METODE ŞI ELEMENTE IMPLICATE ÎN AUTENTIFICAREA OPERELOR DE ARTĂ

Transcription

1 METODE ŞI ELEMENTE IMPLICATE ÎN AUTENTIFICAREA OPERELOR DE ARTĂ Prof.Dr. Ion Sandu 1, Asist.Drd. Elena Ardelean 1, Ing. Ioan Gabriel Sandu 2 1. Introducere Conservarea bunurilor patrimoniului cultural vizează păstrarea şi transmiterea nealterată a acestora generaţiilor viitoare, împreună cu mesajele spirituale, estetice, artistice, istorice, documentare sau ştiinţifice, pe care acestea le poartă şi care se concretizează în principalele funcţii patrimoniale. Obiectivele expertizei ştiinţifice au în atenţie, în ordinea de rezolvare, stabilirea elementelor patrimoniale (autentificarea, paternitatea şi posesia, valoarea sau preţul, clasarea, vechimea), determinarea stării de conservare, studiile de compatibilitate privind intervenţiile de conservare-restaurare cu noi materiale şi monitorizarea intervenţiilor pe o anumită perioadă (mai mare de 1 an). Aceste expertize au la bază o serie de analize, studii, teste şi încercări prin implicarea metodelor şi tehnicilor aferente mai multor discipline. Astfel, ele pot fi rezolvate prin coroborarea analizelor efectuate de istoricul de artă, cu datele experimentale obţinute de experţii tehnico-ştiinţifici în materiale şi tehnologii de punere în operă. Aceste date experimentale obţinute prin analizele tehnice formează baza primară. Deci, pentru rezolvarea obiectivelor sus amintite se va apela la analiza artistică (studiul estetic, analiza plastică, etc) şi analizele tehnice (metodele şi tehnicile de datare şi determinarea vechimii, colorimetria, termografia, fotogrammetria comparativă, etc), care trebuie efectuate având ca bază un sistem de comparaţie sau anumite standarde. 1 Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Departamentul Patrimoniu Cultural 2 Universitatea Tehnică Gh. Asachi Iaşi, Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor

2 522 Ion Sandu et al. În artă, stabilirea autenticităţii presupune coroborarea a trei categorii de analize: a. studiul documentelor istorice (arhivare, biblioteci, syte-uri, etc), implicând analiza şi sinteza istoriografică; b. analiza estetică, în sens larg, incluzând şi consideraţii grafologice, iconografice sau agiografice etc. şi analiza plastică; c. alte analize fizico-chimice şi microbiologice. Foarte mulţi istorici de artă au pledat pentru asemenea expertize complexe, Frank Arnau (1970) fiind unul dintre cei care atrage atenţia că ochiul omenesc, chiar când este al unui specialist reputat, se poate înşela: Iată de ce în cazuri de îndoială ultimul cuvânt se cuvine să-l aibă investigaţia tehnico-ştiinţifică. Fără discuţie, o insuficientă analiză şi o valorificare a rezultatelor exacte furnizate de examenele fizice şi chimice poate transforma absolutul în relativ. Căci chiar şi instrumentul cel mai desăvârşit depinde de omul care-l mânuieşte. În caz de dubiu, investigaţia cu mijloacele oferite de ştiinţele exacte (fizica şi chimia) trebuie să aibă totuşi prioritate faţă de aprecierile stilistice, estetice şi intuitive. 2. Autentificarea şi elementele ei În baza definiţiei expertizei de autentificare şi a elementelor implicate în acest demers, în lucrare se prezintă principalele metode şi tehnici utilizate în autentificarea construcţiilor inginereşti şi a lucrărilor de artă. Autenticitatea este aspectul esenţial al unui bun sau obiect de patrimoniu, care, în general, constă în stabilirea unicităţii şi se referă la calitatea particulară de a fi original, aşa cum a fost construit şi marcat de timpul care a trecut din momentul conceperii, ca unicat, copie sau variantă. Copiile şi variantele pot aparţine autorului, şcolii (ucenicilor sau discipolilor), epocii, dar şi perioadelor târzii, putând fi executate fie în aceeaşi tehnică artistică cu originalul, fie într-o altă tehnică mai modernă, dar apropiată ca virtuţi plastice. Trebuie subliniat faptul că autenticitatea depinde de modul definirii obiectului şi poate fi înţeleasă în moduri diferite, funcţie de context. Pentru a fi autentic, un obiect de patrimoniu trebuie să fie intact, aşa cum a fost creat sau cum a rezultat prin trecerea timpului. Există o serie de atribute care concură la stabilirea autenticităţii ca element patrimonial primordial, de care se ţine seama în investigarea,

3 METODE ŞI ELEMENTE 523 prezervarea, restaurarea şi etalarea unui bun de patrimoniu cultural-istoric şi anume: concepţia/autorul, materialul, tehnica artistică, tehnologia de punere în operă, ambientul creaţiei şi utilizarea (uzura de utilizare). Impropriu, pentru fiecare atribut se atribuie tipul de autentificare specific. Concepţia, originalitatea materialului şi tehnologia de punere în operă sunt referinţă pentru celelalte tipuri de autenticitate, care toate împreună, alături de paternitate, cota valorică (preţuirea), clasarea şi vechimea formează grupul elementelor patrimoniale. De asemenea, urmele trecerii prin timp, uzura istorică şi de utilizare, fac parte din stratificarea istorică, tradusă prin patină şi fixează obiectul în timp, făcându-l unic. Pentru acoperirea tuturor obiectivelor legate de cunoaşterea totală a unui bun de patrimoniu, investigarea ştiinţifică apelează la expertize. Fiecare dintre acestea răspunde la un grup restrâns de întrebări, respectiv de obiective. Metodologia expertizelor trebuie să ţină cont de o serie de postulate, care reprezintă aspectele fundamentale implicate în rezolvarea scopului (obiectivele) propus. Pentru stabilirea celor mai adecvate metode şi procedee tehnico-ştiinţifice implicate în cercetarea/analiza anumitor cazuistici, se apelează mai întâi la metodele logicii generale, apoi la mijloacele operative de specialitate, asistate de metodele directe, iar în cele din urmă sunt selectate, din arsenalul metodelor instrumentale, în primul rând metodele nedestructive (fără prelevare) şi apoi pe cele care impun prelevare, dar absolut necesare, când se apelează la micro-probe a căror prelevare este neinvazivă. Metodele, procedeele şi mijloacele operative de specialitate, implicate în investigarea ştiinţifică a obiectelor şi bunurilor de patrimoniu, se diferenţiază în funcţie de categoria materialelor şi elementelor supuse autentificării. Astfel, putem vorbi de autentificarea suprafeţelor şi structurilor policrome, a materialelor suport şi a celor din structurile de rezistenţă, autentificarea finisajelor şi a materialelor de placare, etc. Trebuie menţionat faptul că folosirea metodelor instrumentale a apărut datorită faptului că expertiza estetică, bazată pe consideraţii stilistice şi completată cu relevarea detaliului caracteristic, nu este suficientă, şi deci, pentru exactitatea autentificării şi identificării, se apelează şi la alte metode. Este motivul pentru care, în ultimul timp, au cunoscut o largă extindere şi perfecţionare metodele tehnico - ştiinţifice de stabilire a autenticităţii, care

4 524 Ion Sandu et al. permit evidenţierea atât a intervenţiilor anterioare, cât şi selectarea metodelor de tratare şi a operaţiilor de restaurare. Dintre acestea, trebuie menţionate mai întâi metodele optice de investigaţie fotografia/fotogrammetria, microscopia optică şi electronică, reflectografia în UV şi IR, etc. În autentificarea suprafeţelor şi structurilor policrome, a materialelor suport, un rol deosebit l-a reprezentat utilizarea razelor X şi a radiaţiilor IR, care oferă posibilitatea să se vadă şi în interiorul straturilor picturale sau chiar a suporturilor. Din categoria instrumentelor de analiză a structurilor de suprafaţă, de interior şi de analiză a materialelor trebuie amintite lupa binoculară şi microscopul optic, prin reflexie şi transmisie, care, mărind de ordinul zecilor şi chiar sutelor de ori oferă posibilitatea observării detaliilor foarte fine. Tot în categoria instrumentelor cu ajutorul cărora se pot obţine informaţii asupra compoziţiei şi structurii materialelor utilizate la realizarea operelor de artă, intră şi microscopul electronic, care, mărind de o sută de mii de ori, permite examinarea atomilor, ionilor, celulelor elementare, moleculelor, adică a microstructurilor elementare. Difracţia şi fluorescenţa razelor X reprezintă tehnici foarte moderne şi mult utilizate în ultimul timp, care permit experimentarea directă asupra operelor de artă, fără prelevare de probe. 3. Metode şi tehnici implicate în autentificare Expertizele istoriografice şi estetico - artistice Efectuată de către istoricul de artă expertul tradiţional, expertiza artistică cuprinde trei etape: - analiza preliminară şi documentarea; - analiza de conţinut (descrierea temei, a materialului şi a tehnicii, a formei, a conţinutului, etc.); - analiza de fond şi sinteza. Etapa preliminară, care cuprinde şi faza de documentare (analiza documentară), constă în efectuarea de către expertul sau istoricul de artă, a unor studii asupra datelor de arhivă şi observaţii directe asupra bunului de patrimoniu. Sunt analizate semnătura şi alte grafisme, tehnica artistică, tehnologiile de punere în operă, dimensiunile, disponibilităţile de expresie ale materialului, prezenţa unor elemente structural funcţionale,

5 METODE ŞI ELEMENTE 525 policromia şi altele. Începând din această etapă, de obicei, se poate lua în studiu şi analiza comparativă, care stabileşte stilul, formaţia, şcoala sau atelierul, curentul, epoca, etc., analizează factura lucrării, genul şi tipul lucrării: sculptură (în piatră, marmură, lemn, bronz, fildeş), basorelief, mozaic, vitraliu, etc. Această etapă a expertizării artistice, şi anume documentarea pentru realizarea monografiei operei, trebuie să cuprindă următoarele date: denumirea (precizarea destinaţiei, a numelui pe care-l poartă sau hramului, în cazul unei biserici), indicarea locului sau poziţionarea (prezentarea adresei exacte în cazul unei clădiri în activitate, precizarea topografică cât mai exactă pentru depozitele arheologice sau ruine), descrierea structural funcţională (specificarea materialului, dimensiunile, chiar o înfăţişare fotografică, iar pentru monumentele arhitectonice sunt necesare relevee planimetrice, secţiuni longitudinale şi transversale, cu prezentarea detaliilor constructive şi ornamentale), prezentarea stării de conservare (evidenţierea părţilor şi elementelor iniţiale, posibilele adăugiri sau refaceri, diversele intervenţii anterioare), a inscripţiilor şi a altor semne grafice (observarea atentă şi consemnarea tuturor inscripţiilor aflate pe obiect, cu indicarea precisă a amplasării lor, folosind relevee sau clişee cu caroiaje), date cronologice privind geneza şi vicisitudinile prin care a trecut opera respectivă etc. Iniţial, prin analiza de conţinut, se stabileşte titlul lucrării, legătura dintre titlu şi temă (analizarea atitudinii arhitectului sau artistului faţă de tema impusă sau liber aleasă, în funcţie de gradul de originalitate sau de noile soluţii pe care a reuşit să le găsească, motivaţia sa), raportul subiect (ceea ce a fost reprezentat) conţinut (cum a fost reprezentat), motivele principale şi secundare, încadrarea în spaţiu, studiul naturii materialelor şi analiza tehnicii artistice, etc. Deci, după efectuarea analizei plastice, a documentării istorice şi a datării prin metode instrumentale, expertul va implica analiza comparativă şi demersurile pentru autentificare şi determinarea paternităţii. Prin analiza de fond şi sinteza, expertul sintetizează o serie de date şi cumulează concluziile privind analiza plastică: raportul dintre mijloacele de expresie artistică, raportul dintre elementele plastice şi cele decorative, realizarea proporţiilor şi armoniei, expresivitatea cromatică şi altele. De asemenea, sunt prezentate structurat datele de evoluţie cronologică,

6 526 Ion Sandu et al. elementele de autentificare, de determinare a paternităţii şi de evaluare patrimonială. Subliniem faptul că analiza şi aprecierea operei de artă trebuie făcută în raport cu rolul pe care aceasta l-a îndeplinit în momentul punerii în operă, dar şi cel din cursul evoluţiei ulterioare, fiind analizate astfel specificul de ordin material şi funcţional, realizarea aspiraţiilor estetice, ideologice şi sociale valabile în epoca respectivă şi inovaţiile, care desigur au constituit un nou început într-o anumită etapă, tehnică sau stil Expertizele de datare şi determinarea vechimii Metodele folosite pentru datarea obiectelor de patrimoniu sunt reprezentate de cele clasice, utilizate în arheologie, paleontologie şi geologie, dar şi metode neconvenţionale. Există mai multe criterii de clasificare a metodelor de datare, între care, cel mai utilizat, grupează metodele cunoscute în două clase: - clasa metodelor care face apel la fenomenele fizico chimice ce evoluează în timp; - clasa metodelor care corespunde unei clasificări cronologice şi geografice în raport cu activităţile umane şi evoluţia lor. Din prima clasă, menţionăm metodele care utilizează: - radioactivitatea (carbon - 14, potasiu 40 - argon 40, plumb - 210, metoda raporturilor izotopice din materiale fosile ceramice sau metalice, dezechilibrul familiei uraniului) şi fenomenele sale secundare (termoluminiscenţa, urme de fisiune, rezonanţa paramagnetică nucleară, rezonanţa electronică de spin, etc.) şi celelalte fenomene nucleare legate de dezintegrare, efecte de iradiere, etc. - sensul (paleomagnetismul) şi orientarea (termoremanenţa) câmpului magnetic terestru; - degradarea suprafeţelor (hidratarea opsidianului) sau substituirea unor elemente chimice (uraniu, fluor şi azot din oseminte), transformări chimico - structurale (racemizarea aminoacizilor şi a materialelor proteice); - natura şi compoziţia chimică şi izotopică a materialelor folosite (clasificare asociată în general cu problemele de provenienţă). Cea de a doua clasă are la bază fenomene ce duc la relaţii seriale, comparative, relative, ca de exemplu:

7 METODE ŞI ELEMENTE fenomenele ce variază cu perioadele sezoniere, cum ar fi creşterea arborilor (dendrocronologia) şi degradarea obiectelor de sticlă îngropate (numărul bucăţilor de sticlă); - metoda arheologico stratigrafică, care are la bază două principii: straturile superficiale sunt cele mai recente şi nici un nivel stratigrafic sau corp nu e mai vechi decât particulele care-l compun; - metoda paleontologică, care are în atenţie fosilele (plante şi animale) din roci sedimentare şi constituie o bază pentru stabilirea vârstei diferitelor straturi; - tipologia; - tehnica de obţinere şi altele. Tot în această ultimă clasă intră şi cele mai cunoscute şi vechi metode de datare, cum este analiza istorico artistică şi metodele bazate pe analogie şi comparaţie. În practică se cunosc şi alte clasificări a acestor metode, de exemplu, în funcţie de precizia determinării, acestea pot fi grupate în: - metode de determinare absolută şi precisă a timpului (vârstei); - metode pentru determinări relative. De asemenea, există clasificarea în metode de datare curente (operaţionale) şi metode aflate în fază experimentală. Metodele operaţionale (curente) au la bază tehnici absolute, cum ar fi tehnicile radiometrice (care utilizează radionuclizi de carbon, potasiu, argon, seria uraniului, urme de fisiune, termoluminiscenţa şi radioizotopi geofizici); tehnicile geocronologice (varvele glaciare sau stratele geologice); tehnicile geofizice (arheomagnetismul, paleomagnetismul etc.) şi tehnici biologice (dendrocronologia şi palinologia sau analiza polenului). Din grupul metodelor de datare relativă amintim pe cele care au la bază anumite procese chimice, cum ar fi: hidratarea oxidienelor (sticlă vulcanică); metoda FUN (modificarea compoziţiei în fluor, uraniu şi azot); metoda racemizării aminoacizilor şi metoda determinării raportului cationic rezultat prin mecanism de schimb ionic. Majoritatea metodelor de datare sunt condiţionate de datele relative la condiţiile geochimice şi geofizice (datele referitoare la evoluţia microclimatului şi a altor condiţii de mediu, variaţii bruşte de temperatură, de umiditate, a altor radiaţii induse accidental şi a agenţilor biologici contaminaţi etc), care încadrează obiectul sau eşantionul studiat.

8 528 Ion Sandu et al. Toate metodele de datare, necesită în general, prelevarea unor eşantioane de mărimi variabile, care pot varia în greutate de la câteva micrograme până la ordinul gramelor. După cum se ştie, prelevarea probelor materiale de pe bunurile de patrimoniu, necesită o atenţie deosebită pentru a nu-i afecta structura (integritatea), funcţionalitatea şi cromatica (estetica). Desigur că, pentru o datare riguroasă, este bine să se apeleze la mai multe metode de datare, dintre cele amintite mai sus Termografia În cadrul metodelor tehnico - ştiinţifice, trebuie amintită autentificarea prin reflectografie, metodă ce are la bază procesul transformării în imagine grafică a luminii reflectate de către un obiect. Posibilităţile aplicative ale reflectografiei în investigarea bunurilor de patrimoniu sunt de dată relativ recentă, astfel încât, în prezent tehnologia modernă pune la dispoziţie instrumente de dimensiuni reduse şi uşor de folosit, care pot fi conectate la PC, în vederea prelucrării şi interpretării rezultatelor. Radiaţiile infraroşii din domeniul apropiat de vizibil cu lungimile de undă cuprinse între 800 şi 10 5 nm, invizibile ochiului uman, oferă posibilitatea investigării structurilor de suprafaţă şi interior şi de analiză a materialelor din structura bunurilor de patrimoniu. În tehnica fotografierii tradiţionale în IR, se folosesc lungimi de undă din domeniul nm. Reflectografia în IR foloseşte în locul plăcilor fotografice, camere video cu senzori specifici domeniului de analizat, care permit lărgirea spectrului lungimilor de undă până la 2000nm. Se ştie că anumite materiale din structura operelor de artă sunt mai mult sau mai puţin transparente pentru aceste radiaţii, făcând posibil astfel examinarea structurilor interioare adiacente straturilor de suprafaţă. Mecanismul constă în provocarea fenomenelor de reflexie sau de refracţie/absorbţie în funcţie de substanţele constituente. Tehnica permite măsurarea gradului şi profunzimea alterărilor şi a intervenţiilor anterioare. Din punct de vedere metodologic, reflectografia în IR constă în înregistrarea pe film sau observarea cu ajutorul camerei prin magnetoscop, deci această tehnică permite analize nedestructive, în măsură să satisfacă exigenţele specifice diagnosticării, iar pe de altă parte permite formarea imagini unor anumite zone ale bunului de patrimoniu studiat, prin

9 METODE ŞI ELEMENTE 529 regruparea datelor diferite, care astfel sunt lăsate doar la aproximativa interpretare a expertului. Tehnica permite analiza efectelor termice diverselor procese cu activitate destructivă. Tehnica măsurării temperaturii la distanţă se bazează deci, pe transformarea impulsului radiaţiilor termice emise de diferite zone ale elementului de construcţie în semnal electric. Acesta este decodificat direct în grade de temperatură, obţinându-se imaginea câmpului termic pe o anumită suprafaţă. Metoda permite identificarea instantanee a câmpului de temperaturi, ceea ce poate servi la testarea unor soluţii constructive noi, identificarea unor greşeli în execuţie, etc. Imaginea câmpului termic obţinută prin termografie în infraroşu poate oferii informaţii referitoare la comportarea în timp a materialelor termoizolante, starea termoizolaţiei în dreptul rosturilor. De asemenea, poate fi apreciată starea îmbinărilor din punct de vedere mecanic, fiind cunoscute agresivitatea chimică a mediului, procesul de coroziune electrochimică determinat de curenţii vagabonzi şi nu în ultimul rând frecventele mişcări seismice din ultima vreme, ca factori cu acţiune destructivă asupra bunurilor de patrimoniu. Folosind tehnica radiografierii, în mod asemănător celei folosite în medicină, se pot obţine imaginile structurii interioare, oferind posibilitatea de a distinge foarte uşor ceea ce este autentic de ceea ce este fals sau intervenit ulterior. Iar în cazul monumentelor arhitectonice, se pot obţine informaţii asupra sistemului de consolidare, îmbinare, prindere, fixare etc. Trebuie menţionat un aspect deosebit de important în stabilirea autenticităţii operelor de artă, şi anume faptul că, deşi metodele fizico - chimice de investigaţie au ajuns în prezent la un grad foarte ridicat de precizie, ele nu pot totuşi înlocui analiza estetico - stilistică, din mai multe considerente. Deşi analizele fizico - chimice sunt destul de costisitoare, totuşi coroborarea cu analiza estetică îşi dovedeşte importanţa în cazul apariţiei unor incertitudini sau ambiguităţi.

10 530 Ion Sandu et al Fotogrammetria Metodele optice de investigaţie, dintre care trebuie menţionate fotografia/fotogrammetria, ocupă un rol important în cadrul metodelor ştiinţifice de analiză. Ramură a topografiei, fotogrammetria are la bază studierea principiilor, metodelor şi procedeelor de determinare a formei şi dimensiunilor obiectelor pe baza fotogramelor (fotografii luate de la mare înălţime şi care satisfac condiţia de perspectivă centrală). Metodele fotogrammetrice terestre îşi găsesc o largă aplicare în arhitectură, în special la executarea rapidă, precisă şi economică a releveelor construcţiilor arhitectonice şi a monumentelor istorice. Măsurarea unor faţade, a unor portaluri sau ornamente dispuse uneori la mare înălţime, se face prin înregistrarea fotografică pe şiruri de stereograme terestre normale, dispuse pe mai multe nivele în funcţie de înălţimea obiectului şi restituţia stereogramelor în sistemul clasic cunoscut. Ca direcţii de aplicare a fotogrammetriei în arhitectură se amintesc: relevee ale monumentelor istorice existente, restituţia faţadelor în vederea restaurării, înregistrarea fotogrammetrică a monumentelor istorice cu grad avansat de degradare şi reconstituirea imaginii lor iniţiale pe baza restituţiei realizate, ridicarea detaliilor interioare dispuse pe cupole sau plafoane în vederea restaurării, etc. În ţara noastră, metodele fotogrammetrice s-au aplicat cu succes la ridicarea monumentelor istorice şi arhitectonice, dintre care amintim: Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, monumentul de la Adam-Clisi din Dobrogea, Biserica Neagră din Braşov, Mănăstirea Arnota din nordul Olteniei, etc. Cunoaşterea totală a unui bun de patrimoniu cultural şi istoric, sub multiplele aspecte legate de punerea lui în valoare, presupune o complexă analiză, care însă nu este posibilă decât pe baza unor metode ştiinţifice. În consecinţă, în stabilirea elementelor şi funcţiilor patrimoniale, în determinarea stării de conservare şi în studiile de compatibilizare a intervenţiilor de restaurare, precum şi în monitorizarea acestora în timp se apelează la o serie de metodologii elaborate după deziderate teoretice şi practice rezultate din interdisciplinaritatea ştiinţelor aferente. Desigur că tehnicile folosite sunt diverse, însă toate au aceeaşi finalitate, adică ne ajută să avem cât mai multe informaţii despre obiectul

11 METODE ŞI ELEMENTE 531 de analizat. Am putea spune că aceste tehnici sunt complementare, căci fiecare ne oferă informaţii în plus faţă de cele pe care ni le oferă celelalte tehnici, deci ne întregesc imaginea despre un obiect sau bun de patrimoniu studiat. Methods and elements applied in the authentification of the artworks Abstract: The paper deals with the methods and techniques for the authentication and determination of the conservation state, based on the constructive characteristics and patrimonial functions such as: esthetical artistical, technical scientifical, hystorical documentational, social economical and administrative, and not at least ideologicalspiritual elements applied in establishing the patrimonial background of a cultural good. Bibliografie: Irina Crina Anca Sandu, I. Sandu, Paula Popoiu, Antonia Donze van Saanen, Aspecte metodologice privind conservarea ştiinţifică a patrimoniului cultural, Ed. Corson, Iaşi, 2001; I. Sandu, Irina Crina Anca Sandu, Antonia Donze van Saanen, Expertiza ştiinţifică a operelor de artă, Ed. Trinitas în colab cu Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1998; I. Sandu, Ştiinţa, Tehnica şi Arta Conservării şi Restaurării Patrimoniului Cultural, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1998; C. Brandi, Teoria restaurării (traducere din limba italiană), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996; Ion Sandu, Irina Crina Anca Sandu, Ioan Gabriel Sandu, Colorimetria în artă, Ed. Corson, Iaşi, 2002; I. Sandu, M. Mustaţă, Ştiinţa, Tehnica şi Arta Conservării şi Restaurării Patrimoniului Cultural, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1997; C. Brandi, Teoria restaurării (traducere din limba italiană), Editura Meridiane, Bucureşti, 1996; J. Labeyrie, La datation par le carbone 14, La Recherche, 1976; C. Nistor, L. Troia, ş.a., Consolidarea şi întreţinerea construcţiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991; G. Marton, N. Zegheru, Fotogrammetrie, Editura Ceres, Bucureşti, 1972;

12 532 Ion Sandu et al. M. Mihalcu, Conservarea operelor de artă şi a monumentelor istorice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970; A. Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, vol. I, II, Ministerul culturii, Bucureşti, 1999; J. H. Plenderleith, A.E. Werner, The conservation of Antiquities and Works of art, treatment, repair and restoration, Oxford University Press, London, New York, Toronto, 1957; J. Riederer, Restaurer, conserver and preserver, Ed. Goethe Institut, München, 1990; I. Sandu, Nomenclatura conservării Patrimoniului cultural, Editura Performatica, Iaşi, 2004.