I. INTRODUCERE ÎN CONSILIERE

Transcription

1 I. INTRODUCERE ÎN CONSILIERE I.1. Delimitări conceptuale I.2. Caracteristicile consilierii I.3. Obiectivele consilierii I.4. Rolul consilierii psihopedagogice în activitatea educativă I.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE În demersul ei de atingere a idealului educaţional (dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane) şcoala românească modernă nu mai poate ignora starea de bine şi de sănătate fizică, psihică, spirituală şi socială a elevilor săi în numele nevoii de performanţe şcolare. Şcoala nu poate şi nu trebuie să devină o instituţie segregată de individ, societate şi viaţă, ci să reprezinte un mediu favorizant dezvoltării personalităţii autonome şi creative. Dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului, ameliorarea şi înlăturarea aspectelor atitudinale şi psihocomportamentale indezirabile social, ce pot apare în procesul educaţional, fac necesară o activitate sistematică de consiliere psihopedagogică. În sens larg, consilierea reprezintă o acţiune complexă prin care se urmăreşte sugerarea modului de a proceda sau a modului de comportare ce trebuie să fie adoptat într-o situaţie dată sau, în general, în viaţă şi activitatea cotidiană (Tomşa, 1996). Consilierea este o relaţie guvernată de principii, caracterizată de aplicarea uneia sau mai multor teorii psihologice şi a unui set recognoscibil de deprinderi de comunicare la preocupările intime ale subiectului (clientului), la problemele şi aspitraţiile sale. Asociaţia Britanică pentru Consiliere (1985), subliniază că oamenii se angajează într-o situaţie de consiliere atunci când persoana ce ocupă, în mod obişnuit sau temporar rolul de consilier, oferă sau este dispus explicit să ofere timp, atenţie, respect unei alte persoane ce manifestă o nevoie de asistenţă de specialitate. Sarcina consilierului este de a oferi cleintului posibilitatea să exploreze, să descopere şi să clarifice modalităţi de a trăi, dispunând de mai multe resurse şi îndreptându-se spre o cât mai bună existenţă (Fetham şi Dryden, 1993). Consilierea psihopedagogică este un proces complex ce descrie relaţia interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, şi o altă persoană care solicită asistenţă de specialitate, clientul (Egan, 1990). Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este una de alianţă, de participare şi colaborare reciprocă. Există mai multe forme de consiliere: Informaţională- oferirea de informaţii pe domenii/teme specifice; Educaţională- oferă repere psihoeducaţionale pentru sănătatea mentală, emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor; De dezvoltare personală- vizează formarea de abilităţi şi atitudini care permit o funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii stării de bine; Suportivă- oferirea de suport emoţional, apreciativ şi material; Vocatională- dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei; 1

2 De criză- asistarea psihologică a persoanelor aflate în dificultate; Pastorală-asistenţă din perspectivă religioasă. Psihopedgogică asistarea şi/sau consilierea elevilor şi personalului didactic. Consilierea psihopedagogică în şcoală trebuie să fie unitatea a trei secvenţe operaţionale : diagnostic-constatativă, formativ-profilactică şi terapeuticărecuperatorie (Golu, P.,1993). Consilierea reprezintă un proces de acordare a asistenţei psihopedagogice elevilor şi celorlalte persoane implicate în procesul educaţional. Ch. Patterson susţine că acest proces dezvoltă o relaţie interpersonală între consilier şi unul sau mai mulţi clienţi (elevi, părinţi, profesori), folosind metode psihologice, derivate dintr-o cunoaştere sistematică a personalităţii umane. Acelaşi autor menţionează că scopul consilierii psihopedagogice este de a îmbunătăţi sănătatea mintală a consiliaţilor şi astfel de a provoca o schimbare voluntară în atitudinile şi comportamentul clientului. Consilierea este şi un proces de învăţare menit să orienteze clientul spre acţiune (Egan, 1990). Comportamentul problematic (observabil, măsurabil şi evident) este rezultatul învăţării inadecvate. În timpul consilierii elevul, profesorul sau părintele se simte investit cu puterea de a-şi accepta şi recunoaşte situaţiile de viaţă problematice, de a găsi soluţii alternative şi de a crea propriile strategii de rezolvare a problemelor. Din perspectivă constructivistă, consilierea se bazeză pe ipoteza conform căreia nu există o singură realitate atotcuprinzătoare. Fiecare persoană este expertă în propria viaţă, îşi construieşte existenţa în conexiune cu mediul înconjurător, decelând semnificaţii fundamentate din propriile experienţe de viaţă. Astfel, problemele consiliaţilor pot fi rezolvate prin descoperirea şi valorificarea resurselor interne şi satisfacerea nevoilor clientului. În literatura de specialitate se constată că unii autori identifică consilierea psihopedagogică cu psihoterapia. C.H. Patterson a relizat o comparare sistematică a celor două domenii prin prisma a trei criterii: Gradul de severitate al problemei clientului. Consilierea psihopedagogică ajută persoanele normale să depăşească obstacolele apărute în calea dezvoltării lor, în timp ce psihoterapia se ocupă de persoanele a căror dezvoltare emoţională a fost grav afectată şi distorsionată. Dificultatea apare în ceea ce priveşte separarea subiecţilor normali de cei nevrotici sau psihotici. Natura problemelor cu care se confruntă clientul. Consilierea psihopedagogică este centrată pe problemele cognitive (probleme ale realităţii, ale mediului, de natură situaţională) în timp ce psihoterapia se axează pe problemele afective ale persoanei (conflicte interne de personalitate). Scopurile consilierii şi psihoterapiei. L.E.Tyler considera că psihoterapia este direcţionată spre o schimbare de personalitate în timp ce consilierea psihopedagogică reprezintă un proces al cărui scop nu este o schimbare a persoanei, ci de a-l face pe individ să utilizeze şansele pe care le are pentru a putea face faţă problemelor vieţii. (Tyler, 1961). Asemănările dintre consilierea psihopedagogică şi psihoterapie vizează: Metodele utilizate ; Finalităţile ; Sunt procese de influenţare interpersonală reciprocă ; Se adresează nivelului conştient al organizării psihice. 2

3 Consilierea psihopedagogică nu se identifică cu cea educaţională. Prima dintre ele este realizată de către psihologul şcolar în cabinetul de consiliere, iar cea de a doua se desfăşoară de către profesorul abilitat pentru astfel de activităţi în cadrul orelor de dirigenţie. Diferenţele de tematică între cele două domenii sunt expuse în tabelul 1. TEMATICA Consiliere educaţională cunoaşterea şi imaginea de sine dezvoltarea unor abilităţi de comunicare dezvoltarea unor abilităţi sociale dezvoltarea abilităţilor de prevenire a consumului de alcool, droguri, tutun dezvoltarea unei psihosexualităţi sănătoase prevenirea HIV/SIDA dezvoltarea abilităţilor de prevenire a afectivităţii negative: anxietate, depresie, agresivitate, suicid consiliere vocaţională controlul stresului rezolvare de probleme decizii responsabile tehnici de învăţare eficientă managementul timpului dezvoltarea creativităţii Consiliere psihologică evaluare psihologică consiliere în probleme emoţionale (anxietate, depresie), comportamentale (agresivitate, hiperactivitate), de învăţare (eşec şcolar, abandor şcolar) consiliere vocaţională dezvoltă proiecte de prevenţie terapie individuală şi de grup realizează cursuri de formare şi informare pentru profesori, părinţi pe teme de psihologie educaţională şi promovarea sănătăţii intervenţie în situaţie de criză materiale informative pentru massmedia cercetare în domeniul consilierii elaborează metode de evaluare valide, standardizate şi etalonate I.2. CARACTERISTICILE CONSILIERII Consilierea îşi are originea în orientarea şi selecţia profesională, activitate conturată practic şi teoretic la începutul secolului XX, în SUA. Pentru a rezolva problemele social-umane cu care se confrunta, municipalitatea oraşului NewYork l-a angajat pe Fr. Parsons să cerceteze şi să rezolve problema integrării socio-profesionale a copiilor şi tinerilor străzii. Fr. Parsons a institiţionalizat un program de orientare profesională structurat în trei etape: diagnoza aptitudinilor şi capacităţilor individului; informarea asupra meseriilor disponibile şi a solicitărilor acestora; plasarea individului într-o meserie adecvată aptitudinilor şi intereselor sale. Organizarea sistematică a activităţii de consiliere a fost realizată iniţial de E.C.Williamson la Universitatea din Minnesota, care a folosit consilierea şi progresele din psihometrie pentru a dezvolta un model de consiliere profesională sau vocaţională. Acest model afost fundamentat teoretic pe aşa numita concepţie trait and factor care a dominat consilierea până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. 3

4 În prezent consilierea psihopedagogică se fundamentează pe teoria umanistă a lui Carl Rogers (1961), unde problemele psihice nu sunt doar deficienţe şi tulburări, ci expresii ale nevoii de autocunoaştere, de întârire a Eu-lui, de adaptare şi dezvoltare personală. Relaţia dintre psiholog şi consiliat este una de respect, de încredere reciprocă care presupune implicarea activă şi responsabilă a ambelor părţi. Din această perspectivă, consilierea este acţiunea de ajutorare şi creditare a persoanei ca fiind capabilă : să-şi asume propria dezvoltare personală ; să prevină diverse tulburări şi disfuncţii ; să dezvolte strategii proprii de rezolvare a problemelor ; să dezvolte o imagine de sine pozitivă ; să-şi formeze o atitudine corectă faţă de ceilalţi ; să-şi valorizeze resursele. O primă caracteristică a consilierii psihopedagogice este dată de tipul de persoane cărora le este adresată consilierea sau asistenţa. Consilierea vizează persoanlele ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite intelectuale sau de altă natură. Ea facilitează, prin demersurile pe care le presupune, ca persoana să facă faţă mai eficient factorilor stresanţi, sarcinilor vieţii cotidiene şi, astfel, să îmbunătăţească calitatea vieţii în relaţiile cu ceilalţi semeni. A doua caracteristică definitorie pentru consilierea psihopedagogică este dată de faptul că asistenţa pe care o oferă utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării inter(personale). Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/ grupul să adopte noi strategii comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi atitudini şi conduite adaptative. Prevenţia problemelor ce pot perturba dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei este o altă caracteristică a consilierii psihopedagogice. Strategia de prevenţie constă în identificarea situaţiilor problematice, condiţiilor de risc şi în acţionarea asupra lor înainte ca acestea să producă un impact negativ şi să declanşeze crize personale sau de grup. P.M. Sanborn distinge cinci trăsături fundamentale ale consilierii psihopedagogice: dimensionarea consilierii ca proces de dezvoltare- iniţierea unui program coerent de experienţe care pot duce la dezvoltarea pozitivă personală, educaţională şi socială a individului; rolul proactiv al consilierii psihopedagogice- se încearcă prevenirea situaţiilor de criză personală şi educaţională; responsabilitatea complexă a consilierului- responsabilitatea consilierului este de a optimiza modul în care şcoala se raportează la elevi ca indivizi; legătura indisolubilă dintre diversele probleme ale subiectului consiliat; variabilitatea gradului de profunzime şi de intensitate a activităţii de consiliere, precum şi a problemelor consiliatului- activitatea de consiliere implică examinarea unor gânduri, atitudini, valori şi sentimente, a unor motive, speranţe, temeri şi obiective necunoscute până atunci de cel consiliat. 4

5 I.3. OBIECTIVELE CONSILIERII PSIHOPEDAGOGICE Scopul fundamental al consilierii psihopedagogice îl constituie funcţionarea psihosocială optimă a persoanei /grupului. Acest scop poate fi atins prin monitorizarea realizării obiectivelor procesului de consiliere privind: PROMOVAREA SĂNĂTĂŢII ŞI A STĂRII DE BINE Se referă la funcţionarea optimă, din punct de vedere somatic, fiziologic, mental, emoţional, social, spiritual a individului uman. Sănătatea persoanei nu este condiţionată doar de absenţa bolii şi disfuncţiei, ci se referă la un proces complex şi multidimensional în care starea subiectivă de bine este element central. DEZVOLTAREA PERSONALĂ Cunoaşterea de sine Imaginea de sine Capacitatea de decizie responsabilă Relaţionare interpersonală armonioasă Controlul stresului Tehnici de învăţare eficiente Atitudini creative Opţiuni vocaţionale realiste PREVENŢIA Dispoziţiei afective negative Neîncrederii în sine Comportamentelor de risc Dificultăţilor de învăţare Dezadaptării sociale Disfuncţiilor psihosomatice Situaţiilor de criză Organizaţia Mondială a Sănătăţii precizează că starea de bine a persoanei este dată de următoarele elemente interdependente: 1. ACCEPTAREA DE SINE Atitudine pozitivă faţă de propria persoană Acceptarea calităţilor şi defectelor personale Percepţia pozitivă a experienţelor trecutului şi viitorului RELAŢII POZITIVE CU CEILALŢI Încredere în oameni Sociabil(e) Intim(e) Nevoia de a da şi de a primi afecţiune Atitudine empatică AUTONOMIE Independent(ă) Hotărât(ă) Rezistă la presiunile de grup Se evaluează după standarde personale Nu este excesiv preocupat de expectanţele şi evaluările celorlalţi 5

6 CONTROL Sentiment de competenţă şi control personal asupra sarcinilor Crearea de oportunităţi pentru valorizarea nevoilor personale Opţiuni conforme cu valorile proprii SENS ŞI SCOP ÎN VIAŢĂ Direcţionat de scopuri de durată medie şi lungă Experienţa pozitivă a trecutului, bucuria prezentului şi relevanţa viitorului Curiozitate DEZVOLTARE PERSONALĂ Deschidere spre experienţe noi Sentimentul de valorizare a potenţialului propiu Capacitate de auto-reflecţie Percepţia schimbărilor de sine pozitive Eficienţă Flexibilitate Creativitate Nevoia de provocări constructive Respingerea rutinei În dezvoltarea şi menţinerea stării de bine un rol important îl are familia şi şcoala, însă, din păcate de cele mai multe ori, aceste instituţii generează şi întreţin condiţii nefavorabile. Astfel, ele subminează încrederea în sine a copiilor, îngrădesc autonomia şi independenţa elevilor, şablonează individualităţile, iniţiază competiţii neproductive în detrimentul cooperării, induc percepţii ameninţătoare asupra lumii şi vieţii. Focalizarea exclusivă a şcolii pe latura intelectuală şi pe performanţele elevilor sunt căi de diminuare a stării de bine şi de creştere a riscului pentru disfuncţii sau boli fizice şi psihice. I.4. ROLUL CONSILIERII ÎN ACTIVITATEA EDUCATIVĂ Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării accentului de pe latura informativă a procesului educativ spre cea formativă. Învăţământul tradiţional de tip informativ se centrează prioritar pe aspectele de ordin cognitiv ale elevului, ignorând personalitatea subiectului educaţiei, componentele sale afective, motivaţionale, atitudinale şi comportamentale. Elevul este perceput ca un recipient de asimilare şi de reproducere a informaţiilor, şi mai puţin ca o persoană reală, ca o fiinţă umană originală, ca o personalitate unică şi irepetabilă. Învăţământul modern românesc trebuie să aibă ca scop nu doar absolvenţi bine informati, ci formarea de persoane bine abilitate şi instrumentate cu resurse adaptative la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii, cu un sistem axiologic bine conturat. Sistemul de învăţământ românesc actual nu este încă în totalitate pregătit să răspundă exigenţelor impuse de o societate liberă şi democratică. Conservatorismul, depersonalizarea, intelectualismul, autoritarismul şi obiedienţa, elitismul şi inegalitatea şanselor, segregarea şcolii de persoană, familie, comunitate sunt doar câteva din tarele învăţământului românesc existente şi astăzi (Miroiu şi colaboratorii, 1998). Creşterea alarmantă a numărului de eşecuri şi abandonuri şcolare, de comportamente deviante şi delincvente, de tulburări emoţionale în rândul elevilor, reprezintă indicatori ai faptului că şcoala trebuie să facă mai mult în această direcţie. 6

7 Consilierea reprezintă una din modalităţile esenţiale prin care şcoala devine un proces formativ, centrat pe elev, capabilă să valorizeze tipuri diverse de elevi şi abilităţi, să răspundă nevoilor comunităţii şi să infuzeze societatea cu persoane competente pentru viaţa socială şi profesională. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Băban, Adriana, (coord.), 2001, Consilierea educaţională, Cluj- Napoca Butnaru, D., (coord.), 1999, Consiliere şi orientare şcolară, Ed. Spiru Haret, Iaşi Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa, 1998, Psihologie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi Creţu, Carmen, 1997, Curriculum diferenţiat şi personalizat, Ed. Polirom, Iaşi Egan, G., The skilled helper: A systematic approach to effective helping, Monterey, CA: Brooks/Cole Linksman, R., 2000, Învăţare rapidă, Editura Teora, Bucureşti Jigău, Mihai, 2001, Consilierea carierei, Editura Sigma, Bucureşti Miroiu, A., ş.a.,1998, Învăţământul românesc azi. Studiu de diagnoză, Ed. Polirom, Iaşi Sillamy, N., 1996, Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti Stan, Emil, 1999, Profesorul între autoritate şi putere, Editura Teora, Bucureşti Turcu, F.,Turcu, A., 1999, Fundamentele psihologiei şcolare, Editura All, Bucureşti Tomşa, Gh., (coord.), 1996, Dicţionar de orienatare şcolară şi profesională, Ed. Afeliu, Bucureşti Tyler, L.E., 1961, The work of the counselor, New York: Appleton-Century-Crofts Patterson, C.H., 1974, Distinctions and Commonalities between Counseling and Psihoterapy, în G.W.Faarwell et all (eds.), The Counselor's handbook, Indext, Educational Publishers, New York 7

8 2. PRINCIPII ŞI ABORDĂRI ALE CONSILIERII II.1. Profilul psihologic al consilierului a. Atitudinile consilierului b. Abilităţile consilierului c. Deontologia consilierului II.2. Abordări generale ale consilierii II.1. PROFILUL PSIHOLOGIC AL CONSILIERULUI Consilierea încorporează informaţii şi metode din mai multe discipline psihologice. Pregătirea consilierului presupune asimilarea unor repere teoretice şi aplicative din următoarele domenii: Psihologia dezvoltării Psihologia personalităţii Psihologia socială Psihologia sănătăţii Psihologia cognitivă şi autocunoaşterii Teorii şi tehnici de consiliere Consilierea implică dezvoltarea unor atitudini şi abilităţi fundamentale fără de care procesul de consiliere nu poate duce la efectele conturate de însăşi obiectivele consilierii ATITUDINILE CONSILIERULUI Procesul de consiliere implică o relaţie specială între consilier şi persoana consiliată, relaţie bazată pe responsabilitate, confidenţialitate, încredere şi respect. Orice proces de consiliere trebuie să implice asumarea de către consilier a respectării unui sistem de valori şi al unui cod deontologic. Atitudinile fundamentale ale consilierului, în absenţa cărora activitatea de asistenţă nu-şi atinge scopurile, sunt: 1. ACCEPTAREA NECONDIŢIONATĂ Această atitudine are la bază următoarele principii: fiinţa umană este valoroasă şi pozitivă prin esenţa sa, deoarece are capacitatea de a alege responsabil, de a-şi asuma propria viaţă. Acceptarea este atitudinea de recunoaştere a demnităţii şi valorii personale a fiecărui individ, fără a critica, judeca şi, mai ales, fără a condiţiona aprecierea persoanei ( Te voi aprecia, dacă. ). Acceptarea necondiţionată este premisa fundamentală a procesului de dezvoltare personală şi de optimizare a funcţionării persoanei. Acceptarea nu este echivalentă cu aprobarea oricărei atitudini sau oricărui comportament şi nici nu presupune aprobarea/dezaprobarea a ceea ce spune sau simte persoana. De aceea nu este indicată utilizarea evaluărilor de genul: nu aşa ar trebui să simţi, băieţii nu trebuie să plângă. Riscul aprobării/dezaprobării individualităţii este că persoana îşi poate percepe valoarea numai prin prisma interpretărilor şi evaluărilor pe care le face consilierul. Acceptarea nu este nici o atitudine de indiferenţă /neutralitate faţă de ceea ce gândeşte sau mai ales simte o persoană ( Nu este nici o problemă ). Efectul unei astfel 8

9 de atitudini este invalidarea modului în care o persoană percepe diferit un eveniment ori o situaţie, sau ignorarea tensiunilor copilului. Atitudinile făţişe de simpatie şi toleranţă manifestate de consilier sunt considerate interpretări eronate ale acceptării necondiţionate. Simpatia presupune o implicare afectivă accentuată a consilierului şi conduce la atitudini discriminative, iar toleranţa nu trebuie să se manifeste doar la nivel general şi declarativ ( Sunt tolerant cu o persoană care are altă apartenenţă religioasă dar nu o înţeleg şi nu o respect. ). Obstacole în calea acceptării necondiţionate: Lipsa informaţiilor veridice despre copil şi adolescent ; Problemele emoţionale personale ale consilierului ; Proiectarea propriilor valori, convingeri sau trăiri asupra elevilor ; Prejudecăţi sau informaţii eronate despre subiect ; Confuzii între acceptare şi aprobare, simpatie şi neutralitate ; Pierderea respectului faţă de elevi ; Pierderea respectului faţă de sine. Non-acceptarea înseamnă: A da sfaturi, soluţii: Dacă nu faci aşa atunci... A evalua: Aici greşeşti cu siguranţă A interpreta: Ceea ce ai tu nevoie este A eticheta: Esti prost pentru că ai făcut A fi directiv: Trebuie să A moraliza: Trebuie să faci şi asta A ameninţa: Dacă se mai întâmplă să A evita: Hai să uităm A condiţiona: Te voi aprecia dacă vei lua note mari EMPATIA Empatia este abilitatea subiectului de a te transpune în locul altei persoane, de a înţelege modul de gândire şi simţire al acesteia. Empatia se dezvoltă prin însuşirea abilităţilor de comunicare verbală şi nonverbală urmărind câteva sugestii: utilizarea foarte rară a întrebărilor închise care împiedică comunicarea : De ce ai făcut? utilizarea întrebărilor deschise : Ai putea să spui mai multe despre acel eveniment? ascultarea activă a interocutorului ; evitarea moralizării consiliatului ; evitarea întreruperilor în timpul conversaţiei : Părerea mea este că evitarea etichetărilor de orice natură : Eşti cam neserios/distrat/superficial utilizarea sugestiilor constructive : Va fi mai bine dacă vei face evitarea criticii sarcastice: Eşti ridicol evitarea feedback-urilor negative: Rezultatul tău este nesatisfăcător Modalităţi de îmbunătăţire a comunicării empatice: oferirea de răspunsuri scurte şi clare ; acordarea unui timp de gândire înainte de a da un răspuns ; focalizarea pe mesajele transmise de consiliat ; utilizarea unei tonalităţi potrivite a vocii ; evitarea clişeelor de răspuns : Multe persoane trec prin situaţii ca acestea. CONGRUENŢA 9

10 Congruenţa se referă la concordanţa dintre comportamentul consilierului şi convingerile, emoţiile şi valorile sale personale, ea defineşte autenticitatea comportamentului unei persoane. Congruenţa psihocomportamentală a consilierului este generată de acordul dintre convingere, trăire emoţională şi exprimare verbală şi nonverbală. Lipsa de autenticitate conduce la pierderea relaţiei de încredere cu consiliaţii. COLABORAREA Colaborarea este capacitatea consilierului de a implica persoana sau grupul de persoane în deciziile de dezvoltare personală. Consilierul nu trebuie să se erijeze în persoană ce oferă soluţii pentru toate problemele, ci trebuie să fie un facilitator al procesului de dezvoltare personală a copilului şi adolescentului, abilitându-l pe acesta în a identifica soluţii proprii la problemele cu care se confruntă. GÂNDIREA POZITIVĂ Activităţile de consiliere trebuie să fie focalizate pe dezvoltarea imaginii şi respectului de sine al elevului, gândurilor constructive, responsabilităţii personale. RESPONSABILITATEA Responsabilitatea se traduce prin respectarea principiilor fundamentale ale consilierii, prin prevenirea utilizării greşite a cunoştinţelor şi metodelor de consilere, prin evitatrea oricărei acţiuni care interferează cu starea de bine a consiliaţilor ABILITĂŢILE CONSILIERULUI Pentru desfăşurarea cu succes a activităţilor de consiliere, sunt necesare următoarele abilităţi fundamentale ale consilerului: ASCULTAREA ACTIVĂ Ascultarea/receptarea activă oferă suportul unei bune comunicări între consilier şi consiliat. Ea contribuie la încurajarea elevului în direcţia comunicării. Baza ascultării active o constituie comportamentul de aşteptare, manifestat prin : Adoptarea unui limbaj corporal adecvat : Fiţi expresivi, înclinaţi-vă spre elev. Folosiţi gesturi încurajatoare! Stabilirea unui contact vizual direct : Îndreptaţi-vă privirea către elev/grup de elevi! Adecvarea calităţilor vocale : Folosiţi un ton, ritm potrivit! Constanţa verbală : Păstraţi discuţia pe aspectul supus dezbaterii! Evitarea evaluărilor ; Evitarea etichetărilor. În ascultarea activă consilierul trebuie să evite: A fi neatent ; A asculta superficial ; A reacţiona la subiectele care contravin opiniei proprii ; A asculta fără a înţelege mesajul şi a nu cere informaţii suplimentare ; A se simţi ameninţat pentru faptul că elevii au valori diferite ; A întrerupe elevul. BLOCAJE ale ascultării : 10

11 Compararea Citirea gândurilor Repetiţia Filtrarea Judecarea Visarea Identificarea Sfătuirea Contrazicerea A avea dreptate A schimba vorba A pune placa OBSERVAREA Observarea comportamentului permite o înţelegere mai reală a mesajului transmis, a stării afective a interlocutorului. Observarea are doi indicatori importanţi: Comportamentul nonverbal, ce reprezintă aproximativ 85% din comunicarea elevului, şi care este oferit printr-o diversitate de semne legate de postură, mişcare, gesturi, mimică; Comportamentul verbal reprezentat prin elemente semnificative: cuvinte-cheie, construcţii-cheie, particularităţi ale modului de gândire (optimist, pesimist), stil verbal de a percepe lumea ( simt că se întâmplă ceva ). Discrepanţele dintre cele două conduite menţionate, dificultăţile în procesul de observare apar atunci când se trece de la simpla observare a unor comportamente la interpretări personale ale acestora. ADRESAREA ÎNTREBĂRILOR Întrebările ajută elevii în clarificarea sentimentelor, convingerilor, atitudinilor şi valorilor personale. Întrebările pot fi închise, deschise, justificative, ipotetice. Întrebările închise sunt cele ce generează răspunsuri în termeni de DA şi NU. Aceste întrebări duc, de cele mai multe ori, la întreruperea comunicării. Avantajul major al acestor întrebări este focalizarea discuţiei şi obţinerea de informaţii exacte despre un anumit aspect. ( Locuieşti cu familia? ) Întrebările deschise ajută subiectul să-şi exprime atitudinile, valorile, sentimentele şi opţiunile asupra unei probleme abordate. Ele facilitează procesul de comunicare prin invitaţia de a descrie situaţia: Ai putea să-mi spui mai multe despre. Întrebările justificative îndeamnă interlocutorul să identifice cauze sau motive. Aceste întrebări sunt asociate cu sentimentul de vină şi nu sunt recomandate a fi utilizate în consiliere. Întrebările ipotetice sunt utile pentru vizualizarea consecinţelor pozitive sau negative ale unor acţiuni şi pentru luarea în consideraţie a unor alternative diferite de acţiune( Cum ai vrea să fi peste 5 ani? ). În formularea şi utilizarea întrebărilor adresate elevilor: Folosiţi întrebări care nu conţin fraze lungi; Folosiţi cuvinte pe care le preferă copilul; Nu repetaţi întrebările pe care copilul nu le-a înţeles, ci reformulaţi întrebarea; Nu reacţionaţi la fiecare răspuns cu o nouă întrebare. 11

12 OFERIREA DE FEEDBACK Feedback-ul susţine comunicarea autentică între consilier şi consiliat. Caracteristicile feedback-ului sunt: Focalizarea pe aspecte pozitive, scopul lui fiind de a susţine şi ajuta pe copil şi nu de a-l evalua sau judeca; Specificitatea; Trebuie să fie descriptiv şi nu evaluativ sau critic; nu se recomandă utilizarea cuvintelor bun, rău şi a cuvintelor ce derivă din ele pentru că nu oferă nici o informaţie despre comportamentul specific pe care trebuie să îl dezvolte consiliatul; Centrarea pe acele comportamente şi atitudini ce pot fi schimbate; Oferirea de alternative comportamentale; dacă se oferă feedback pentru acele aspecte care nu pot fi schimbate, se generează o stare de conflict şi tensiune emoţională; Feedback-ul trebuie să fie imediat oferit pentru întărirea comportamentului; Feedback-ul trebuie să se adreseze comportamentului unei persoane şi nu persoanei subiectului consiliat. FURNIZAREA DE INFORMAŢII În funcţie de cunoştinţele, atitudinile şi abilităţile pe care le identifică consilerul la nivelul elevilor trebuie să transmită informaţii. PARAFRAZAREA Parafrazarea este abilitatea de reformularea a ceea ce este esenţial în mesaj. Are ca obiectiv clarificarea aspectelor legate de subiectul sau problema în discuţie. Parafrazarea se referă la utilizarea unor fraze care comunică elevilor că mesajul a fost înţeles: Ceea ce spui tu se referă la, Cu alte cuvinte.. Totodată, parafrazarea permite şi profesorului să îşi clarifice dacă a înţeles corect mesajul transmis de elevi. Este important ca profesorul să nu utilizeze alte cuvinte sau informaţii pe care copiii nu le-au transmis în mesaj, pentru a nu da o interpretare personală a mesajului şi a nu influenţa direcţia comunicării. Recomandări pentru utilizarea parafrazării : Evitarea definirii problemelor în locul elevilor ; Evitarea minimalizării a ceea ce transmite copilul; Utilizarea şi a comportamentului nonverbal pentru a comunica acceptarea; Evitarea evaluării şi a interpretării; Evitarea sarcasmului/ironiei în feedback-ul oferit. REFLECTAREA/ REFLEXIA Reflectarea/reflexia este expresia înţelegerii de către consilier atât a conţinutului informaţional cât şi a stării emoţionale transmise de elev. Ea dă elevului sentimentului că este ascultat şi că ceea ce exprimă sau trăieşte este important. Prin reflectare consilierul ajută elevul să se clarifice pe sine şi validează trăirile emoţionale ale acestuia. Scopurile reflectării/reflexiei sunt : Să verifice înţelegerea celor relatate de interlocutor; Să îi comunice interlocutorului înţelegerea şi acceptarea necondiţionată; Să stabilească o relaţie bazată pe încredere. Reflectarea/reflexia se poate realiza : Utilizând o frază care denotă modul personal al elevului de a recepţiona informaţia ( Spuneai că simţi ); 12

13 Folosind o etichetă emoţională care să traducă fie o stare clară, fie una ambivalentă ( Pari fericit şi nefericit în acelaşi timp. ); Folosind anumite timpuri ale verbului ( Ai fost trist ); Verificând, de câte ori este necesar, receptarea unui sentiment implicit ( Eşti nemulţumit, am înţeles bine ). SUMARIZAREA Sumarizarea este o modalitate de a concentra într-o manieră organizată aspectele importante ale discursului interlocutorului. Se utilizează pentru stabilirea priorităţilor şi alternativelor de abordare a unei teme sau pentru clarificarea perspectivelor elevilor asupra alternativelor de abordare a unui subiect DEONTOLOGIA CONSILIERULUI Independenţa Consilierul trebuie să fie neutru şi independent. Consilierul trebuie să ia în considerare interesele personale ale clientului şi nu alte interese (politice, ale autorităţilor sau ale altor instituţii). Deschiderea Consilierul trebuie să fie atent la cadrul de desfăşurare a activităţii de consiliere. Consilierul trebuie să fie deschis la orice legătură cu o instituţie sau autoritate. În cazul în care consilierul este obligat să transmită informaţii care ar putea controla sau limita clientul acestea trebuie făcute cunoscute clientului. Confidenţialitatea Şedinţa cu clientul trebuie să fie confidenţială. În cazul în care consilierul este prin lege obligat să dea informaţii despre client, el trebuie să-l informeze pe acesta şi să-i ceară consimţământul. Consilierul nu evaluează persoanele. Faptele în sine Informaţiile oferite clientului trebuie să fie corecte şi actuale. Consilierea trebuie să fie adecvată şi să includă aspectele relevante. Respectul Consilierea se bazează pe respectul faţă de persoană şi pe dreptul ei la autodeterminare. Punctul de vedere central în consiliere îl constituie integritatea persoanei şi libertatea acesteia de a alege şi de a lua decizii. Consilierul nu trebuie să aibă o atitudine superioară în raport cu clientul. Consilierul trebuie să fie sigur că există un echilibru între stimulare şi reflectare. Provocarea spre reflecţie trebuie îmbinată cu respectarea intereselor consiliatului. Consilierul îşi exersează propria judecată etică, fiind în permanenţă preocupat de următoarele aspecte: O profundă explorare a bazelor filosofice ale consilierii; Examinarea propriilor atitudini în cadrul şi în afara relaţiei de consiliere; Dezvoltarea unei alianţe/parteneriat cu clientul în care să existe puteri egale în relaţie; O responsabilitate tot mai mare pentru menţinerea propriei competenţe profesionale; 13

14 Receptivitate la opiniile exterioare în luarea deciziilor etice corecte de tratament. II. 2. ABORDĂRILE GENERALE ALE CONSILIERII 2.1. Abordările psihodinamice 2.2. Abordările comportamentale 2.3. Abordările umaniste sau experienţiale 2.1. ABORDĂRILE PSIHODINAMICE 2.1. a. Abordarea psihanalitică freudiană Abordările psihodinamice îşi au originea în psihanaliza freudiană. În teoria psihanalitică accentul cade pe procesele intrapsihice ce au rolul de a face distincţia dintre motivele inconştiente şi cele conştiente ce stau la baza comportamentului uman (Holdevici I, 1993). În structura personalităţii sunt identificate trei instanţe: Id, Ego, Superego. Id-ul (Sinele) reprezintă sursa pornirilor instinctuale, a impulsurilor inconştiente de căutare a plăcerii şi de ostilitate. Ego-ul (Eul) este o instantă conştientă care restructurează impulsurile inconştiente şi mediază între instincte şi cerinţele socialului. Superego-ul (Supraeul) este purtătorul valorilor sociale şi morale. Ego-ul transformă şi suprimă tendinţele inconştiente ale Id-ului. Stările de angoasă şi nelinişte izvorâte din impulsurile neexprimate ale Id-ului sunt contracarate de mecanismele de apărare ale eului: reprimarea, raţionalizarea şi refuzul. Trăsătura centrală a compormantului uman este, conform psihanalizei freudiene, polaritatea, iar viaţa omului constă în grade diferite de conflict între forţele polare (viaţămoarte, realitate-imaginaţie, social-personal). În psihanaliza freudiană, conflictele intrapersonale anticipă conflictele interpersonale. Originea conflictelor trebuie căutată în trecutul individului, în împrejurările nefericite din copilărie. Consilierea de tip psihanalitic este marcată de două momente esenţiale: Catharsisul şi Insightul. Catharsisul este o descărcare de natură emoţională a tensiunii şi anxietăţii prin retrăirea în plan psihic a experienţelor trecute. Insightul sau iluminarea bruscă rezidă în descoperirea intuitivă de către pacient a surselor şi motivelor ascunse (structurate în copilărie şi de natură inconştientă)ce stau la baza coportamentelor sale. Scopul consilierii de tip psihanalitic este de a îndruma clientul în înţelegerea a ceea ce se află în inconştient. În procesul de atingere a insightului trebuie parcurse patru etape (Hutchinson, 1950): Etapa pregătitoare - trăirea sentimentelor de frustrare, anxietate şi disperare; - activitatea de căutare (prin tatonare şi eroare) a unei soluţii; - recăderea în vechile modele comportamentele şi de gândire. Etapa de incubaţie - dorinţa de a fugi de problemă; - lipsa de motivaţie/ de rezistenţă în rezolvarea problemelor. Etapa de iluminare - problema devine clară pentru subiect; 14

15 - clientul identifică soluţia. Etapa de evaluare şi elaborare a soluţiei - confruntarea soluţiei cu criteriile exterioare furnizate de realitate. Consilierea de tip psihanalitic este recomandată în terapia anxietăţii, în fobii şi în isteria anxioasă b. Abordările psihodinamice moderne/postfreudiene Abordările psihodinamice moderne valorifică, atât sub aspect metodologic cât şi conceptual, psihanaliza post-freudiană (A.Alder, C..Jung, K.Horney, H.Sullivan). A. Alder considera că depăşirea propriului sentiment de inferioritate constituie principalul conflict al omului. Scopul individului nu este altul decât punerea în valoare a potenţialului propriu, în depăşirea stării de inferioritate din copilărie. În consecinţă, cauzele comportamentelor indezirabile sunt în viitor şi nu în trecutul individului. Psihanaliza clasică, freudiană este punctul de origine pentru teoria lui C.Jung. Acesta susţine că la baza acţiunilor omului se află nu numai propria lui experienţă ci şi aceea a comunităţii în care trăieşte. Adepţii consilierii dinamice moderne recomandă utilizarea următoarelor tehnici şi metode (Holdevici, 1996): Metoda asociaţiilor libere Metoda asociaţiilor libere constă în libertatea acordată pacientului de a spune orice, fără jenă sau fără dorinţa de a face o impresie bună. Motivul utilizării acestei metode este că inconştientul va scoate la iveală conţinuturile sale reprimate, eliberând astfel pacientul de efectele lor. În declanşarea unor noi asociaţii libere consilierul va folosi, ca stimuli, întrebările directe : La ce te duce gândul acesta?. Analiza viselor Sentimentele şi dorinţele puternic reprimate, în care clientul este profund implicat încât nu le poate aduce în conştiinţa sa prin efort personal, reprezintă conţinutul latent al visului. Fiecare vis este o luptă a individului în rezolvarea conflictelor de natură inconştientă. Analiza acţiunilor clientului Comportamentele verbale ca şi cele nonverbale ale consiliatului pot oferi informaţii importante expertului. Printre elementele ce pot fi supuse analizei sunt: grija excesivă, privirile anxioase, erorile de pronunţare a unor cuvinte, etc. Analiza egoului Analiza egoului vizează cunoaşterea naturii specifice a atitudinilor conştiente şi a comportamentului subiectului. Consilierul trebuie să se centreze nu numai pe impulsurile şi mecanismele de apărare ale eului, ci şi pe identificarea unor soluţii la problemele curente ale clientului. Interpretările Interpretarea de tip psihanalitic constă în ordonarea de către consilier a materialului propus de pacient în cursul asociaţiilor libere şi în analiza visurilor. Aceste interpretări ajută clientul în obţinerea insightului sau în descoperirea bruscă şi intuitivă a conţinuturilor inconştiente ce reprezintă cauzele comportamentelor dezadaptative. Prelucrările asupra materialului produs de client Prelucrarea materialului produs de pacient este realizată prin exprimarea unor interpretări ulterioare specifice, inclusiv în cazurile în care subiectul manifestă tendinţa de întoarcere 15

16 la comportamentele sale infantile sau nu asimilează emoţional interpretările iniţiale oferite de consilier ABORDĂRILE COMPORTAMENTALE Abordările comportamentale au apărut ca reacţie la terapiile psihodinamice, fundamentându-se pe tezele orientării behavioriste (comportamentale). Consilierea de tip comportamental este un proces de învăţare. Modificarea directă a comportamentului unui individ provoacă schimbări la nivelul atitudinilor şi sentimentelor. G. Corey (1991), include în categoria abordărilor comportamentale : 2.2. a. Consilierea bazată pe comportament Consilierea comportamentală clasică are ca scop decondiţionarea persoanei dezadaptate de comportamentele indezirabile prin diminuarea sau eliminarea întăririlor şi înlocuirea acestor comportamente cu unele dezirabile. I. Holdevici sintetizează metodele şi tehnicile utilizate în consilierea comportamentală : Tehnica stingerii comportamntelor nedorite Comportamentele individului au tendinţa de a dispărea dacă nu sunt întărite, fenomen întâlnit frecvent în situaţiile în care au fost întărite involuntar de alte persoane. Tehnica implozivă şi tehnica expunerii, bazate pe principiul stingerii comportamentelor nedorite, sunt utilizate în tratamentul tulburărilor anxioase. În tehnica implozivă, clientul se confruntă cu situaţia anxiogenă în plan imaginar, în timp ce în cazul tehnicii expunerii confruntarea consiliatului are loc în plan real. Tehnica desensibilizării sistematice Desensibilizarea sistematică ajută consiliatul să se relaxeze, ori să se comporte într-un mod care este incompatibil cu apariţia anxietăţii în prezenţa unor stimului anxiogeni imaginari sau reali. Metoda este structurată pe trei etape : învăţarea relaxării (în primele şase şedinţe) ; stabilirea ierarhiilor (consiliatul stabileşte o ierarhie a situaţiilor generatoare de anxietate) ; procedeul desensibilizării (persoana consiliată se relaxează cu ochii închişi, în timp ce consilierul descrie scene în care apar, progresiv, stimulii generatori de anxietate; exerciţiul se încheie când subiectul afirmă că simte anxietatea). Tehnica desensibilizării sistematice este eficientă în terapia fobiilor şi a tulburărilor anxioase, şi ineficintă în consilierea persoanelor cu dificultăţi în învăţarea relaxării sau în cazul subiecţilor cu inabilităţi imaginative. Tehnica aversivă Tehnica aversivă presupune înlăturarea comportamentelor indezirabile prin sancţiune. Sancţiunea constă atât în înlăturarea întăririlor pozitive cât şi în utilizarea unor stimuli aversivi. Metoda modelării Modelarea este utilizată în consilierea de grup şi presupune observarea şi imitarea unor modele comportamentale dezirabile. Metoda este eficientă în cazul copiilor deficienţi mintal şi în cazul subiecţilor timizi. Tehnica asertivă (antrenamentul asertiv) 16

17 Antrenamentul asertiv îl ajută pe consiliat să-şi exprime deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele. Subiecţii sunt învăţaţi să adreseze altor persoane remarci directe şi mai puţin confortabile, fără sentimente de ostilitate sau agresivitate. Tehnica este eficientă în cazul personelor anxioase şi a celor cu dificultăţi în stabilirea de contacte interpersonale. 2.2.b. Consilierea raţional-emotivă (RET) Fiecare persoană dispune de un potenţial psihofizic atât pentru gândirea raţională cât şi pentru cea iraţională. Altfel spus, subiectul are tendinţa biologică şi culturală de a greşi şi de a-şi crea probleme. În acelaşi timp, oamenii au capacitatea de a- şi transmite sau comunica atitudini şi comportamente nevrotice. Aceste comportamente, considera iniţiatorul aceste abordări A. Ellis, pot fi eludate printr-o activitate de consiliere activ-directivă de scurtă durată (5-15 şedinţe). Consilierul trebuie să ajute clientul în acceptarea faptului că este imperfect, că poate face greşeli şi în demersul de reîndoctrinare cu diferite valori, convingeri şi idei. Consilierea raţional-emotivă operează cu paradigma A-B-C. A- se referă la evenimentele din viaţa consiliatului ; B- se referă la ceea ce gândeşte subiectul despre evenimentul respectiv ; C- se referă la sentimentele şi comportamentele persoanei ca rezultat al lui B. Atunci când există o consecinţă C, încărcată emoţional, ce urmează unui eveniment A, acest fapt activator apare ca fiind cauza acelei consecinţe (C). În realitate, consecinţele emoţionale şi comportamentale (C) sunt generate de B, adică de gândurile şi convingerile iraţionale ale individului. Clientul este învăţat cum să lupte împotriva convingerilor iraţionale prin contraargumente sau dispute (D). Sentimentele de auto-ajutorare şi comportamentele sănătoase sunt consecinţa conştientizării consiliatul a stării în care se află (etapa efectelor -E). Consilierul de tip RET foloseşte, în relaţiile psihoterapeutice, tehnica argumentării. În derularea consilierii specialistul trebuie să parcurgă următorii paşi : Clientul trebuie să-şi asume întreaga responsabilitate a tratamentului ; Descoperirea şi evaluarea, de către consiliat, a gândurilor şi convingerilor iraţionale prin reflectarea asupra unor maxime, de exemplu ("Modul în care te simţi şi te comporţi este determinat, în mare măsură, de felul în care gândeşti şi nu de ceea ce ţi se întâmplă sau de acţiunile celor din jur. "). Consilierul solicită subiectului rezolvarea unor sarcini/teme pentru acasă ; de exemplu, să acorde minute pentru identificarea gândurilor iraţionale după modelul A-B-C. Consiliatul trebuie să acţioneze concret pentru a schimba modul negativ de gândire (de pildă, să-şi acorde recompense şi sancţiuni, să se axeze pe activităţi dezirabile, etc). Consilierul ajută clientul în combaterea rezistenţelor rezultate din gândirea iraţională şi din temerile nerealiste sau nejustificate. 2.2.c. Consilierea cognitiv-comportamentală Consilierea cognitiv-comportamentală îşi are originea în psihanaliza lui A. Adler (fiecare individ prezintă o concepţie proprie despre lumea obiectivă) şi în psihologia cognitivistă. Consilierea cognitiv-comportamentală s-a dovedit eficientă în tratarea puseurilor de panică şi a anxietăţii generalizate. Anxietatea este generată de gândirea negativă structurată pe două niveluri : 17

18 Gândurile şi imaginile negative ce apar în starea de anxietate ; Afirmaţiile şi regulile cu caracter disfuncţional ce reprezintă seturi de atitudini şi credinţe pe care indivizii le au despre ei înşişi şi despre lumea înconjurătoare. În consilierea cognitiv-comportamentală, clientul este solicitat în elaborarea şi planificarea unor strategii de rezolvare a problemelor cu care se confruntă. Formularea precisă, împreună cu clientul, a obiectivelor, "pe baza unor informaţii detaliate în legătură cu factorii care contribuie la menţinerea problemei simptom" (Holdevici, Irina, p.104), asigură reuşita consilierii de tip cognitiv-comportamentală. Consilierul este condiţionat să asigure un climat de încredere reciprocă în care subiectul să se simtă securizat pentru a fi capabil să comunice în mod real. Consiliatul trebuie informat că activitatea psihoterapeutică îl va ajuta să se ajute singur, îl va instrumenta cu abilităţi prin care să rezolve atât problemele prezente cât şi pe cele similare din viitor. Adepţii abordării cognitiv-comportamentale consideră importantă evaluarea iniţială a clientului prin : Interviu ; Auto-monitorizare ; Auto-evaluare (chestionare, scale de evaluare) ; Observarea directă a comportamentului subiectului. Metodele şi tehnicile utilizate în consilierea cognitiv- comportamentală se grupează în : 1. Metode şi tehnici de identificare a gândurilor negative : Discutarea unei experienţe emoţionale recente. Tehnica imaginaţiei dirijate sau a jocului dramatic pentru a-l determina pe subiect să retrăiască o experinţă emoţională. Tehnica modificărilor de dispoziţie în cursul unei şedinţe de consiliere, deoarece fluctuaţiile de dispoziţie pot fi utile pentru declanşarea automată a gândurilor subiectului. Tehnica determinării semnificaţiei unui eveniment. Metode şi tehnici de modificare a gândurilor şi comportamentelor negative : Raţionalizarea- consilerul explică ce relaţie se stabileşte între cogniţie, afectivitate şi conduită. Distragerea- poate fi realizată prin concentrarea consiliatului asupra conţinutului unei conversaţii şi nu asupra stării proprii în scopul exercitării unui control direct şi imediat asupra simptomului. Furnizarea unor informaţii cu privire la mecanismele anxietăţii. Programarea activităţilor- subiectul evaluează, sub aspect afectiv, pe o scară de la 0-100, activităţile pe care le desfăşoară, iar consilierul oferă o listă de principii ale planificării timpului. Verificarea veridicităţii gândurilor negative automate - consilierul şi clientul identifică soluţii raţionale de înlocuire a gândurilor negative automate 2.2.d. Consilierea bazată pe realitate (Reality Therapy) Abordarea consilierii centrate pe realitate se bazează pe dezvoltarea unei filosofii pozitive a educaţiei, pe implementarea unui stil de viaţă constructiv, responsabil. Conceptele fundamentale în Reality Therapy sunt: comportamentul responsabil şi nevoia de identitate. În structurarea comportamentului responsabil individul trebuie să respecte cei trei R : Realitatea (Reality) ; 18

19 Corectitudinea (Right) ; Responsabilitatea (Responsability). Comportamentul responsabil este sinonim cu sănătatea mintală, iar motivele inconştiente individuale nu reprezintă o scuză a stării subiectului. Individul trebuie să conştientizeze şi să înţeleagă că trecutul nu poate fi reeditat în mod practic şi că importante sunt încercările lui de reuşită actuale şi intenţiile privind viitorul. Nevoia de identitate ale Eului persoanei se dobândeşte în interacţiune cu Altul generalizat şi se reflectă în sistemul de valori, în status-ul socio-economic şi în filosofia fiecărui individ. Iniţiatorul consilierii centrate pe realitate, W.Glasser, a stabilit câteva principii de bază : Implicarea personală a consilierului prin crearea unei atmosfere încurajatoare, călduroase şi tonifiante ; Focalizarea activităţii de consiliere pe comportamentul prezent şi mai puţin pe sentimentele clientului ; Evaluarea, de către consiliat, a propriului comportament ; Asistarea clientului în planificarea unui comportament responsabil ; Refuzul oricărei motivaţii a greşelii sau a lipsei de performanţă ; Eliminarea pedepsei pentru eşecurile clientului ; Focalizarea pe atitudini pozitive ; Controlul percepţiilor ; Rezolvarea conflictelor ABORDĂRILE UMANISTE SAU EXPERENŢIALE 2.3.a. Abordarea existenţialistă Filosofia existenţialistă europeană (J.P.Sartre, G. Marcel, S. Kierkegaard), dar şi filosofia şi psihologia orientală reprezintă sursele pentru abordarea existenţialistă a consilierii. În opinia existenţialiştilor, omul fiinţează în lume, se manifestă liber şi spontan, creativ şi natural. Nu există boală psihică ci doar situaţii problematice, impasuri existenţiale. Impasul existenţial este un fenomen ontologic iar nevroza este expresia disperării existenţiale (Mitrofan, Iolanda, 1997). Anxietatea, panica şi sentimentul de culpabilitate apar datorită subestimării propriei persoane dar şi neacceptării condiţiei umane. Rollo May, considera că dilema umană este dată de capacitatea individului de a se experimenta ca subiect şi obiect în acelaşi timp. Omul este subiect care simte sau doreşte şi obiect orintat în raport cu situaţiile externe. Din această perspectivă, acţiunea de descoperire a sinelui presupune atât forţe interne cât şi forţe externe, ce direcţionează comportamentul uman. În viziunea lui R.May scopurile analizei existenţiale sunt: Conştientizarea propriilor probleme şi actualizarea potenţialului energetic latent ; Eliminarea disconfortului generat de impasul existenţial în care se află individul şi maturizarea personalitătii; Obţierea unei imagini de sine autetice, ceea ce duce la clarificarea identităţii personale şi armonizarea relaţională; Acceptarea de sine şi eliminarea conflictelor intrapsihice; Modificarea şi metamorfozarea comportamentului neautentic; 19