restabilirea întârziată poate fi pusă pe seama suprafeţei corporale mai mari. Aceste rezultate ne atrag atenţia asupra necesităţii stabilirii mai judicioase a pauzelor dintre exerciţiile de forţă intense, în vederea evitării acumulării unei stări de oboseală accentuată. Debitul cardiac sau minut-volumul inimii creşte, ajungând la ani la aproape 42 l/min. În timpul efortului fizic debitul cardiac poate creşte până la l/min, având în vedere atât mărirea frecvenţei cardiace, cât şi a volumului sistolic. Ei suportă bine eforturile bazate pe viteză sau cele mai puţin intense, dar de durată lungă, care nu reclamă o creştere importantă a debitului cardiac pe o perioada lungă sau se desfăşoară în regim constant real, la un debit circulator relativ redus. Tensiunea arterială creşte progresiv cu vârsta şi ajunge la ani la o valoare de 117/73 mm. De reţinut este faptul că la această vârstă interesează în general copiii longilini. Examenul medical este obligatoriu deoarece ne putem confrunta cu anumite diagnostice cardiace, şi anume: Inima lui Lian întâlnită la copiii longilini şi foarte emotivi, la care se adaugă surmenaj din punct de vedere fizic şi psihic sau intelectual, la cei supuşi unui antrenament sportiv prea intens, cu participarea prea timpurie la concursuri şi competiţii sportive epuizante. Reumatismul poliarticular Sokolski-Bouillaod, este, de asemenea, o afecţiune mai gravă şi mai periculoasă la vârsta de creştere, deoarece ea este uşor confundată cu durerile de creştere specifice acestei perioade. Nu trebuie neglijate tulburările circulatorii, tranzitorii şi anemia. Evoluţia creierului şi a funcţiilor psihice a fost motivul unei cercetări atente şi minuţioase încă din Antichitate. S-au făcut cercetări, constatări şi s-au tras concluzii din care noi desprindem trăsături ce ne interesează la subiecţii urmăriţi; este etapa începutului maturizării psihice a copilului. În strânsă legătură cu importantele modificări morfofuncţionale apar importante transformări şi în viaţa psihică. Percepţiile devin mai depline, capătă un pronunţat caracter de selectivitate, orientarea spaţială şi temporală se perfecţionează considerabil, suferind influenţa proceselor gândirii. În activităţile cognitive se manifestă net predominarea celui de-al doilea sistem de semnalizare. Jucătorul, în cazul nostru, este capabil să opereze cu noţiuni cu un grad tot mai mare de abstractizare, manifestând interes şi curiozitate pentru teorie. Se ameliorează capacitatea de concentrare a atenţiei, deşi în unele faze este destul de instabilă şi fluctuantă. Apar importante modificări pe plan afectiv. Ele sunt determinate nu numai de transformările biologice, dar şi de implicaţiile ce decurg din integrarea socială. Din cauza disconfortului biologic, tânărul se caracterizează printr-o conduită irascibilă, relativ conflictuală, prin labilităţi afective, stări de excesivă timiditate sau exuberanţă, precum şi prin stări capricioase ce se dezvoltă pe un fond de independenţă fluctuant. Creşte interesul pentru propria persoană, pentru lumea sa 21

22 interioară şi apar, relativ frecvent, stări de neîncredere în propriile posibilităţi. Se dezvoltă calităţile voinţei, manifestă dorinţa de afirmare, de impunere a propriilor hotărâri. Apar forme de autoeducare în scopul cultivării capacităţilor considerate ideale. Ştacheta aspiraţiilor este ridicată tot mai sus, deşi motivele sunt încă foarte instabile. Se dezvoltă intens simţul responsabilităţii. Dorinţa se caracterizează prin exuberanţă, prin participarea la numeroase şi variate activităţi. Se menţine nevoia de mişcare, de joc, deşi acestea capătă alte semnificaţii. Regulile jocului sunt respectate, dar scopul îl constituie atragerea atenţiei celor din jur, dorinţa de a obţine aprecierea şi afirmarea propriei persoane. Posibilităţile crescute ale Gândirii, ca şi bogăţia şi varietatea cunoştinţelor determină restructurări în metodica învăţării. CONCLUZII Întrucât performanţa se apropie de limitele cunoscute ale posibilităţilor umane, în scopul îmbunătăţirii acesteia, ştiinţa, implicată multidisciplinar (antrenor, biolog, matematician), va trebui să-şi extindă aportul nu doar în planul pregătirii, ci şi în cel al selecţiei. Sistemul de selecţie presupune o activitate de diagnoză şi prognoză continuă care însoţeşte pe toate treptele dinamica evoluţiei sportivului operând printr-un complex de criterii, indici şi norme de selecţie cu caracter general şi specific, obiectivizate şi validate practic. Selecţia trebuie să pornească de la cunoaşterea a doua realităţi: individul şi particularităţile jocului, ordonate după greutatea lor specifică în cadrul obţinerii performanţei, realităţi ce vor trebui să prefigureze cerinţe de ordin morfologic, funcţional, motric, psihologic şi pedagogic al viitorului voleibalist. BIBLIOGRAFIE BOMPA, T., Totul despre pregătirea tinerilor campioni, Editura Ex Ponto, Constanţa, DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităţii motrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, ŞCHIOPU, U., VERZA, E., Psihologia vârstelor Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, ŞERBAN, M., DE HILLERIN, P., Volei Strategie şi tactică, Editura Sport- Turism, Bucureşti, TUDOR, V., Capacităţile condiţionale, coordinative şi intermediare componente ale capacităţii motrice, Editura Coresi, Bucureşti, ABSTRACT The comparative study of the physical development data of the young and adults volleyball players shows that for 16 to 17 year olds, some of the morphological indexes of physical development such as height, weight and thoracic size, are close to the values specific for adults, whereas at they reach this level. Key words: evolution, morphological indexes, functionally. 22

23 ALCOOLUL ÎN ACTIVITĂŢILE SPORTIVE Corina IVAN * REZUMAT Alcoolul este printre primele substanţe dopante folosite în ameliorarea performanţelor fizice. Majoritatea studiilor ştiinţifice sugerează câteva concluzii generale valide: deşi ingestia de alcool nu va influenţa substanţial funcţiile metabolice sau fiziologice esenţiale performanţei fizice, ea are un efect dăunător asupra unei largi palete de abilităţi psihomotrice. Cuvinte-cheie: alcool, efecte, performanţă psihomotrică. SCURT ISTORIC Competitorii, practicanţi ai activităţilor fizice diverse au utilizat alcoolul pentru ameliorarea performanţelor, încă din Antichitate. În epoca noastră, se pare că Suzanne Lenglen câştigă în 1919, primul Wimbledon graţie unui coniac băut înainte de al 3-lea set. În 1988, Yanich Noah declara că bea uneori puţin alcool înainte de a intra pe teren. În 1976, ciclistul Maertens, câştigă titlul de campion al Belgiei, cu treizeci de kilometri înainte de sosire, bând o jumătate de sticlă de şampanie şi un amestec de cafeină şi fructoză. Exemple mai sunt. Legendele alcoolului sunt încă vii în activităţile motrice: el dă forţă, încălzeşte, potoleşte setea etc. Efecte scontate ale alcoolului Sportivii caută dezinhibarea, efectul antistres), euforia. Unii atleţi capătă un plus de încredere după o doză de alcool. Efectul antitremur este adesea căutat printre adepţii sportului de precizie ca tirul sau golful. Pentru alţii, alcoolul creşte forţa, stimulează circulaţia sanguină şi Efecte obţinute Marele tenisman Andreï Chesnokov declara cu câţiva ani în urmă, după un debut de sezon urât:...mă săturasem de tenis şi am băut mult alcool timp de două luni... La reluarea antrenamentelor eram complet ieşit din formă. Este duşmanul muşchiului (acid lactic, perturbarea metabolismului aerob). Înlătură senzaţia de oboseală, dar nu şi oboseala. Produce transpiraţie şi riscul unei deshidratări mai rapide. omoară bacteriile. Numeroase sporturi sunt atinse de alcool, în particular sporturile de precizie (tirul, biatlonul, pentatlonul modern). Putem aminti, de asemenea, automobilismul, alpinismul, motociclismul, săriturile în apă, scrima, boxul, ciclismul, footbalul, bobul, sania etc. * Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport 23

24 Într-un experiment recent, i s-a cerut unui grup de atleţi australieni avansaţi (specialişti ai probelor de 100m, 200m, 400m, 800m şi 1500m) să efectueze o testare pe distanţa preferată, după ce: au ingerat suc de portocale înainte de efort; au ingerat suc de portocale cu vodcă. Rezultatele acestui experiment sunt semnificative: dacă la 100m timpul obţinut nu a fost afectat de alcool, toţi ceilalţi timpi au fost alteraţi după ingerarea dozei prealabile de vodcă; în plus, cu cât cantitatea administrată era mai importantă, cu atât rezultatele erau mai scăzute. Teste de anduranţă aplicate alergătorilor rutinaţi, care consumaseră alcool (alcoolemie cuprinsă între 0,4 şi 1,1 grame/litru), au arătat după o noapte de odihnă, o scădere a performanţei cu 10% faţă de rezultatele obişnuite. Alcool = substanţă dopantă Etanolul este un produs dopant de categoria 3, o substanţă supusă aceloraşi restricţii ca şi corticoizii, betablocantele, anestezicele locale. Depistarea dopajului cu alcool, este hotărâtă de fiecare federaţie înaintea probelor. Pentru aceasta se utilizează alcoolemia sau etilotestul. FUNDAMENTE ŞTIINŢIFICE În cea mai mare parte a studiilor ştiinţifice se precizează că, o mică doză de ml de alcool, este echivalentul unui nivel de alcool sanguin (NAS) de 0,4-0,5 la un bărbat de dimensiuni medii. O doză medie este echivalentă cu ml sau un NAS de 0,10. Puţine studii au folosit o doză mare, cu un NAS de 0,15. Interpretarea rezultatelor, trebuie să se facă cu precauţie, luând în consideraţie mai multe aspecte: există o diversitate de reacţii, nu numai printre indivizi, ci chiar pentru acelaşi individ în funcţie de circumstanţe; este imposibil de efectuat o cercetare placebo dublu-oarbă cu alcool, pentru că subiecţii au discernământ când consumă alcool. Cu toate acestea, rezultatele citate sugerează câteva concluzii generale valide: atleţii pot consuma alcool pentru a ameliora funcţia psihologică, dar în dauna performanţei psihomotrice. În sporturile care implică reacţii rapide la stimuli variabili, performanţa va fi afectată defavorabil. Cercetările au demonstrat cum cantităţi moderate de alcool diminuează timpul de reacţie, coordonarea oculo-manuală, precizia, echilibrul şi coordonarea complexă sau abilităţile motrice globale. Deşi unii autori sugerează că alcoolul poate ameliora încrederea în sine, studiile disponibile subliniază deteriorarea performanţei psihomotrice; studii despre efectele ingestiei de alcool asupra funcţiilor metabolice şi fiziologice importante pentru performanţa fizică, au relevant că aceasta (ingestia) nu exercită nicio influenţă benefică asupra surselor de energie. Glicogenul muscular în repaus era semnificativ mai scăzut după alcool, în comparaţie cu grupa martor. Totodată, s-a arătat că, dacă alcoolul nu diminuează lipoliza sau utilizarea acizilor graşi liberi (AGL) în timpul exerciţiului, el poate: diminuează producerea de glucoză splenică; diminuează contribuţia potenţială a gluconeogenezei hepatice; 24

25 produce o mai mare diminuare a nivelului de glucoză sanguină, conducând la hipoglicemie; diminuează captarea de glucoză de către muşchii gambelor în timpul ultimelor momente ale unei curse de 3 ore. Alte studii sprijină teoria referitoare la efectul hipoglicemic al alcoolului în timpul exerciţiilor extenuante prelungite în frig. Ele au notat o pierdere semnificativă de căldură corporală care sugerează că alcoolul poate altera termoreglarea. Aceste modificări pot diminua capacitatea de anduranţă. Studii mai vechi, demonstrează că alcoolul creşte semnificativ consumul de oxigen în timpul antrenamentului submaximal şi îi diminuează simultan eficacitatea, dar această observaţie nu a fost confirmată de altele. Câţiva cercetători au observat că alcoolul creşte frecvenţa cardiacă şi debitul cardiac în momentul exerciţiului submaximal, dar aceste rezultate nu au fost confirmate de alte studii. La nivelul exerciţiilor submaximale, alcoolul nu are niciun efect asupra volumului sistolic, ventilaţiei pulmonare sau fluxului sanguin din muşchi, dar diminuează rezistenţa vasculară periferică. În momentul exerciţiilor maximale, ingestia de alcool nu are un efect semnificativ asupra frecvenţei cardiace, volumului sistolic şi debitului cardiac, tensiunii arteriale medii şi rezistenţei vasculare periferice sau lactatului maxim, dar reduce semnificativ volumul obişnuit, cauzând o diminuare a ventilaţiei pulmonare. Rezumând, alcoolul pare a avea prea puţin (sau deloc) efect benefic asupra răspunsurilor metabolice şi fiziologice ale exerciţiului. Dimpotrivă, alte studii raportează efecte semnificative, nefaste pentru performanţă. Efectele alcoolului asupra evaluării componentelor condiţiei fizice sunt variabile. S-a observat că ingestia alcoolului poate diminua forţa musculară dinamică, forţa de prehensiune izometrică, forţa dinamometrică, puterea şi lucrul muscular ergografic. Mici doze de alcool nu au avut niciun efect asupra obiectivelor exerciţiului la un ergociclu, simulând sprintul de 100 m sau cursa de m, dar doze mai mari le-au influenţat negativ. Pentru că nu s-a demonstrat că alcoolul ajută la ameliorarea capacităţii de performanţă fizică, dar poate conduce la diminuarea abilităţilor în diferite probe, este important pentru toţi factorii asociaţi cu direcţia sportului să educe atleţii împotriva utilizării acestuia în competiţii. În acest timp, celelalte pericole inerente abuzului de alcool, ne obligă să ne învăţăm tinerii să facă lucruri inteligente în ceea ce priveşte consumul acestuia. Regula sau limita poate fi utilizată ca linie directoare rezonabilă pentru un consum moderat, sigur pentru adulţi. Nu trebuie consumaţi mai mult de 15ml de alcool pur pentru 23 kg de greutate corporală, într-o zi. Aceasta reprezintă echivalentul a trei beri 4,5%, trei pahare de 120 ml de vin 14% sau 90ml de whisky 50% pentru o persoană de 68 kg. CONCLUZII ingestia de alcool poate avea un efect dăunător asupra unei largi palete de abilităţi psihomotrice, precum: timpul de reacţie, coordonarea oculo-manuală, precizia, echilibrul şi coordonarea complexă; ingestia de alcool nu va influenţa substanţial funcţiile metabolice sau fiziologice esenţiale performanţei fizice, ca: metabolismul energetic, consumul 25

26 maxim de oxigen (VO2 max), frecvenţa cardiacă, volumul sistolic, debitul cardiac, debitul sanguin în muşchi, diferenţa arteriovenoasă de oxigen sau dinamica respiratorie. Consumul de alcool poate modifica reglarea temperaturii corporale în timpul exerciţiilor prelungite în condiţii de frig; ingestia de alcool nu va ameliora, ba chiar (poate) va diminua forţa, puterea, anduranţa musculară locală, viteza şi anduranţa cardio-vascular; alcoolul este drogul al cărui consum prelungit şi în exces poate provoca modificări patologice la nivelul ficatului, inimii, creierului şi muşchilor; trebuie depuse continuu eforturi serioase pentru a educa atleţii, antrenorii, preparatorii fizici, medicii, kinetoterapeuţii, mijloacele sportive media şi publicul în general, în ceea ce priveşte efectele ingestiei de alcool asupra performanţei fizice. BIBLIOGRAFIE BLACK, D., LANSON, I., Excessive Alcohol Use by Non Elite Sportsmen, Drug and Alcohol Rewiev, DAULOUEDE, C., Le mystère de la courbe en U, în: Revue Sport et Vie, DE WITTE, P., Sport et alcool: Une nouvelle piste pour aider les alcoolodépendants, în: Lettre d'information de NREB, nr 14, Paris, FRANCOIS, E., Sport et prevention, în: Revue Alcool ou Santé, LEJOYEUX, M., L'alcoolisme au feminine, în: Revue Panorama du médecin, RICHE, D., Boire de l'alcool avant l'effort, în: L'alimentation du sportif en 80 questions, Ed. Vigot, Paris, RICHE, D., L'alcool et le sport, les dégâts de l'eau-de-vie, în: Revue Sport et Vie, WILLIAMS, M.H., Alcohol Intake and Sport Performance, în: Strength and Conditionning, ABSTRACT Alcohol is one of the first substances doping utilizes in optimizing physical performances. Most scientific studies sugest some general valid conclusions: although ingesting alcohol won t substantially influence metabolic or physiological functions esential to performance, it does have a harmful effect upon a variety of psychomotor abilities. Key words: alcohol, effects, psychomotor performance. 26

27 EFICIENŢA TEHNICILOR COMPLEMENTARE DE MASAJ ÎN RECUPERAREA SECHELELOR POSTTRAUMATICE Olimpia MOLDOVEANU * Aurica VÂLCEANU ** Alina STAHIE * Cornelia PREDESCU * REZUMAT Tehnicile complementare de masaj sunt indispensabile în tratamentul sechelelor posttraumatice. Hiperemia locală obţinută asigură eliminarea substanţelor algogene de la nivelul zonei afectate, explicând astfel diminuarea până la dispariţie a durerii, pe când efectul de înlăturare a aderenţelor contribuie la restaurarea funcţionalităţii segmentului afectat. Aceste efecte sunt argumentate de îmbinarea acestor tehnici cu electroterapia şi kinetoterapia progresivă. Se poate însă observa cu uşurinţă că utilizarea exclusivă a fizio-kinetoterapiei prelungeşte perioada de recuperare, iar restituţia funcţionalităţii nu este integrală, aspecte de loc de neglijat mai ales atunci când se impune o reintegrare cât mai rapidă şi în siguranţă a pacientului în activitate. Cuvinte-cheie: traumatism, sechele, tratament, complex, masaj, tehnici complementare. INTRODUCERE Tehnicile complementare ale masajului prezintă adresabilitate exclusiv terapeutică. Unele dintre cele mai importante indicaţii, la care dorim să facem referire sunt sechelele posttraumatice ale aparatelor musculo-tendinos şi capsuloligamentar, în tratamentul cărora intervin câteva din cele mai reprezentative tehnici complementare de masaj: o masajul transversal profund; o masajul conjunctiv; o criomasajul; o masajul reflex de tipul reflexoterapiei. Sechelele posttraumatice care beneficiază de pe urma aplicării tehnicilor de masaj amintite sunt reprezentate în special de cele de tip aderenţial, după cum urmează: Aparat capsulo-ligamentar: sechele după entorse; sechele după capsulite în stadiul cronic ( rece ). Aparat musculo-tendinos: sechele după tendinite posttraumatice; * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret ** Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport 27

28 sechele după tenosinovite; sechele post leziuni musculare. OBIECTIV Prezentarea importanţei tehnicilor complementare de masaj în programul de recuperare a sechelelor posttraumatice ale aparatelor musculo-tendinos şi capsuloligamentar reprezintă obiectivul lucrării de faţă. METODA S-a analizat eficienţa programelor de recuperare care cuprind diferite tehnici complementare de masaj cu indicaţii precise în sechelele aderenţiale, în comparaţie cu programele clasice (kinetoterapie, masaj somatic, electroterapie). REZULTATE ŞI DISCUŢII Tehnicile complementare de masaj au apărut ca o necesitate de a recupera anumite structuri cât mai repede şi cât mai integru, pornind de la tehnica de bază a masajului medical clasic. Efectele unor manevre în anumite condiţii de aplicare au reprezentat punctul de pornire al observaţiilor, de asemenea, evoluţia în timp a pacienţilor cu diverse afecţiuni, dintre care o mare parte reprezentate de sechelele posttraumatice. Pentru aplicarea tehnicilor complementare de masaj este necesară atât o foarte bună stăpânire a tehnicii, cât şi cunoaşterea amănunţită a anatomiei segmentului afectat, din punct de vedere al orientării fibrelor musculare, tendinoase sau ligamentare, deoarece aplicarea manevrelor se face într-un sens strict, bine definit. Fiecare orientare a manevrelor de lucru determină o anumită acţiune pe structurile vizate: 1. În masajul transversal profund aplicarea manevrelor se face strict transversal pe fibrele musculare, tendinoase sau ligamentare, iar o orientare chiar oblică ar putea limita acţiunea pe structurile vizate, implicând în schimb alte structuri pe care nu dorim a le lucra. Efectele tehnicii sunt reprezentate în primul rând de hiperemia locală, asigurând eliminarea substanţelor algogene. Datorită faptului că manevra principală utilizată de masajul transversal profund este fricţiunea, un alt efect determinat în mod direct de această manevră este cel sedativ-relaxant al structurilor prelucrate, respectiv tendoane, ligamente şi muşchi. Efectul major, însă, este reprezentat de înlăturarea aderenţelor din sechelele posttraumatice, care nu se vor reface dacă masajul transversal profund va fi urmat de mobilizări active, contribuind astfel la restaurarea funcţionalităţii segmentului afectat. Chiar Cyriax, J. H., citat de Sidenco, E. L. (2003), care a codificat această tehnică de masaj, afirma: fricţiunea transversală profundă poate fi rezumată la capacitatea de a creşte mobilitatea aşa cum nici întinderea pasivă, nici chiar exerciţiile active nu pot să determine. 2. În masajul conjunctiv aplicarea manevrelor se face în lungul structurilor mai sus menţionate, iar manevrele utilizate diferă de cele aplicate în cazul masajului transversal profund. Manevra de bază este aici netezirea cu 28

29 presiune crescută şi aplicată doar cu pulpa policelui sau a indexului şi mediusului, deci o suprafaţă de contact foarte redusă. Zonele de aplicare a manevrelor sunt cele ce prezintă modificări reflexe la nivel de ţesut conjunctiv de tipul retracturilor, traduse sub formă de benzi late sau sfere aliniate ca mărgele pe sfoară, reliefate la nivelul pielii. Efectul major este cel hiperemiant local, care nu doar spală zona de substanţele proinflamatorii şi algogene, ci şi favorizează reorganizarea fibrelor conjunctive. Un alt efect important este cel reflex, care acţionează nu numai local, ci şi la distanţă, modificarea în sine fiind determinată de solicitarea diferită a anumitor structuri în scopul protejării zonei afectate de traumatism. 3. Masajul reflex de tipul reflexoterapiei prezintă sensuri de lucru bine codificate, ce depind de zona de proiecţie reflexă abordată. Manevrele de bază sunt presiunile digitale asociate, în funcţie de caz, cu fricţiunea, alunecarea sau vibraţia. Efectele vizate prin reflexoterapie, în cazul sechelelor posttraumatice, sunt cele referitoare la înlăturarea durerii prin stimularea eliminării de substanţe algogene în mod reflex. Aplicarea tehnicilor complementare de masaj în tratamentul sechelelor posttraumatice impune cunoaşterea modalităţii de poziţionare a pacientului, în aşa fel încât să se etaleze structurile vizate, uneori chiar a le pune în tensiune (tendoanele) sau a le relaxa (musculatura). S-a observat că utilizarea exclusivă a fizio-kinetoterapiei prelungeşte perioada de recuperare în cazul sechelelor posttraumatice, mai ales a celor aderenţiale, iar restiţutia funcţionalităţii nu este integrală, comparativ cu programele care includ măcar una din tehnicile complementare de masaj pe lângă kinetoterapie. Acest lucru se datorează faptului că nici întinderea pasivă, nici contracţia musculară nu pot îndepărta aderenţele ce împiedică libera alunecare a fibrelor între ele, fie ele musculare, tendinoase sau ligamentare. Ca urmare, primul pas în lichidarea sechelelor posttraumatice ar fi reprezentat de masajul complex prin tehnici complementare, care pot fi îmbinate astfel încât să reducă fenomenul dureros (criomasaj, reflexoterapie) şi să crească circulaţia locală, care ar accentua eliminarea de substanţă activă (pain substance), responsabilă de cronicizarea durerii locale (masajul transversal profund, masajul conjunctiv). Efectele sunt augumentate de îmbinarea acestor tehnici cu electroterapia complementară reprezentată de ultrasunete şi radiaţii electromagnetice. Trebuie să ţinem cont că în cazul sechelelor posttraumatice există o alterare a informaţiei proprioceptive şi că în timpul unei activităţi globale subiectul evită solicitările structurilor afectate, producând scheme motorii modificate care tind să se permanentizeze. Astfel, înlăturarea sechelei dureroase va pregăti revenirea la un comportament kinetic normal, acesta fiind de fapt scopul primordial al kinetoterapiei progresive din cadrul programului de recuperare a sechelelor posttraumatice. Mijloacele care compun acest program pot realiza numai împreună, prin însumarea efectelor fiecăruia, rearmonizarea funcţională, prin îndepărtarea aferenţelor nociceptive, iniţial perturbatoare prin mesaje nociceptive. 29

30 Prin modul lor de aplicare şi modificările de tablou clinic apărute în cursul aplicării, tehnicile complementare de masaj pot semnala prezenţa unei leziuni mai grave mascate, ce poate beneficia de tratament corect după o nouă evaluare medicală. Spre exemplu, o durere care nu încetează să crească pe parcursul şedinţei de masaj reprezintă un semnal de oprire până la o nouă evaluare medicală. CONCLUZII Se poate afirma faptul că tehnicile complementare de masaj sunt indispensabile în tratamentul sechelelor posttraumatice pentru restaurarea funcţionalităţii segmentului afectat, mai ales în cazul acelor pacienţi ale căror profesiuni reclamă o recuperare cât mai completă şi în timp cât mai scurt, pentru a nu afecta activitatea acestora. BIBLIOGRAFIE CYRIAX, J.H., Clinical Applications of Massage, în Basmajian JV (ed): Manipulation, traction and massage, 3 rd ed., Baltimore, Williams & Wilkins, 1985, DRAGAN, I., Masaj-automasaj, Editura Editis, Bucureşti, IONESCU, A., Masajul, procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport, Editura ALL, Bucureşti, IVAN, S., Masajul pentru toţi, Editura Coresi, Bucureşti, MÂRZA, D., Reflexologia în kinetoterapie, Editura Symbol, Bacău, RĂDULESCU, A., Fizioterapi. Masaj terapeutic, Editura Medicală, Bucureşti, SIDENCO, E.L., Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, p SIDENCO, E.L., Medicina fizică în recuperarea medicală, Editura Universitară Carol Davila, Bucureşti, ABSTRACT The complementary massage techniques are extremely important in the treatment of the posttraumatic sequela. The local hyperemia obtained assures the elimination of the algogene substances from the affected area and explains in this way the diminishing until the disappearing of the pain, while the effect of the adherences contributes to the functionality restoring of the affected segment. These effects are augmented by combining these techniques with electrotherapy and progressive physical therapy. It can be easily seen that exclusive use of physical therapy increases the recuperation period and the return of the functionality is not total, aspects which can not be neglected especially when a fast and safe reintegration of the patient is required. Key words: trauma, sequela, complex, treatment, massage, complementary techniques.

31 EFICIENŢA REFLEXOTERAPIEI ÎN TRATAMENTUL TULBURĂRILOR DIGESTIVE FUNCŢIONALE Olimpia MOLDOVEANU * Marinela ŞERBAN * Doiniţa TRIFAN * REZUMAT Reflexoterapia reprezintă o tehnică complementară ce nu exclude, ci completează tratamentul medical. Ea se realizează în scopul înlăturării tensiunii nervoase şi a efectelor acesteia pe termen lung şi al reechilibrării organismului, pornindu-se de la ideea că starea de sănătate a organismului este o stare de echilibru între aparatele şi sistemele acestuia. Această tehnică are o mare valoare terapeutică în tulburările digestive funcţionale, valoare care deşi demonstrată, este încă privită cu rezervă. Concluziile desprinse din practică vin în întâmpinarea ideii în care relaţia parte-întreg începe a fi reconsiderată după criteriul holistic. Astfel, considerăm că reflexoterapia este atât o alternativă, cât şi un mijloc adjuvant util nu numai în întreţinerea stării de sănătate a organismului, ci şi în tratarea unor afecţiuni. Cuvinte-cheie: tulburări digestive, reechilibrare, tratament complex, masaj reflex. INTRODUCERE Reflexoterapia este o tehnică specială de masaj digital care se bazează pe relaţia dintre anumite zone cutanate şi activitatea organelor, aparatelor şi sistemelor organismului uman. Ea în sine reprezintă o tehnică complementară ce nu exclude, ci completează tratamentul medical, iar în unele cazuri, mai puţin severe, când se pune problema unor disfuncţii, poate trata fără a se mai ajunge la tratamentul medicamentos care, după cum ştim cu toţii, are multe avantaje, dar întotdeauna are şi reacţii adverse. Numărul mare de pacienţi determină tot mai mulţi medici să privească foarte sistemic pacientul, doar ca pe un caz, să prescrie tratamentul, fără a mai dispune însă de timpul necesar pentru a participa efectiv la tratament şi a urmări rezultatele în dinamică. Reflexoterapia vine în ajutorul pacientului, ea având ca scop, înainte de toate să relaxeze neuromuscular pacientul şi să-i confere o stare de bine. Astfel început, tratamentul va avea cu siguranţă mai mult succes decât în cazul unui pacient tensionat, anxios, iritat, neîncrezător. În general, reflexoterapia se realizează în scopul înlăturării tensiunii nervoase şi a efectelor acesteia pe termen lung, reechilibrării organismului, al activării circulaţiei sanguine şi limfatice, şi a creşterii capacităţii imune, * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 31

32 pornindu-se de la ideea că starea de sănătate a organismului este o stare de echilibru între aparatele şi sistemele acestuia. Poziţionarea organelor, glandelor şi a diverselor structuri (grupate în aparate şi sisteme) la nivelul corpului se reflectă pe zonele reflexe în aceeaşi ordine, iar acţiunea terapeutului asupra lor trebuie să corespundă funcţionalităţii acestora, respectiv sensului de evacuare în cazul organelor cavitare (goale). OBIECTIV Obiectivul acestei lucrări este reprezentat de demonstrarea utilităţii şi eficienţei reflexoterapiei în cadrul tratamentului complex al tulburărilor digestive funcţionale. Ca urmare, în continuare vom trecem în revistă aspectele anatomofuncţionale relevante din punct de vedere al terapiei reflexe la acest nivel. Aparatul digestiv poate fi reprezentat ca fiind calea prin care pătrund principiile nutritive în corpul omenesc. Din punct de vedere al funcţionalităţii, prezintă o reală importanţă în reflexoterapie faptul că aparatul digestiv dispune de mai multe sectoare cu funcţii diferite: de pasaj, de depozit, de secreţie, de prelucrare şi extracţie, de eliminare. Alături de acesta, două mari organe abdominale, ficatul şi pancreasul, au un rol deosebit în digestie datorită produşilor de excreţie ale acestora, eliminaţi la nivelul duodenului. Aparatul digestiv, în întregime, este extrem de reactiv la impulsurile nervoase primite, de aceea numeroase stări cauzatoare de stres, nervozitate, emoţii puternice de orice fel, anxietate, îngrijorare îşi fac simţită prezenţa prin acţiunea asupra unuia sau mai multor segmente ale tubului digestiv. Apar astfel suferinţe de tipul gastrită şi chiar ulcer, produse pe un fond de stres accentuat sau nervozitate, stomacul şi duodenul reacţionând la acestea printr-o secreţie crescută de produşi acizi, în special acid clorhidric (produs în mod normal în cantităţi mici pentru a conserva alimentele în timpul pasajului lor la acest nivel), care ajunge să erodeze peretele stomacului, provocând simptome de tipul: dureri epigastrice, pirozis, hemoragii digestive superioare, melenă. Un alt exemplu de disfuncţie este reprezentat de diskineziile veziculei biliare, incluzând atât hipo cât şi hiperkineziile cauzate de stările de nervozitate, iritabilitate, anxietate, oboseală accentuată, combinate de regulă sau exclusiv determinate de alimentaţia necorespunzătoare, provocând aşa numita criză biliară cu stare de rău generalizat, dureri de cap, greaţă şi vomă, eliminând un lichid verzui, foarte amar, bila. Pe de altă parte, diskineziile biliare trebuie privite şi din punct de vedere al reactivităţii la stimulul endocrin, ştiut fiind faptul că hormonii estrogeni au influenţă asupra motilităţii veziculei biliare. Se explică astfel frecvenţa mare a diskineziilor biliare în rândul femeilor, precum şi accentuarea simptomatologiei în perioadele de vârf estrogenic, mai exact premenstrual. Colonul iritabil, numit în trecut diareea de stres, sau emoţională, demonstrează reactivitatea intestinului gros la stimuli psihici, manifestându-se prin emisia a numeroase scaune cu materii fecale puţine, dar cu senzaţia puternică şi foarte frecventă de necesitate de defecare, accentuată în special atunci când şi emoţiile sunt mai puternice. 32

33 Tot aici poate fi amintită şi constipaţia, cu aproape toate formele ei, şi care alternează uneori cu diareea, confirmând astfel natura acesteia. Toate aceste tipuri de afecţiuni beneficiază din plin de reflexoterapie, îmbunătăţind atât starea tubului digestiv la nivelul respectiv, cât şi starea generală a subiectului şi în principal, starea emoţională a acestuia. MATERIAL ŞI METODĂ Studiul nostru a evaluat eficienţa programelor terapeutice care au inclus reflexoterapia, comparativ cu aplicarea schemelor clasice de tratament, desfăşurându-se în perioada 1 septembrie februarie Materialul a fost reprezentat de un număr de 12 pacienţi cu tulburări digestive funcţionale din grupul celor descrise mai sus, dintre care 6 au urmat strict tratament medicamentos, iar 6 au urmat cel puţin o serie de 12 şedinţe de masaj reflex de tipul reflexoterapiei aplicate exclusiv la nivelul piciorului. REZULTATE ŞI DISCUŢII Din cei 6 pacienţi trataţi exclusiv medicamentos, 2 erau diagnosticaţi cu ulcer duodenal, 2 cu diskinezie biliară, 1 cu constipaţie funcţională şi 1 cu colopatie iritativă. Pacienţii trataţi atât medicamentos, cât şi prin tehnici de masaj reflex au prezentat ulcer duodenal 1 caz, diskinezie biliară 2 cazuri, constipaţie funcţională 1 caz, colon iritabil 2 cazuri. Tratamentul medicamentos s-a efectuat cu aceleaşi clase medicamentoase pentru acelaşi tip de disfuncţie şi nu îl vom detalia deoarece acesta nu face obiectul efectiv al studiului nostru. Terapia reflexă aplicată s-a desfăşurat cu o frecvenţă de o şedinţă la două zile în toate cazurile, însumând un număr de 12 şedinţe, iar într-un număr de 2 cazuri această serie de şedinţe a fost repetată după o pauză de 3 săptămâni. În aplicarea reflexoterapiei s-a ţinut cont de următoarele aspecte: sensul de pătrundere şi procesare a alimentelor în cadrul aparatului digestiv, iar apoi de evacuare a resturilor va deveni sensul de lucru al reflexoterapeutului pe zonele de proiecţie reflexă ale acestor segmente ale tubului digestiv. Astfel, masarea zonelor reflexe ale aparatului digestiv a început cu gura, dinţii şi faringele, zone descrise ca fiind situate proximal pe haluce, pe vârfurile degetelor, respectiv sub zona gurii la baza halucelui. S-a continuat cu esofagul care coboară de la nivelul faringelui, va fi proiectat mai jos de acesta, pe spaţiul dintre metatarsienele 1 şi 2 pe faţa plantară (pe faţa dorsală este reprezentată traheea, paralelă cu esofagul). Orificiul cardia, care face legătura între esofag şi stomac se regăseşte pe linia diafragmului, imediat la terminarea esofagului, deci între metatarsianul 1 şi 2. Acesta a fost masat în cazul durerilor epigastrice cu sau fără pirozis, utilizând presiuni cu fricţiuni lente circulare. Stomacul se află sub cardia şi esofag, pe faţa internă a tălpii, sub linia diafragmului, predominent pe partea stângă şi a fost masat în mod special în cazul pacienţilor cu ulcer gastric, aplicând doar presiune un timp mai îndelungat. 33

34 Urmează apoi zona reflexă a pilorului la nivelul bazei metatarsianului 2, care se continuă cu zona duodenului care se întinde până la baza metatarsianului 4. Intestinul subţire se proiectează în spaţiul format de cadrul colonului, iar colonul începe pe talpa dreaptă, urcă până la baza metatarsianului 5 drept, trece transversal la baza metatarsienelor tălpii drepte şi se continuă pe talpa stângă până la metatarsianul 5 stâng, coboară spre calcaneu apoi ia o direcţie uşor oblică spre marginea internă a călcâiului, unde reprezintă sigmoidul şi rectul şi urcă uşor pe faţa internă a piciorului, terminându-se cu anusul. Rectul şi anusul se proiectează simetric şi pe piciorul drept, ele situându-se în organism în poziţie de mijloc. Acest traiect a fost masat cu precădere în cazul pacienţilor cu colon iritabil şi mai ales constipaţie prin aplicarea presiunilor însoţite de fricţiuni circulare. Ficatul şi vezica biliară se regăsesc doar pe talpa dreaptă, pe corpul metatarsienelor 2-5, vezica biliară având o arie mai restrânsă, doar la nivelul metatarsienelor 4 şi 5, central, fiind masată în cazul pacienţilor cu diskinezii biliare, dar şi a celor cu constipaţie. Figura 1. Zonele reflexogene ale aparatului digestiv la nivelul feţei plantare Acţionând pe zonele reflexe ale aparatului digestiv, zone destul de întinse de altfel (Figura 1), acţionăm şi asupra organelor din imediata vecinătate, de aceea chiar şi când tratăm aceste organe vecine este bine să amplificăm efectul prin masarea ariilor digestive corespunzătoare. În diferitele disfuncţii digestive urmărim abordarea organului în suferinţă, însă nu trebuie să uităm că acesta face parte dintr-un sistem, ceea ce impune stimularea acestuia în întregime. 34

35 Deşi disfuncţiile la care facem referire sunt din sfera digestivă, s-a impus stimularea şi a altor aparate şi sisteme, în funcţie de cauzalitatea disfuncţiei. Au mai fost stimulate astfel, sistemul endocrin, sistemul nervos, circulator, limfatic, excretor. S-a urmărit ca presiunea de lucru pe zonele reflexe vizate să fie una medie şi în niciun caz să nu depăşească pragul dureros al pacientului. Durerile care au fost provocate de manevre cu intensitate prea mare nu numai că nu au adus niciun beneficiu, dar chiar au deranjat, iritat, încordat pacientul şi au limitat răspunsul organismului, putând să constituie ele însele motiv de tratament pe viitor. Unii terapeuţi consideră că o intensitate mai mare, chiar dacă produce o durere vie, ar fi mai eficientă, însă trebuie să ţinem cont de legile organismului, o intensitate prea mare pe un organ prea dezechilibrat poate induce un dezechilibru şi mai mare în locul redresării, fapt demonstrat de altfel chiar în studiul nostru. Nu am uitat faptul că pacientul care se adresează reflexoterapeutului este o persoană care încearcă să-şi redreseze unele probleme de sănătate: acuză dureri sau tulburări care nu au putut fi rezolvate în alt mod, sau nu pot urma tratamentele medicale clasice, sau vor să augumenteze şi să grăbească efectele terapiei medicamentoase. Acesta este motivul pentru care am considerat unul dintre punctele forte comunicarea! Pacienţilor li s-a comunicat modalitatea de apariţie a efectelor, timpul orientativ şi posibilele modificări sau reacţii ale organismului pe durata tratamentului, astfel încât să nu se creeze stări emoţionale negative inutile. Astfel, pacienţii au învăţat că în urma reflexoterapiei pot să apară modificări aparent fără legătură cu afecţiunea de bază, modificări de tipul: transpiraţie mai abundentă, micţiuni mai frecvente, balonare, creşteri ale secreţiilor mucoase şi uneori subfebrilităţi ( C), modificări ale pulsului şi tensiunii arteriale. În urma unei serii de 12 şedinţe de reflexoterapie aplicată la nivelul piciorului, s-a constatat o îmbunătăţire a stări generale a pacienţilor alături de ameliorarea disfuncţiei digestive şi diminuarea până la dispariţie, în unele cazuri, a simptomatologiei acuzate la începutul tratamentului. S-a constatat faptul că durerea pe care o produce orice tulburare digestivă poate fi cauzatoare nu numai de stare de rău fizic, ci şi de o proastă dispoziţie, mergând până la depresii în cazul în care aceasta persistă un timp mai îndelungat. Înlăturarea durerii are efect direct asupra psihicului, redând buna dispoziţie şi încrederea în sine. În acelaşi timp, însă, în cazul tulburărilor digestive funcţionale, vorbim şi despre cauza psihică simptomatologiei, despre accentuarea sau diminuarea acesteia în funcţie de starea psihică de moment sau dominantă a pacientului. Acesta este şi motivul pentru care este indicată asocierea în cadrul tratamentului a zonelor reflexe ale sistemului nervos central, astfel încât să fie cupate fluctuaţiile şi discordanţele emoţionale care ar putea influenţa negativ şi întreţine disfuncţia un timp suficient de îndelungat pentru a determina o afecţiune cronică. Ceea ce îmbunătăţeşte net calitatea tratamentului medicamentos, completat de cel prin masaj reflex, este prelungirea intervalului până la o nouă apariţie a simptomatologiei, precum şi acuze mult diminuate la reapariţie. 35

36 În cazul pacienţilor care au repetat seria de şedinţe de reflexoterapie, după o pauză de 3 săptămâni (2 cazuri), disfuncţia nu a reapărut până la momentul finalizării studiului nostru, ceea ce ne îndeamnă să continuăm acest studiu şi să urmărim efectele acestui tratament pe un număr sporit de pacienţi, chiar în contextul limitării cât mai stricte a terapiei medicamentoase la medicamentele indispensabile din punct de vedere a siguranţei vitale a pacientului. CONCLUZII Putem afirma că reflexoterapia are o mare valoare terapeutică, valoare care deşi demonstrată, este încă privită cu rezervă. Concluziile desprinse din practică vin în întâmpinarea ideii în care relaţia parte-întreg începe a fi reconsiderată după criteriul holistic. Astfel, considerăm că reflexoterapia este atât o alternativă, cât şi un mijloc adjuvant util nu numai în întreţinerea stării de sănătate a organismului, ci şi în tratarea unor afecţiuni. BIBLIOGRAFIE BOSSY, J., Bases neurobiologiques des réflexothérapies, Masson, 2eme ed. Paris, DRĂGAN, I., Masaj-automasaj, Editura Editis, Bucureşti, FAN, YA-LI, Masajul chinezesc pentru nou-născuţi şi copii, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, IONESCU, A., Masajul, procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport, Editura ALL, Bucureşti, IVAN, S., Presopunctura, Editura Coresi, Bucureşti, IVAN, S., Masajul pentru toţi, Editura Coresi, Bucureşti, LEIGH, M., D., Pacea sufletului, frumuseţea trupului, Editura Nirvana, Bucureşti, MÂRZA, D., Reflexologia în kinetoterapie, Editura Symbol, Bacău, RĂDULESCU, A., Fizioterapie. Masaj terapeutic, Editura Medicală, Bucureşti, SIDENCO, E. L., Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, SIDENCO, E.L., Medicina fizică în recuperarea medicală, Editura Universităţii Carol Davila, Bucureşti, ABSTRACT Reflexology represents a complementary technique which doesn't exclude, but completes the medical treatment. It is made in order to eliminate the nervous tensions and its effects on a long term. This technique has and important therapeutic value in digestive diseases, which though it has been proved is still seen with reserve. The conclusion taken out from practice predicts that part whole relationship starts to be reconsider according to the holistic criteria. There for, we consider that reflexology is both an alternative and an additional means useful not only for health care of the body but also in the treatment of certain disease. Key words: digestive diseases, rebalance, complex treatment, reflex massage. 36

37 MOTOR FUNCTION INVESTIGATION BY USING NEUROMUSCULAR EXCITABILITY Georgeta NENCIU * REZUMAT În general, nu se poate prezice foarte exact amplitudinea schimbărilor ce au loc în organismul sportivului, ca urmare a proceselor de antrenament. Mai precis, se poate stabili direcţia generală a modificărilor rezultate în urma efortului. Fiecare antrenament duce la alterarea internă a echilibrului funcţional. Repetarea efortului (esenţa programului de antrenament) duce (într-un mod optim) la economisirea activităţii funcţionale a unui organ sau chiar a organismului. Cu cât un individ participă la mai multe antrenamente, cu atât mai multe schimbări majore apar in homeostazie, apărând un nou echilibru funcţional prin procesul de adaptare. Modificările induse de efort sau de mediul extern vor reveni la nivelul iniţial după un anumit interval de timp. Apare deci o curbă de normalizare, ale cărei oscilaţii se instalează, în general după atingerea unui nivel apropiat de cel iniţial. Cuvinte-cheie: antrenament, adaptare, echilibru funcţional. GENERAL CONSIDERATIONS In general, one is not able to precisely predict the amplitude of all the changes happening inside the sportsman s body, caused by the challenges he undertakes during the training process. More accurately, one can establish the general trend of the changes that appear as a result of the efforts made. Each challenge results in internal alterations of the functional equilibrium. The repetition of the effort (the essence of the training program) leads to (in an optimum manner) the saving of the functional activity of an organ or of the organism s systems. The more one participates in sustaining the effort, the greater changes appear in homeostasis and also, a new functional equilibrium through the adaptation process takes place. The modifications obtained through the effort s action or that of the external environment will come back to the initial level within a certain period of time. Hence a normalization curve is obtained, with oscillations which generally appear after reaching a level close to the initial one. The oscillations which contribute to obtaining a new level are called PERIOD OF COMPENSATION and PERIOD OF OVERCOMPENSATION. These are the token of an enhanced biological potential. The solicitation of the * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 37

38 organism, during the overcompensation period will lead to smaller alterations of the parameters, to a better recovery and will enhance the sportive performance. PURPOSE OF THE WORK The present work appeared out of the necessity of correct information that can influence the tempo of the sportsman s physical evolution and the general and specific effort capacity, or that can contribute to planning the future annual program. METHOD USED FOR TESTING The determination of neuromuscular excitability at the motor end of the muscles, following dr. Al Partheniu s method. The interpretation of the data is to be carried out according to the reference values validated in CCPS. RESULTS AND DISCUSSIONS Starting from the principle according to which the essence of training is the body s adaptation to effort, the training will have reached its goal only when its execution is adequate. Activating the adjustment processes is proportional to homeostatic alteration. During the preparation period of performance sportsmen, trainings lead, in most of the cases, to various types of fatigue which temporarily diminish the body s functional capacity. This is the starting point for the recovery, adaptation and overcompensation processes. The effort determines certain changes of some physiological parameters. In return, these represent the stimuli, which will generate the development of recovery mechanisms that nonetheless have an oscillating trend. Analyzing the physiology of the effort, we have paid great attention to the time during which the recovery and rehabilitation occur, with a view to preparing the organism for a new training (a new structure). The recovery periods for the physiological parameters vary, from a few minutes to a few days. We have taken into consideration the ENM values, given that their recovery takes more time, from a day at least up to 2-3 days (depending on the effort made and the types of solicited muscular fibres). The ENM values do no always lead to full recovery, compared to the initial stage. The oscillations can be horizontal, ascendant and descendant. Therefore the delimitation of certain values for the recovery period and the answer to the question up to where can the preparing period (the momentary values area) be reached, so that overcompensation (the belated values area) could be obtained? are necessary. A lot of testing stages have been examined (during an annual preparing cycle) and the importance of keeping track of the daily, weekly and during preparing stages recovery process was revealed, considering at all times the overcompensation process. The ENM values mark an ondulatory pattern with qualitative jumps at the objective moments. This pattern is similar to those presented by many authors in similar speciality papers. In our case, we can offer a few practical examples using 38

39 the evolution of reactivity over consecutive annual cycles for an Olympic sportsman from the tested group. The functional effort is a process of biological sub-layer excitation that leads to catabolic processes. These are followed by the functional alterations of the recovery process. The modifications are phased in three stages: Early recovery, when the initial values are totally regained in 1-2 hours, up to 1-2 days. They are ascertained by the daily harvesting of ENM values on basic conditions and depending on the various types of effort. During this period interventions for an ascendant weekly dynamics of the training can be made. Late recovery, values represented by weekly averages of the preparing or competitive periods. The preparing period represents the time for enhancing (or not) the training intensity or volume with the purpose of obtaining ascendant and efficient values for the next phase: overcompensation. If the first stages of the recovery follow an ascendant pattern it comes out that there is a structural and functional perfecting, the third stage, overcompensation. Only by overseeing the first stages of the values dynamics a new equilibrium (overcompensation) can be accomplished, when one can successfully intervene in a contest. Although the sportsman won two gold medals and a bronze one in the stated competition, during the next training period until the World Championships, the two types of fibres were over-solicited and at the moment of the contest, a sportive shape decline was noticed, the sportsman only obtaining the 6 th place. CONCLUSIONS Upper limits have been shaped and validated in a way beyond which the effort is no longer followed by overcompensation and also lower limits, when the solicitation is low and it does not lead to a qualitative jump. It is necessary to carefully choose the moment of a new stimulus, when we are certain that the overcompensation took place. (If the stimulus is introduced at the compensation stage, it could end in over-training values, and if its application is delayed the initial level is reached without a qualitative jump). The NME values were categorized in: a) normal values for the sportive branch; b) values that exceed the recovery limits and show phases of tiredness; c) difficult values are the ones slightly deviated from normal, when it is necessary to extend the aria of muscular investigation. The monitoring of the NME value dynamics is important for the obtaining of sportive performances for the main objective moments. 39

40 BIBLIOGRAPHY HAHN, E., Antrenamentul la copii, SCJ, Bucureşti, MANNO, R., Bazele antrenamentului sportiv, SDP, Bucureşti, NENCIU, G., Fiziologia sistemului neuro-muscular cu aplicaţii în sport, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, PARTHENIU, Al., Studiu privind caracteristicile excitabilităţii la un complex neuro-muscular fazic şi tonic la sportivi, Timişoara, ABSTRACT Generally, one is not able to precisely predict the amplitude of all the changes happening inside the sportsman s body, caused by the challenges he udertakes during the training process. More accurately, one can establish the general trend of the changes that appear as a result of the efforts mase. Each challenge results in internal alterations of the functional equilibrium. The repetition of the saving of the functional activity of an organ or of the organism s systems. The more one participates in sustaining the effort, the greater changes appear in homeostasis and also, a new functional equilibrium trough the adaptation process takes place. The modifications obtained trough the effort s action or that of the external environment will com back to the initial level within a certain period of time. Hence a normalization curve is obtained, with oscillations which generally appear after reaching a level close to the initial one. Key words: training, adaptation, functional equilibrium. 40

41 PHYSIOLOGICAL RESEARCH USED TO APPRECIATE HIGH SPORTS PERFORMANCE Georgeta NENCIU * REZUMAT Investigaţiile complexe vizează funcţiile nervoasă şi motrică, considerate principalele funcţii implicate în efortul fizic sportiv. Scopul lucrării constă în obţinerea de informaţii obiective asupra reactivităţii biologice a sportivilor, în general, şi a scrimerilor de performanţă, în special. Ipoteza lucrării se referă la nivelul funcţional al indicatorilor studiaţi şi menţinerea lui în acelaşi ecart în două perioade competiţionale. Studiul a fost realizat pe sportivele lotului naţional şi olimpic de floretă fete, iar metoda folosită a fost cea integro-corelativă elaborată de Partheniu, Al. şi colaboratorii. Autoarea a luat în discuţie nivelul de activare corticală, echilibrul şi mobilitatea proceselor excito-inhibitorii ale reacţiei motrice nespecifice, frecvenţa critică de fuziune la stimulare luminoasă intermitentă şi reglajul nervos cardiac, date pe care le considerăm suficiente pentru a aprecia starea factorului biologic al sportivelor. Din prelucrarea datelor au reieşit următoarele concluzii: valorile medii obţinute la indicatorii studiaţi sunt similare în cele 2 perioade, ceea ce înseamnă că pregătirea din antrenament a fost asemănătoare. În sprijinul factorilor de conducere a procesului de pregătire sportivă credem că este benefic pentru sportivi ca pregătirea lor să fie continuată în aceeaşi parametri metodologici. Cuvinte-cheie: metoda corelativ-integrată, echilibrul funcţional, procesele excito-inhibitorii, reglajul nervos cardiac. INTRODUCTION In physiological research made in sport, a very important part is played by the methods for determining various neuromotor parameters such as rheobase and chronaxy. By using motor-point stimulation tests, applied on three types of muscular fibers (intermediary, slow, and fast), excitability and degree of training can be determined. One of the methods used is the determination of the minimum neuromuscular excitability when electrically stimulated in neuromotor points, is the method established by Al. Partheniu. This method consists of applying an electrical impulse, with intensity varying from one stimulus to another. The duration of the impulse is standardized, its shape is rectangular. The motor point is found after subsequent requests and its minimum level * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 41

42 of excitability is established. The impulse is applied at the motor point, where the stimuli need for contraction is visually recorded. The values of the electrical stimulus are saved and comparatively analyzed: comparison between the three muscle fiber types and a comparison between the muscles themselves. The benefit of this method is that the physiological characteristics can be studied in vivo and in situ, its disadvantage being that the contraction is recorded visually. This method requires a skilled person and good lightning in order to be applied. In spite of the skills needed by the person conducting the experiment, a lot of scientific data which could be supplied by this method are not perceived and are dependent on the individual qualities of the human operator. Thus, in order to improve this method, to make it more objective, we recorded the muscular contraction by using a pressure sensor (to characterize the amplitude of the contraction) to signal its apparition. In order to obtain similar results from repeated tests, the stimulation of the motor point and the recording of the signal from the contraction must be made at the same spot, by positioning the sensor just above the stimulation electrode. This method can be applied by stimulating the motor point and by recording the muscular contraction (mechanical latency and muscular relaxation period are obtained). We consider that the graphical result contains suplementary data which can be used for a more in-depth description of physical fitness (degree of training). We consider that this method represents an application of the experiment method and that it fulfills the need for objective information in scientific and mehodical-aided training. MATERIAL AND METHOD The improvement that we suggest consists in determining, recording and measuring the muscular contraction phenomenon, with or without recording of the nerve and neuromotor plate. Due to the fact that the fibers of the neuromotor plate come in contact with the fiber at its middle, the conclusion is that the neuromotor points are somewhere around the muscle s middle. This is very important because it allows both stimulation and recording of the muscular contraction, as well as repeatability of the experiment. Repeatability is insured by the point of stimulation/recording, which is always the same and by the constant pressure of the electrode toward the muscle. The signals from the pressure sensor, from the stimulation apparatus (programmable constant voltage generator) and from the electrodes are collected, amplified and introduced in a computer by using an electronic data input system. The phenomenon we investigated can be measured in milliseconds. The information collected by the system is analyzed and displayed by the computer using two or three channels: on the first channel there s the path of the muscular contraction, on the second there s the shape of the stimulus (rectangular) and on the third channel the M wave is displayed (if there s a change in the polarization of the neuromuscular plate). The two or three channels can be displayed independently or simultaneously, their amplitude and duration can be measured and their mechanical and electrical latency can be determined. The difference between the start of the M wave and the 42

43 start of the muscular contraction is represented by the time needed by the stimulus to initiate the contraction. RESULTS After the analysis, the data can be displayed graphically (Ox the stimulating current s intensity, in 0.1 ma units. Oy the amplitude of the muscular contraction or the latency). The shape that develops from the graphical representation of the values is a hysterezis curve, which reveals information about the sportsmen s physiological state and the participation of different fiber types in contraction as well as their relative strength. The participation of the different muscular fibers is revealed by the shrinking of the nervous fibers when the intensity of the stimulus increases. If the durations of the stimulus is equal to or above 30 seconds, the first fibers to be depolarized are the slower ones (less myelinized). This fact is graphically represented by the higher value of the latency. In the following, as the amplitude of the stimulus increases, the more distant and more sensitive nervous fibers are depolarized. On one hand, a pattern of the contraction s amplitude can be observed (it increases with every contraction), on the other hand the latency period decreases. We ve applied this investigation method on a group of 50 sportsmen from different branches (wrestling, swimming, athletics, gymnastics) and we obtained interesting results. Thus, for a highly trained sportsman, the path of his contraction s amplitude differs from the contraction path of another sportsman, who s not as highly trained or tired. Differences in the shape of the curves can also be observed for sportsmen from different branches. We present a few siginificant examples: Sportsmen 1: A decrease of the contraction amplitude curve can be observed after the stimulus falls under the initial level, which indicates a certain degree of fatigue. Sportsmen 2: The rising of the amplitude curve above the initial level indicates a high degree of physical training, resistance towards fatigue and an increase in force while practicing physical exercise. Sportsmen 3: A quasi liniar increase of the stimuli values can be observed. This increase reveals the fact that muscular fibers are grouped according to their contraction speed. Furthermore, should the stimuli decrease using the same pattern, the amplitude of the contraction has the exact same path, the two paths, increase and decrease, are identical. This similar muscular behavior is the expression of a neuromotor simmetry. (This sportsmen won the first place in the competition during which this experiment was being held). Sportsmen 4: When investigating symmetrical muscles, a very high asymmetry can be observed, this neuromotor asymmetry leading to difficulties in executing symmetrical moves. CONCLUSIONS We consider that this method of investigation can characterize the degree of training by comparing symmetrical left/right muscular groups, revealing asymmetries, if there are any. 43

44 Comparison between different sportsmen can also be made, from the point of view of their physical training and capabilities. This method can also be use for screening at the beginning of the sportsmen s carrier as well as during training, providing valuable information regarding to the quality of training. It can be applied in order to: test certain motor qualities; test the maintaining of certain capabilities when exposed to variable stimulus; appreciate the quality of training and its effects when performing individual measurements; individualize training by objectively offering individual parameters; evaluate the advantages of introducing a new training method; evaluate the difficulties when recovering from different accidents (fractures etc.) BIBLIOGRAPHY EREMIA, D., Biofiziologie medicală, IMF, Bucureşti, EXARHU, I. T., BADIU, G., Fiziologie, Editura Medicală, Bucureşti, FLORESCU, C., Sportul de înaltă performanţă, Editura Sport-Turism, Bucureşti, GAGEA, A., Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine, GUYTON, A. C., Medical physiology, W.B. Saunders Company, LEHNINGER, A. L., Biochimie, Editura Tehnică, Bucureşti, NENCIU, G., Fiziologia sistemului neuro-muscular cu aplicaţii în sport, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, ABSTRACT The complex investigation concern the nervous and motor functions, considered to be the main functions involved in the physical effort. The purpose of this paper consists in obtaining objective information about the biological activity of sportsmen, more specifically about the activity of high performance fencing experts. The hypothesis of the paper is about the functional level of the studied parameters and it s constance during two different competition periods. The study has been made on the female fencing experts of the national fencing team, using the integro-corelative method developed by Partheniu, Al. and colaborators. The excito-inhibitor processes of the non-specific motor reaction, critical fusion level on ligth-based stimulation and heart rate adjustment are considered to be suficient data in order to apreciate the status of the biological factor of the sportsmen considered. After analysing the data, we came up with the following conclusions: the mean values obtained on the studied indexes are similar throughout the 2 periods, which means that the training was also similar. As a piece of advice to the people supervising the sports training process, we believe that it s beneficial to the sportsmen that training continues with the same paramaters. Key words: integro-corelative method, excito-inhibitor processes, nervous cardiac adaptation, biological reactivity. 44

45 EXERCIŢII PENTRU CORECTAREA AFECŢIUNILOR ARTICULAŢIILOR MÂINII Toma PETRESCU * Leontina PETRESCU ** REZUMAT Articulaţia mâinii este printre articulaţiile conduse de aparate ligamentare şi de aceea insuficienţa ligamentară sau deteriorarea ligamentelor duce la deformaţii. Musculatura la nivelul mâinii are rol de poziţionare. Tratamentele prin kinetoterapie urmăresc eliminarea exerciţiilor greşite care ar putea compromite mişcările în articulaţii, deoarece modificările sinoviale articulare ulterioare duc la insuficienţa aparatului ligamentar, leziuni ale capsulei şi ulterior la limitări funcţionale articulare. Cuvinte-cheie: prehensiune, abducţia radială, flexie palmară, poziţie antalgică. INTRODUCERE Importanţa integrităţii articulare a mâinii reprezintă un deziderat foarte important pentru orice individ. De aceea, articulaţia mâinii care este printre articulaţiile conduse de aparate ligamentare, şi apariţia unor insuficienţe ligamentare, sau deteriorarea ligamentelor duce la deformaţii. Musculatura la nivelul mâinii are rol de poziţionare, fapt pentru care aceasta trebuie menţinută permanent într-un tonus corespunzător. Problema este aceea că, adoptarea tratamentului pe stadii duce la menţinerea gradului de funcţionalitate a articulaţiei mâinii. Tratamentele prin kinetoterapie urmăresc eliminarea mişcărilor greşite care ar putea compromite mişcările greşite în articulaţii, deoarece modificările sinoviale articulare ulterioare duc la insuficienţa aparatului ligamentar, leziuni ale capsulei şi ulterior la limitări funcţionale articulare. Abordarea tratamentelor în funcţie de gradul de afectare a ligamentelor sau a articulaţiei a fost clasificată pe stadii, de mulţi specialişti. Stadiul 1: Deformaţia poate fi corectată activ de către pacient singur. Stadiul 2: Deformaţia poate fi corectată pasiv şi apoi menţinută activ de către pacient. Stadiul 3: Deformaţia poate fi corectată pasiv, dar nu mai poate fi menţinută activ de către pacient. Stadiul 4: Deformaţia nu mai poate fi corectată pasiv. Scopul terapiei în stadiul 1 şi 2: Exerciţii pentru oprirea şi corectarea deformaţiei, atele funcţionale, în primul rând, pentru stabilizarea articulaţiei mâinii şi corectarea arcului transversal al mâinii. Scopul terapiei în stadiul 3 şi 4: Exerciţii pentru restabilirea mobilităţii şi menţinerea independenţei mâinii: de exersare a prehensiunii la cheie (priza de precizie), de apucare de cârlig sau mâner (priza de forţă) şi opoziţia policelui. * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret ** Şcoala Specială nr. 2 45

46 46

47 47

48 48

49 49

50 aceiaşi acţiune crescută o au şi intrinsecii al căror ax de tracţiune este deplasat posterior. Hiperextensia IFP produce o alunecare dorsală a tendoanelor extensoare laterale, care converg spre linia mediană, se relaxează şi pierd efectul de extensie asupra F 3, care este supusă la acţiunea preponderentă a flexorului profund; flexia IFP devine imposibilă. Este afectată astfel prehensiunea digito-palmară şi policidigitală care nu mai este posibilă decât între police şi faţa laterală a indexului. Indicaţii terapeutice: Reeducarea gestuală urmează aceleaşi principii ca şi la deviaţia cubitală a degetelor, deoarece în acest tip de leziune cauza cea mai frecventă şi primitivă este afectarea MCF şi subluxaţia falangei I la nivelul MCF (cele două tipuri de deformaţii asociindu-se frecvent). Posturi: Repaus în atelă amovibilă sau din material termoplastic în poziţie funcţională, sau de repaus al mâinilor. Sunt valabile programele de kineziterapie pentru articulaţia MCF descrise la deviaţia cubitală. În momentul instalării hiperextensiei la nivelul F2 încercăm restabilirea echilibrului muscular prin exerciţii terapeutice cu precauţii particulare acestui tip de deformaţie: mobilizarea IF numai cu pumnul în extensie pentru a limita extensia IFP; în timpul mobilizării pumnului degetele sunt menţinute în flexie; în timpul exersării IF în flexie şi a pumnului în extensie, MCF este menţinută în discretă flexie. Exerciţii pentru deformaţia în gât de lebădă a degetelor Tonifierea flexorului superficial al degetelor Exerciţiul 1. Poziţia iniţială Mâna pe masă cu faţa palmară în sus. Execută activ flexia falangei 2 şi 1, separat pentru fiecare deget, şi apoi concomitent cu toate degetele. Rezistenţa se aplică numai pe faţa palmară a falangei 2. Tonifierea extensorului carpului Exerciţiul 2. Poziţia iniţială Aşezat cu antebraţele pe masă, cu mâna sprijinită cubital sau dorsal pe masă. Extensia pumnului contrarezistenţei oferite de un burete. Degetele sunt în flexie. Tonifierea aparatului extensor al degetelor. Exerciţiul 3. Poziţia iniţială Antebraţul sprijinit pe masă, mâna cu degetele în flexie sprijinite pe masă. Împingerea cu fiecare deget separat a unor bile spre nişte receptoare, celelalte degete fiind strânse în pumn. Deformaţia în butonieră a degetelor mâinii Pato-mecanica. Se caracterizează prin hiperflexia la nivelul IFP şi hiperextensia la nivelul IFD, apărând în special la ultimele degete. Este cauzată de distrucţia bandeletei mediane a aparatului extensor la nivelul feţei dorsale a IFP. Afectarea inserţiei pe F 2 antrenează flexia IFP cu pierderea extensiei active. Cele două bandelete laterale ale aparatului extensor alunecă în poziţie palmară, pe faţa laterală a IFP, care, în acest fel, apare proeminent printre ele ca printr-o butonieră. Bandeletele laterale, nefiind frenate prin inserţia la F 2 şi fiind distruse la nivelul feţelor laterale ale IFP, antrenează hiperextensia F 3. Flexia moderată a IFP este tolerabilă neafectând prea mult prehensiunea; însă flexia mare afectează în mod important prehensiunea digito-palmară şi polici-digitală (mai ales în condiţiile asocierii cu deformaţia policelui). 50

51 Indicaţii terapeutice. Reeducarea gestuală este necesară pentru a preveni hiperextensia IFD. Prehensiunea obiectelor care necesită priză bi-digitală sau tri-digitală se va efectua termino-terminal Exerciţii pentru corectarea deformaţiei în butonieră a degetelor Exerciţiul 1. Poziţia iniţială Bolnavul cu regiunea IFP imobilizată de kinetoterapeut. Se efectuează flexii active la IFD. Exerciţiul 2. Poziţia iniţială Cu palmele sprijinite pe masă, ultima falangă rămânând în afara mesei, kinetoterapeutul imobilizează IFP. Pacientul execută flexia IFP la care kinetoterapeutul opune o rezistenţă gradată. Exerciţiul 3. Poziţia iniţială Marginea cubitală a mâinii sprijinită pe masă. Pacientul execută flexia MCF cu articulaţia IF în rectitudine. Exerciţiul 4. Poziţia iniţială Zona MCF menţinută în flexie de kinetoterapeut. Pacientul execută extensii la nivelul IFP prin tensiuni efectuate cu ultimele două falange, contrarezistenţei oferită manual de kinetoterapeut. Reeducarea post-operatorie: După sinovectumia IFP mobilizarea începe în prima zi, activ asistat, crescând în zilele următoare amplitudinea mişcărilor şi intervenind cu contrarezistenţă în ziua 2-5, apoi crescând progresiv această contrarezistenţă. După refacerea inserţiei bandeletelor laterale pe baza F 2 şi tenotomia extensorului, aproape de inserţia pe F 3, mâna se menţine pe o atelă de repaus cu IFP în rectitudine, timp de o săptămână. Din ziua a 3-4 se scoate atela în timpul exerciţiilor. Se efectuează flexii-extensii active asistate la nivelul IFP, MCF şi flexii IFD. Deformaţia policelui în Z Pato-mecanica. Deformaţia se caracterizează prin flexia MCF şi hiperextensie la nivelul IF. Asocierea leziunii carpo-metacarpiene şi MCF la nivelul policelui duce la pierderea amplitudinii rotaţiei interne a policelui. Opoziţia normală devine imposibilă şi prehensiunea polici-digitală se poate realiza numai prin abducţia policelui la index. Instabilitatea NCF agravează deficitul de prehensiune polici-digitală. Pierderea posibilităţii de abducţie agravează deficitul de prehensiune. Afectarea abducţiei este mai rară, dar influenţează abilitatea de prehensiune prin reducerea lărgimii palmei (apucarea cârjei, bastonului, barei de sprijin). Afectarea tendoanelor la nivelul policelui. Lungul extensor se asociază cu subluxaţia externă a bazei primului metacarpian. Afectarea flexorului lung al policelui alături de cea a flexorului profund al indexului determină hiperextensia IF cu implicaţii mari pentru prehensiunea polici-digitală. Indicaţii terapeutice: Reeducarea gestuală are în vedere faptul că este afectată în principal opoziţia policelui, pensa polici-digitală termino-terminală. Orice gest de prehensiune polici-digitală şi polici-digito-palmară să fi precedat de abducţia maximă a policelui pe care o poate face bolnavul. În prehensiunea polici-digitală, în special police-index, se va folosi tipul termino-terminal şi nu cel latero-lateral care facilitează apariţia şi agravarea leziunilor caracteristice. Exerciţii pentru corectarea policelui în Z Exerciţii care solicită prehensiunea termino-terminală polici-digitălă Exerciţiul 1. Poziţia iniţială Antebraţul sprijinit pe masă cu degetele 2 5 în semiflexie, cu sprijin pe vârful lor: abducţii, abducţii repetate cu policele în rectitudine. 51

52 Exerciţiul 2. Poziţia iniţială Fixarea manuală a articulaţiei MCF 1 de către kinetoterapeut: flexii libere cu F 2. Exerciţiul 3. Poziţia iniţială Police în opoziţia indexului cu burete aflat între ele: tensiuni repetate în burete cu degetele în rectitudine. Exerciţiul 4. Apucarea şi mutarea unor bile (cu diametrul 2 cm), cu policele şi celelalte degete pe rând, folosind vârful degetelor. Exerciţiul 5. Flexii cu falanga a doua într-un resort. Exerciţiul 6. Poziţia iniţială Mâinile sprijinite cu palmele pe masă: policele în abducţie ţinut contrarezistenţă cu policele mâinii opuse, tot în abducţie. CONCLUZII Programul de exerciţii prezentat a confirmat şi evidenţiat principalele mişcări menite să menţină gradul de funcţionalitate a articulaţiei. BIBLIOGRAFIE BACIU, C., Kinetoterapia pre şi post operatoris, Editura Sport -Turism, Bucureşti, GRUBER, A., Terapia funcţională a reumatismelor inflamatorii cronice cu scopul protejării articulaţiilor, Editată de F.R.A.R.R.M., MINISTERUL SĂNĂTĂŢII, Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor aparatului locomotor, Editura Medicală, Bucureşti, SCHAFFLER, A., BRAUN, J., RENZ, U., Ghid clinic de explorări, Editura Medicală, Bucureşti, SIDENCO, E. L., Metodica recuperării mâinii, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, ABSTRACT The hand joint is among the joints where ligament insufficiency and deterioration leads to deformations. Muscles of the hand have a positioning role. The objective of kinesiology treatments is to eliminate the wrong exercises that could compromise the wrong joint movements, because sinovial articular modifications could lead to ligaments insufficiency and eventually limitations in the joint functioning. Key words: prehension, radial abduction, palmar flexion, antalgic position. 52

53 TERAPIA FUNCŢIONALĂ A REUMATISMELOR INFLAMATORII CRONICE ÎN ARTICULAŢIA COTULUI Toma PETRESCU * Leontina PETRESCU ** REZUMAT Valoarea funcţională a articulaţiei cotului se apreciază printr-un aparat capsuloligamentar intact. Tratamentele prin kinetoterapie urmăresc eliminarea exerciţiilor greşite care ar putea compromite mişcările în articulaţii, deoarece modificările sinoviale articulare ulterioare duc la insuficienţa aparatului ligamentar, leziuni ale capsulei şi ulterior la limitări funcţionale articulare. Pentru evitarea acestor probleme, adoptarea tratamentului pe stadii duce la menţinerea gradului de funcţionalitate a articulaţiei cotului. Cuvinte-cheie: supinaţia cotului, pronaţia cotului, flexia şi extensia cotului. INTRODUCERE Valoarea funcţională a articulaţiei cotului se apreciază printr-un aparat capsulo-ligamentar intact. Tratamentele prin kinetoterapie urmăresc eliminarea exerciţiilor greşite care ar putea compromite mişcările în articulaţii, deoarece modificările sinoviale articulare ulterioare duc la insuficienţa aparatului ligamentar, leziuni ale capsulei şi ulterior la limitări funcţionale articulare. În realizarea studiului s-a plecat de la ipoteza conform căreia adoptarea tratamentului pe stadii duce la menţinerea gradului de funcţionalitate a articulaţiei cotului. Stadiile funcţionale stabilite şi recunoscute de specialiştii domeniului: Stadiul 1. Pacientul îşi poate mobiliza articulaţia în condiţii fiziologice uşor, contrarezistenţă. Stadiul 2. Pacientul poate să-şi mobilizeze articulaţia uşor contra greutăţii proprii a membrului superior. Stadiul 3. Pacientul poate să-şi mobilizeze articulaţia numai prin descărcare. La mişcări cu contrarezistenţă intervine mobilizarea tipică de roată dinţată. Stadiul 4. Chiar şi prin descărcarea articulaţiei pacientul nu mai poate mobiliza articulaţia. Scopul terapiei în stadiile 1 şi 2. Exerciţii de contrarezistenţă, exerciţii libere şi cu descărcarea contrarezistenţei. Scopul terapiei în stadiile 3 şi 4. Exerciţii cu descărcare şi folosind mişcări compensatorii. * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret ** Şcoala Specială Nr. 2 53

54 Biomecanica Constituţia anatomică a cotului arată că cea mai mică modificare patologică la nivelul articulaţiei duce la limitări funcţionale mari ale articulaţiei. Este o articulaţie bidimensională, cu mişcări de flexie-extensie şi de pronaţie-supinaţie. Muşchiul biceps execută flexia şi supinaţia prin inserţia pe radius, iar muşchiul braheo-radial execută flexia la poziţia intermediară a antebraţului prin inserţia lui distală. Indicaţii terapeutice Mobilizarea articulaţiei cotului cu exersarea izolată a supinaţiei cu antebraţul sprijinit şi nu în legătură cu flexia şi exersarea flexiei şi extensiei în poziţia intermediară a antebraţului. Exerciţiile corespunzătoare stadiilor articulare şi adaptarea lor la mişcările compensatorii. Pato-mecanica Modificări tipice: Limitarea extensiei totale; Limitarea supinaţiei la diverse grade. Modificări sinovial-articulare la nivelul articulaţiei cotului duc pe de-o parte la limitări funcţionale, pe de altă parte, prin interpunerea fosei olecranului împiedică extensia. Mecanic nu este posibilă extensia articulaţiei şi nici nu trebuie să fie forţată. O extensie totală poate duce la o limitare şi mai mare a mobilităţii articulare. Limitarea mişcării de supinaţie duce la insuficienţa aparatului ligamentar şi leziuni ale capsulei foarte evidente. În acest caz pacientul execută flexia prin muşchiul braheo-radial inserat distal faţă de muşchiul biceps brahial pentru a menaja articulaţia. Mai departe muşchiul biceps brahial, contractându-se prin flexia activă în supinaţie, capul radial, duce la instabilitatea ligamentului inelar care duce la rândul lui la luxaţie. Această compensaţie internă pe care o induce pacientul, cotul în poziţie de flexie medie a antebraţului, este în consens cu protejarea articulaţiei. Flexia activă în supinaţie va dăuna în plus articulaţiei. EXERCIŢII PENTRU ARTICULAŢIA COTULUI Exerciţii pentru mobilizarea articulaţiei cotului Exerciţiul 1. Poziţia iniţială: aşezat pe scaun cu picioarele fixate pe podea şi cu antebraţele sprijinite pe masă. Figura 1 Figura 2 54

55 Braţele pe lângă corp, antebraţul în flexie la 90 0 şi întins; faţa internă a palmei în sus (Figura 1) şi în jos (Figura 2). Corectare. Braţul şi cotul menţin contactul cu trunchiul fără să se îndepărteze. Exerciţiul 2. Poziţie iniţială: aşezat pe scaun, braţele libere pe lângă corp. Figura 3 Cotul în flexie şi apoi întins, antebraţul în poziţie înaltă în direcţia policelui poziţie intermediară (Figura 3). Corectare. Antebraţul ţinut permanent în poziţie intermediară, adică feţele palmare stau faţă în faţă. Exerciţii ale mişcărilor compensatorii pentru flexia şi extensia cotului în descărcare la stadiile III şi IV de modificare a capsulei articulare Exerciţiul 3. Poziţia iniţială: aşezat pe scaun. Figura 4 Figura 5 Se duce braţul înapoi şi se face flexia cotului (Figura 4). Această flexie va fi fixată prin contracţia musculaturii; se face flexia braţul, care este dus înainte şi apoi poate fi întins (Figura 5). 55

56 Exerciţii ale mişcărilor compensatorii pentru supinaţia cotului Exerciţiul 4. Poziţia iniţială: aşezat pe scaun. Hiperrotaţie laterală şi abducţia braţului, braţul şi cotul aduse intern faţă de corp (Figura 6). 56 Figura 6 Figura 7 Exerciţii de mişcări compensatorii pentru pronaţia cotului Exerciţiul 5. Poziţia iniţială: aşezat pe scaun. Braţul (umărul) rotat intern şi în abducţie; cotul dus în afară (Figura 7). CONCLUZII Programul de exerciţii prezentat a confirmat şi evidenţiat principalele mişcări menite să menţină gradul de funcţionalitate al articulaţiei. BIBLIOGRAFIE BACU, C., Kinetoterapia pre şi post operatoris, Editura Sport-Turism, Bucureşti, BUDICĂ, C., Kinetoterapia în afecţiunile ortopedico-traumatice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, MINISTERUL SĂNĂTĂŢII Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor aparatului locomotor, Editura Medicală, Bucureşti, SCHAFFLER, A., BRAUN, J., RENZ, U., Ghid clinic de explorări, Editura Medicală, Bucureşti, SIDENCO, E. L., Evaluarea articulară şi musculară a membrului superior. Aplicaţii în kinetoterapie şi în medicină sportivă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, STOIA, I., STOICESCU, M., Recuperarea funcţională a bolnavului reumatic la domiciliu, Editura Medicală, Bucureşti, STROESCU, I., Recuperarea funcţională în practica reumatologică, Editura Medicală, Bucureşti, ABSTRACT The functional value of the elbow joint can be referenced to an intact ligament system. The purpose of kinesiology treatments is to eliminate the wrong exercises that would compromise the joint movements, because later sinovial joint modifications would produce insufficiency of the ligament system, lesions and eventually functional limitations. In order to avoid this problems, different treatment based on the evolution stage is recommended in order to maintain the functionality degree of the elbow joint. Key words: elbow supination, elbow pronation, elbow flexion and extension.

57 ŞCOALA INCLUZIVĂ, O DESCHIDERE A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI MODERN Elena SABĂU * Georgeta NICULESCU * REZUMAT Lucrarea reprezintă un semnal care accentuează necesitatea de a include persoanele cu nevoi speciale în grupuri educative obişnuite. În acelaşi timp, profesorii trebuie să cunoască metodele educaţiei integrate, încă din studenţie. Această lucrare oferă cadrul general al şcolii pentru toţi, şcoală în care se respectă dreptul copiilor la învăţătură. Cuvinte-cheie: autonomie, cerinţe educative speciale, curricullum integrat, şcoală incluzivă, terapie. INTRODUCERE Documentele oficiale subliniază faptul că pe plan internaţional, în domeniul dizabilităţii şi a handicapului, acţionează regula statistică a treimii, regulă confirmată şi de practicile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ceea ce presupune că şi din populaţia ţării noastre, o treime este afectată într-o măsură mai mare sau mai mică de această problemă. În timp, discuţiile s-au dezvoltat, căutându-se termenul cel mai potrivit, pornind de la subcapacitate, incapacitate, disfuncţionalitate, handicap... până la infirmitate, pentru a exprima cât mai exact fenomenul şi a evita formarea unor percepţii generale neplăcute asupra celor cu aceste probleme. Persoanelor cu afecţiuni de ordin biologic-motric, li se adaugă defavorizaţii social, economic, cultural, cei cu tulburări psiho-afective şi de comportament, cât şi cei infestaţi cu virusul HIV, categoria devenind a persoanelor cu cerinţe, nevoi speciale. Provocarea specialiştilor constă tocmai în realizarea unei intervenţii speciale asupra acestor tineri, prin care ţinta actului formativ să fie orientată spre cerinţa educativă, nu spre defectul propriu-zis, în conceptul CES cerinţe educative speciale. Actuala politică de abordare a situaţiei copiilor şi a tinerilor cu cerinţe speciale este de integrare în instituţiile educaţionale publice. Am considerat oportun un demers-semnal de includere în planurile de învăţământ a suportului managerial care să extindă competenţele studenţilor şi ale absolvenţilor învăţământului superior, spre domeniul practicilor educaţiei integrate în sistemul de învăţământ. Pentru a răspunde unor situaţii speciale existente în comunitate, * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 57

58 profesorii trebuie să posede, pe lângă o solidă capacitate profesională şi răspunsuri şi abilităţi consolidate, pentru diversele cerinţe şi expectanţe ale societăţii, prin: pregătirea pentru acordarea de asistenţă tinerilor cu cerinţe speciale; aplicarea educaţiei integrate în forme de învăţământ public. PREMISE Cadrele didactice sunt solicitate, ca autorităţi competente, în derularea unor programe de integrare în şcoala publică, a copiilor şi a tinerilor cu cerinţe educative speciale. Personalul didactic, ca agent al educaţiei integrate, trebuie să dovedească o pregătire flexibilă, care să optimizeze integrarea şcolară. Şcoala este principala instituţie publică de socializare, ce trebuie să respecte cerinţele educaţionale ale copiilor şi tinerilor şi să asigure egalizarea şanselor şi accesul efectiv la educaţie. Strategiile educaţionale urmăresc maximizarea şanselor de adaptare la cerinţele vieţii sociale şi integrarea într-un context social normal. SCOPUL DEMERSULUI Ţinta lucrării se concentrează într-un semnal de includere în planurile de învăţământ a suportului managerial care să formeze la studenţii şi absolvenţii învăţământului superior, competenţe în domeniul practicilor educaţiei integrate în sistemul de învăţământ. CONCEPTE OPERAŢIONALE Cerinţe speciale pentru: deficienţe senzoriale, fizice, intelectuale, de limbaj; deficienţă mintală şi dificultate de învăţare; defavorizaţi socio-economiccultural (copii ai străzii, exploataţi, maltrataţi, abuzaţi; marginalizaţi etnic şi religios); tulburări psiho-afective şi de comportament; bolnavi cronici şi infestări cu virusul HIV. Clase incluzive clase din instituţiile învăţământul public de masă, în care este integrat un număr limitat de tineri cu cerinţe educative speciale (de regulă 2-4). Curriculum integrat organizare, adaptare şi includere a activităţii celor cu cerinţe speciale în activitatea educativă a copiilor şi tinerilor normali. Strategii incluzive strategii didactice orientate spre folosirea metodelor participative şi active ale pedagogiei. Conform Vrăsmaş, E. A., (2004) acestea se caracterizează prin: flexibilitate, efectivitate, eficienţă, diversitate, dinamică, cooperare, creativitate, globalitate, interdisciplinaritate. Şcoală integrată (şcoală pentru toţi) integrarea în structurile de masă a tinerilor cu nevoi speciale în educaţie, în scopul dezvoltării armonioase şi echilibrate a personalităţii acestora. FACTORI IMPLICAŢI ÎN EDUCAŢIA INTEGRATĂ Profesorii ca elemente determinante în sprijinirea elevilor, care cunosc bine potenţialul copiilor CES şi stabilesc strategiile educative incluse în programa şcolară. 58

59 Acţiunile acestora se leagă de elevul CES, de grupul educaţional, de evoluţia sa continuă, de managementul clasei. Profesorul de sprijin (itinerant) este o persoană specializată în domeniul psiho-pedagogiei speciale, integrată în echipa educaţională, cu rol de intervenţie, de un sprijin suplimentar; se află în relaţie cu profesorii, dar şi cu elevii, acţionând în clasă şi în afara acesteia: intervine direct în activitatea elevului prin programe individualizate, în grupuri mici de lucru; intervine indirect, ca persoană consultantă (resursă) ce oferă profesorilor consiliere în scopul adaptării predării lor, la cerinţele speciale ale elevilor în dificultate. Colegii care interacţionează cu tinerii cu cerinţe speciale, prin acceptare, egalitate, încurajare şi sprijin reciproc. Aceştia au atitudine pozitivă şi interacţionează cu elevii CES. Familia, comunitatea care acceptă forma de învăţământ integrat şi colaborează cu echipa de specialişti. CURRICULUM INTEGRAT Aria de dezvoltare Dezvoltare fizică Dezvoltare perceptivă Dezvoltare intelectuală Dezvoltare personală şi socială Domenii Obiective Mişcarea corpului, motricitatea grosieră, imaginea corporală Percepţia motorie şi conştientizarea aferenţelor senzoriale (vizuale, auditive, proprioceptive) Formarea abilităţilor cognitive Autonomia personală, autonomia socială, competenţe sociale Cerinţe identificarea şi evidenţierea problemelor specifice de învăţare ale tinerilor cu cerinţe educative speciale; flexibilitatea conţinuturilor şi adaptarea mijloacelor de învăţare; selectarea unor conţinuturi adresate tinerilor normali, dar care pot fi însuşite şi de cei cu deficienţe; simplificarea conţinutului pentru a fi însuşit şi de tinerii cu cerinţe speciale; flexibilitatea conţinuturilor şi adaptarea mijloacelor de învăţare; participarea la activităţi individuale compensatorii, terapeutice, recuperatorii; (M. Ainscow, citat de A. Gherguţ, 2001). 59

60 CONŢINUTUL PROGRAMELOR DE TERAPIE EDUCAŢIONALĂ PENTRU COPII CES Tipul de terapie Terapia cognitivă Terapia ocupaţională Psihoterapia de expresie (Meloterapia) Ludoterapia Terapia psihomotricităţii Mijloacele utilizate Cunoaşterea senzorială, formarea abilităţilor vizual-perceptive, învăţarea conceptelor fundamentale, antrenarea inteligenţei senzorio-motorii, dezvoltarea proceselor psihice Activităţile cotidiene, activităţile de joc şi de muncă Cântecele, jocurile muzicale, audiţiile muzicale Jocurile funcţionale, simbolice, cu reguli, de construcţie, de expresie, de mişcare Structurile perceptiv-motrice: schema corporală, lateralitate, orientare, organizare şi structurare spaţio-temporală, realizare motrică CONCLUZII Curricula universitară trebuie să acorde mai mare atenţie formării, la studenţi şi absolvenţi, de abilităţii de operare cu practicile educaţiei integrate. Şcoala şi familia, ca principali factori formativi, trebuie să asigure şi să respecte dreptul copiilor şi al tinerilor la educaţie, la învăţătură pe măsura potenţialului propriu. Agenţii educaţionali elaborează strategii şi programe de integrare şi formare a autonomiei personale şi sociale a tinerilor cu cerinţe speciale. Integrarea socială a tinerilor cu cerinţe educative speciale este anticipată şi condiţionată de integrarea şcolară, de competenţa echipei de specialişti din şcoală. BIBLIOGRAFIE CREŢU, C., Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi, GHERGUŢ, A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 93. POPOVICI, D. V., Elemente de psihopedagogia integrării, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, VRĂSMAŞ, E. A., Introducere în educaţia cerinţelor speciale, Editura Credis, Bucureşti, 2004, p TODEA, S. F., Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, ABSTRACT The paper is a signal that stresses the necessity to include the people with special needs into common educational groups. At this time, the teachers must hold the means of integrate education in their work, since they are students. This paper offers the general frame of school for all, in order to be respected the children right for study. Key words: autonomy, special educational needs, integrate curriculum, inclusiv school, therapy.

61 INSTABILITATEA ARTICULAŢIEI UMĂRULUI ÎN ACTIVITATEA SPORTIVĂ Ştefan SĂNDULACHE * REZUMAT Articulaţia umărului este solicitată mai ales la forţele de întindere (se poartă greutăţi în mână), spre deosebire de articulaţia şoldului şi a genunchiului, care suferă mai ales presiuni determinate de greutatea corpului. În boala umărului sunt afectate toate structurile, inclusiv cele moi, adică ligamentele, cartilajele, muşchii. Instabilitatea este o patologie întâlnită atât în rândul sportivilor de performanţă, dar şi a persoanelor cu activitate fizică ocazională, de recreere. În sprijinul recuperării funcţionale a acestei articulaţii, kinetoterapia apelează în aceeaşi măsură la exerciţii fizice standardizate, cât şi la exerciţii terapeutice sportive. Cuvinte-cheie: articulaţie, exerciţiu terapeutic, tratament. REPERE ANATOMO-FUNCŢIONALE Umărul se constituie într-o unitate cinematică complexă, din punct de vedere topografic, biomecanic şi clinic. Articulaţie sinovială sferoidală, articulaţia umărului, este cea mai mobilă articulaţie a organismului şi are trei grade de libertate. Numită şi articulaţia glenohumerală este formată din capul humeral, ca o minge şi glena, ca o alveolă înconjurată de labrumul glenoidal, fiind la rândul ei acoperită de capsula articulară şi ransforsată de ligamentele gleno-humerale, superior, mijlociu şi inferior (Figura 1). O instabilitate importantă este determinată de raportul dintre diametrul glenei şi al capului humeral, acesta fiind de 1 la 6. Compensarea acestei incongruenţe este determinată de o structură fibrocartilaginoasă, labrumul glenoidal, care formează un inel în jurul marginii glenei, crescând suprafaţa articulară a acesteia. Lezarea labrumului glenoidal, determină o instabilitate articulară cu luxarea capului humeral. * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea SPiru Haret 61

62 Figura 1. Elemente structurale ale articulaţiei umărului Influenţarea stabilităţii articulaţiei umărului este determinată şi de un alt factor, acesta fiind presiunea intraarticulară negativă, -4 mmhg, care absoarbe capul humeral în cavitatea glenoidală. Un lucru important de care trebuie ţinut seama, este distincţia între laxitate şi instabilitate articulară. Laxitatea umărului este caracterizată prin translaţia capului humeral din glenă, în absenţa modificărilor patologice şi simptomelor clinice. Asta înseamnă că un umăr poate fi lax, fără a fi instabil. Asocierea laxităţii umărului cu simptomele clinice şi în acelaşi timp cu unele modificări patologice, determină afirmaţia că acea articulaţie a umărului este instabilă. PATOLOGIE ŞI DIAGNOSTIC Cel mai frecvent diagnostic care se întâlneşte în durerea localizată la umăr este cel de periatrită scapulo-humerală, diagnostic adesea utilizat de către specialişti. Acesta este motivul pentru care înaintea aplicării oricărui tratament fizical-kinetic este necesară o examinare foarte atentă a leziunii şi stabilirea diagnosticului pozitiv pe baza substratului etio-patogenetic exact determinat. Periatria scapulo-humerală este clasificată în mod obişnuit în trei forme clinice: umăr dureros simplu, umăr mixt şi umăr blocat. La această clasificare se poate adăuga şi umărul pseudo-paralitic, care face obiectul tratamentului, doar după rezolvarea chirurgicală a integrităţii tendoanelor. În umărul dureros simplu, durerea este cauzată de procesul inflamator localizat, de cele mai multe ori, în tendoanele muşchilor care contribuie la formarea aşa-numitului coif al rotatorilor. În general, se poate admite că la vârsta medie, indiferent de utilizarea excesivă sau nu a braţului, coiful rotatorilor este întotdeauna mai mult sau mai puţin deteriorat. Această uzură normală este favorizată de unele activităţi profesionale, de o postură anormală în cifoza dorsală cu proiecţia anterioară a umerilor, cât şi de traumatisme locale sau microtraumatisme repetate. În lipsa cauzelor enumerate, apariţia durerii poate fi declanşată de sedentarism, lipsă de mişcare, pe fondul unei stări psihice particulare caracteristică anxietăţii, depresiei (forma de oboseală patologică cronică supraantrenamentul întâlnit la sportivi). 62

63 Organismul se opune modificărilor morfologice cauzate de uzura funcţională prin mecanismele reparatorii obişnuite (cicatrizare cu/fără calcifiere). Atâta timp cât calcifierea rămâne localizată strict intratendinos, această cicatrice nu este supusă unei tensiuni suplimentare şi umărul este mobil şi nedureros. Oricând un traumatism minor sau o creştere a tensiunii tendonului poate declanşa durerea şi chiar impotenţa funcţională. Uneori, datorită condiţiilor anatomice, poate fi cointeresată şi bursa, ceea ce duce automat la agravarea tabloului clinic. Diagnosticul este relativ simplu de stabilit. Prima manifestare ce apare este durerea de intensitate variabilă şi este prezent arcul dureros. Durerea este localizată iniţial la nivelul trochiterului şi acromionului. Urmează limitarea antalgică a mişcării de abducţie, dar pot fi limitate şi antepulsia şi rotaţiile. Leziunea Bankart, adică insuficienţa gleno-humerală antero-inferioară, capsulo-ligamentară, este determinată de traumatisme multiple, de luxaţii de umăr repetate şi duc la o detaşare a labrumului de pe glenă. Instabilitatea poate fi multidirecţională. Gradul instabilităţii poate varia de la subluxaţie la dislocare. Eroziunea, numită leziunea Hill-Sachs, apărută în articulaţia umărului, este determinată de sprijinul capului humeral pe marginea glenei, ca urmare a luxaţiilor multiple. Această instabilitate se manifestă de obicei prin durere în timpul şi după efort semnificativ (antrenament sau competiţie) şi are un caracter profund, şi este localizată anterior. Senzaţia de insensibilitate (luxare a umărului) şi limitare a mişcării dead arm, slăbiciune musculară, amorţeală a braţului respectiv este provocată de mişcarea de rotaţie externă în articulaţia umărului, cu braţul ridicat în plan orizontal. Luxaţiile recurente la traumatisme din ce în ce mai mici, devin chiar luxaţii voluntare cu reducere spontană efectuată de către subiect. OBIECTIVIZAREA CLINICĂ Diagnosticul exact al instabilităţii articulare anterioare se poate determina prin teste, precum: testul de relocare, testul aprehensiunii anterioare, testul sertarului anterior. Instabilitatea inferioară se observă prin testul de evidenţiere a şanţului care apare deasupra umărului prin coborârea capului humeral în raport cu glena. Radiografia de umăr în incidenţă antero-posterioară şi/sau profil evidenţiază eventuala smulgere de fragment osos bony Bankart lesion sau a leziunii de cap humeral hill sachs. Diagnosticul de instabilitate a umărului este confirmat prin investigaţii RMN cu substanţă de contrast, cu evidenţierea leziunii de labrum glenoidal si a camerei de luxaţie sau de examinarea atroscopică. TRATAMENTUL Repaosul articular, este suficient de multe ori, pentru ca întreaga simptomatologie să dispară. În cazul tendinitelor recidivante, tendonul se fragilizează şi se poate rupe parţial, astfel că tot conţinutul intratendinos (o masa păstoasă) se evacuează în spaţiul subdeltoidian sau chiar în bursa subacromiodeltoidiană. Din acest moment, durerea devine mai intensă şi îşi pierde caracterul pur mecanic, devenind permanentă cu exacerbare nocturnă. 63

64 Orice mişcare în articulaţia scapulo-humerală devine imposibilă din cauza durerii şi a contracturii musculare. Dacă migrarea materialului inflamator intratendinos se face înspre partea inferioară şi exterioară a bursei, durerea va fi resimţită mai jos, la nivelul V -ului deltoidian. Tratamentul fizic-kinetic va urma fazele evolutive ale procesului patologic. În perioada acută se imobilizează tot umărul printr-o eşarfă, care menţine braţul lipit de trunchi. Crioterapia locală este utilă pentru blocarea inflamaţiei şi implicit a durerii. Trebuie să se acorde o deosebită atenţie duratei de imobilizare totală a umărului, deoarece aceasta întreţine ischemia locală, depozitele metabolice şi edemul ţesuturilor, hipotrofia musculaturii regionale şi, în final, retracţia capsulară. Aplicaţii calde umede (cataplasme) pot fi utilizate, pe măsură ce durerea scade în intensitate; acestea reduc fenomenele inflamatorii cronice, decongestionează în profunzime şi diminuează în continuare durerile. Electroterapia, prin diatermie cu unde scurte, se poate institui în tratament antalgic şi excito-motor, utilizând curenţii interferenţiari. Ultrasonoterapia, sau mai bine ultrasonoforeza cu hidrocortizon, contribuie la eliminarea restului de inflamaţie. Din acest moment, din punct de vedere clinic ne aflăm la o răspântie, fie că întreaga simptomatologie dispare şi bolnavul reintră în viaţa socio-profesională normală, fie persistă o jenă dureroasă şi un grad de redoare care ne plasează în tabloul clinic al umărului mixt ce trebuie tratat în continuare. Exerciţiile terapeutice active uşoare încep încă din primele 6 zile de la debutul bolii, în asociaţie cu proceduri antalgice şi antiinflamatorii (crioterapie, electroterapie antalgică). Trebuie menţionat faptul că, pentru a nu agrava situaţia locală, aceste exerciţii fizice trebuie să evite atât mişcarea de abducţie, cât şi pe aceea de antepulsie. În această etapă, cele mai indicate sunt exerciţiile Codman, exerciţii pendulare, ce mobilizează pasiv articulaţia gleno-humerală printr-o manevră simplă, posibil de efectuat şi la domiciliu. Deoarece durerea resimţită de bolnav în timpul mişcării de abducţie a braţului este atribuită compresiunii tendoanelor coifului rotatorilor, între humerus şi ligamentul acromio-coracoidian, orice mişcare de abducţie se va asocia cu o rotaţie externă a braţului. Aşadar, rotaţia externă a braţului este cheia care permite performarea unei abducţii complete şi fără durere. Antepulsia diminuează probabilitatea compresiunii coifului rotatorilor, cu condiţia să fie asociată unei tracţiuni în jos a braţului (astfel se coboară capul humeral). Exerciţiul 1. Poziţia iniţială: decubit dorsal, coatele lipite de corp, flectate la 90. Se efectuează o rotaţie externă activă şi pasivă. Se poate aplica rezistenţă uşoară, când amplitudinea mişcării o permite. Variantă: stând cu spatele la perete, acelaşi exerciţiu, cu asocierea unei abducţii progresive. Exerciţiul 2. Poziţia iniţială: stând, mâinile încrucişate la ceafă, extensia coatele înspre înapoi, se poate aplica o rezistenţă moderată. Exerciţiul 3. Poziţia iniţială: stând cu faţa la perete în colţul sălii, mâini pe şolduri, capul înclinat înainte. Urcă mâinile pe perete, păstrând aceeaşi distanţă între ele, până când braţele ajung perfect întinse. Atenţie la rectitudinea coloanei vertebrale. 64

65 Exerciţiul 4. Poziţia iniţială: stând cu faţa la bara fixă, apucat la nivelul feţei, flectarea genunchilor. La încheierea flexiei, bara trebuie să se afle deasupra şi uşor înapoia capului. Exerciţiul 5. Poziţia iniţială: stând cu un baston apucat, mâinile deasupra capului: ridicarea bastonul cu braţele întinse până înapoia capului. Exerciţiul 6. Poziţia iniţială: stând cu bastonul de capete apucat la spate, cu braţul suferind la capătul superior; braţul sănătos ridică bastonul şi astfel se mobilizează pasiv şi braţul afectat. Acest exerciţiu activează partea anterioară a capsulei şi rotatorii externi. Exerciţiul 7. Poziţia iniţială: stând cu mâinile sprijinite pe masă, se efectuează genuflexiuni din ce în ce mai ample. Terapia ocupaţională Activităţile ocupaţionale sunt cele care activează articulaţia umărului în contextul întregului membru superior, dintre acestea recomandăm: grafica pe plan vertical (desenat la tablă, lustruirea unui perete, ştergerea geamurilor), călcatul rufelor, întinderea rufelor la înălţimi deasupra capului, culegerea fructelor din pomi. Exerciţii terapeutice sportive Unele elemente tehnice sportive şi jocurile bilaterale favorizează consolidarea stabilităţii umărului. Exerciţiile atletice de aruncare tip azvârlire, lansare, aruncările specifice jocurilor de baschet, handbal, pasele înalte din volei, loviturile din tenis de masă şi câmp, exersate regulat şi conform regulilor metodice, devin mijloace simple, atractive şi distractive în acelaşi timp, pentru reducerea instabilităţii articulaţiei umărului şi consolidarea stabilităţii acestuia. ASPECTELE PEDAGOGICE Abordarea instabilităţii articulaţiei umărului se referă la respectarea regulilor metodice: viteza de execuţie prin mărirea numărului de repetări pe unitatea de timp; mobilitatea prin amplitudine maximă a mişcării; abilitatea şi precizia prin execuţia corectă a exerciţiului, pe liniile anatomice de forţă; forţa prin folosirea rezistenţei externe (kinetoterapeut, autorezistenţă) sau a unor îngreunări; rezistenţă locală prin mărirea numărului de repetări cu încărcături (rezistenţe) uşoare. CONCLUZII Reabilitarea fizică şi funcţională a articulaţiei umărului urmează căi metodologice specifice, care respectă principiile şi obiectivele procesului de recuperare, în conformitate cu cauzele care au determinat disfuncţionalitatea, vârsta subiectului, experienţa motrică şi, nu în ultimul rând, aspecte legate de alte suferinţe asociate. 65

66 Readaptarea la efort este indicată după recuperarea satisfăcătoare a funcţiei articulare, începând cu deprinderi motrice cunoscute, activate în modalităţi diferite. Exerciţiul fizic, terapeutic de gimnastică, terapeutic sportiv sau funcţional este mijlocul cel mai eficient de reabilitare fizică şi funcţională a sistemului locomotor, cât şi modul de socializare cu creşterea încrederii şi respectului de sine, pentru subiectul aflat în suferinţă. BIBLIOGRAFIE NENCIU, G., Biomecanica în educaţie fizică şi sport, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, PLAS, F., HAGRON, E., Kinetoterapie activă. Exerciţii terapeutice, Editura Polirom, Iaşi, SABĂU, E., Refacere, Recuperare, Kinetoterapie în activitatea sportiv, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, SBENGHE, T., Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Editura Medicală, Bucureşti, ABSTRACT Shoulder joint is mainly over used by stretching forces (when the person carries a certain weight), which is different from hip and knee joints, which are under the pressure of the body's weight. In the case of shoulder disease all structures are affected, included the soft ones, such as ligaments and muscles. Instability is a frequent pathology, both for professional athletes, as well as for people with recreational physical activity. For the functional recovery of this joint, kinesiology uses at the same time standardized physical exercises and therapeutical sport exercises. Key words: joint, therapeutical exercise, treatment. 66

67 EVALUAREA GENERALĂ ŞI FUNCŢIONALĂ ÎN KINETOTERAPIE ŞI RECUPERAREA MEDICALĂ Elena-Luminiţa SIDENCO * REZUMAT Evaluarea generală şi funcţională joacă un rol decisiv în elaborarea programelor de recuperare fizical-kinetică şi ocupaţională. Pornind de la ierarhizarea mijloacelor de evaluare în recuperare, se prezintă clasificarea activităţilor cotidiene şi scala de evaluare a abilităţii, prin prisma cărora se vor desfăşura toate etapele evaluării globale şi funcţionale. Se continuă cu prezentarea nivelelor de evaluare în recuperare în funcţie de situaţie şi de obiective, precizându-se particularităţile specifice fiecărui nivel. Urmează evaluarea funcţională detaliată pe principalele tipuri de activităţi, inclusiv o analiză detaliată a mersului, care surprinde atât nivelele cât şi aspectele specifice de afectare, şi posibilităţile reale de impact ale recuperării în ameliorarea acestuia. Evaluarea globală în recuperare trebuie să valorifice algoritmul decizional în asistarea auto-îngrijirii pacientului cu handicap. În funcţie de aplicarea acestui algoritm reuşim să orientăm programul complex de recuperare în sensul corect dictat de obiectivele prezentării, se prezintă comparativ câteva scheme de evaluare funcţională a pacienţilor cu handicap, detaliindu-se şi posibilităţile oferite de cei mai noi indici funcţionali, cu aplicabilitate practică imediată în asistenţa de recuperare. Cuvinte-cheie: evaluare funcţională, kinetoterapie, recuperare medicală. Evaluarea generală şi funcţională reprezintă primul pas şi joacă rolul decisiv în elaborarea obiectivelor şi alegerea metodelor de tratament în cadrul programelor de recuperare medicală, valorizând pentru fiecare pacient în parte, tipul de patologie, stadiul de evoluţie a bolii prin elementele clinice definitorii, posibilităţile de influenţare a acestora prin terapie fizical-kinetică şi perspectivele reale de recuperare, precum şi implicaţia funcţională a eventualelor asocieri morbide; se valorizează toate aceste date clinico-funcţionale, ţinându-se cont de particularităţile individuale şi sociale ale pacientului. Pornind de la modelul general de ierarhizare a mijloacelor de evaluare în recuperarea funcţională, evaluatorul încearcă încă de la început să jaloneze posibilităţile şi limitele terapiei fizical-kinetice, precum şi perspectivele reale de * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 67

68 recuperare ale pacientului. Schema prezentată încearcă ordonarea parametrilor clinico-funcţionali în trepte succesive, de la nivelul global al calităţii vieţii, până la nivelul celular de integrare a informaţiei: trecând prin aceste etape de evaluare se realizează o imagine complexă şi completă asupra fiecărui aspect clinico-funcţional analizat. De exemplu: dacă dintre abilităţile funcţionale se alege pentru aprofundarea analizei locomoţia, se evaluează la primul palier tipul de locomoţie, la cel de-al doilea abilităţile legate de această formă de locomoţie (abilităţi interioare, exterioare şi funcţional-superioare), urmând la palierul următor evaluarea kinetică specifică, şi eventual la un palier următor, pentru aprofundarea maximă a informaţiei până la nivel celular evaluarea chimico-moleculară. În acest mod, întregul program de recuperare fizical-kinetică şi ocupaţională trebuie să se încadreze în limitele obiective conturate de evaluarea globală, răspunzând obiectivelor concrete derivate din evaluare. Ne propunem în continuare prezentarea detaliată a evaluării activităţilor cotidiene (ADL activities of daily living), exprimată în principalele domenii de activitate a căror evaluare evocă posibilităţile de autoservire şi autonomie imediată locomoţie, transport, transferuri, igienă personală, îmbrăcat-desbrăcat, alimentaţie, ca şi a activităţilor din analiza cărora se exprimă capacitatea de integrare familială, socială şi chiar, când este cazul, profesională a pacientului controlul mediului, comunicarea, recreerea, activităţile menajere, activităţile de muncă. Toate aceste activităţi sunt apreciate prin prisma scalei de apreciere cantitativă a abilităţii, care poate exprima pentru fiecare activitate în parte, şi din punct de vedere funcţional global, capacitatea sau incapacitatea pacientului de a realiza activitatea/activităţile cotidiene cu care se confruntă. Din cuantificarea acestor date reiese calitatea de independent, asistat sau dependent a pacientului, care va orienta obiectivele programului complex de recuperare fizical-kinetică şi ocupaţională a pacientului, ca şi metodologia de tratament a acestuia. Evaluarea globală şi funcţională în medicină fizică şi recuperare se desfăşoară la diverse nivele socio-funcţionale, în funcţie de acestea variind mijloacele practice de realizare a acestei evaluări. În funcţie de fiecare cadru social de evaluare se adaptează şi obiectivele evaluării: principalele paliere sociale de evaluare sunt spitalul pentru pacientul internat sau extern, clinica de profil care poate fi clinică de recuperare în general sau clinică de recuperare specializată pe anumite tipuri de patologie, ca şi în cadrul serviciilor de zi sau a clinicilor de expertiză, sau în comunitate la domiciliul pacientului, pentru cei care rămân dependenţi de familie. Există şi condiţii sociale speciale în care se poate realiza evaluarea: în şcoală sau în instituţii specializate care asigură pentru un interval limitat de timp, condiţii favorizante pacienţilor instituţionalizaţi. Prin această metodologie complexă de evaluare globală putem contura limitele generale ale programului de recuperare, precizând datele generale, posibilităţile reale şi limitele de desfăşurare a acestuia, ţinând cont de particularităţile individuale socio-funcţionale ale fiecărui pacient. O parte importantă a evaluării în domeniul medicinii fizice şi a recuperării rămâne evaluarea funcţională, care are capacitatea de a cuantifica principalele 68

69 acţiuni concrete ale pacientului şi prin acestea, de a măsura autonomia funcţională a acestuia. Nu putem concepe un program complet de recuperare în afara acestor evaluări, cu atât mai mult cu cât acest program cuprinde şi terapia ocupaţională. Dintr-un început evaluarea funcţională se bazează pe analiza corectă şi completă a datelor clinice: deci, este nevoie ca investigatorul să culeagă, pe baza chestionarului individualizat, toate elementele necesare unei interpretări complete a fiecărui simptom. Evaluarea funcţională cuprinde toate activităţile cotidiene, încercând ca pentru fiecare să surprindă aspectele specifice, şi prin chestionarul individualizat, să precizeze capacitatea sau incapacitatea pacientului de a realiza acţiunea, parametri de realizare, prezenţa anumitor limite sau a unui handicap în derularea corectă şi completă a activităţii. Astfel, comunicarea evaluată la nivelul ascultatului, cititului, vorbitului şi scrisului reprezintă prima activitate evaluată. Diverşi autori au încercat să găsească acele întrebări care să surprindă cel mai bine nivelul real de performare a fiecărui aspect al comunicării, pentru a putea ulterior preciza obiectivele concrete ale recuperării, în funcţie de limitele relevate de chestionarul individualizat. După acelaşi silogism, dar adaptând întrebările chestionarului personalizat la aspectele specifice fiecărei activităţi, se evaluează funcţional alimentarea, activităţile de autoîngrijire, care reprezintă un domeniu de maximă importanţă pentru pacient, aducând un marcaj important pentru autonomia pacientului alături de capacitatea pacientului de a folosi baia (activitatea de spălat a corpului) cu toate particularităţile pe care aceasta le impune, ca şi activitatea de folosire a toaletei, evaluarea funcţională continuă cu activităţile de îmbrăcat-desbrăcat, chestionarul detaliind posibilităţile reale şi limitele pacientului în performarea activităţii la diverse nivele şi cu diverse piese de îmbrăcăminte. Se analizează şi activităţile legate de pat, precum şi cele legate de transferuri. Desigur însă că evaluarea funcţională acordă o importanţă deosebită analizei mobilităţii. Chestionarul trebuie să surprindă aspectele particulare, legate de fiecare tip de ambulaţie; astfel, se evaluează fie mobilitatea pe scaun rulant, fie mersul atunci când pacientul îl poate performa, chiar şi asistat, fie chiar manevrarea unui vehicul cu motor atunci când pacientul poate realiza aceste performanţe, chiar într-o maşină asistată. Bineînţeles că evaluarea funcţională nu poate eluda, legat de mobilitate, analiza mersului, care să evalueze echilibrul în ortostatism, mişcările secvenţiale ale părţilor corpului atât la nivelul capului şi trunchiului, cât şi la nivelul braţului şi la nivelul pelvisului şi şoldului, a genunchiului, piciorului şi gleznei. Se evaluează în continuare parametrii mersului cadenţa, lărgimea pasului şi lungimea pasului, ca şi analiza celor două faze ale mersului faza de sprijin şi faza de balans. Trecând prin toate aceste etape de analiză se reuşeşte o evaluare completă şi cuantificabilă a mersului, activitate fundamentală în evaluarea funcţională de ansamblu a fiecărui pacient. Această evaluare surprinde atât nivelele cât şi aspectele specifice de perturbare, precum şi posibilităţile concrete de impact ale programului de recuperare în ameliorarea diverselor faze ale mersului. 69

70 Evaluarea globală şi funcţională în recuperare trebuie să valorifice practic algoritmul decizional în asistarea autoîngrijirii pacientului cu handicap. În funcţie de aplicarea acestui algoritm, reuşim să orientăm programul de recuperare fizical-kinetică şi ocupaţională în sensul corect al obiectivelor concrete, specifice fiecărui pacient, acordate nivelului său de handicap şi posibilităţilor sale concrete de autonomie. Am ales pentru exemplificare, parametrii Indexului Barthel şi prezentarea ponderii scorurilor acestui index. Acest index funcţional, aplicat pacienţilor neurologici, şi prin extensie şi altor grupe de patologie, ia în calcul activităţile de alimentaţie, mişcare, igiena personală, folosirea toaletei, precum şi mersul pe teren plat, urcatul-coborâtul scărilor, îmbrăcatul, controlul defecaţiei şi al micţiunii. Am prezentat acest index deoarece este unul dintre cele mai folosite în întreaga lume, şi poate deveni util prin extensie adaptată şi în alte patologii, la orice nivel de asistenţă de recuperare din ţara noastră. În final, prezentăm o comparaţie a principalelor scale de evaluare a autoîngrijirii la pacienţii cu handicap scalele PULSE, indexul Katz de independenţă, indexul Barthel şi măsurarea independenţei funcţionale (scalele originale îmbunătăţite) în scopul urmăririi modalităţii de cuantificare a sarcinilor/domeniilor luate în studiu, precum şi a scorului clinic aplicat fiecărui tip de scală. Prin această comparaţie practicienii pot opta pentru un anumit index funcţional care răspunde mai bine particularităţilor patologice ale unui anumit grup de studiou. Supunem de asemenea atenţiei, parametrii a două sisteme moderne de evaluare: PECS (Patient Evaluation and Conference System) care cuantifică severitatea afectării, autoîngrijirea, funcţia motrică evaluând cunoaşterea, inclusiv legată de clasicele activităţi cotidiene, şi funcţia cognitivă, şi analiza parametrilor motori şi de activitate conform Assessment of Motor and Process Skills (AMPS). Desigur că această succintă prezentare nu a reuşit decât să vă amintească anumite aspecte ale evaluării în medicina fizică şi recuperarea funcţională. Sperăm ca evaluarea funcţională şi globală să suscite preocuparea cât mai multor specialişti, inclusiv din ţara noastră, în scopul elaborării unor metode cât mai sintetice şi unitare de evaluare în cât mai multe domenii de patologie asupra cărora se îndreaptă interesul specialităţii noastre. BIBLIOGRAFIE ABREU, B. C., The Effect of Environmental Regulations on Postural Control After Stroke, University of Texas Medical Branch-Galveston, School of Allied Health Sciences, Department of Occupational Therapy, USA. ALDRICH, M. S., Diagnostic Aspects of Narcolepsy, Neurology, 2002 Feb; 50 (2 Suppl 1): S2-7, American Journal of Occupational Therapy, Special issue on clinical reasoning, 45(11), BARTHEL, H. R., MILLER, L. S., DEARDORFF, W. W., PORTENIER, R., Presentation and Response of Patients, with Uupper Extremity Repetitive Use Syndrome to a Multidisciplinary Rehabilitation Program: a Retrospective Review of 24 Cases, J-Hand-Ther Jul-Sep; 11(3):

71 CASE, SMITH, J., Fine Motor Outcomes in Preschool Children Who Receive Occupational Therapy Services, Am-J-Occup-Ther Jan, 50(1): DEPARTMENT OF NEUROLOGY AND DEPARTMENT OF PHYSIOLOGY AND BIOPHYSICS, MAYO CLINIC AND MAYO FOUNDATION, Clinical Examinations in Neurology, 6 th ed. Philadelphia: Mosby-Yearbook, EVERT, M., Value in a Changing Environment, Am J Occup Ther 47:1063, HARIZ, G. M., BERGENHEIM., A. T., HARIZ, M. I., LINDBERG, M., Assessment of Ability/Disability in Patients Treated with Chronic Thalamic Stimulation for Tremor, Mov-Disord Jan; 13(1): HINOJOSA, J., KRAMER., P., Statement-fundamental Concepts of Occupational Therapy: Occupation, Purposeful Activity, and Function, Am-J-Occup-Ther, 2004 Nov-Dec; 51(10): HUMPHREY, R., JEWELL, K., Developmental Disabilities. I Mental Retardation, în Hopkins HL, Smith HD, editors: Willard and Spackman s Occupational Therapy, ed 10, Philadelphia, ABSTRCT General and functional evaluation has an important part in the physical, kinetic and occupational programme of reabilitation. Starting with the hierarchy of evaluation measures relevant to rehabilitation, we present an ADL classification and an ordinal scale to quantify functional ability, used in all the moments of the global and functional evaluation. We present the levels of rehabilitation evaluation setting and purpose, the peculiarities of each level. Next we present the detailed functional evaluation the most important activities including a gait analysis surprising the levels and the clinical aspects of disorders, and also the real possibilities of impact for the reabilitation. The global evaluation in rehabilitation must use the decision-making algorithm for self-care intervention for each patient with handicap. Using this algorithm we direct the complex programme of rehabilitation in the correct way established by the specific objectives, level of handicap and concrete possibilities of independence. In the final part we present a self-care scale comparison, detailing the practical applications of the new functional index in the current rehabilitation. Key words: functional evaluation, kinesiology, medical recuperation. 71

72 72

73 STIMULAREA ELECTRICĂ FUNCŢIONALĂ, METODĂ VALOROASĂ ÎN KINETOTERAPIE ŞI RECUPERARE MEDICALĂ Elena-Luminiţa SIDENCO * REZUMAT După trecerea în revistă a datelor istorice privind stimularea electrică funcţională începuturile folosirii ei ca metodă terapeutică în recuperarea medicală, se prezintă principalele domenii de aplicaţie actuală ale metodei, precum şi perspectivele de dezvoltare a acestei tehnici în viitorul apropiat. Se analizează posibilităţile de aplicare ale stimulării electrice funcţionale asupra muşchiului denervat, făcându-se referire la impactul metodei asupra plasticităţii musculare; se prezintă în continuare modalităţile de stimulare a muşchiului descentralizat, detaliind principalele modificări anatomo-patologice şi biochimice induse de pierderea controlului nervos central, precum şi modul în care stimularea electrică funcţională acţionează în ameliorarea acestor modificări structurale şi funcţionale. Cuvinte-cheie: stimulare electrică funcţională, kinetoterapie, recuperare medicală. GENERALITĂŢI Stimularea electrică funcţională (SEF) oferă perspective noi de recuperarereadaptare, integrate mai ales ajutoarelor tehnice (orteze). Câmpul de aplicaţie, deja foarte vast, nu este decât în parte descifrat. Încercăm în această prezentare să jalonăm principalele date legate de acest domeniu, în permanentă dezvoltare. Conceptul de SEF este datorat lui Liberson (1961) şi Moe (1962), fiind acea tehnică care urmăreşte ca scop să obţină o mişcare, având o valoare funcţională, intervenind într-un moment cu semnificaţie funcţională. Mişcarea nu este deci, provocată pentru ea însăşi, ca în cursul electroterapiei convenţionale, în care se făcea la hemiplegic, de exemplu, o stimulare selectivă pe grupuri musculare antagoniste celor atinse de spasticitate (Levine & Kabat-1952). Nu este întâmplător că Liberson a ales pentru aplicarea acestui concept mişcarea de flexie dorsală a gleznei. Foarte adesea deficientă la spastici, această mişcare este una dintre cheile de ameliorare a mersului. Flexia dorsală a gleznei, necesară pe parcursul întregii faze de oscilaţie a membrului anterior, poate fi obţinută datorită unei stimulări funcţionale declanşată şi oprită printr-un contactor plasat sub picior, în cursul ridicării şi atacului cu talonul. * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 73

74 Miniaturizarea circuitelor electronice au făcut posibilă construcţia stimulatoarelor portabile şi a permis SEF dezvoltări numeroase. Cercetările pluridisciplinare întreprinse în anii 60 de şcoala din Ljubljiana, de Gracanin, Vodovnik, Dimitrijevic şi colaboratorii, au permis progrese decisive, atât în plan neurofiziologic şi clinic, cât şi tehnologic: aceste cercetări s-au finalizat practic prin apariţia pe piaţă a stimulatorului FEPO 10, cel mai larg utilizat în lume în anii 60-70, cu toate că în ultimii ani ai decadei au fost propuse numeroase tipuri. Încă din 1968, şcoala iugoslavă a insistat pe consecinţele, în acelaşi timp periferice şi centrale, ale SEF. Stimularea electrică a unui nerv mixt, cum ar fi sciaticul popliteu extern (SPE), are schematic, trei efecte care se succed în timp: efectul motor direct datorat excitaţiei fibrelor motorii (efectul eferent); efectul central legat, pe de-o parte, de stimularea fibrelor senzitive (reflexe mono şi polisinaptice) şi, pe de altă parte de modificările de lungime şi tensiune ale elementelor mioarticulare, secundare mişcării declanşate, care modifică starea de excitabilitate a centrilor medulari şi supramedulari (efecte aferente). Stimularea aferentă pură a fost realizată de Lee şi Johnston ( ) în perspectiva ideilor lui Kabat: un tren de stimuli convenţionali dozat, aplicat câteva zecimi de secundă înaintea fazei de oscilaţie a membrului inferior, pe zone cutanate specifice (talpa piciorului, faţa posterioară a genunchiului) în cursul mersului, se dovedeşte capabil să amelioreze cinetica mişcării membrului spre înainte. SEF apare clar deci, a fi nu numai soluţia de înlocuire a unei mişcări care lipseşte, ci şi un factor aferent decisiv, bazat pe învăţare, care antrenează şi uşurează activitatea pacientului. Tehnica lui Lee şi Johnston, dacă nu aduce niciun avantaj suplimentar celei de SEF aferentă-eferentă are ca merit esenţial ideea folosirii diferitelor efecte ale SEF: în acest sens, cităm sistemul anti-clonus al lui Dimitrijevic şi Gracanin (1968) şi lucrările lui Huffschmidt (1969) şi Pateisky (1976). Aplicarea SEF la membrul superior a intrat în studiu din anii 70. Stimularea pe două sau chiar trei canale (Rebersek 1973) a permis unui membru hemiplegic să facă mişcări de deschidere a mâinii, de extensie a cotului şi de ridicare a umărului, dar aceste rezultate rămân încă insuficiente din punct de vedere funcţional. O altă temă predilectă, iniţiată în anii 70 şi perfecţionată continuu, este ameliorarea stimulatorului implantabil (Mooney 1968, Waters 1975), stimulatori cu mai multe canale, bazaţi pe analiza automată a schemelor de mers prin microprocesor (Stanic 1977). Efectele SEF au făcut obiectul analizelor clinice electrofiziologice, tot mai numeroase în epocă (Stefanicic 1976, Teng 1976, Carnstam 1977, Merletti 1978). Din această etapă, introducerea SEF în centrele de recuperare a determinat schimbări importante în programele de antrenament, SEF fiind comparată şi aplicată paralel cu tehnicile clasice ale reeducării neuromusculare. APARATELE DE STIMULARE Pentru a fi utilizabile în reeducarea funcţională, aparatele de stimulare trebuie să fie autonome, portabile şi miniaturizate. Ele se compun schematic, dintr-un stimulator constituit dintr-un convertizor de joasă frecvenţă (până la cca. 100V continuu) şi din diverse circuite destinate întreruperii tensiunii, sub forma unui tren de impulsuri scurte, electrozii de stimulare şi cablul de legătură, precum şi un dispozitiv de declanşare şi temporizare a stimulării. 74

75 STIMULATORII Una dintre cele mai utilizate aplicaţii ale SEF a fost stimulatorul FEPO 10-Ljubljiana, respectiv orteza peronieră electrică funcţională FEPO 10. Este vorba de un aparat în miniatură, purtat la centură sau pe abdomen, destinat stimulării nervului SPE, prin intermediul electrozilor menţinuţi printr-o genunchieră elastică. Declanşarea semnalelor vine dintr-un întrerupător inclus în talonetă. Parametrii de stimulare sunt următorii: durata impulsurilor (fixă) = 0,6 msec, amplitudine reglabilă (prin potenţiometru manual), durata trenului de impulsuri şi frecvenţa = reglabile (0,3-1,8 sec şi cicli/sec). Începutul trenului de impulsuri este produs de ridicarea talonului. Două tipuri de temporizare permit comutarea duratei trenului de impulsuri, fie de tip fix, fie de tip variabil (70% din durata pasului precedent). Acest aparat este conceput special pentru folosirea continuă, ca orteză activă a flexorilor dorsali ai gleznei la pacientul spastic. Stimulatorul implantat NMA (Medtronic)(Waters) era format dintr-o parte implantată receptorul, cuprinzând doi electrozi şi o parte exterioară emiţătorul. Receptorul primeşte impulsuri de frecvenţă radio şi dă impulsuri dreptunghiulare de 0,2 msec şi 33 cicli/sec. Emiţătorul fixat la centură este prelungit printr-o antenă care trebuie plasată pe piele, la nivelul receptorului implantat. Aparatul poate funcţiona, fie în mod continuu, fie ciclic (antrenament), sau prin declanşare externă (orteză de mers). Stimulatorul de membru superior SRC 2 (Sorin Biomedica Italia) a reprezentat una dintre primele aplicaţii performante ale SEF la membrul superior. Această orteză de deschidere a mâinii este rezultatul cercetărilor lui Merletti. Aparatul era ataşat la centură sau plasat în buzunar, fiind legat printr-o pereche de electrozi fixaţi la o curea elastică pe faţa dorsală a antebraţului. Impulsurile produse au durata de 0,1-0,7 msec, amplitudine 0-100V şi frecvenţă variabilă cicli/sec. Trenul de impulsuri urmează o pantă de creştere, a cărei durată este reglabilă, 0,5-4sec. Sunt posibile trei tipuri de funcţionare: continuu trenul de impulsuri este stabil, amplitudinea putând fi modificată datorită unui potenţiometru de voltaj; ciclic 3 sec de activitate pentru 10 sec repaus; comandat o comandă prin cablul integrat într-o bretea permite subiectului declanşarea începutului şi sfârşitului trenului de impulsuri. Acest aparat polivalent avea multiple posibilităţi de reglare. Electrozii de stimulare Electrozii trebuie să stimuleze nervul, impulsul traversând pielea, în mod stabil, fără a provoca nici leziune, nici durere, nici chiar disconfort. Electrozii destinaţi unei stimulări nervoase trebuie să fie uşor convecşi pentru a putea deprima pielea şi ţesuturile subiacente. Suprafaţa activă a electrodului determină direct densitatea curentului care o traversează: dacă suprafaţa este mică ea concentrează curentul, dacă este mare îl dispersează. Fluxul total de curent şi nu densitatea determină durerea Electrozii uscaţi, de metal, nu sunt utilizaţi. Este utilă folosirea unui gel de contact, pentru a evita senzaţia de arsură. Sistemul de declanşare Toate stimulatoarele presupun un sistem de declanşare extern. Transmisia poate fi pneumatică, radio, sau cel mai frecvent, electrică prin cablu. Captorii pot fi mecanici ca întrerupătorul din talonetă, electromiografici sau de tip traductor de presiune. 75

76 BIBLIOGRAFIE ARONS, J.A., SALOMON, J.C., ARONS, M.S., FROST, L., Repetitive Strain Injuries and Cumulative Trauma Disorders [letter; comment], J-Hand-Surg-Am, 2003, Jan; 22(1): 163-5; discussion ASHTON, MILLER, J.A., YEH, M.W., RICHARDSON, J.K., GALLOWAY, T., A Cane Reduces Loss of Balance in Patients with Peripheral Neuropathy: Results From a Challenging Unipedal Balance Test, Arch-Phys-Med-Rehabil., 2005, May; 77(5): AUFF, E., FERTL, E.; SCHNIDER, P., Parkinson Disease and Neurologic Rehabilitation, Klinischen Abteilung fur Neurologische Rehabilitation, Universitatsklinik fur Neurologie Wien, Wien-Med-Wochenschr, 2005; 145(13): BINKOFSKI, F., DOHLE, C., POSSE, S., STEPHAN, K.M., HEFTER, H., SEITZ, R.J., FREUND, H.J., Human Anterior Intraparietal Area Subserves Prehension: A Combined Lesion and Functional MRI Activation Study, Neurology, 2003, May; 50(5): BLACK, K.J., ONGUR, D., PERLMUTTER, J.S., Putamen Volume in Idiopathic Focal Dystonia, Neurology, 2004, Sep; 51(3): BOISSY, P., BOURBONNAIS, D., GRAVEL, D., ARSENAULT, A.B., LEBLANC, M., A Static Dynamometer Measuring Simultaneous Torques Exerted at the Upper Limb, IEEE-Trans-Rehabil-Eng, 2005, Sep; 6(3): BOISSY, P., BOURBONNAIS, D., KAEGI, C., GRAVEL, D., ARSENAULT, B.A.,: Characterization of Global Synkineses During Hand Grip in Hemiparetic Patients, Arch-Phys-Med-Rehabil, 2003, Oct; 78(10): BOTTE, M.J., KEENAN, M.A., GELBERMAN, R.H., Volkmann's Ischemic Contracture of the Upper Extremity, Hand-Clin, 2004, Aug; 14(3): CHILDRE, F., WINZELER, A., Cumulative Trauma Disorder: A Primary Care Provider's Guide to Upper Extremity Diagnosis and Treatment, Nurse-Pract- Forum, 2005, Jun; 6(2): DALLMEIJER, A.J., VAN-DER-WOUDE, L.H., VEEGER, H.E., HOLLANDER, A.P., Effectiveness of Force Application in Manual Wheelchair Propulsion in Persons with Spinal Cord Injuries, Am-J-Phys-Med-Rehabil, 2004, May-Jun; 77(3): DAMIANO, D.L., ABEL, M.F., Functional Outcomes of Strength Training in Spastic Cerebral Palsy, Arch-Phys-Med-Rehabil, 2003, Feb; 79(2): ABSTRACT After the historical data about functional (neuromuscular) electrical stimulation (FES) the beginning of the therapeutic method in rehabilitation, we present the most important fields of modern application and the future development expectations. We analyze the possibilities of FES application on the denervated muscle, using the impact on the muscular plasticity; we present the main types of rehabilitation program based on the FES. We present the modalities of FES on the decentralized muscle, detailing the principal anatomo-pathological and biochemical disorders induced by the loss of central nervous control, and the capabilities of FES in the improvement of the structural and functional disorders. Key words: functional electrical stimulation, kinesiology, medical recovery. 76

77 EXERCIŢIUL FIZIC FACTOR IMPORTANT ÎN AMELIORAREA DURERILOR DE SPATE Alina STOICA * Mihaela GANCIU * REZUMAT Condiţia fizică a tuturor persoanelor reprezintă unul dintre cele mai eficiente moduri de prevenire a apariţiei durerilor de spate sau de ameliorare a acestora, în cazul în care acestea sunt deja instalate. Exerciţiul fizic, executat corect şi regulat, contribuie la întărirea musculaturii spatelui şi la dezvoltarea flexibilităţii articulaţiilor, prevenindu-se astfel diferitele afecţiuni ale coloanei vertebrale, a durerilor de spate, în general. Sunt prezentate sporturile care sunt recomandate sau interzise în durerile de spate. Cuvinte-cheie: exerciţiu fizic, condiţie fizică, dureri de spate, exerciţii kinetice. INTRODUCERE Durerile de spate, în cele mai frecvente cazuri, apar din cauza unei ţinute incorecte în viaţa cotidiană, atât în poziţia aşezat, cât şi în ortostatism, stresul cauzat de poziţie, conducând la contractarea musculaturii spatelui. Durerile pot fi cauzate şi de ridicarea şi transportul unor greutăţi, care nu sunt schimbate regulat de pe un umăr pe celălalt, pentru a egaliza tensiunea asupra coloanei. De asemenea, încălţămintea poate produce durerile de spate, dacă aceasta are tocuri foarte mari, întrucât curbează partea inferioară a spatelui, schimbând poziţia întregului corp. Durerile de spate pot fi declanşate şi de o activitate fizică intensă, prin suprasolicitarea unor structuri paravertebrale (muşchi, tendoane, ligamente), fără interesarea discului intervertebral. Intensitatea durerii este variabilă, iradiază intermitent la nivelul regiunii fesiere şi se accentuează la mişcările de extensie şi de răsucire, precum şi după menţinerea prelungită a unor poziţii. În cazul persoanelor suferinde de dureri de spate, practicarea anumitor exerciţii fizice sau sporturi, contribuie la ameliorarea, până la dispariţia acestora, altele sunt interzise, existând riscul accentuării lor. * Departamentul de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea din Bucureşti 77

78 ACTIVITĂŢI FIZICE Mersul pe jos Mersul pe jos reprezintă probabil, cel mai bun exerciţiu multilateral pentru persoanele care suferă de dureri de spate. Mersul energic timp de circa 30 minute, de 4-5 ori pe săptămână, pune în mişcare întregul corp, îmbunătăţeşte tonusul muscular şi activitatea cardiovasculară, fără riscul instalării leziunilor articulare, ligamentare sau musculare. Se recomandă creşterea treptată a intensităţii efortului şi a distanţei. Joggingul Deşi joggingul este un sport extrem de popular, orice persoană care suferă de dureri de spate trebuie să îl abordeze cu grijă. Joggingul realizează un stres considerabil asupra genunchilor, şoldurilor şi coloanei vertebrale. În mod normal, coloana vertebrală are abilitatea de a atenua şocurile şi poate face faţă presiunilor mai eficient, în cazul persoanelor care nu sunt supraponderale. De asemenea, pentru evitarea accidentărilor, se recomandă o încălzire adecvată, echipament corespunzător şi alergarea să se realizeze pe pistă de atletism. Joggingul nu este recomandat persoanelor cu afecţiuni sau deficienţe la nivelul coloanei vertebrale (ex.: discopatie lombară, hernie de disc). Înotul Pentru persoanele cu dureri de spate, înotul este un sport excelent. Este un bun exerciţiu cardiovascular, fără să plaseze o mare greutate asupra articulaţiilor, majoritatea greutăţii corporale fiind suportată de apă. Stilurile craul şi spate sunt preferate brasului, dacă durerile de spate sunt localizate în zona cervicală sau lombară. Experţii recomandă terapia în apă. Aceasta include gimnastică aerobică şi plimbări prin apă înainte şi înapoi, nivelul optim al imersiei fiind cel puţin în dreptul zonei lombare. Mersul împotriva presiunii apei este un exerciţiu cu rezultate deosebite, reducând presiunea exercitată asupra coloanei vertebrale. Forţa ascensională a corpului este o mare valoare pentru suferinzii de dureri de spate, făcând din exerciţiile în apă o terapie excelentă. Tenisul Sporturile cu racheta, cum sunt tenisul, badmintonul, squash-ul, pot pune probleme suferinzilor de dureri de spate, întrucât aceste sporturi implică alergări scurte cu schimbări de ritm, opriri bruşte, întoarceri, răsuciri, fandări, extensii ale trunchiului în momentul lovirii mingii, toate acestea putând exercita o presiune considerabilă asupra coloanei vertebrale, articulaţiilor, ligamentelor şi a musculaturii. Acest sport nu este recomandat persoanelor fără o condiţie fizică bună. Pentru aceasta, se recomandă ca înainte de a începe practicarea tenisului, să se obţină o condiţie fizică adecvată prin alte forme de mişcare, mai uşoare, cum ar fi: mersul energic, joggingul, înotul. De asemenea, folosirea echipamentului corespunzător este esenţială. Fotbalul Fotbalul şi sporturile cu mingea, în general nu sunt recomandate persoanelor cu dureri de spate, decât dacă au o condiţie fizică foarte bună şi dacă evită contactul fizic cu adversarul. 78

79 Ciclismul Ciclismul este recomandat persoanelor cu dureri de spate, fiind un mod excelent de a obţine o bună condiţie fizică, fără a exercita un stres prea mare asupra articulaţiilor, întrucât greutatea corporală este suportată de bicicletă. Activitatea cardiovasculară se îmbunătăţeşte substanţial, iar musculatura se tonifică vizibil, în special la nivelul membrelor inferioare, a spatelui şi a centurii abdominale. Se recomandă folosirea unei biciclete potrivite şi nu una pentru curse, care tinde să curbeze spatele. Gimnastica aerobică Gimnastica aerobică nu este recomandată pentru suferinzii de dureri de spate, din cauza impactului puternic cu solul în timpul săriturilor specifice, dar şi a presiunii create la nivelul coloanei vertebrale, în momentul executării mişcărilor de extensie, răsucire, îndoire etc. Se are în vedere executarea mişcărilor de tonifiere a musculaturii spatelui şi de ameliorare a posibilelor afecţiuni ale coloanei vertebrale, evitându-se exerciţiile executate brusc, cu amplitudine şi intensitate crescute. Kinetoterapia Un mod util de a reduce durerea de spate şi de a preveni revenirea acestora îl constituie practicarea sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice, acasă sau în săli de kinetoterapie, sub îndrumarea atentă a specialiştilor în domeniu. Kinetoterapia poate realiza o schimbare de stil a mişcărilor, o reeducare neuromotorie şi kinestezică şi reprezintă tratamentul esenţial în recuperare. În cazul durerilor de spate, tratamentul constă în efectuarea unor exerciţii, care mobilizează zonele dureroase şi rigide, tonifică musculatura pentru menţinerea segmentului respectiv în postură corectă, decomprimă discurile intervertebrale. Exerciţiile se execută din poziţiile: stând, aşezat, pe genunchi, culcat dorsal, culcat facial, acestea urmărind corectarea, recuperarea şi readaptarea funcţională. În scopul recuperării se folosesc exerciţii statice poziţii şi contracţii izometrice şi exerciţii dinamice mişcări pasive, active, libere şi cu rezistenţă externă. Exemplificăm prin structuri de exerciţii, care contribuie la ameliorarea durerilor de spate, referindu-ne în special la zona lombară. A. Stând demi-plié cu încordarea musculaturii abdominale, braţele pe lângă corp; se menţine poziţia 6 secunde; revenire la P.I. 10 repetări; aplecarea uşoară a trunchiului, braţele relaxate; se menţine poziţia 15 secunde şi se revine în P.I. 5 repetări. B. Aşezat pe marginea băncii, cu un picior întins pe banchetă, iar celălalt sprijinit pe sol: îndoirea trunchiului pe piciorul de pe banchetă, mâinile pe gambă, vârful piciorului în extensie sau în flexie; se menţine poziţia 15 secunde 5 repetări pe fiecare picior; aceeaşi poziţie, îndoirea uşoară a genunchiului piciorului de pe banchetă, apoi cu piciorul sprijinit pe sol 5 repetări cu fiecare picior. 79

80 C. Culcat dorsal genunchii îndoiţi, tălpile pe sol: ducerea unui genunchi la piept şi menţinut cu mâinile, concomitent cu întinderea celuilalt pe sol; se menţine poziţia secunde 5 repetări cu fiecare picior; aceeaşi poziţie, ridicarea bazinului, cu menţinerea poziţiei 6-10 secunde 10 repetări; aceeaşi poziţie, ridicarea capului de pe sol, concomitent cu ducerea alternativă a genunchilor la piept; se menţine poziţia 3 timpi, se relaxează 3 timpi 10 repetări; aceeaşi poziţie, se duc ambii genunchi lateral stânga, menţinându-se poziţia 10 secunde, apoi aceeaşi mişcare spre dreapta 5 repetări pe fiecare parte. D. Spijin pe genunchi şi pe palme, coatele întinse: aplecarea capului cu cifozarea coloanei vertebrale pe inspiraţie şi revenire la poziţia iniţială pe expiraţie (revenire lentă); aşezarea pe călcâie, cu coborârea capului sub orizontală; se menţine poziţia 6-10 secunde 10 repetări. E. Culcat facial cu o pernă sub abdomen, se execută îndoirea genunchilor la aproximativ 90 0, menţinând poziţia 7-10 secunde 10 repetări; aceeaşi poziţie, se încordează fesele, menţinând poziţia 5-6 secunde 10 repetări; cu 2-3 perne sub abdomen, se execută ridicarea alternativă a membrelor inferioare, până la nivelul pernelor 10 repetări cu fiecare picior. F. Culcat costal capul sprijinit pe antebraţ, cotul îndoit la 90 0 ; se îndoaie genunchiul piciorului de deasupra (gamba înapoi) şi se prinde glezna cu mâna; se menţine poziţia 15 secunde 5 repetări cu fiecare picior; aceeaşi poziţie, îndoirea genunchiului (piciorului de deasupra) la piept şi menţinerea poziţiei secunde 5 repetări cu fiecare picior. INDICAŢII METODICE Programele de kinetoterapie sunt destinate ameliorării staticii vertebrale, tonicităţii şi creşterii forţei musculare. Pentru a fi eficiente, exerciţiile kinetice trebuie să respecte anumite condiţii: să fie executate lent; să fie executate progresiv: de la cele care necesită o forţă musculară redusă, se trece la exerciţii care cer amplitudine, forţă şi coordonare normală; pauza de relaxare între exerciţii trebuie să fie cu atât mai lungă, cu cât contracţia musculară a fost mai intensă; respectarea unui anumit ritm al exerciţiilor; exerciţiile se vor executa cu conştientizarea posturală. 80

81 CONCLUZII Putem afirma că durerile de spate reprezintă o autentică problemă de sănătate, deoarece împiedică individul să-şi desfăşoare activitatea socioprofesională în condiţii optime. Eforturile cotidiene intensifică durerea, persoana fiind nevoită să adopte poziţii antalgice, care în timp generează tulburări de statică, ce întreţin la rândul lor durerea. Pe lângă exerciţiile de gimnastică, recomandate spre a fi exersate de către cei suferinzi de dureri de spate, importantă este şi însuşirea unor tehnici comportamentale uzuale corecte, menite să prevină recidivarea şi readaptarea individului la activitatea sa socioprofesională. BIBLIOGRAFIE AMERICAN COLLEGE OF SPORTS MEDICINE, Guidelines for Exercise Testing and Prescription, 4-th Edition, Philadelphia, NIGEL, HOWARD, Răspunsuri alternative la durerile de spate, Editura Aquila 93, Bucureşti, PASZTAI, Z., PASZTAI, A., Kinetoterapie-Relaxare, Editura Logos, Oradea, PLAS, F., HAGRON, E., Kinetoterapie activă. Exerciţii terapeutice, Editura Polirom, Iaşi, ABSTRACT Good physical condition represents one of the most efficient ways to prevent or improve back pain. Physical exercise, correctly and regularly performed, is able to improve back muscles strength and to develop the joints' flexibility, contributing to the prevention of back pains and various spine problems. The paper presents the sports recommended or forbidden in case of back pain. Key words: physical exercise, physical condition, back pain, kinetic exercises. 81

82 82

83 STUDIU PRIVIND INFLUENŢELE NEFAVORABILE ALE EFORTULUI SPECIFIC JOCULUI DE TENIS ASUPRA ORGANISMULUI Claudiu Cristian TEUŞDEA * REZUMAT Faţă de trecut jocul modern de tenis se caracterizează prin volum, complexitate mare, alternarea eforturilor maximale cu cele submaximale, viteză mare de circulaţie a mingii, execuţii rapide în toate fazele disputării punctului şi pe tot parcursul jocului. Toate aceste caracteristici au influenţă asupra următoarelor sfere ale organismului: somatică, vegetativă şi psihică. Cunoaşterea efectelor efortului specific, prevenirea şi orientarea acestora, pregătirea şi adaptarea organismului la acest efort impun o nouă orientare, o atenţie deosebită pentru toate problemele de detaliu ale jocului, o modelare a pregătirii la particularităţile individuale ale jucătorilor. Cuvinte-cheie: efort, somatic, vegetativ, psihic, prevenire, recuperare. INTRODUCERE Numeroase materiale de specialitate se ocupă pe larg de modificările apărute în organism în timpul şi după efortul specific. Noi ne propunem să sintetizăm aceste date pentru a completa imaginea despre solicitările la care este supus organismul jucătorilor de tenis. Efortul din tenis se răsfrânge asupra următoarelor sfere ale organismului: somatică, vegetativă şi psihică. INFLUENŢA ASUPRA SFEREI SOMATICE Lumbago (durerile de spate) Tenisul de câmp acţionează agresiv asupra coloanei vertebrale, deoarece este un sport asimetric şi acţionează insuficient musculatura abdominală. În cazul acestei afecţiuni (distrucţie a unui disc intervertebral din zona lombară), ce poate fi accentuată de curbura coloanei în timpul executării serviciului, se recomandă respectarea următoarelor măsuri preventive: încălzire generală; încălzire specifică a spatelui; la executarea serviciului aruncarea mingii mai în faţă, împingerea bazinului înainte şi lovirea mingii în extensie; repaus; * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 83

84 fizioterapie; purtarea unei centuri de protecţie lombară; purtarea de încălţăminte cu talpă amortizantă; administrarea de medicamente antiinflamatorii; păstrarea greutăţii optime în funcţie de înălţime şi vârstă. Coloana vertebrală, pentru a fi susţinută în zona lombară, are nevoie de o musculatură puternică. Pentru întărirea musculaturii abdominale şi dorsale recomandăm următoarele mijloace: din culcat pe spate: forfecări de picioare; briceagul ; semibriceagul, aducerea genunchilor la piept; mişcări de supleţe; aşezat pe scaun: aplecare înainte, apucând gleznele cu mâinile; genuflexiuni pe vârfurile picioarelor, spatele drept, braţele la orizontală sau sprijinite pe spatele unui scaun; fandare pe un genunchi, flexat pe vârful picioarelor; la fiecare mişcare expiraţie completă pentru contractarea musculaturii abdominale; exerciţii specifice pentru încălzirea spatelui: mişcări de rotaţie, ridicare, coborâre, ante-retroducţie a umerilor, înclinare înainte, laterală a bustului cu picioarele depărtate, genuflexiuni. Scolioza Se caracterizează prin asimetrii ale umerilor, dezvoltarea mai mult a părţii drepte a corpului la dreptaci şi a părţii stângi la stângaci (braţ, antebraţ, hemitorace) comparativ cu partea opusă a corpului. Ca măsuri de prevenire recomandăm: utilizarea de rachete mici şi uşoare pentru copii; exerciţii compensatorii pentru partea de corp mai puţin folosită în joc (exerciţii cu haltera mică şi de gimnastică specifică); practicarea de sporturi complementare: înot, baschet, fotbal, handbal şi patinaj. Leziunea muşchilor abdominali Este o cauză frecventă a abandonului la tenis. Se disting două grupe distincte ca localizare şi acţiune: la nivelul muşchilor drepţi abdominali care permit aplecarea trunchiului înainte (smeciul, serviciul); la nivelul muşchilor laterali care intră în acţiune la rotaţia şi înclinarea laterală a trunchiului. Măsuri de prevenire: lucru cu mingii medicinale; electrostimulare. Principalul tratament în cazul acestor leziuni: repaus de la câteva zile până la şase săptămâni; pansamente locale; 84

85 medicaţie antiinflamatorie. Epicondilita (boala cotului) Apare frecvent la braţul care mânuieşte racheta. Cauze Tratament suprasolicitarea antebraţului gheaţă, aspirină sau ibuprofen musculatură slăbită fortificarea musculaturii tehnică de lovire incorectă corectarea tehnicii de lovire rachetă necorespunzătoare fragmente osoase respectarea criteriilor de alegere a rachetei. bandajarea braţului cu manşete Măsuri de prevenire prin întărirea musculaturii respectiv, practicarea următoarelor exerciţii: ridicarea braţelor prin lateral sus sau prin mişcări circulare sus; tragerea braţelor înainte, înapoi prin tracţiunea omoplaţilor înainte şi înapoi, cu menţinere timp de zece secunde, crescând numărul de repetări gradat până la 30; ridicarea unei greutăţi cu ambele braţe (6,5 kg), crescând numărul de repetări gradat până la 30, prin extensie completă deasupra capului, creşterea gradată a încărcăturii până la 40 kg pentru băieţi şi 20 kg pentru fete; ridicarea unei greutăţi cu fiecare braţ (4,5 kg) prin extensie la nivelul pieptului, cu menţinere timp de 5 secunde, crescând numărul de repetări gradat până la 30 şi creşterea gradată a încărcăturii până la 20 kg pentru băieţi şi 10 kg pentru fete; trunchiul aplecat înainte ramat vertical, orizontal cu fiecare braţ, mărimea încărcăturii 10 kg, crescând numărul de repetări gradat până la 30; extensia braţelor la nivelul pieptului, întinderea degetelor şi extensia articulaţiei mâinii cu menţinere 10 secunde, crescând numărul de repetări gradat, până la 50; acelaşi exerciţiu cu mingea de tenis, strângerea mingii alternativ cu fiecare braţ, cu menţinere 10 secunde, crescând numărul de repetări gradat până la 50. Dureri în zona tibiei Cauze Tratament suprafeţe tari bandaj sau talonete suprafeţe de joc diferite încălţăminte adecvată tehnică de alergare deficitară corectarea tehnicii Crampe musculare (cârcei) Cauze Tratament suprasolicitare întinderea muşchiului, masaj dezechilibru chimic în organism consumarea de apă cu sare 85

86 Entorse Cauze Tratament încălzire incorectă încălzire adecvată mişcare bruscă gheaţă, comprese Luxaţii Cauze forţarea articulaţiilor cu mişcări ce depăşesc limitele normale Tratament odihnă gheaţă, comprese 86 Pustule şi vezicule Cauze Tratament ţinerea, schimbarea necorespunzătoare a prizei rachetei iritarea mâinii din cauza mânerului schimbarea mânerului iritarea piciorului din cauza şosetei, încălţămintei corectarea ţinerii şi schimbării prizei rachetei şosete şi încălţăminte adecvate, deschiderea zonei pentru drenaj, curăţarea zonei şi aplicarea de bandaje INFLUENŢA ASUPRA SFEREI VEGETATIVE Primele modificări la nivelul sferei vegetative apar înainte de meci când jucătorul se află în starea de start, care se caracterizează prin: creşterea frecvenţei cardiace cu bătăi pe minut faţă de normal; creşterea tensiunii arteriale; creşterea excitabilităţii sistemului nervos orto-simpatic şi eliberarea în circulaţie a unei cantităţi crescute de catecolamine (adrenalină şi noradrenalină). Pentru ameliorarea stării de start recomandăm încălzirea eficientă dinaintea meciului, care conduce la creşterea metabolismului energetic al muşchilor care oxidează şi elimină aceste catecolamine, şi realizează adaptarea la efort. Dacă încălzirea este insuficientă, fenomenele descrise se vor rezolva, lucru nerecomandabil în timpul întâlnirii. În timpul efortului specific se produc următoarele modificări la nivelul sferei vegetative: cheltuieli energetice mari, un jucător putând consuma în timpul unui meci tot atât cât cheltuieşte un om de 70 kg în repaus în timp de o zi; consumul de oxigen pe minut creşte de la 250 ml 300 ml/min (valori de repaus) până la 2 l/min în timpul jocului; pierderile de apă sunt mari 1-3 kg, însoţite de eliminări de săruri minerale; creşte frecvenţa şi amplitudinea respiraţiei de la 6-8 l/min, în repaus, la l/min şi imediat după terminarea efortului;

87 creşte frecvenţa cardiacă de la 138 la 180 de pulsaţii pe minut; tensiunea arterială maximă mmhg. Tabloul modificărilor de la nivelul sferei vegetative este mult mai amplu şi mai complex, amănuntele putând fi găsite în manualele de fiziologie. INFLUENŢA ASUPRA SFEREI PSIHICE Din punct de vedere psihic tenisul de câmp solicită concentrarea atenţiei, analiza rapidă a situaţiei, combativitate, perseverenţă, dârzenie, tenacitate. Efortul psihic în tenis este intens, complex, realizat în condiţii de joc speciale (joc împotriva jucătorilor stângaci, jucătorilor de forţă, regularitate, împotriva unor adversari superiori-inferiori, jocul pe terenuri lente şi rapide, în sală şi în aer liber etc). Pentru formarea calităţilor psihice specifice recomandăm realizarea pregătirii psihologice în trei trepte: Pregătirea psihologică de bază care se referă la educaţia morală, estetică, intelectuală, formarea atitudinilor şi trăsăturilor de caracter. Pregătirea psihologică de antrenament cuprinde măsuri de dezvoltare a calităţilor şi însuşirilor solicitate de tenisul competiţional enumerate mai sus, şi se realizează pe termen îndelungat. Pregătirea psihologică de concurs constă din educarea atitudinilor corespunzătoare faţă de competiţie, parteneri, adversari, arbitri, public, în vederea asigurării celor mai bune condiţii de mobilizare a energiei fizice şi psihice a jucătorului. Pregătirea psihologică trebuie să ocupe un loc important în cadrul planului general ca unul din factorii fundamentali ai jucătorului de tenis. În stabilirea obiectivelor şi mijloacelor de realizare a acestora se va avea în vedere o strictă individualizare. CONCLUZII Tenisul de câmp este un sport care dezvoltă organismul asimetric. Pentru o dezvoltare fizică armonioasă, în special la copii şi juniori trebuie să se pună accent pe: pregătirea multilaterală; prevenirea afecţiunilor sferei somatice prin utilizarea: încălzirii corespunzătoare; refacerii zilnice; părţii de corp nefolosite în joc în diferite exerciţii, până la practicarea de sporturi complementare; prizelor schimbătoare; tehnicii corecte de execuţie a loviturilor şi formelor de deplasare în teren; reverului cu două mâini pentru a compensa lipsa forţei în braţ, încheietură şi problemele de schimbare a prizei; retragerii liniare a rachetei la lovitura de dreapta cu braţul flexat din cot la 90 de grade şi lovirea prin aducerea braţului pe lângă corp; serviciului în extensie; 87

88 încălţămintei adecvate suprafeţei de joc (pentru suprafeţe rapide încălţăminte cu talpă netedă, pentru suprafeţe lente, încălţăminte cu talpă striată); încălţămintei aleasă astfel încât să permită purtarea a două perechi de şosete, în lipsa şosetelor speciale; rachetelor corespunzătoare ca dimensiuni ale mânerului, lungime, greutate, vârstei. depistarea, tratarea diferitelor traume, deficienţe, leziuni sau afecţiuni; adaptarea fiziologică, psihică şi motrică a organismului, pentru obţinerea performanţei sportive. BIBLIOGRAFIE BOTA, C., Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Universitatea Ecologică Bucureşti, BUDICĂ, C., Kinetoterapia în afecţiunile ortopedico-traumatice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, CALB, M., GAVRILESCU, D., Anatomie funcţională şi biomecanică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, DRĂGAN, I., Medicină sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, NENCIU, G., Fiziologia ontologic generală a efortului fizic, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, TEUŞDEA, C., Tenis. Specializare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, TEUŞDEA, C., Tenis. Specializare. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, ABSTRACT The modern tennis game is characterized by high volume and complexity, alternation of maximal and sub-maximal efforts, high speed of ball circulation, fast executions during all phases of the game. The knowledge of the effects of this specific effort, the prevention and treatment of these effects, the preparation and adaptation of the body to this efforts, require a new type of approach, a special attention to all the detail problems of the game, a special preparation based on the individual particularities of the players. Key words: effort, somatic, vegetative, prevention, recovery. 88

89 Cercetări ştiinţifice TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC ŞI KINETIC AL OBEZITĂŢII Lygia ALEXANDRESCU * Elena BUHOCIU * REZUMAT Există numeroşi factori care favorizează apariţia obezităţii: genetica, mediul socioprofesional şi comportamentul. Opţiunile curative pentru obezitate sunt diverse: dieta restrictivă moderată, activitatea fizică, schimbarea modului de viaţă, farmacoterapia şi chiar chirurgia. În acest studiu s-a investigat felul în care un program nutriţional adecvat şi un tratament kinetic special alcătuit, au influenţat şi îmbunătăţit starea de sănătate a zece pacienţi de sex feminin, pe parcursul unui program de 12 săptămâni. Cuvinte-cheie: obezitate, lipide, dietă hipocalorică, kinetoterapie, IMC. INTRODUCERE Obezitatea este în creştere în România, apreciindu-se la 20-25% din populaţia generală. Incidenţa este mai mare la sexul feminin, mai ales după vârsta de 40 de ani. Prin complicaţiile sale, obezitatea determină scurtarea duratei de viaţă, cu aproximativ nouă sau zece ani. În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, incidenţa obezităţii este mai mare decât în cele sărace, boala fiind considerată un flagel naţional pe continentul nord-american. În Statele Unite ale Americii frecvenţa în populaţie se cifrează la circa 35% şi este în creştere. Lucrarea îşi propune să evidenţieze beneficiile tratamentului igieno-dietetic şi kinetic în tratamentul obezităţii de gradul trei, pe un grup de 10 pacienţi de sex feminin, cu vârste cuprinse între 21 şi 54 ani, urmăriţi pe parcursul a trei luni. Etiologie Sporirea masei totale de ţesut adipos, se realizează prin hipertrofia şi hiperplazia adipocitelor, care se încarcă treptat cu trigliceride. Principalul factor etiologic este supraalimentaţia, ca factor exogen, dar contează şi predispoziţia constituţională, ca factor endogen. Supraalimentaţia reprezintă abuzul sau excesul alimentar şi este prezentă la 80%-90% dintre obezi. De obicei, este un exces global al tuturor principiilor alimentare, dar cea mai mare importanţă revine aportului glucidic excesiv, care * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 89

90 influenţează atât lipogeneza, care creşte pe seama carbohidraţilor în exces, cât şi lipoliza, care scade, deoarece nu este necesară eliberarea lipidelor din depozitele constituite. O altă cauză este reprezentată de numărul meselor: masa unică, luată seara, favorizează obezitatea. În comportamentul alimentar al obezilor s-au observat iniţial una sau două prize abundente, pentru ca ulterior, odată cu instalarea modificărilor anatomice şi funcţionale ale tubului digestiv şi cu creşterea toleranţei la glucoză, numărul meselor şi cantitatea de alimente ingerate să crească. Consumul de alcool este alt factor favorizant, prin: aportul propriu de calorii; alcoolul furnizează 7kcal/g; prin creşterea apetitului, datorită iritaţiei cronice pe care o produce la nivelul mucoaselor digestive; agresiunea permanentă (la alcoolicii cronici) asupra celulelor hepatice, cu modificarea metabolismului lipidic; tendinţa consumatorilor de alcool, la hipo sau disproteinemie. Predispoziţia genetică: în cazul unui părinte obez, şansele copiilor de a deveni obezi sunt de 50%. În cazul ambilor părinţi obezi, şansele copiilor, de a deveni obezi cresc la 80%. În aceste cazuri trebuie luaţi în discuţie, pe lângă factorii ereditari şi tradiţia, şi obiceiurile alimentare deviate ale părinţilor. Frecvenţa obezităţii este mai mare la sexul feminin, mai ales în fazele importante ale vieţii sexuale (pubertate, sarcină, menopauză), adică în situaţii în care se produc modificări neuro-endocrine, psihice, sociale, care le condiţionează pe cele alimentare. Sedentarismul este prezent la mare parte dintre obezi, putând fi cauză sau efect: mobilitatea generală se reduce treptat, din cauza adipozităţii şi greutăţii suplimentare, pe care masa musculară activă trebuie s-o mobilizeze, dar lipsa efortului, în condiţii de aport alimentar crescut, va determina acumularea unor depozite suplimentare, agravând obezitatea. Stresul şi traumele psihice au rol demonstrat în modificarea obiceiurilor alimentare, fiind citat apetitul exagerat pentru dulciuri (ciocolată). Fenomenul se explică prin stimularea eliberării de serotonină şi endorfine, la nivel cerebral. Aceste substanţe induc o stare de bine (euforie), explicând dependenţa generală de dulce a obezilor. Cauze endocrine: creşterea ponderală apare în multe afecţiuni ale glandelor cu secreţie internă, între acestea şi obezitate existând relaţii multiple, datorate tulburării metabolismelor intermediare. Cele mai frecvente afecţiuni endocrine, care evoluează cu creşterea greutăţii corporale sunt: Sindromul Cushing (sindromul suprarenometabolic); Hiperinsulinismul organic; Sindromul adiposogenital (distrofia adiposogenitală sau sindrom Babinski Frolich) asociază hipogonatismul şi obezitatea. Afectează ambele sexe în aceeaşi măsură, apare mai frecvent la copii, datorită leziunilor hipotalamice sau tumorilor hipofizare extraselare, cu interesarea centrilor metabolici. Pe parcursul evoluţiei, apar alte tulburări glandulare, care sunt consecinţa ci nu cauza obezităţii. Pentru aprecierea eficienţei tratamenului instituit pe o perioadă de trei luni, am utilizat, atât valorile iniţiale şi finale ale greutăţii corporale şi circumferinţa abdominală, şi a coapsei, înainte şi după tratament, cât şi indicele, iniţial şi final, de masă corporală. 90

91 Indicele de masă corporală al lui Quetelet este: IMC = G / T 2 unde greutatea este exprimată în kilograme, iar talia în metri. În acest caz, valorile normale, medii sunt: 27, pentru sexul masculin şi 25, pentru sexul feminin. EXPERIMENT Lucrarea îşi propune să evidenţieze beneficiile tratamentului igienodietetic şi kinetic în tratamentul obezităţii de gradul trei, pe un grup de 10 pacienţi de sex feminin, cu vârste cuprinse între 21 şi 54 ani, urmăriţi pe parcursul primelor trei luni ale anului Scăderea ponderală are ca prim scop lipoliza (degradarea ţesutului adipos), iar aceasta se poate realiza mai simplu şi mai eficient prin metode igieno-dietetice şi kinetice comparativ cu cele chirurgicale sau farmacologice. Tratamentul dietetic Urmăreşte negativarea balanţei energetice, prin scăderea aportului caloric, fără dezechilibrare nutriţională. Pentru aceasta se va stabili, de către specialişti, o raţie zilnică hipoglucidică, hipolipidică şi normo sau hiperproteică. Raţia va fi hipocalorică, ajungându-se până la kcal/zi. Nu sunt recomandate regimurile de înfometare, cu raţii sub 1000 kcal/zi, decât în cazuri grave, asociate cu sedentarism, la indivizi echilibraţi din punct de vedere emoţional. Acestea vor fi urmate, de preferinţă, în condiţii de spitalizare. Raţia se calculează în funcţie de greutatea ideală, potrivit înălţimii şi osaturii. Ea trebuie să conţină toate principiile alimentare, în proporţii echilibrate, fiind cunoscut conţinutul precis al tuturor alimentelor recomandate. Raţia va cuprinde, în medie: 1-1,5 g de proteine/kg corp/zi; g/zi lipide, provenite din grăsimi vegetale polinesaturate (uleiuri sărace în colesterol); g glucide/zi, furnizate de legume şi fructe; necesarul vitaminic este asigurat prin acest tip de alimentaţie; este necesară o uşoară reducere a aportului de sodiu, de aceea nu se recomandă adăugarea de NaCl în mâncare; aportul de substanţe minerale este asigurat; el poate fi suplimentat prin aport extern de săruri de calciu, magneziu, zinc (în general oligominerale), în funcţie de necesităţi; se va evita ingestia de alcool, datorită aportului suplimentar de calorii; se recomandă evitarea sau reglarea consumului de cafea şi/sau tutun. Alimentele vor fi grupate în interzise şi permise. Un obiectiv important al dietei, odată instituite, este combaterea senzaţiei de foame, care este indusă de hipoglicemie. În acest scop este recomandată fragmentarea meselor la cinci pe zi, luate la intervale de trei ore (la orele 7, 10, 13, 16, 19), ultima fiind cu 2-3 ore înaintea somnului de noapte. Se recomandă, în cazurile dificile, dieta de 1000 kcal/zi, formată din: 75g proteine, 35g lipide şi 100g glucide. Se poate coborî, în cazuri sedentare la kcal/zi. În cazul pacienţilor care desfăşoară activitate fizică intensă, se recomandă o raţie de menţinere de kcal/zi, după ce subiectul a fost supus unei cure mai severe, în condiţii de repaus. După o perioadă de restricţie alimentară, intervine o reducere a arderilor celulare, ceea ce înseamnă 91

92 că scăderea ponderală nu este continuă, ci are perioade de stagnare. Pacienţii vor fi atenţionaţi asupra acestui aspect, pentru a nu renunţa la cură. În caz de insuccese repetate, se recomandă susţinerea curei în condiţii de spitalizare. Kinetoterapia Obiectivele kinetoterapiei trebuie grupate, în funcţie de etapele de acţiune ale tratamentului. Ca şi în cazul creşterii greutăţii corporale, scăderea acesteia se realizează în etape. Corespunzător primei etape, cea de lipoliză, trebuie să urmărim în paralel şi reconstrucţia corporală, prin tonifierea musculaturii. În caz contrar, prin pierdere în timp scurt a masei adipoase, tegumentele rămân fără suport şi formează riduri, cute sau falduri inestetice. Corespunzător celei de-a doua etape, de stare, în faza a doua a tratamentului kinetic, se urmăreşte consolidarea rezultatelor obţinute în faza de scădere accelerată a greutăţii corpului, chiar dacă în această perioadă pierderele nu sunt atât de evidente. Stagnarea poate fi falsă, deoarece greutatea masei adipoase pierdute este mai mică decât cea a masei musculare câştigate. Programele vor fi introduse treptat, după testarea obligatorie a capacităţii de efort. Ele constau în: antrenament la efort dozat, realizat după aceeaşi metodologie utilizată în cazul pacienţilor coronarieni; scopul lor este de a realiza un fitness cardiovascular eficient, pentru a creşte capacitatea de efort a pacienţilor; programe de mers, de minim 1h/zi. Ulterior se va trece la cură de teren. Kinetoterapia în sală va fi bazată pe: reeducare respiratorie; tonifierea musculaturii abdominale; exerciţii active libere; ulterior exerciţii active rezistive, cu îngreuierea realizată prin obiecte portative de gimnastică (bastoane, măciuci, gantere cu greutăţi progresive, sisteme de scripeţi-greutăţi), doar dacă starea fizică a pacientului le permite; dacă pacientul este în primele faze evolutive ale bolii şi nu este decompensat respirator şi/sau cardiovascular, sunt indicate exerciţiile de târâre, din decubit dorsal, lateral sau ventral, care sunt preferate, datorită consumului energetic mare, pe care îl realizează; pedalaj; hidrokinetoterapie; termoterapie cu dublu efect: prin vasodilataţia masivă, pe care o produce, ajută la eliminarea apei prin transpiraţie, dar antrenează şi o parte din grăsimile din hipoderm, ajutând scoaterea lor din depozite, dacă nu există patologie asociată, care să o contraindice; electrostimulare musculară (gimnastică pasivă); masaj anticelulitic şi drenaj limfatic. Tratamentul a fost individualizat în funcţie de toleranţa la efort individuală şi de patologia asociată. REZULTATE ŞI DISCUŢII Din Tabelele 1 şi 2 se observă o scădere ponderală la toate pacientele supuse experimentului, mai accentuată la tinere şi tot mai redusă, pe măsura înaintării în vârstă. 92

93 Pacientele care nu au urmat alte diete au înregistrat scăderi mai mari ale greutăţii. Ritmul de scădere ponderală nu a depăşit 0,5 kg pe săptămână, în condiţiile în care subiecţii au consumat 5 mese, moderate din punct de vedere cantitativ, pe zi, evitându-se astfel supraalimentaţia. S-au recomandat cantităţi suficiente de fructe şi legume, proteine cu valoare biologică superioară şi carbohidraţi complecşi, pentru a fi acoperite necesităţile energetice şi nutritive ale persoanelor aflate în studiu. Pacient Vârstă (ani) Tabel 1. Date privind vârsta, greutatea, înalţimea şi afectiunile asociate ale celor 10 paciente Greutate iniţială (kg) Greutate finală (kg) Înălţime (cm) Afecţiuni asociate Hipercolesterolemie Sindrom de colon iritabil Constipaţie Constipaţie Hipotiroidism Hiperuricemie Astm bronşic Hipercolesterolemie Dislipidemie Diabet Tulburări circulatorii Dislipidemie Varice Tabel 2. Date privind Indicele de Masă Corporală şi dimensiunile abdominale şi ale coapselor pacientelor înainte şi după tratament IMC Circumferinţă abdominală (cm) Circumferinţa coapselor (cm) Iniţial Final Iniţial Final Iniţial Final ,7 30, , , , , , , ,4 31,

94 Din urmărirea indicelui de masă corporală se observă, cu două excepţii, trecerea la o categorie inferioară de obezitate. Prezenţa patologiei asociate (cauză sau complicaţie a obezităţii) limitează drastic posibilităţile de tratament, în special kinetic şi termoterapic. Se constată, de asemenea, un alt fapt: cu cât vechimea obezităţii este mai mare, cu atât scăderea ponderală este mai redusă. CONCLUZII Dietoterapia s-a dovedit a fi principalul instrument care ajută la scăderea ponderală şi la ameliorarea simptomelor datorate patologiilor asociate obezităţii. Kinetoterapia s-a dovedit a fi o metodă eficientă prin intermediul căreia persoanele care au luat parte la acest studiu au dobândit un tonus muscular superior celui pe care l-au avut în perioada anterioară tratamentului. Limitările kinetoterapiei sunt însă date de dificultatea expunerii acestor persoane la un efort susţinut sau la terapii care ar favoriza scăderea ponderală (termoterapia) tocmai datorită patologiilor asociate obezităţii. Subiecţilor care au trecut la o categorie inferioară de obezitate li se va recomanda activitatea fizică regulată ca metodă de continuare a scăderii ponderale. Persoanele care mai au de pierdut un număr însemnat de kilograme pot fi reorientate şi spre proceduri chirurgicale de stapling stomacal sau de lipoaspiraţie, precum şi spre folosirea mijloacelor farmacologice, mai exact prin recomandarea de medicamente care să reducă absorbţia de grăsime în organism sau care să le inhibe apetitul. Toate pacientele înregistrează o îmbunătăţire a tonusului neuro-psihic, cu rezultate evidente în raporturile socioprofesionale şi familiale. BIBLIOGRAFIE ASKER, J., Sport Nutrition, Human Kinetics Publishers, Chicago, BUHOCIU, E., Kinetoterapia în afecţiunile endocrino-metabolice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, DELISA, A. J., Rehabilitation Medicine, Principles and Practice, Lippincott Raven Publishers, Philadelphia, DRĂGAN, I., Cei 50 H inamici ai sănătăţii Obezitatea, Editura Bogdana, Bucureşti, ABSTRACT There are many factors that contribute to causis obesity including genetics, the environment and behavior. Treatment options for obesity are very divers: moderate deficit diet, physical activity, lifestyle change, pharmacotherapy and even surgery. In this study we investigated how a specific nutritional program and a certain kinesiologic treatment influenced and improved the health state of 10 adult women during a 12-week program. Key words: obesity, fat, low-calorie diet, kinesiology, BMI. 94

95 O EVALUARE INEDITĂ A CAPACITĂŢII DE EFORT Elena BUHOCIU * REZUMAT Evaluarea cât mai rapidă, dar în acelaşi timp corectă, a capacităţii de efort, în absenţa accesului la un laborator cu aparatură sofisticată, reprezintă un obiectiv de cea mai mare importanţă, atât în kinetoterapie, cât şi în medicina sportivă, pentru aprecierea câştigului funcţional obţinut în timpul fiecărei etape de recuperare, respectiv evaluarea nivelului de antrenament şi a formei sportive. Experimentul efectuat urmăreşte evaluarea funcţională a unui grup de tineri, sănătoşi, neantrenaţi, care realizează un efort standard şi scopul demonstrării eficienţei scalei Borg-Noble. Cuvinte-cheie: intensitatea efortului, RPE (rata de percepere a efortului), VO 2 max, frecvenţă cardiacă, index efort. FUNDAMENTARE TEORETICĂ Capacitatea de efort măsoară posibilitatea organismului de a răspunde unor solicitări fizice, variate ca intensitate şi tip de efort, prin adaptarea aparatelor şi sistemelor (în special cardiovascular şi respirator). Pe durata testării sunt urmărite frecvenţa cardiacă şi respiratorie, care dau măsura adaptării organismului la solicitări. Pe lângă metodele clasice utilizate pentru determinarea capacităţii de efort, dintre care unele necesită aparatură complicată şi condiţii specifice laboratoarelor moderne, încă din anii 60, profesorul Gunnar Borg a propus o metodă simplă de apreciere a intensităţii efortului, bazându-se pe modul de percepere a travaliului, de către fiecare subiect în parte. Borg a efectuat următorul experiment: în timp ce subiecţii exersau pe diferite aparate, capabile să măsoare intensitatea efortului depus, le-a cerut să aleagă numere sau cuvinte dintr-o listă, pentru a descrie ceea ce simt. După un număr mare de astfel de aplicaţii cu chestionare, Borg a ajuns la concluzia că relaţia între senzaţiile subiective ale pacienţilor şi măsurarea intensităţii efortului, prin mijloace de laborator, este foarte apropiată. * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 95

96 Cercetătorul a descoperit echivalenţă, în ceea ce priveşte această relaţie, în aproximativ 90% din cazuri. Rata mare de concordanţă între măsurătorile obiective şi perceperea subiectivă a intensităţii efortului, l-a încurajat în elaborarea scalei Borg. Pe baza observaţiilor sale, Borg a introdus termenul de rată de percepere a efortului RPE. Aceasta înglobează variate informaţii, incluzând semnale de la grupele musculare şi elementele artro-kinetice periferice angrenate în efort, de la aparatele cardiovascular şi respirator şi de la sistemul nervos central. Toate aceste semnale, senzaţii şi percepţii sunt integrate în configuraţia modului de percepere a efortului. Informaţiile primite de la subiecţi (sportivi sau pacienţi) au fost incluse într-o scală, care, deşi implică o importantă componentă psihologică, are şi valoare fiziologică. Acest fapt a fost posibil deoarece Borg a observat o strânsă corelaţie între modul în care subiecţii percepeau dificultatea exerciţiului şi parametri cuantificabili ai efortului: frecvenţa cardiacă; consumul de oxigen; cantitatea de acid lactic acumulată la nivel muscular; ventilaţia pulmonară (volum curent şi frecvenţă respiratorie). Această scală este cunoscută şi folosită pe plan internaţional (în special pe continentul nord-american) şi a suferit, pe parcursul timpului, numeroase îmbunătăţiri; cea mai nouă variantă este cunoscută sub numele de Borg Noble Category Ratio Scale of Perceived Exertion (Tabel 1). Această scală corelează numere şi expresii verbale, uşor accesibile înţelegerii subiecţilor (sportivi sau bolnavi), cu procentaje ale consumului maxim de oxigen (VO 2 max) şi cu indicii fiziologici. În plus au fost introduşi coeficienţi specifici de intensitate (I. coef.), necesari datorită modului exponenţial de creştere a solicitărilor organismului, odată cu mărirea intensităţii efortului. Scala Borg mai furnizează informaţii asupra procentului din consumul maxim de oxigen, care determină o modificare în răspunsul fiziologic al organismului. De asemenea, permite compensarea de către unii pacienţi, cu toleranţă la efort mai redusă, a intensităţii mai mici a exerciţiului, prin creşterea duratei acestuia, beneficiul fiind obţinerea, la sfârşitul antrenamentului, a aceluiaşi tip de condiţionare. Scala este utilă subiecţilor care lucrează sau se antrenează în regim ambulator, dar şi medicilor, kinetoterapeuţilor şi antrenorilor, când aceştia nu au la dispoziţie laboratoare de diagnostic şi testare foarte bine utilate. Limitele acestei scale constau în imposibilitatea utilizării sale în cazul bolnavilor grav, cu afecţiuni cardiace care au potenţial de decompensare sau agravare bruscă, care trebuie permanent monitorizaţi pe parcursul desfăşurării efortului. 96

97 Tabel 1. Scala Borg -Noble modificată (Brown, R., 1998) RPE EFORT RESPIRAŢIE VORBIRE % VO 2 I. COEF MAX 1 F. uşor Liniştită Normală 35 0,08 1, Uşor Liniştită Normală 45 0,26 2,5 50 0,37 3 Moderat Confortabilă Uşoară 55 0,51 3,5 60 0,66 4 Cam greu Observabilă Modificată 65 0,82 4, Greu Amplă Dificilă 75 1,20 5,5 80 1,40 6 Între greu Adâncă şi cam Între dificilă şi f. 85 1,62 şi f. greu rapidă dificilă 6,5 87,5 1,86 7 F. greu Adâncă şi rapidă F. dificilă 90 2,10 7,5 92,5 2,36 8 F. f. greu F. adâncă, Extrem de 95 2,63 f. rapidă dificilă 8,5 96,1 3, ,5 3,21 9,5 98,8 3,51 10 Maximum de efort Fără respiraţie Imposibilă 100 3,83 EXPERIMENT Cercetarea a fost efectuată pe un lot de studenţi stabilit aleator, format din 16 subiecţi de sex masculin şi 10 de sex feminin, în marea majoritate cu antecedente sportive, dar care au încetat antrenamentele de minimum doi ani. Ei au efectuat un efort standard, de alergare pe banda rulantă, pe o distanţă de 2 km, viteza (deci puterea sau wattajul) fiind stabilită în funcţie de masa corporală a fiecăruia: 1,5-2 watt / kg corp, pentru subiecţii de sex feminin; 1,75-2,5 watt / kg corp, pentru subiecţii de sex masculin. Am recoltat frecvenţa cardiacă de repaus şi pe parcursul efortului, după fiecare 500 m parcurşi, apoi am calculat frecvenţa cardiacă medie de efort. Datele obţinute au fost introduse în formule, diferite în funcţie de sex, prin care am obţinut un index de efort, exprimat procentual, care permite aprecierea toleranţei la efort, faţă de valorile medii (situate în jurul valorii de 100 %): pentru bărbaţi: I ef.= V x 0,2 [T x 0, Fc x 0,56 + (G: H 2 x 2,6)]; pentru femei: I ef. = V x 0,4 [ T x 0, Fc x 0,32 + (G: H 2 x 1,1)], unde: 97

98 V reprezintă vârsta în ani; T reprezintă durata testului, exprimată în secunde; Fc reprezintă frecvenţa cardiacă medie de efort; G reprezintă greutatea corporală, exprimată în kilograme; H reprezintă înălţimea subiectului, exprimată în metri. În paralel am prezentat subiecţilor chestionarul şi scala Borg Noble, solicitându-le să bifeze rata de percepere a efortului. Nume PREZENTAREA REZULTATELOR V ani G kg H cm Tabel 2. Grupul subiecţilor de sex masculin Putere Waţi T sec Fc r Fc e Cheltuieli energetice kj I. ef RPE A. E w ,2 3 B. C w ,8 2 B. C w C. G w ,2 4,5 H. C w ,5 J. N w , K. A w ,5 K. N w ,3 3 P. B w P. M w ,5 3,5 P. M w ,2 3 S. L w ,6 5 S. L w ,3 5 S. Şt w S. V w ,3 4,5 Ţ. M w ,5 98 Nume V ani G kg H cm Tabel 3. Grupul subiecţilor de sex feminin Putere Waţi T sec Fc r Fc e Cheltuieli energetice kj I. ef RPE B. I w ,23 6 C. C w I. G w ,9 3,5 M. A w ,2 2.5 M. A w P. M w P. R w ,8 6 R. C w ,6 2.5 S. R w ,5 Ş. M w ,6 4

99 DISCUŢII ŞI CONCLUZII Testul de efort efectuat permite o comparaţie corectă a subiecţilor de sexe diferite, atât prin studierea indexului de efort, cât şi prin scorul RPE. Vârsta subiecţilor este cuprinsă între 21 şi 29 ani pentru bărbaţi, respectiv 22 şi 27 ani pentru femei, însă diferenţa de vârstă nu implică modificări ale toleranţei la efort, cele mai scăzute valori fiind înregistrate, pentru sexul masculin la 23 ani, iar pentru cel feminin la 22 ani. Din studiul datelor centralizate în Tabelul 2 şi Tabelul 3 se observă, la subiecţii de sex masculin, un consum energetic mai mic, deşi intensitatea efortului este mai mare; acest fapt se datorează perioadei mai mici de timp necesare de parcurgere a celor 2 km, dar şi masei musculare mai mari, mai bine antrenate şi extracţiei mai eficiente a oxigenului la nivel tisular. În cazul subiecţilor de sex masculin variaţiile RPE se datorează tipului de efort specific pentru care s-au antrenat subiecţii, chiar dacă activitatea sportivă competiţională a fost întreruptă cu cel puţin doi ani înaintea testării. Încărcarea, sensibil mai mare, la care lucrează subiecţii de sex masculin, se datorează greutăţii corporale mai mari. Deşi, în general frecvenţa cardiacă medie este mai mare decât la sexul feminin, explicaţia constând în intensitatea efortului şi nu în decondiţionare cardiacă. Pe de altă parte, explicaţia pentru frecvenţa cardiacă relativ scăzută la subiecţii de sex feminin, constă în intrarea în etapa aerobă a efortului, deoarece, fără excepţie, aceştia au parcurs distanţa de 2 km, în intervale de peste zece minute. În funcţie de aria de interes, se pot urmări şi alţi parametri, care să permită calcularea VO 2 maxim, ceea ce orientează, atât în sfera medicală, cât şi în cea sportivă, prescrierea antrenamentelor specifice. În ceea ce priveşte principalul obiectiv al lucrării, acela de a demonstra eficienţa scalei Borg Noble, consider că acurateţea cu care subiecţii şi-au determinat valoarea RPE pledează pentru utilizarea sa în evaluare, mai ales în serviciile ambulatorii de kinetoterapie, cu rezerva menţionată. În cazul utilizării testului pentru evaluarea pacienţilor cardiovasculari şi respiratori, se recomandă efortul de mers, cât mai rapid posibil, parametrul urmărit fiind frecvenţa cardiacă. Aceasta nu trebuie să depăşească valoarea maximă relativă, obţinută prin formula: Fc relativă = Fc maximă V (ani), adică 220 V. BIBLIOGRAFIE BOTA, C., Fiziologie generală, aplicaţii la efortul fizic, Editura Medicală, Bucureşti, BROWN, R., The LEAP Lifetime Exercise Adherence Plan, HarperCollins Publishers, New York, 1998, p.28. DRĂGAN, I., Medicină sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, NENCIU, G., Fiziologia generală şi a efortului fizic, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, PRYOR, J. A., PRASAD, S. A., Physiotherapy for Respiratory and Cardiac Problems, Churchill-Livingstone, London,

100 ABSTRACT The quickest evaluation, correct at the same time, of the effort capacity, without access to a sophisticatedly-equipped laboratory, represents a highly important aim in physiotherapy, as well as in sports medicine, for the assessment of the functional gain obtained during each phase of the recovery, and also for the evaluation of the training level and sportive shape. The conducted experiment aims the functional evaluation of a group of young, healthy, untrained persons who make a standard effort, and the correlation with the subjective assessment, but as correctly as possible, of the fulfilling difficulty, in order to prove the efficiency of the Borg-Noble scale. Key words: exercise intensity, RPE (rating of perceived exertion), maximum oxygen volume (VO 2 max), heart rate, effort index. 100

101 APRECIEREA EFICIENŢEI MIJLOACELOR KINETICE COMPLEXE SPECIFICE TRIMESTULUI III DE SARCINĂ ŞI INFLUENŢA ACESTORA ASUPRA ACTULUI NAŞTERII Carmen BUŞNEAG * REZUMAT Mult timp gravidelor li s-a recomandat reducerea activităţii fizice, abia în ultimul timp fiind reevaluată importanţa acesteia şi beneficiile kinetoterapiei asupra mamei şi copilului. Prezenta lucrare demonstrează experimental, apelând la tehnicile proprii cercetării ştiinţifice, că selectarea unui program kinetic bine adaptat şi aplicarea lui cu seriozitate în trimestrul III de sarcină duce la ameliorarea statusului general al gravidei, la o naştere mai facilă, un travaliu cu durata mai redusă, expulzia mai rapidă şi îmbunătăţirea evidentă a scorului Apgar al noului născut. În acelaşi timp, comportamentul parturientei în travaliu este mai echilibrat şi mai cooperant la propuneri practice pentru efectuarea exerciţiului fizic în sarcină. Cuvinte-cheie: sarcină, trimestrul III, program kinetic. INTRODUCERE Mult timp gravidelor li s-a recomandat reducerea activităţii fizice, abia în ultimul timp fiind reevaluată importanţa acesteia şi beneficiile kinetoterapiei asupra mamei, dar şi asupra copilului. Scopul lucrării este de a demonstra ştiinţific că aplicarea unui program kinetic bine adaptat în trimestrul al III-lea de sarcină aduce beneficii gravidei, dar şi nou-născutului. OBIECTIVELE PROGRAMULUI KINETIC Între a şasea şi a noua lună de sarcină, fătul are o creştere semnificativă, fapt ce impune o solicitare mai mare cardio-respiratorie a organismului gravidei, ce trebuie să facă faţă necesarului de oxigen pentru ţesuturile fetale. Multe gravide se simt foarte obosite, respiraţia este îngreunată. Apare edemul mâinilor, al picioarelor şi al gleznelor datorită lichidului acumulat în exces, iar pentru reducerea lui se folosesc exerciţii care reduc retenţia de lichid la nivelul lor. Aparatul digestiv nu prea mai are loc să funcţioneze şi îşi încetineşte activitatea, aparând constipaţii sau dispepsii de tip hiperacid. Atitudinea gravidei se schimbă, abdomenul proiectându-se înainte, partea de sus a trunchiului se înclină înapoi şi coloana vertebrală lombară se încurbează şi mai mult. Gravida va suporta mai greu efortul fizic, iar greutatea crescută şi laxitatea articulară o pot predispune la accidente. * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 101

102 102 Obiectivele programului kinetic în această perioadă a sarcinii sunt următoarele: Continuarea exerciţiilor de asuplizare musculo articulară. Menţinerea tonusului postural şi prevenirea aplatizării bolţii plantare. Aplicarea măsurilor de îndepărtare a tulburărilor circulatorii. Instruirea gravidei asupra posturii corecte în practicarea gesturilor uzuale şi profesionale. Învăţarea reflexelor de distensie şi expulzie îmbinate cu actul respirator, şi a poziţiilor facilitatorii de coborâre a fătului (copilul şi mama având nevoie de puterea gravitaţiei). Prezentarea metodelor de naştere naturală şi pregătirea gravidei şi a familiei pentru actul naşterii. Acest obiectiv este realizat de echipa de specialişti: medic ginecolog, medic de familie, psiholog, kinetoterapeut. METODOLOGIA CERCETĂRII Am selectat două loturi de câte 21 parturiente; primul lot (lotul 1) a cuprins paciente care au născut spontan, beneficiind în timpul travaliului de analgezie peridurală şi efectuând în trimestrul al III-lea de sarcină programul kinetic specific; al doilea lot (lotul 2) a fost format din parturiente care, de asemenea, au născut spontan, dar fără analgezie peridurală şi care nu au urmat în timpul sarcinii niciun fel de şedinţe de kinetoterapie. Sala de kinetoterapie în care s-a lucrat cu pacientele lotului 1 a fost dotată cu spaliere, saltele, mingi, oglinzi, steper, bastoane, biciclete ergometrice. PROGRAMUL KINETIC APLICAT Pentru pacientele lotului 1, programul kinetic aplicat este detaliat în continuare. A existat o individualizare atentă a programului kinetic. Exerciţiile fizice au fost executate cu multă grijă şi prudenţă, iar între ele au fost intercalate multe pauze. Pentru executarea mişcărilor de gimnastică au fost preferate poziţiile cu bază largă de sprijin, decubit dorsal, şezând, patrupedie. S-a pus accent pe exerciţiile de respiraţie. S-a aplicat masaj regional sau local, mai mult preventiv, împotriva tulburărilor circulatorii şi contracturilor muşchilor membrelor inferioare. Mijloacele folosite: A. Exerciţii libere. B. Exerciţii de tip stretching care constau în contracţia, relaxarea şi întinderea unui muşchi sau a unui grup muscular. Contracţia trebuie să dureze secunde; relaxarea 2-3 secunde, iar întinderea secunde. Poziţia iniţială trebuie să fie comodă şi relaxantă, respiraţia liniştită, capul se menţine permanent în axul coloanei vertebrale. Aceste tipuri de exerciţii sunt foarte utile deoarece dezvoltă elasticitatea musculară şi cresc mobilitatea articulară. C. Exerciţii cu obiecte (mingi, bastoane etc.). D. Exerciţii la aparate (pedalier, placa pentru tonifierea musculaturii plantare; placa cu bile pentru masaj plantar reflexogen etc.). E. Plimbări în aer liber. F. Masaj şi automasaj pentru îndepărtarea tulburărilor circulatorii. S-a

103 aplicat un masaj regional al membrelor inferioare în scopul activării circulaţiei de întoarcere şi al prevenirii edemelor şi varicelor, masaj care s-a executat în sens centripet, cu blândeţe, favorizând drenajul venolimfatic şi care a fost urmat de posturi antideclive sau de gimnastica Bűrger, iar în final de aplicarea şi purtarea de ciorapi elastici. Masajul reflexogen care a fost aplicat în cazul edemelor, s-a executat sub formă liniară pe faţa dorsală a labei piciorului începând cu degetul II sau V până deasupra gleznei, deasupra maleolei interne. Durata masajului a fost de 3-5 minute, recomandat de 3 ori pe zi. La finalul fiecărei şedinţe s-au masat prin mişcări circulare zonele aflate de o parte şi de alta a tendonului Achilian la locul de inserţie pe calcaneu. Masajul a fost asociat cu mobilizări pasive sau manipulări, care s-au adresat degetelor şi articulaţiilor piciorului şi gleznelor. G. Masaj relaxant practicat în perioada de travaliu între contracţii pe regiunea lombosacrată, dorsal superioară, a gâtului şi a frunţii. H. Posturarea care favorizează circulaţia venolimfatică la nivelul membrelor inferioare. Pentru aceasta s-a folosit decubitul dorsal cu membrele inferioare la 30 faţă de planul patului. De asemenea, posturarea a redus contractura musculară paravertebrală lombară, secundară hiperlordozei funcţionale. Pentru aceasta s-a utilizat decubitul lateral cu capul aşezat pe o pernă mică având membrul inferior de deasupra în triplă flexie aşezat pe o pernă, celălalt membru inferior strâns, braţele uşor flectate. I. Înotul cu intensitate adaptată capacităţii de efort a gravidei. Stilurile de înot se alternează. Repausul şi mersul în apă până la talie reduc riscul apariţiei edemelor de stază la nivelul membrelor inferioare. Temperatura apei trebuie să fie sub 30 C, intensitatea va fi la un nivel moderat, se recomandă pluta, deoarece are un efect relaxant; s-a recomandat stilul spate (util pentru respiraţie şi pentru faptul că delordozează coloana); s-a evitat stilul fluture, deoarece suprasolicită musculatura spatelui şi articulaţiile pelvine. Programul de înot a constat din: 1. înot uşor 5 minute (încălzire); 2. stretching al musculaturii spatelui, braţelor şi membrelor inferioare. Mişcările cresc până la moderat, durata fiind de 15 minute; 3. înot uşor 5 minute; 4. plimbări în bazin sau cu pluta. J. Exerciţii de mers recomandate pe toată perioada sarcinii timp de minute, dacă gravida a avut capacitate normală de efort. Variante de mers 1. Mers obişnuit cu extensia braţelor pe verticală şi orizontală (15 paşi). 2. Mers pe vârfuri cu mâinile prinse deasupra capului (10 paşi). 3. Mers pe marginea externă a plantei, halucele pe podea, mâinile prinse la spate (10 paşi). 4. Mers cu rulare vârf-calcâi, mâinile prinse la spate (20 paşi). În timpul exerciţiilor de mers, gravida a fost sfătuită să respecte următoarele: să menţină o postură corporală corectă; să evite mersul pe suprafeţe neregulate, pe nisip sau în pantă pentru că 103

104 există risc de apariţie sau agravare a lombalgiilor sau a pelvialgiilor. Avantajele acestor exerciţii: pot fi practicate oricând; intensitatea efortului poate fi modificată în funcţie de evoluţia sarcinii, toleranţa la efort; reprezintă un mod plăcut de petrecere a timpului liber. K. Exerciţii de gimnastică respiratorie obligatorii pe toată perioada sarcinii. În mod normal excursiile toracelui sunt mai ample la bază decât la vârf; la gravidă, pe măsura creşterii fătului, excursiile diafragmului se reduc. De aceea, se învaţă respiraţia diafragmatică, dar diafragmul nu poate fi controlat voluntar şi de aceea tehnica respiraţiei diafragmatice va consta în antrenarea respiraţiei abdominale. Relaxarea şi bombarea peretelui abdominal scade presiunea intraabdominală, diafragmul va coborî dând condiţii pentru inspiraţie. Contracţia musculaturii peretelui abdominal determină creşterea presiunii intraabdominale ceea ce va duce la ascensionarea diafragmului dând condiţii pentru expiraţie. Contraindicaţiile exerciţiilor fizice au fost: hipertensiunea arterială; insuficienţa cardiacă; întârzierea în creşterea intrauterină; hemoragiile genitale; insuficienţa cervico-istmică; iminenţa de naştere prematură sau naşteri premature în antecedente; ruptura spontană prematură de membrane; placenta jos inserată; sarcina multiplă; abdomenul cicatricial. Programul de exerciţii a fost oprit dacă au apărut următoarele semne sau simptome: cefalee, dispnee, contracţii uterine, tumefacţia bruscă a mâinilor, feţei, picioarelor, tumefacţia bruscă a unui singur membru inferior, durere toracică, aritmii cardiace, vertij, durere bruscă la nivel lombar, abdominal sau la simfiza pubiană. PROGRAMUL DE EXERCIŢII Şedinta de kinetoterapie a fost adaptată special pentru trimestrul III de sarcină şi s-a efectuat o dozare mai atentă a efortului deoarece la gravidă, în această perioadă capacitatea de efort scade treptat, aplicându-se principiul progresivităţii. Au fost scăzute treptat amplitudinea, intensitatea şi numărul de repetări ale exerciţiilor odată cu evoluţia sarcinii. Perioadele de odihnă şi de relaxare au fost prelungite. Programul de exerciţii s-a efectuat în grupuri de câte trei gravide, toate aflate la aceeaşi vârstă gestaţională. Durata unui program a fost de 45 de minute executat de trei ori pe săptămână. Gravidelor le-au fost explicate exerciţiile pe care urma să le execute, iar comenzile au fost clare, nelasând loc interpretărilor. Alte tipuri de exerciţii pe care din lipsă de spaţiu nu le putem prezenta în extenso au fost: exerciţii pentru trenul superior al corpului, exerciţii pentru trenul inferior al corpului, exerciţii de streching pentru membrele superioare, trunchi şi membrele inferioare, exerciţii pentru coloana lombară, pentru perineu, exerciţii de combatere a tulburărilor de circulaţie venoasă de combatere a edemelor, precum şi exerciţii de respiraţie. 104

105 PREZENTAREA REZULTATELOR STUDIULUI Pentru a putea obţine rezultate cât mai clare şi pentru a putea realiza comparaţii s-au folosit în studiu un lot experimental (lotul 1) şi un lot de control (lotul 2) care au fost urmărite în timpul travaliului. Ambele loturi au fost formate din parturiente aflate în trimestrul III de sarcină, între săptămânile 28 şi 38, şi toate au născut normal la termen. Pentru fiecare subiect din cele două loturi a fost întocmită o fişă în care au fost notate: date personale ale parturientei, diagnosticul, posibila patologie asociată sarcinii, prezentaţia fătului, starea membranelor şi a placentei, examenul de bilanţ care a cuprins: afecţiuni induse de sarcină, greutatea înainte de sarcină şi actuală, circumferinţa abdominală; au mai fost notate date legate de travaliu care au cuprins următorii parametrii: durata totală a travaliului, bătăile cordului fetal, numărul de contracţii uterine eficiente, durata expulziei, durata expulziei placentei, scorul Apgar şi comportamentul parturientei în actul naşterii. Lotul experimental a beneficiat de program kinetic în timpul trimestrului III de sarcină şi la naştere de anestezie peridurală, iar lotul de control nu a folosit nicio metodă prezentată mai sus. Pentru lotul experimental subliniez că toate gravidele au avut indicaţie directă de la medicul obstetrician pentru efectuarea programului kinetic. La lotul experimental s-a observat clar că toţi parametrii descrişi mai sus au avut valori considerabil mai mici decât la lotul de control. În privinţa scorului Apgar s-a remarcat că valoarea acestuia a fost maximă la toţi nou-născuţii mamelor din lotul 1, în timp ce nou-născuţii mamelor din lotul 2 au avut scoruri mai mici, doar patru înregistrând valoarea maximă (10). DISCUTAREA REZULTATELOR Timpul mediu (reprezentat procentual) al duratei totale a travaliului la parturientele cu gimnastica gravidei de trimestrul III este de 4 ore şi 15 minute şi de 7 ore şi 30 minute la cele fără această pregătire. Diferenţa între cele două loturi este: = 3 ore şi 15 minute. Aceast rezultat (deloc de neglijat), arată cum pregătirea de kinetoterapie reduce durata totală a travaliului mamei şi implicit reduce substanţial suferinţa fetală. În ceea ce priveşte numărul de contracţii eficiente (contracţiile care realizează coborârea mobilului fetal) avute de parturiente, din studiul efectuat au rezultat următoarele: datorită anesteziei peridurale, pacientele care au efectuat gimnastica gravidei de trimestrul III, au avut posibilitatea exercitării unui control mai eficient asupra contracţiilor. parturientele din lotul experimental (lotul 1) au avut număr mai mic de contracţii, mai puternice şi cu efect pozitiv asupra feţilor, prin scurtarea suferinţei fetale (Grafic 1). 105

106 L L O T U L L O T U L D E S e r ie 1 E N T A L O T U L S e r ie 2 E X P E R I M C O N T R O L Graficul 1. Numărul de contracţii uterine eficiente la cele două loturi Parturientele din lotul de control (lotul 2) au avut contracţii mai numeroase, dureroase şi puţin controlabile, cu repercursiuni în desfăşurarea expulziei. Un alt parametru luat în studiu a fost durata expulziei. Graficul 2 reflectă diferenţa de timp dintre duratele expulziei înregistrate de parturientele din cele două loturi minute LOTUL EXPERIMENTAL Grafic 2. Durata expulziei la parturientele din cele 2 loturi Lotul experimental a realizat următoarele valori ale duratei de expulzie (în minute): 15, 20, 18, 20, 15, 20, 15, 10, 15, 10, 15. Comparativ, parturientele lotului de control au realizat durate de expulzie mai lungi (în minute): 30, 25, 20, 25, 30, 20, 25, 20,10, 30, 20. După cum se observă şi în grafic, diferenţele înregistrate între cele două loturi sunt majore. Această reducere, observată la parturientele care au făcut kinetoterapie în trimestrul III este foarte importantă, deoarece determină o diminuare marcantă a suferinţei mamei şi fătului. Referitor la durata expulziei placentei (Graficul 3), prin urmărirea pacientelor în sala de naşteri am înregistrat următoarele date: 106

107 parturientele cu gimnastică de trimestrul III au expulzat placenta, în totalitatea lor, mai rapid şi mai uşor decât cele fără gimnastică de acest gen; cel mai mic timp de expulzie, şi anume 4 minute, aparţine unei parturiente cu gimnastică de trimestrul III, iar cel mai mic timp aparţinând unei parturiente fără gimnastică de 6 minute; comparând datele dintre cele două loturi, se observă că numai două parturiente cu gimnastică de trimestrul III au un maxim de 10 minute pentru expulzia placentei, în timp ce patru parturiente fără gimnastică, au un maxim de 15 minute LOTUL Serie1 EXPERIMENTAL LOTUL DE CONTROL Serie2 Graficul 3. Durata expulziei placentei la cele două loturi Cel mai important indicator este Scorul Apgar, care reprezintă starea de sănătate a nou-născutului imediat după naştere. Obţinerea unui scor Apgar superior (10) este rezultatul efortului conjugat al mamei, medicului obstetrician şi al specialistului kinetoterapeut. După cum, de altfel, se vede în Graficul 4, în absolut toate situaţiile în care mama a beneficiat de gimnastica de trimestrul III, scorul Apgar este maxim. Din lotul mamelor care nu au efectuat program kinetic pentru trimestrul III, scorul Apgar maxim a fost obţinut la mai puţin de jumătate (4 din 11 nou-născuţi au avut S.A. =10), în acest lot înregistrându-se chiar şi un S.A. = S.A. LOTUL DE CONTROL LOTUL EXPERIMENTAL Grafic 4. Scorul Apgar al nou născuţilor mamelor din cele două loturi 107

108 CONCLUZII În ţara noastră, recenta introducere a kinetoterapiei în programul de pregătire a parturientelor este unul din cele mai moderne procedee pentru o naştere mai puţin solicitantă, cu rezultate benefice, notabile pentru mamă şi făt. În special, pregătirea parturientelor cu gimnastica de trimestrul III contribuie substanţial la obţinerea unei bune condiţii psihice şi fizice, mărind încrederea femeii în posibilităţile sale de a controla actul naşterii şi de a avea un nou-născut sănătos. Prin programul de exerciţii aplicate, specialistul kinetoterapeut, sub îndrumarea medicului obstetrician, ajută gravidele de trimestrul III să obţină o stare de sănătate echilibrată în contextul dereglărilor inerente acestei perioade de sarcină. Prin tehnicile specifice kinetoterapiei, parturienta aflată în trimestrul III, realizează o pregătire temeinică în vederea însuşirii unui control riguros al respiraţiei, pentru o bună oxigenare a sa şi a fătului, şi pentru conştientizarea şi îmbunătăţirea conduitei sale în timpul travaliului şi expulziei. Din studiul efectuat, se desprinde cu uşurintă concluzia că nou-născuţii mamelor care au parcurs un program kinetic nu prezintă semne de suferinţă fetală şi au la naştere scorul Apgar maxim. Refacerea mamelor care au efectuat gimnastica de trimestrul III este rapidă, ceea ce duce la scăderea costurilor medicale, perioada de şedere în spital fiind mult redusă. Cu toate aceste beneficii pe care programul de kinetoterapie le poate aduce pe plan medical şi social, acest program nu este implementat la nivel naţional, puţine spitale având un Cabinet de Kinetoterapie specializat. În concluzie, ar trebui ca printr-un program multidisciplinar (o strânsă legatură între medicul de familie, obstetrician şi kinetoterapeut) în viitor, toate gravidele din România să aibă acces la o sală de kinetoterapie. BIBLIOGRAFIE ALDEA, M. J., BRĂNISTEANU, I., NICULESCU, R., TOPA, E., Obstetrica fiziologică elemente de kinetoterapie, Institutul European, Iaşi, AMERICAN COLLEGE OF OBSTETRICIANS AND GYNECOLOGISTS, Exercises During Pregnancy and the Postpartum Period, ACOG. Technical Bulletin, vol 189, CIOBANU, F., Aspecte ale kinetoterapiei în Obstetrică-Ginecologie, Editura Universităţii Oradea, Oradea, CLAPP, J. F., Morphometric and Neurodevelopmental Outcome at Age Five Years of the Offspring of Women Who Continued to Exercise Regulary through Pregnancy, The Journal of Pediatrics, 129(6), 1996, CORDUN, M, Mijloacele kinetoterapiei în afecţiuni abdomino-ginecologice, A.N.E.F.S., Bucureşti, CORDUN, M., Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti, DOBROVICI, V., Elemente de practică obstetricală, IMF Iaşi,

109 GROSSE, D., SENGLER, J., JURASCHEAK, F., Incontinence urinaire et kinésitherapie post-partu, Kinésitherapie Scientifique, Paris, IONESCU, A., Gimnastica medicală, Editura All, Bucureşti, LEPAGE, F., LANGEVON-DROGUET, G., À propos de la préparation physique et psychique des femmes pour l accouchemen, Presse Médicale, Mason, Paris, MARIN, F., VINTI, D., Recuperarea femeilor cu afecţiuni genitale, Bucureşti, NITESCU, V., Obstetrică şi ginecologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, PAPILIAN, V., Anatomia omului, vol. II, Organele genitale feminine, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, PESCHERS, U., SCHAER, G., ANTHUBER, C., DELANCEY, J., SCHUESSLER, B., Changes in Vesical Neck Mobility Following Vaginal Delivery, Obstet and Gynenecol, 88 (6), , RAISIN, L., Stretching pentru toţi, Editura Teora, Bucureşti, RIEGER, N., SCHLOITE, A., SACCONE, G., WATTCHOW, D., The Effect of Normal Vaginal Delivery on Anal Function, Acta Obstet Gynecol Scand, 76 (8), , SELBY, A., Gimnastica Pilates pentru gravide, Editura All, Bucuresti, STOENESCU, G., Maternitatea şi cultura fizică, Editura Sport-Turism, Bucureşti, TETZCHNER, T., SORENSEN, M., JONSSON, L., LOSE, G., CHRIASTIANSEN, J., Delivery and Pudendal Nerve Function, Acta Obstet Gynecol Scand, 76 (4), , WILSON, P. D., HERBINSON, R. M., HERBINSON, G. P., Obstetric Practice and the Prevalence of Urinary Incontinence Three Month After Delivery, Br. J. Obstet Gynecol, 103 (2), , ABSTRACT For a long time it has been recommended to pregnant women to reduce physical activities, and only for the past years was reevaluated the importance and the beneficies of kinetotherapy on the mother and child. The present paper proves at an experimental level, using its own scientific research tehniques, that by selecting a well adapted kinetical program and its serious application in the third quarter of pregnancy, leads to a better general status of the pregnant woman, an easier and shorter delivery, a shorter labor, more efficient utherine contractions, a faster placenta delivery and Apgar number improvement. At the same time, the behavior of the parturient during labor is balanced and cooperant at the patinents who followed a well chosen kinetical program. At the end we introduce some practical suggestions for physical exercises during pregnancy. Key words: pregnancy, third qarter, kinetical program. 109

110 110

111 METODE DE TRATAMENT ÎN NEVRALGIA ESENŢIALĂ (CLASICĂ) DE TRIGEMEN Carmen BUŞNEAG * REZUMAT Scopul acestei lucrări este de a studia eficienţa comparativă a diferitelor metode de tratament ce se pot aplica la pacienţii cu nevralgie esenţială de trigemen (o afecţiune invalidantă, caracterizată de durere atroce, dificil de tratat). Studiul a fost realizat pe parcursul a cinci ani, pe trei loturi de pacienţi la care s-a exclus, pe baza diagnosticelor neurologice complexe, nevralgia secundară de trigemen. Primul lot a fost tratat clasic, alopat, cu medicaţie specifică antiepileptică, al doilea lot a fost tratat stimuloterapic prin acupunctură, prin electrostimulare TENS (transcutaneous electrical nerve stimulation) cu un aparat Enraf Nonius 911) şi prin laserterapie cu lasere de joasă putere de tip LLLT (low level laser therapy), iar al treilea lot a cuprins două subloturi supuse intervenţiilor neurochirurgicale percutane (rizotomia trigeminală percutană prin termocoagulare cu radiofrecvenţă şi microcompresiunea cu balonaş a ganglionului Gasser şi a ramurilor trigeminale). Rezultatele obţinute la cele trei loturi de pacienţi au fost apreciate după regulile medicinei bazate pe dovezi, după o schemă care cuprinde 10 linii de investigaţie ale scorului durerii şi o scală de apreciere 0-4 pentru fiecare linie. Mecanismele de acţiune ale metodelor de tratament au fost discutate, de asemenea, în acest studiu. Cuvinte-cheie: nevralgie de trigemen, medicaţie antiepileptică, acupunctură, electrostimulare, laserterapie, tehnici neorochirurgicale, scorul durerii. OBIECTIVUL GENERAL AL LUCRĂRII Studierea şi compararea rezultatelor a trei tipuri de terapie aplicate pacienţilor cu nevralgie esenţială clasică de trigemen din trei loturi aflate în studiu pentru o perioadă de 5 ani, în scopul realizării unui algoritm complex de diagnostic şi tratament. Nevralgia de trigemen este o afecţiune neurologică invalidantă, caracterizată de o durere facială atroce (mai puternică chiar decât cea care ar putea fi produsă de către un schingiuitor de oameni!) dificil de tratat. Loturile de pacienţi au fost următoarele: lotul A 102 pacienţi care au primit tratament medicamentos antiepileptic; lotul B 99 pacienţi care au fost trataţi prin metode stimuloterapice, astfel: * Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret 111

112 sublotul B1 tratament prin electrostimulare TENS; sublotul B2 tratament prin acupunctură; sublotul B3 tratament cu lasere de joasă putere. lotul C 20 pacienţi care au beneficiat de intervenţii neurochirurgicale percutane: sublotul C1 10 pacienţi la care s-a intervenit prin rizotomie trigeminală percutană prin inducere cu radiofrecvenţă; sublotul C2 10 pacienţi la care s-a intervenit prin microcompresiunea cu balonaş a ganglionului Gasser şi a ramurilor trigeminale. OBIECTIVE SPECIFICE 1) Descrierea loturilor de studiu din punct de vedere al caracteristicilor socio-demografice ale subiecţilor. 2) Descrierea loturilor de studiu din punct de vedere al caracteristicilor şi consecinţelor bolii. 3) Descrierea, analiza în evoluţie şi compararea rezultatelor obţinute la pacienţii în studiu, prin aplicarea celor trei tipuri de terapie a nevralgiei de trigemen (medicamentoasă, stimuloterapie, neurochirurgicală). 4) Elaborarea/propunerea unui algoritm de diagnostic şi tratament în nevralgia de trigemen. METODOLOGIA STUDIULUI Criterii de includere în studiu după International Headache Society 2005: A. Atacurile paroxistice de durere au fost situate facial sau frontal, au avut durata de la fracţiuni de secundă până la 2 minute şi au corespuns criteriilor B şi C. B. Durerea a avut cel puţin una dintre următoarele caracteristici: distribuţie pe una sau mai multe ramuri (divizii) ale nervului trigemen; calitatea durerii: bruscă, intensă, ascuţită, junghietoare, arzătoare; intensitate foarte mare, precipitată din ariile trigger sau de către activităţile zilnice (mâncat, spălat faţa sau dinţii, bărbierit); fără niciun simptom între paroxisme. C. Atacurile au fost stereotipe la fiecare pacient. D. Nu a existat deficit neurologic evident clinic. E. Alte cauze de durere au fost excluse de istoricul bolii, examinarea clinică şi investigaţiile speciale. Metodologia studiului a cuprins: Metodologia de evaluare clinică a pacienţilor. Metodologia de aplicare a tratamentului. Metodologia de evaluare clinică a pacienţilor Parametrii de evaluare în nevralgia esenţială clasică de trigemen au cuprins: parametrii de evaluare calitativ-cantitativă a durerii cu 3 linii de investigaţie: aprecierea intensităţii dureroase VAS; 112

113 manifestări de însoţire ale durerii, manifestări motorii şi automate; modificări ale feţei: tulburări ale vocii, modificări motorii, modificări autonome; algometria punctelor maxim dureroase (durere obiectivă, cuantificată). parametrii de evaluare psiho-comportamentală cu 7 linii de investigaţie. scala comportamentală Jansen; evaluarea unităţii musculo-articulare, din punct de vedere calitativ-cantitativ (poziţia/postura, evaluarea globală a activităţii zilnice de alimentaţie, igienă, locomoţie, îmbrăcare, comunicare etc.); tulburări de somn date de durere; modificări psihice (percepţia dureroasă); medicaţia folosită pentru sedarea durerii; evoluţia durerii în timp; integrarea socială, profesională şi familială. Indicele de calitate a vieţii; Evaluarea anxietaţii şi a depresiei autoevaluare Zung; Eficienţa terapeutică a tratamentelor aplicate a fost apreciată în final cu ajutorul a 3 categorii de indici: Scorul durerii; Indicele de calitate a vieţii; Indicele de satisfacţie a pacientului la tratament. Cuantificarea rezultatelor tratamentelor în funcţie de aceşti parametri a fost următoarea: În funcţie de scorul durerii: o Rezultat foarte bun reducere cu 100%. o Rezultat bun reducere cu peste 50%. o Rezultat nesemnificativ reducere sub 50%. o Rezultat nemodificat. În funcţie de calitatea vieţii pacientului: o Rezultat foarte bun = calitatea vieţii nemodificată. o Rezultat bun = activitate socială parţial modificată. o Rezultat nesemnificativ = activitate numai în casă. o Rezultat nemodificat = activitate minimală în casă (sau/şi stă numai în pat). În funcţie de satisfacţia pacientului la tratament (autopercepţia pacientului): o Rezultat foarte bun = beneficiu excellent. o Rezultat bun = beneficiu important şi mediu al tratamentului. o Rezultat nesemnificativ = beneficiu redus. o Rezultat nemodificat = nu există beneficiu terapeutic al tratamentului. 113

114 Metodologia de aplicare a tratamentului Lotul A s-a administrat carbamazepină în doză de 10mg/kgc/zi mg/zi Lotul B Sublotul B1 TENS (transcutaneous electrical nerve stimulation): tensmed 911 a oferit forme de undă asimetrice bifazice curent alternativ, caracterizat prin durata variabilă a fazei şi frecvenţa variată a pulsului; stimularea s-a putut face cu frecvenţe mixte, joase şi înalte; s-a aplicat: segmentar (homo şi contralateral) sau heterosegmentar; nu s-au stimulat punctele foarte dureroase, nu s-au plasat electrozii în zona sinusului carotidian şi în locuri cu suprafeţe lezate sau cu infecţii cutanate; au existat criterii de excludere. Sublotul B2 acupunctură: puncte locale şi la distanţă, mai ales de partea opusă hemifeţei afectate; punctele de acupunctură cel mai frecvent stimulate şi cel mai utile pentru efectul terapeutic cunoscute din diagramele acupuncturii reprezintă de fapt punctele de ieşire ale nervilor oftalmic, maxilar şi mandibular aşa cum sunt redate în tratatele de neurologie; au existat criterii de excludere. Sublotul B3: aparate de laser de joasă putere (LLLT) de tip BTL 2000 şi BTL10; durata tratamentului: 5-7 minute maxim 10 minute; şedinţă la 2 zile, cure de 10 şedinţe; după scăderea durerii sau amendarea senzaţiei nociceptive, şedinţele s-au spaţiat. Lotul C neurochirurgical Sublotul C1 Ganglioliza trigeminală prin inducere cu radiofrecvenţă: tehnica neurochirurgicală ce permite interceptarea fibrelor trigeminale puţin mielizate care mediază durerea A Δ şi C (prezervând fibrele Aα şi Aβ) şi lezarea lor prin termocoagulare, folosind un generator de radiofrecvenţă; scopul acestei tehnici este obţinerea unei hipoalgezii intense sau analgezii în teritoriul trigeminal afectat, cu păstrarea sensibilităţii profunde; avantajele metodei: tehnică simplă percutană, fără mortalitate intra şi perioperatorie, conferă analgezie fără anestezie pe teritoriul pentru care se efectuează; permite evitarea apariţiei anesthesiei dolorosa; se poate repeta. Sublotul C2 microcompresiunea cu balonaş introdus percutan tehnica foloseşte o canulă de inserţie ce ajunge până în foramen ovale, pe care se introduce un cateter cu balonaş ce realizează o compresiune asupra fibrelor trigeminale retrogaseriene; tehnică simplă, de elecţie pentru afectarea V1 (oftalmic); se poate repeta. 114

115 Rezultatele studiului Urmăresc îndeaproape obiectivul general şi obiectivele specifice: Rezultatele celor 3 tipuri de terapi aplicate au fost evaluate la diferite momente de timp: 3 luni, 6 luni, 1 an, 3 ani, 5 ani pentru toate cele 3 loturi. În plus, pentru lotul stimuloterapic evaluare după 20 de şedinţe, iar pentru sublotul B1 (TENS) şi la minutul 0, şi 30 după şedinţă. Pentru loturile neurochirurgicale imediat postoperator. S-au realizat comparaţii ale rezultatelor obţinute la diferite momente de timp şi s-a testat semnificaţia statistică a diferenţelor înregistrate. S-a urmărit modificarea în timp a eficacităţii terapeutice, testându-se semnificaţia statistică a acesteia. S-a urmărit prezenţa unor corelaţii între diferite variabile şi s-au calculat coeficienţii de corelaţie pentru evidenţierea intensităţii acestor corelaţii. Obiectiv specific 1 Caracteristici sociodemografice ale pacienţilor incluşi în studiu: 54% din 221 pacienţi sunt femei: predomină femeile în loturile A şi C. 48% din toţi pacienţii sunt persoane vârstnice, peste 60 de ani: cei mai mulţi vârstnici se regăsesc în loturile A şi C. 92% din pacienţi provin din mediul urban; 95% au cel puţin studii medii; diversitatea profesiilor reprezentate în lot. Obiectiv specific 2 Caracteristicile bolii la pacienţii în studiu: 64% din totalul pacienţilor au avut o afecţiune mai veche de 3 ani: cea mai ridicată medie a vechimii bolii lotul C 13,6 ani; cea mai mică medie a vechimii bolii lotul B 4,95 ani, aproape de A 5,9 ani. predomină afectarea ramurii trigeminale: mandibulară în loturile A (48%) şi B (58%); oftalmică în lotul C (30%) afectarea concomitentă sau bilaterală fiind destul de rară între 5-17% predomină în toate loturile afectarea hemifeţei drepte 55-65% evaluarea intensităţii durerii (Graficul 1): obiectivată cu ajutorul algometrului: scor mediu 28,6 în lotul C, 17,25 în A şi 15,94 în lot B; autopercepută de pacient, măsurată pe VAS: 9,05 în C, 6,3 în A şi 5,66 în B; corelaţie intensă, directă a scorului mediu al durerii în special cu vechimea bolii, dar şi cu vârsta pacientului, şi influenţează calitatea vieţii (analiza dispersională ANOVA). 115

116 Evaluarea intensităţii durerii S-a dovedit existenţa unei corelaţii directe, puternice (coeficientul de corelaţie Spearman al rangurilor calculat 0,937), semnificativă statistic între cele două tipuri ale intensităţii dureroase cuantificate prin scoruri. valoarea scorului mediu Distribuţia cazurilor în loturile A, B, C, în funcţie de scorul mediu al durerii , ,25 15, ,3 5,66 9,05 0 Lot A Lot B Lot C Scorul mediu al durerii obţinut prin evaluare obiectivă cu ajutorul algometrului Scorul mediu al durerii obţinut prin evaluare subiectivă cu ajutorul scalei VAS Graficul 1. Distribuţia cazurilor din cele trei loturi în funcţie de scorul durerii Obiectiv specific 3 În funcţie de: Evaluarea intensităţii durerii Evaluarea calităţii vieţii pacientului Evaluarea satisfacţiei la tratament a pacientului Evoluţia în timp a rezultatelor pozitive în cele 3 loturi studiate (Graficul 2) a fost următoarea: 120% 100% 80% 60% 40% 20% 0% ,8 Evaluare iniţială 90,2 75,8 85, ,7 93, , ,7 51,5 3 luni 6 luni 1 an 3 ani 5 ani perioada de studiu 80 62,7 41,4 Lot A (medicamentos) Lot C (neurochirurgical) Lot B (stimuloterapic) Graficul 2. Evoluţia rezultatelor pozitive din cele trei loturi raportată la timp 116

117 Testarea statistică a diferenţelor observate testul chi pătrat multinominal, pentru o probabilitate 95%, sau un risc α = 0,05 şi df = 2 grade de libertate: χ2 =28,54>χ2 = 5,99. Evoluţia în timp a rezultatelor pozitive (Graficul 3) în lotul A, B3 (laser) şi C. 120% 100% 80% 60% 40% 20% 0% 95 84,8 Evaluare iniţială 95 90,9 90,9 90, , , ,2 69, ,5 65,7 62,7 3 luni 6 luni 1 an 3 ani 5 ani perioada de studiu Lot A (medicamentos) Lot B3 (laser) Lot C (neurochirurgical) Graficul 3. Evoluţia rezultatelor pozitive în lotul A, B3 şi C Testarea statistică a diferenţelor observate testul chi pătrat multinominal, pentru o probabilitate 95%, sau un risc α = 0,05 şi df = 2 grade de libertate: χ2 =9,94 >χ2 = 5,99. Evaluarea calităţii vieţii pacientului În funcţie de: Indicele de calitate a vieţii Autoevaluarea depresiei conform scalei de autoevaluare Zung Autoevaluarea anxietăţii conform scalei de autoevaluare Zung Există o corelaţie directă, medie spre puternică (coeficientul de corelaţie al rangurilor Spearman calculat >0,6 în cele 3 loturile, semnificativă statistic pvalue 0,01, între scorul/intensitatea durerii şi calitatea vieţii pacientului. Evoluţia în timp a scorului mediu al depresiei în cele trei loturi A, B, C S-a demonstrat existenţa unei corelaţii directe, pozitive, de intensitate medie spre puternică (coeficient de corelaţie Spearman >0,6 în toate loturile), 117

118 semnificativă statistic, p=0,01 între variabila scorul mediu al depresiei şi calitatea vieţii. Evoluţia în timp a scorului mediu al anxietăţii în loturile A şi B S-a demonstrat o corelaţie directă, de intensitate medie (coeficientul de corelaţie al rangurilor Spearman calculat a fost de 0,563, p=0,01) semnificativă statistic între variabilele scorul mediu al anxietăţii şi calitatea vieţii. Evoluţia în timp a satisfacţiei pacienţilor (Graficul 4) faţă de rezultatele tratamentului, este următoarea: 50% pacienţi foarte/mulţumiţi Imediat/Postoperator 80% După 20 şedinţe 65,7% 76,5% 65% 75% 66,7% 59,6% 46,5% 6 luni 1 an Perioada de studiu 90% 80% 55,9% 52,9% 33,3% 25,3% 3 ani 5 ani Lot A Lot B Lot C Graficul 4. Evoluţia satisfacţiei pacienţilor faţă de rezultatele tratamentelor Există o corelaţie inversă, puternică (coeficient de corelaţie Spearman peste 0,8 în toate cele 3 loturi, apropiindu-se puternic de valoarea 1 în lotul A 0,986), semnificativă statistic între variabila satisfacţia pacientului la tratament şi variabila scorul durerii. Obiectiv specific 4 Elaborarea unui algoritm de diagnostic şi tratament în nevralgia esenţială clasică de trigemen (NECT). 118

119 Figura 1. Algoritm de diagnostic şi tratament în nevralgia de trigemen 119