CURS 2 : Analiza crizelor politico-militare în contextul geopolitic actual

Transcription

1 CURS 2 : Analiza crizelor politico-militare în contextul geopolitic actual 1. Delimitări şi abordări conceptuale 2. Tipologia şi caracteristicile crizelor 3. Factori generatori de crize politico-militare 3.1. Factori specifici mediului intern de securitate 3.2. Factori specifici mediului extern de securitate 4. Managementul situaţiilor de criză - Sisteme integrate de gestionare a crizelor 5. Rolul instituţiilor internaţionale în gestionarea crizelor politico-militare la început de secol XXI 6. Participarea României la gestionarea crizelor politico-militare regionale şi internaţionale Bibliografie Anexe Dr. Mircea Tulică Iaşi

2 1. DELIMITĂRI ŞI ABORDĂRI CONCEPTUALE Crizele diferă în funcţie de propriile caracteristici cât şi de domeniul de manifestare sau acţiune. Politologia interpretează criza ca o schimbare bruscă, urmare a unei puternice dereglări în viaţa socială, caracterizată prin ascuţirea deosebită a contradicţiilor existente şi prin ciocnirea forţelor antagoniste. Criza este un moment de ruptură, de disfuncţionalitate, în interiorul unui sistem organizat, ea este purtătoare de riscuri atât pentru securitatea naţională, cât şi pentru securitatea internaţională. Etimologic, termenul criză provine din limba greacă krisis judecată sau decizie. În dicţionarul explicativ al limbii române noţiunea de criză este definită ca o manifestare ascuţită a unor neconcordanţe sau contradicţii (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) în care se manifestă acut neconcordanţa sau contradicţiile. Tot în dicţionarul explicativ al limbii române conflictul reprezintă o neînţelegere, o ciocnire de interese, un dezacord. În altă ordine de idei, conflictul este un diferend în care cel puţin una din cele două părţi apelează la mijloacele de putere pentru a-şi apăra interesele în mod coercitiv. Dacă una din cele două părţi îşi foloseşte mijloacele militare de putere, fie pentru a le angaja, fie pentru a l ameninţa pe oponent, vorbim de un conflict armat. Din punct de vedere politico-militar, criza reprezintă un fenomen de schimbare a raportului de forţe, un moment tensionat care apare în evoluţia geopolitică, la un moment dat, în raporturile dintre state, sau la nivelul unor uniuni sau alianţe strategice. Potrivit unor specialişti în domeniu (Michael Brecher şi Jonathan Wilkenfeld, în "Crisis in World Politics,", 1982) criza se referă la acele situaţii în care actorii internaţionali au percepţia unei ameninţări ce se poate concretiza în evenimente neprevăzute în care există o mare probabilitate de utilizare a mijloacelor violente, precum şi un timp scurt de reacţie politică. În acest sens, atunci când există un anumit dezacord, o incompatibilitate între interesele sau obiectivele între doi sau mai mulţi actori internaţionali avem de-a face cu o situaţie conflictuală, cu un conflict. Altfel spus, atunci când apar disfuncţionalităţi în comunicarea dintre diferiţi subiecţi avem de-a face cu un diferend, deci cu o situaţie în care apărarea intereselor unei părţi pune obstacole celorlalte părţi. În concepţia nouă, conflictele sunt socotite ca fiind procese naturale specifice evoluţiei societăţii. 2

3 Criza prezintă o serie de caracteristici cu caracter general, cum ar fi : caracter relativ neaşteptat; derulare rapidă a evenimentelor; implică informaţii puţine; creează stare de incertitudine şi nesiguranţă; poate beneficia de mediatizare intensă şi agresivă prin care sunt exagerate de cele mai multe ori efectele create; are o durată de desfăşurare nedeterminată şi produce consecinţe pe mai multe planuri; gestionarea acestora implică de cele mai multe ori un ansamblu de măsuri ce privesc în mod primordial factorul decident; are ca surse fie cauze de natură umană, fie cauze de natură non umană; presupune un timp de reacţie scurt şi determinat în mod direct de luarea unor decizii, de cele mai multe ori de natură politico-militară. Criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau internaţional, ce este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părţilor implicate. Criza este declanşată de apariţia unor situaţii critice, iar rolul principal în gestionarea crizei în domeniului securităţii revine decidenţilor politici. Prin criză poate fi definită o situaţie naţională, internaţională în contextul căreia se creează o ameninţare la adresa valorilor, a intereselor sau la adresa valorilor prioritare ale părţilor implicate, prin urmare o stare de anormalitate, de excepţie. Viaţa unei societăţi cunoaşte şi situaţii de criză şi conflicte. Criza este definită ca o perioadă extrem de tensionată, în care dificultăţile economice, politice, sociale şi ideologice ating cote paroxistice şi, de aceea, necesită soluţii imediate, ferme şi în general decisive în evoluţia unei societăţi, unei instituţii. Crizele sunt conflictuale, cu intensităţi şi desfăşurări diferite cauzate de incompatibilităţi ale unor procese şi fenomene, ale unor situaţii sau stări. Securitatea şi siguranţa naţională se definesc, în esenţa lor, pe gestionarea situaţiilor de criză. Noul mediu internaţional de securitate cunoaşte în profunzime dinamica conflictelor, manifestându-se astfel, tot mai pregnant tendinţa de a mondializa astfel de situaţii. Situaţiile de criză constituie o vulnerabilitate pentru securitatea naţională. Lărgirea NATO şi a UE, deşi au creat premise pentru o mai bună gestionare a crizelor şi conflictelor specifice, au creat premisele apariţiei unor game noi de riscuri şi vulnerabilităţi, fapt ce a impus ca pentru fiecare tip de criză, să fie planificate strategii, mecanisme şi proceduri adecvate. Criza se poate defini ca o situaţie de anormalitate în care sunt ameninţate sau perturbate semnificativ valorile fundamentale, echilibrul şi stabilitatea politică, 3

4 economică şi socială a ţării, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, valorile materiale şi culturale, mediul înconjurător, interesele şi obiectivele statului român, precum şi îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ale acestuia. Într-o accepţiune foarte largă, criza reprezintă acea situaţie naţională sau internaţională prin care se creează o ameninţare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor fundamentale ale structurilor implicate, în consecinţă o stare de anormalitate. Prin efectele pe care le creează criza, acestea pot consta în: reducerea ritmului de dezvoltare a unui sistem în faţa ameninţărilor; afectează autoritatea şi credibilitatea sistemului decizional; perturbă desfăşurarea normală a activităţilor în principalele domenii ale statului; afectează interesele fundamentale ale indivizilor, comunităţilor sau ale statelor; aduc prejudicii la toate nivelele economic, social, politic, militar, cultural, etc.; produc pierderi de vieţi omeneşti sau distrugerea unor obiective, bunuri, valori. Forţele NATO acţionează în sprijinul procesului de pace într-o zonă de conflict prin desfăşurarea de operaţii de menţinere şi impunere a păcii, prevenirea conflictelor, construirea păcii şi umanitare. Calitatea României de membru al organizaţiilor euroatlantice şi europene contribuie direct şi semnificativ la consolidarea şi asigurarea securităţii naţionale, dezvoltării economice şi prosperităţii României. Ca ţară membră a NATO şi a UE, România este obligată să-şi creeze propriul Sistem Naţional de Management Integrat al Crizelor SNMIC, compatibil şi interoperabil cu cele existente la nivelul celor două organizaţii. În acest sens, România a întreprins unele măsuri care au vizat înfiinţarea unor structuri destinate planificării şi coordonării acţiunilor de intervenţie în situaţii deosebite şi realizarea unei relaţionări corecte între principalele instituţii ale statului cu responsabilităţi de securitate. În domeniul terorismului, ca factor important generator de situaţii de criză, atât la nivel internaţional, cât şi naţional, Serviciul Român de Informaţii SRI reprezintă instituţia care coordonează acţiunile specifice în domeniu. În domeniul ordine publică, situaţiile de criză sunt coordonate de către MAI prin Centrul Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică. În legătură cu managementul crizelor externe de securitate, ce pot afecta interesele naţionale, ale NATO, ale UE sau ale altor organizaţii internaţionale la care România este parte, Ministerul Apărării Naţionale trebuie să fie în măsură să pregătească, să disloce şi să susţină, în diferite teatre de operaţii, contingente militare de mărimi şi structuri variate, în funcţie de tipul operaţiilor multinaţionale planificate a fi executate în zonele respective. 4

5 Forţele armate participă la operaţii multinaţionale în cadrul Alianţei sau al unor coaliţii, cu aprobarea Parlamentului, în baza unei solicitări oficiale adresate României de către NATO, UE, ONU sau OSCE şi în funcţie de resursele financiare puse la dispoziţie de Guvern. Coordonarea integrată a măsurilor de prevenire, de înlăturare sau limitare a efectelor crizelor, ca parte a domeniului securităţii naţionale, se realizează de către autorităţile abilitate ale statului: Parlament, Preşedintele României, CSAT, Guvern. Acestea stabilesc structura direct responsabilă de conducerea procesului de management al crizelor, în funcţie de natura, complexitatea, amploarea şi intensitatea acestora. În raport de nivelul intensităţii, crizele pot evolua spre conflicte violente şi pot genera războaie. 2. TIPOLOGIA ŞI CARACTERISTICILE CRIZELOR Managementul crizelor a fost considerat pentru mult timp o problemă internă a statelor, iar începând cu anii 1990 acest concept a fost inclus în Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene. Acest concept presupune intervenţia pentru soluţionarea unui conflict armat, pentru protejarea populaţiei civile. Iniţial aceste intervenţii au avut un caracter militar dar în prezent acţiunile militare sunt coroborate cu cele de natură civilă. Conflictologia analizează stările de conflict ca stări de criză. Astfel, criza este privită nu numai ca disfuncţie ci şi ca oportunitate, conflictul fiind privit ca fenomen firesc al interacţiunilor sociale. În acest sens conflictologia pune în evidenţă etapele ce le parcurge conflictul în evoluţia sa: dezacordul; confruntarea 5

6 escaladarea; de-escaladarea; rezolvarea. Dezacordul debutează cu simple neînţelegeri, scoţând în evidenţă diferenţierea indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi şi a gândi. Confruntarea adânceşte diferenţele dintre indivizi şi grupuri prin faptul că fiecare parte îşi susţine poziţia, accentuând pe erorile de gândire şi comportamentul celorlalţi. Escaladarea se caracterizează prin faptul că tensiunile şi ostilităţile din grup sunt scăpate de sub control, reacţiile de autoapărare ale fiecărei părţi determinând agresiune maximă. De-escaladarea marchează etapa în care grupul face eforturi reale pentru a ajunge la un acord în ceea ce priveşte rezultatele discuţiilor. Rezolvarea vine atunci când starea conflictuală dispare datorită unor intervenţii legale de tip instituţional, demarării unor negocieri şi realizării unor compromisuri şi deschiderii posibilităţilor de comunicare între părţi. Orice criză ajunge să parcurgă gradual etapele sale pe o scară proprie de escaladare, dar se constată disfuncţionalităţi frecvente în procesul normal de luare a deciziilor. Capacitatea de reacţie în contextul fiecărei crize, revine în primă fază părţilor implicate în fenomenul de criză şi reprezintă principalele măsuri, decizii şi activităţi pe care le iau acestea folosindu-se de mijloacele pe care le au la dispoziţie. Diminuarea din intensitate a cauzelor care produc fenomenul de criză, gestionarea în mod eficient a crizelor politico-militare indiferent de intensitatea şi sfera de extindere a acestora, se realizează prin intervenţia structurilor specializate ale statului, a factorului decizional şi prin demersul şi acţiunea nemijlocită a instituţiilor politice, juridice, economice, diplomatice, militare, etc. Un element extrem de important care trebuie avut în vedere pe timpul crizei constă în elaborarea scenariilor şi a variantelor de acţiune pentru gestionarea acesteia, în concordanţă cu evaluarea costurilor şi a necesarului de resurse umane, tehnologice, financiare şi informaţionale, fiind cunoscut faptul că fiecare tip de criză are caracteristicile ei distincte şi trebuie tratată în mod corespunzător, neexistând de dinainte soluţii fundamental valabile. Se poate aprecia faptul că, în funcţie de domeniul în care se manifestă crizele, la fel ca şi conflictele, pot fi: politice; economice; financiare; tehnologice; 6

7 sociale; informaţionale; culturale; financiare; etnice; religioase; militare; politico-militare, etc. În ceea ce priveşte criteriile stabilite pentru clasificarea crizelor, acestea pot fi: criteriul geografic şi cronologic, numărul de părţi implicate (mondiale, bilaterale), în funcţie de cauzele declanşatoare ale crizelor (fortuite sau voluntare), în funcţie de influenţa crizelor asupra evoluţiilor geopolitice (crize induse, crize calculate, crize accidentale). În funcţie de originile şi cauzele acestora, crizele se clasifică astfel: crizele progresive care se derulează în stare latentă, evoluând gradual (fenomenul migraţiei ilegale a populaţiei); crizele punctuale care sunt declanşate de evenimentele greu de prevăzut, într-un domeniu sau o zonă bine determinată; criza accidentală care izbucneşte aproape spontan şi fără provocare (accident, calamitate ). În funcţie de zona (aria) de manifestare, de implicaţiile politice şi de entităţile angajate, crizele şi conflictele pot fi: naţionale (în interiorul graniţelor unui stat); de frontieră (atunci când sunt implicate două state care au graniţa comună); regionale (când se manifestă într-o anumită regiune geografică); globale (depăşesc aria unei regiuni geografice); crize individuale; crize continentale. În funcţie de intensitatea cu care se produc, crizele şi conflictele pot fi: de joasă intensitate; de intensitate medie; de mare intensitate. Crizele trec, de regulă, prin următoarele etape: anormalitate, pre-criză, criză şi conflict (război), în timp ce conflictele trec prin următoarele etape: pre-conflict; conflict; post-conflict. Criza politică se caracterizează prin existenţa unei ameninţări la adresa obiectivelor sau a intereselor politice ale unui stat sau grupuri de state, şi poate lua forme latente sau manifeste. Practic, toate operaţiile militare care au urmat după

8 au accelerat perfecţionarea noilor oportunităţi pentru crearea de conflicte şi în consecinţă, de gestionare a acestora în special prin dezvoltarea tehnologiilor. Globalizarea a scos în evidenţă faptul că fiecare stat aparţinând unei coaliţii strategice prezintă valoare pentru ceilalţi în marile jocuri politice ale lumii contemporane. În actualul context geopolitic, adversarii căută să folosească toate avantajele oferite de complexitatea, omogenitatea, disimetria şi asimetria mediului de securitate. Perfecţionarea procesului de culegere a informaţiilor şi de analiză a lor constituie una din priorităţile tuturor strategiilor de gestionare a potenţialelor crize în planul securităţii. Supremaţia informaţională, ca rezultat al aplicării înaltelor tehnologii în gestionarea conflictelor, va permite rezolvarea acestora dincolo de aspectele concrete ale violenţelor armate. Criza este un fenomen multidimensional, dar în majoritatea cazurilor este analizată prin interdependenţele dintre efectele violente pe care le produce şi celelalte dimensiuni ale sale. Aceste conexiuni sunt definitorii azi în modelarea strategiei de gestionare a crizelor şi se exprimă prin elaborări politice concrete care urmăresc, în esenţă, impunerea unei anumite conduite. 3. FACTORI GENERATORI DE CRIZE POLITICO-MILITARE Comunitatea regională din care România face parte şi se confruntă cu o serie de probleme grave, destabilizatoare, care devin tot mai acute, cum ar fi: existenţa unor puternice reţele ale crimei organizate transnaţionale în anumite părţi ale unor state regionale (Transnistria, Republica Moldova, etc.); amestecul unor state din afara regiunii, în crizele şi tensiunile ce apar la un moment dat; efortul unor state din regiune de a deveni lideri regionali; tulburări interne din anumite state ale regiunii datorate degradării situaţiei economice şi politice; tensiunile etnice, traficul de armament, muniţii, droguri, substanţe radioactive şi fiinţe umane, proliferarea şi dezvoltarea reţelelor teroriste; incitarea la extremism, separatism şi xenofobie; creşterea intoleranţei sociale care conduce la discriminări politice, economice, religioase, etnice; accesul discriminatoriu la educaţie şi la asigurarea sănătăţii, la resursele esenţiale de trai, la informaţie şi cunoaştere ( pot genera crize sociale grave); dezvoltarea cu întârziere a instrumentelor democratice necesare bunei funcţionalităţi a statului de drept; birocraţia şi corupţia generalizate; 8

9 declinul demografic datorat condiţiilor economice precare. De asemenea, ca şi în cazul majorităţii crizelor şi conflictelor îngheţate din regiunea Mării Negre, şi în zonele din proximitatea României există factori generatori de crize, care pot fi clasificaţi în două categorii, astfel: 1. factori interni: evoluţiile apărute în cadrul guvernării statelor, restrângerea unor drepturi şi libertăţi, dezvoltarea corupţiei, sărăcia sau inegalităţile socio-economice, distribuţia teritorială a populaţiei active, politici discriminatorii socio-economice, instabilitatea politică, guvernarea nelegitimă şi lipsa participării în viaţa politică, absenţa oportunităţilor economice şi sociale egale, proasta guvernare. 2. factori externi: alianţele strategice regionale de securitate, creşterea rolului mascat al asistenţei militare externe, intervenţiile economice şi politice externe, condiţiile impuse de către instituţiile financiare internaţionale părţilor aflate în situaţii critice, inechitatea accesului la resursele naturale, fragmentarea unor state etc. Pe lângă procesul de purificare etnică a 90% din populaţia sârbă care trăia în enclavele Caglavica, Lipljan, Gracanica, Kosovo Polje, Obilic, Prizren, Pristina, Gnjilane şi Pec, din partea centrală şi sudică a Kosovo, ca şi factori de instabilitate şi generatori de crize politico-militare pentru spaţiul nostru regional pot fi considerate însă şi zonele transnistreană, a Mării Negre, Caucazului şi Asiei Centrale, unde forţe separatiste întreţin stări de conflict. O altă categorie de factori de instabilitate este determinată de participarea militară a unor state ale regiunii (inclusiv a României) la conflictele din Afghanistan şi Irak, ca membre ale coaliţiei antiteroriste, factor ce poate motiva iniţierea pe teritoriul Europei Centrale şi de Sud-est, inclusiv pe teritoriul României, a unor de acţiuni ostile de coerciţie. O sursă permanentă de instabilitate pentru Europa Centrală şi de Sud-est o constituie dezvoltarea cu întârziere, în perimetrul regional, a instrumentelor democratice necesare bunei funcţionalităţi a statului de drept, marginalizarea pe criterii etnice, religioase, sociale, de sex sau orientare politică, birocraţia şi corupţia generalizate, nerespectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului etc. Intoleranţa socială, de exemplu, conduce la discriminări politice, economice, religioase, etnice, de gen, rasiale, de vârstă etc.,,studii europene recente în domeniu arată că, în unele state din Centrul şi Sud-estul continentului, intoleranţa maximă la grupurile minoritare şi de imigranţi înregistrează valori foarte ridicate. 9

10 3.1. Factori specifici mediului intern de securitate După integrarea României în Uniunea Europeană, se impune ca măsurile interne de management a crizelor să fie mai bine coordonate, iar schimbul de informaţii între forţe să se facă mai rapid. Amplificarea unor conflicte îngheţate în Balcani, schimbările recente intervenite în evoluţia şi scopurile terorismului coroborate cu noul rol geostrategic al României în zona de sud-est a Europei au avut drept consecinţă dezvoltarea unor noi riscuri şi ameninţări la adresa securităţii statului român. După integrarea României în UE, teritoriul ţării a căpătat un nou profil strategic deoarece datorită României se asigură conectarea Uniunii Europene la Marea Neagră, Europa de Sud-Est şi la spaţiul dunărean. Acest aspect face ca România să se confrunte, în plan regional, cu aceleaşi provocări şi riscuri ca şi ceilalţi parteneri strategici. Aceste riscuri sunt extrem de diverse, dar considerăm că terorismul islamic este unul din cele periculoase şi distrugătoare. Participarea trupelor româneşti în Irak şi Afganistan alături de structurile NATO poate genera din partea unor grupuri teroriste o ripostă pentru,,pedepsirea prezenţei militarilor români în aceste zone. Prezenţa pe teritoriul României a numeroşi kurzi, majoritatea membri activi sau simpatizanţi ai grupării teroriste PKK, cât şi existenţa unor membri şi susţinători ai organizaţiilor palestiniene care se opun procesului de pace din Orientul Apropiat (Al-Fatah-Consiliul Revoluţionar, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei) constituie un permanent factor de ameninţare. În plus, în perioada actuală riscurile la adresa securităţii României sunt preponderent de natură nemilitară. Perpetuarea şi conjugarea acestor vulnerabilităţi existente în diverse domenii poate afecta securitatea ţării, generând efecte interdependente, difuze, multidirecţionale, care necesită modalităţi de prevenire şi de acţiune adecvate şi flexibile. Printre factorii specifici care pot influenţa negativ şi care aduc atingere climatului de ordine şi siguranţă internă se numără: existenţa în România de grupuri sub acoperire, care facilitează condiţiile de stabilire pe teritoriul ţării a membrilor unor organizaţii teroriste sau de crimă organizată; prezenţa pe teritoriul României a unor elemente special pregătite care desfăşoară activităţi clandestine de culegere de informaţii despre o serie de reprezentanţi diplomatici ai statelor care sunt în luptă deschisă cu organizaţiile teroriste; 10

11 elaborarea unor materiale de propagandă pentru promovarea acţiunilor teroriste şi inducerea în rândul populaţiei a unor opinii în defavoarea statelor care susţin eradicarea terorismului din anumite zone de pe glob; derularea unor acţiuni de influenţare psihologică a populaţiei pentru ca aceasta să accepte şi să susţină scopurile promovate de unele organizaţii teroriste; prezenţa în România a unor persoane instruite capabile să execute la comandă acţiuni cu caracter terorist; racolarea persoanelor de cetăţenie română care promovează convingeri extremiste, în scopul incitării la comiterea unor acte teroriste; derularea pe teritoriul României a unor activităţi comerciale în scopul finanţării şi susţinerii din punct de vedere logistic a acţiunilor grupărilor teroriste; desfăşurarea unor manifestări publice în favoarea fenomenului neonazist sau antiglobalizare; desfăşurarea pe teritoriul naţional a unor acţiuni specifice ciberterorismului, bioterorismului, terorismului psihologic, ori terorismului mediatic; accentuarea fenomenului de migraţie ilegală; desfăşurarea traficului ilegal de persoane, arme şi muniţii, droguri, metale preţioase; creşterea alarmantă a acţiunilor de contrabandă şi de criminalitate organizată; prezenţa pe teritoriul ţării a unor deşeuri radioactive care pot fi folosite în scopuri teroriste. Potrivit strategiei de securitate naţională, România este preocupată să diminueze vulnerabilităţile interne care se manifestă în diferite domenii şi care, în anumite circumstanţe, pot avea un impact extrem de grav asupra securităţii naţionale, cum ar fi: persistenţa problemelor de natură economică, financiară şi socială, generate de prelungirea tranziţiei şi întârzierea reformelor structurale; accentuarea fenomenelor de corupţie şi de administrare deficitară a resurselor publice, care produc adâncirea inechităţilor sociale; proliferarea economiei subterane şi creşterea numărului de acte de corupţie la nivelul funcţionarilor publici; reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa acutizării fenomenelor de criminalitate economico-financiară; menţinerea unor surse de instabilitate cu efecte asupra diminuării sau întreruperii proceselor şi activităţilor economice propriu-zise; nerespectarea normelor ecologice în funcţionarea unor întreprinderi industriale; 11

12 posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale şi procese de degradare a mediului; scăderea nivelului de încredere a cetăţenilor în instituţiile statului, ca urmare a accentuării faptelor de corupţie, a birocraţiei excesive în administraţie şi a scăderii nivelului de trai; menţinerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaţionale şi întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării; deficienţe în protecţia informaţiilor clasificate. În aceeaşi ordine de idei, se constatată că riscurile de securitate şi ameninţările nu mai sunt provocate de state, ci de apariţia unor fenomene neconvenţionale cauzate de actori non-statali şi susţinute de unele state. Pentru aprofundarea studiului asupra sferei factorilor de risc care pot pune în pericol siguranţa şi securitatea naţională, trebuie luat în calcul încă două categorii de astfel de factori. Prima categorie a factorilor este generată de accentuarea unor fenomene prin care se aduce atingere stabilităţii sociale, cum ar fi corupţia, traficul de influenţă, actele de fraudă fiscală, care generează accentuarea inechităţilor sociale şi declanşarea unor manifestări de protest de amploare cu consecinţe multiple. A doua categorie de factori de risc, o reprezintă reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa dezvoltării alarmante a fenomenelor de criminalitate economico-financiară, de scădere a nivelului de trai şi de degradare a sistemului de protecţie socială, fapt ce favorizează în mod direct extinderea unor stări de conflict. În situaţia internă a României, o serie de vulnerabilităţi şi riscuri pot să apară pe fondul menţinerii unor surse ale unor potenţiale conflicte sociale punctuale sau ca urmare a apariţiei unor efecte secundare determinate de dinamica procesului de globalizare Factori specifici mediului extern de securitate Procesul de tranziţie geopolitică din ultima perioadă de timp, prin care au trecut mai multe state din Europa Centrală şi de Sud-est, a fost însoţit de o translatare spre est a fostei frontiere ce diviza Europa pe timpul Războiului Rece. În acelaşi timp, existenţa unor riscuri sau apariţia altora noi la adresa securităţii regiunii balcanice este relevată şi de faptul că în această regiune au fost declanşate crize şi conflicte pe care comunitatea internaţională s-a dovedit incapabilă să le prevadă sau să le soluţioneze oportun şi definitiv prin mijloace politice sau diplomatice. Terorismul internaţional poate deveni o armă politico-militară semnificativă în menţinerea stărilor conflictuale, zonale şi naţionale, proliferarea acestuia reprezentând, componenta de bază a războiului psihologic pentru destabilizarea unor state şi crearea unei stări de haos general. Amplificarea influenţei geopolitice a parteneriatelor strategice în actualul mediu de securitate, schimbarea caracterului misiunilor 12

13 desfăşurate de aceste coaliţii multinaţionale, cât şi apariţia unor noi actori cu influenţă puternică în ceeea ce priveşte securitatea internaţională, dovedesc că evoluţia ameninţărilor asimetrice determină ca statele să-şi reanalizeze potenţialul pentru contracararea efectelor acestora. În noul context internaţional, zona Mării Negre a câştigat o importanţă strategică datorită unui concurs de factori obiectivi, care îi întăresc importanţa în plan geopolitic, cum ar fi : campania internaţională împotriva terorismului; extinderea NATO şi a Uniunii Europene; impact pe termen lung asupra securităţii europene şi euro-asiatice; regiunea Mării Negre include apele teritoriale şi litoralul României, Bulgariei, Georgiei, Federaţiei Ruse, Turciei şi Ucrainei; legătura strategică cu Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele; zonă tampon şi zonă de tranzit între Europa şi Asia; zonă unde au loc conflicte de joasă intensitate, trafic ilegal cu arme, cu fiinţe umane, droguri, etc.; apariţia unui mare număr de state după dezmembrarea Uniunii Sovietice şi a fostei Iugoslavii unde persistă disputele interne pentru obţinerea puterii politice; transferul radicalismului islamic spre Europa de Sud-Est; prezenţa în fostul spaţiu iugoslav de formaţiuni paramilitare precum Armata Naţională Albaneză care promovează idei extremiste şi generează tensiuni în zonă; extinderea influenţelor reţelei teroriste Al Qaida care a declanşat Jihadul împotriva SUA şi a aliaţilor săi; accentuarea fenomenului de migraţie ilegală a populaţiei din zonele unde se desfăşoară războaie etnice sau din statele slab dezvoltate spre statele europene; vecinătatea geografică a României de zonele în care ameninţările sunt în plină evoluţie, Kosovo, Bosnia, Transnistria, Macedonia etc. tranzitul elementelor teroriste prin zona Mării Negre către Europa şi Asia. În concluzie, zona Mării Negre este direct conectată la imperativul necesităţii de gestionare a riscurilor şi ameninţărilor de securitate emergente. De asemenea, NATO a devenit un organism de asigurare a stabilităţii şi securităţii globale prin dezvoltarea capacităţii de intervenţie în situaţii de conflicte şi criză. 13

14 Avem convingerea că în condiţiile actuale, UE are disponibilitatea de a continua procesul de integrare economică şi politică la nivel continental, dar capacităţile de materializare a politicii de securitate şi apărare comune rămân totuşi limitate. Apartenenţa României la NATO şi UE implică şi asumarea riscurilor şi ameninţărilor asimetrice cu care se pot confrunta statele partenere din cadrul alianţelor, fiecare stat membru în parte, trebuind să-şi aducă în mod efectiv contribuţia la efortul comun de prevenire şi contracarare a acestor riscuri şi ameninţări. Situaţia politico-militară actuală din Peninsula Balcanică a fost, este, şi greu de spus pentru cât timp va fi, complicată, cu o imensă capacitate radiantă de insecuritate. Un alt aspect al situaţiei geopolitice cu influenţe asupra securităţii României este reprezentat de faptul că în multe zone de pe glob grupările criminale şi cele teroriste au preluat controlul politic, administrativ şi economic. 4. Managementul situaţiilor de criză - sisteme integrate de gestionare a crizelor Gestionarea crizei presupune identificarea riscurilor, a surselor potenţiale de criză, monitorizarea situaţiei, elaborarea variantelor de acţiune, implementarea acestora şi restabilirea situaţiei de normalitate. Orice organizaţie se poate confrunta cu o situaţie de criză, în măsură să pună în pericol funcţionarea ei normală. Pe plan naţional, managementul situaţiilor de criză cuprinde ansamblul de măsuri şi acţiuni stabilite de decidentul politic, ministere, prefecturi, primării şi alte instituţii ale statului, în vederea garantării securităţii naţionale şi a stării de normalitate socială, politică, militară, economică, religioasă, ecologică etc. În esenţa sa, managementul situaţiilor de criză presupune capacitatea de a acţiona în acelaşi spaţiu, împreună cu alţi participanţi, chiar dacă aceştia sunt considerabil diferiţi din punct de vedere al capacităţilor. Înţelesul conceptului de conflict este redus, în general, la conflictul armat luptă armată sau ciocnire între grupări organizate în cadrul unei naţiuni sau între naţiuni în scopul atingerii unor obiective politice sau militare limitate. În speţă, crizele şi conflictele sunt mecanisme evidente care există datorită interacţiunilor sistemelor de-a lungul evoluţiei societăţii şi pot avea amploare mai mare sau mai mică cu impact major asupra populaţiei. Aceste realităţi au făcut ca problematica gestionării crizelor să constituie o preocupare permanentă pentru factorii cu responsabilităţi în domeniul securităţii. Această preocupare este cu atât mai importantă cu cât complexitatea şi amploarea ameninţărilor la adresa securităţii cresc de la o etapă istorică la alta, constatându-se apariţia unor noi tipuri de ameninţări care se intercondiţionează reciproc, a căror intensitate se amplifică şi al căror caracter se internaţionalizează. Aceste aspecte determină crearea unor sisteme operative de 14

15 acţiune bazate pe cooperare internaţională. Crizele şi conflictele actuale au în majoritatea cazurilor un caracter regional, dar cu implicaţii asupra securităţii internaţionale. Conform opiniilor specialiştilor în domeniu, operaţiile de management al crizelor cuprind, în esenţă, următoarele faze: prevenţia încercarea de a preveni declanşarea conflictelor interne şi colapsul autorităţilor centrale; intervenţia cu scopul de a încheia conflictul odată ce acesta s-a declanşat; stabilizarea fază care urmează intervenţiei; reconstrucţia instituţională şi materială a cărei scop constă în restabilirea autorităţii legitime şi efective a statului. Gestionarea (managementul) crizelor constă în descoperirea şi utilizarea instrumentelor de acţiune şi a metodelor de prevenire, amorsare sau transformare a situaţiilor de criză în situaţii mai puţin distructive pentru subiecţii afectaţi sau părţile implicate. Prin gestionarea conflictelor care afectează securitatea, se urmăreşte: 1. cunoaşterea factorilor şi a mecanismelor de declanşare a conflictelor; 2. identificarea caracteristicilor specifice ale actorilor potenţiali implicaţi în conflicte; 3. stabilizarea conflictelor prin încheierea unor acorduri între părţile aflate în conflict, în scopul încetării violenţelor şi a ostilităţilor de orice natură; 4. elaborarea de strategii care să elimine elementele de violenţă directă din conflicte; 5. transformarea fundamentală a relaţiilor dintre actorii implicaţi în conflict, astfel încât să conducă la o soluţie pozitivă a acestora; 6. elaborarea de strategii prin care să se consolideze pacea regională sau globală. Modificările apărute în planul gestionării crizelor au condiţionat şi percepţia acestora de către comunitatea internaţională. Rolul principal în gestionarea crizelor de securitate, revine factorului de decizie. Conflictul poate apare în orice moment şi, în general, sunt inevitabile într-o societate. Gestionarea crizelor se poate face prin măsuri non coercitive sau măsuri coercitive, prin care se urmăreşte încheierea unui acord prin care să se oprească violenţele, soluţionarea definitivă a diferendelor dintre actorii implicaţi cât şi transformarea relaţiilor conflictuale dintre actorii implicaţi. Carta ONU consideră că principala modalitate de rezolvare a oricăror diferende o constituie dialogul, mai exact, dialogul politic. În relaţiile dintre state şi în interiorul acestora, dialogul se consideră a fi mijlocul cel mai util şi eficient pentru soluţionarea oricăror probleme conflictuale. Sistemul ONU de gestionare al conflictelor presupune desfăşurarea următoarelor strategii: 1. prevenirea conflictelor evitarea escaladării conflictului (gestionarea paşnică a conflictelor, înainte de o posibilă escaladare violentă); 15

16 2. menţinerea păcii prin misiuni de monitorizare, interpunerea şi menţinerea activă a unei terţe părţi (forţe militare sau de poliţie) în zona de conflict (stoparea declanşării de noi violenţe şi crearea pârghiilor de dialog între actorii implicaţi în conflict pentru a cunoaşte sursele conflictului); 3. reconciliere facilitarea, medierea unui dialog între actorii implicaţi între care există o incompatibilitate de interese şi se adresează în speţă structurilor politico-diplomatice; 4. consolidarea procesului de pace prin derularea unor programe de sprijin financiar, social, politic, militar şi de creare de noi instituţii pentru eliminarea cauzelor care generează conflicte. Carta Naţiunilor Unite, document fundamental pentru dreptul internaţional public, formulează o serie de principii pentru evitarea elementelor de violenţă din disputele potenţiale sau existente între statele membre. Astfel în art. 2 se prevede că toţi membrii organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie. Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. ONU a intervenit în peste 50% din situaţiile de criză din timpul războiului rece majoritatea acestora fiind politice, căutându-se soluţionarea paşnică a conflictelor conform şi prevederilor Cartei Naţiunilor Unite. După încheierea Războiului Rece apar noi tendinţe care influenţează procesul de gestionare a crizelor, cum ar fi: 1. extinderea procesului de globalizare; 2. crearea de blocuri economice regionale; 3. transformarea conflictelor din conflicte interstatale în conflicte intrastatale; 4. persoanele civile devin ţinta agresiunilor şi violenţelor; 5. declanşarea acţiunilor de purificare etnică, religioasă şi culturală; 6. apariţia diplomaţiei coercitive pentru a stopa sau limita efectele produse de crizele umanitare. Misiunile ONU capătă un caracter multinaţional, multicultural fiind numite operaţiuni multidimensionale bazate în special pe apărarea drepturilor omului şi a democraţiei inclusiv şi în afara teritoriului statelor membre. În Europa, organizaţia implicată activ în plan preventiv este OSCE care dispune de un Centru pentru Prevenirea Conflictelor cu misiuni de monitorizare şi intervenţie structurală în unele zone de tensiuni. Prin Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, s-a stabilit obiectivul edificării unei Europe a democraţiei, păcii şi unităţii, constând în asigurarea securităţii, dezvoltarea unei cooperări largi între toate statele participante şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. 16

17 În prezent OSCE acţionează pentru: 1.consolidarea valorilor comune şi al asistării statelor membre în edificarea unor societăţi democratice bazate pe statul de drept; 2.prevenirea conflictelor locale, al restaurării păcii în zonele de tensiune; 3.eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate; 4.evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare. La momentul actual, în planul gestionării conflictelor în domeniul securităţii, s-a dezvoltat conceptul de consolidare a păcii peacebuilding, care implică atât acţiuni de prevenire cât şi acţiuni de soluţionare a conflictelor, unde se regăsesc acţiuni ale forţelor armate combinate cu componente civile. Managementul situaţiilor de criză a fost considerat multă vreme ca fiind o problemă internă a statelor, dar începând cu anii 1990 acest concept a fost inclus în Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene, unde Uniunea Europeană, prin Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) încearcă să-şi asigure acele instrumente şi mijloace necesare pentru a interveni în scopul soluţionării unui conflict armat, şi pentru implementarea păcii în zonele afectate prin combinarea acţiunilor militare cu cele nonmilitare. Acest aspect a făcut ca începând cu anul 1992, la nivelul Uniunii Europene să se constituie capabilităţi pentru managementul crizelor, astfel încât Statele Membre UE să fie capabile să desfăşoare misiuni de asistenţă umanitară şi salvare-evacuare, misiuni de menţinere a păcii, cât şi acţiuni pentru construirea păcii. S-a constatat astfel, la nivelul UE, că securitatea europeană nu poate fi separată de strategia statelor de a-şi menţine ordinea şi securitatea în propriile teritorii, fapt pentru care UE a extins misiunile Petersberg şi a constituit 9 Grupuri Tactice de Luptă. Uniunea Europeană, prin PESA, poate oferi statelor membre atât sprijin politic cât şi financiar pentru toate fazele şi formele unei situaţii de criză, atât în plan militar cât şi nemilitar. Între Grupurile Tactice de Luptă ale UE şi Forţa de Răspuns NATO (NRF) există o serie de diferenţe, astfel Forţa de Răspuns NATO este o forţă întrunită (are în compunere structuri de forţe terestre, aeriene şi maritime) pe când Grupul Tactic de Luptă al UE este o structură de forţe terestre sprijinită de la nivel strategic de elemente de forţe aeriene şi forţe maritime. Ambele însă, sunt în măsură să fie dislocate în teatrul de operaţii în termen de 5 zile de la luarea deciziei politico-militare şi au asigurat sprijinul logistic necesar pentru 30 de zile de misiune. În România, abordarea crizelor naţionale are la bază o serie de principii: prioritatea prevenirii (este îndeobşte recunoscut, în plan internaţional, că prevenirea este de cel puţin opt ori mai puţin costisitoare decât reacţia la evenimentele produse); 17

18 prioritatea protecţiei şi salvării vieţii oamenilor; cooperarea la nivel naţional, regional şi internaţional cu organisme şi organizaţii similare; continuitatea şi gradualitatea activităţilor de gestionare a situaţiilor de urgenţă, de la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale până la nivelul administraţiei publice centrale, în funcţie de amploarea şi de intensitatea acestora. Ca şi în celelalte state membre UE, în România se dezvoltă şi se perfecţionează un sistem de management al situaţiilor de criză unde se regăsesc, de regulă, următoarele etape: prevederea sau previziunea, cu rolul de a anticipa riscurile şi ameninţările generatoare de criză şi de a elabora un plan de acţiune în acest sens; organizarea care constă în acel proces de repartizarea şi stabilirea obiectivelor şi resurselor în vederea gestionării crizei; comanda (conducerea) este o activitate prin care este delegată autoritatea de decizie în gestionarea fenomenului respectiv cât şi asumarea în consecinţă a responsabilităţilor; decizia este strâns legată de actul de comandă şi constă în adoptarea, transmiterea, aplicarea şi asumarea responsabilităţii planului de acţiune; coordonarea este activitatea de a armoniza şi de a asigura desfăşurarea tuturor activităţilor conform planului de acţiune implementat, de a face corecţii sau de a interveni cu remedieri; controlul reprezintă pe de o parte activitatea operativă de verificare şi îndrumare în scopul îndeplinirii obiectivelor prevăzute în planul de acţiune, iar pe de altă parte o activitate finală post operativă, de evaluare a eficienţei activităţilor desfăşurate. Controlul pe timpul activităţii de gestionare a situaţiilor de criză este de regulă, un control previzional, operativ şi foarte rar, post operativ. În concluzie, referitor la tipologia măsurilor de gestionare a crizelor, se impune a lua în consideraţie măsurile de prevenire a acestora, pe domeniile lor de manifestare şi de a se adopta un proces decizional de tip pro-activ. Atunci când starea de criză se amplifică, se instituie starea de asediu, şi starea de urgenţă,,acestea sunt măsuri excepţionale, care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării, siguranţei naţionale, a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea unor dezastre. Starea de asediu sau starea de urgenţă se instituie de Preşedintele României prin decret contrasemnat de primul-ministru şi publicat în Monitorul Oficial al României. Coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decretul de instituire a stării de asediu revine, în principal, Ministerului Apărării Naţionale, iar în cazul stării de 18

19 urgenţă, coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine, în principal, Ministerului Administraţiei şi Internelor. Caracterul interconex şi transfrontalier al crizelor impun armonizarea strategiilor de securitate naţionale cu al celorlalte state membre în alianţele strategice şi dezvoltarea cooperării în gestionarea crizelor. În acest context, principalele activităţi desfăşurate de România pentru gestionarea crizelor politico-militare sunt: identificarea elementelor generatoare de criză, precum şi a tendinţelor acestora (activitate ce se desfăşoară pe timpul stărilor de pace şi de diferend); aplicarea deciziilor luate (implică stabilirea explicită a obiectivelor naţionale/instituţionale); elaborarea şi adoptarea strategiilor sau opţiunilor alternative de acţiune; stabilirea variantei optime; evaluarea rezultatelor şi revizuirea scopurilor fixate anterior; dezangajarea (presupune elaborarea unui program pentru aplicarea unor măsuri specifice de detensionare a situaţiei); evaluarea riscurilor şi elaborarea unor planuri de acţiune de rezervă; restabilirea păcii; organizarea acţiunilor destinate să asigure menţinerea stabilităţii post criză; monitorizarea situaţiei prin culegerea de informaţii şi procesarea acestora. 5. Rolul instituţiilor internaţionale în gestionarea crizelor politico-militare la început de secol XXI Datorită globalizării, dimensiunile nonmilitare ale securităţii privesc, din ce în ce mai mult, întreaga comunitate internaţională, efectele acestor ameninţări 19

20 extinzându-se în zone tot mai îndepărtate şi nelimitându-se strict la un stat sau altul dintre cele direct vizate. Cea mai mare parte a conflictelor secolului XXI continuă să fie conflicte intrastatale, care au izbucnit în regiuni unde neputinţa guvernelor statelor s-a accentuat, determinate de un cadru de securitate nou, unde graniţele dintre acţiunile guvernelor, popoarelor, forţelor militare şi populaţiei civile, sectorului public şi celui privat au devenit mult mai neclare. Transparenţa frontierelor va complica procesul de gestionare a securităţii naţionale şi internaţionale, permiţând acestora să se propage şi să se dezvolte cu uşurinţă dintr-o ţară în alta. Soluţiile nonmilitare în gestionarea crizelor şi soluţionarea conflictelor constituie instrumente politico-diplomatice de impor tanţă capitală pentru securitatea regională şi globală. În documentul final adoptat la Summit-ul ONU septembrie 2005, statele membre ONU au convenit înfiinţarea unui organism care să gestioneze consolidarea păcii în fostele zone de conflict. În acest sens pentru prima dată în istoria ONU, a fost creat un organism interguvernamental (compus din 31 de membri) care îşi va focaliza atenţia asupra situaţiei din teren a ţărilor care necesită sprijin în revenirea după conflict. NATO şi UE identifică managementul crizelor ca misiune fundamentală. Cea mai semnificativă evoluţie în domeniul operaţiunilor ONU de menţinere a păcii o constituie stabilirea a două misiuni, în Timorul de Est (UNTAET) şi Kosovo (UNMIK) şi în revizuirea misiunilor de observare stabilite anterior în spaţiul african: Republica Democratica Congo (MONUC) şi Sierra Leone (UNOMSIL/UNAMSIL), unde ponderea forţelor au constituit-o componentele civile. Aceasta a determinat o reevaluare a caracterului crizelor intrastatale cu care se confruntă comunitatea internaţională. Componenta militară ONU continuă să asigure, în special, misiuni de observare, de legătură cu forţele organizaţiilor de securitate din spaţiul geografic respectiv, de protecţie, de monitorizare a aplicării acordurilor de încetare a focului şi a măsurilor de dezarmare, demobilizare şi de reîncadrare a foştilor combatanţi. La data de 21 august 2000, Secretarul general ONU, Kofi Annan, a lansat un program de reformă a sistemului operaţiunilor de menţinere a păcii. Programul are la baza raportul întocmit de un grup de experţi condus de fostul ministru de externe algerian, Lakhdar Brahimi. În raport se stipulează transformarea operaţiunilor de menţinere a păcii dintr-o activitate cu caracter provizoriu, desfăşurată la limita minimă a resurselor şi cu o organizare precară, într-o funcţie principală a ONU, îndeplinită în condiţii de coerenţă organizatorică şi eficienţă, care să cuprindă : a) prevenirea crizelor; b) operaţiunile de menţinere a păcii; 20

21 c) operaţiunile de consolidare a păcii. Conform raportului sunt proiectate mecanisme pentru desfăşurarea rapidă a forţelor de pace (în termen de 30 de zile, respectiv 90 de zile pentru operaţiuni mai complexe), astfel încât să se intervină oportun şi să se prevină reizbucnirea conflictului armat. Aplicarea programului este dependentă de două elemente principale: voinţa politică a statelor membre ONU de a promova schimbarea şi disponibilitatea lor de a aloca resursele necesare pentru transformarea sistemului operaţiunilor de menţinere a păcii. În Europa, cele mai importante organizaţii internaţionale care activează sau au activat în trecutul apropiat sunt: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est şi fosta Uniune a Europei Occidentale (WEU). Aceste organizaţii de securitate acţionează în strânsă cooperare cu cele implicate în teatrul de operaţii, fără a altera voinţa politică specifică şi fără a eluda normele internaţionale. În condiţiile actuale ale mediului securitate, NATO îndeplineşte rolul de organizaţie politico-militară de securitate şi apărare colectivă, care contribuie la pacea şi stabilitatea spaţiului euro-atlantic şi a celui global, prin acţiuni militare şi alte acţiuni de management al crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare cu alte organisme internaţionale de securitate. NATO şi ONU au devenit parteneri în iniţiativa de construire a securităţii la nivel global. NATO a demonstrat că poate fi flexibilă şi adaptabilă, iar cu o ghidare politică clară, partea militară poate realiza cu succes sarcinile ce i se dau de către autoritatea politică. Cazul Kosovo, spre exemplu a scos în evidenţă capabilităţile şi tehnologiile de care dispun Statele Unite ale Americii în comparaţie cu celelalte state membre NATO. Cadrul în care UE abordează relaţiile cu Europa de Sud-est este reprezentat de Procesul de Stabilizare şi Asociere, destinat încurajării şi sprijinului procesului de reforme interne din statele regiunii şi a cărui finalitate este oferirea posibilităţii integrării depline în Uniune. Tratatul de la Maastricht (1992) a pus bazele Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC). În urma Tratatului de la Maastricht, în februarie 1992, prin care se conferea Uniunii Europene cadrul legal pentru politica de securitate comună, incluzând formularea ca politică de apărare comună, compatibilă cu politica promovată de NATO, Uniunea Europeană vizează să edifice o societate echitabilă, în interiorul său şi să joace un rol activ şi responsabil pe scena mondială. 21