Adrian MARINESCU Ausbildungseinrichtung für Orthodoxe Theologie, München

Transcription

1 CRITERIILE SI FUNDAMENTELE PATRISTICE ALE TEOLOGIEI StTeol 3/2013, pp TUDII (II) Adrian MARINESCU Ausbildungseinrichtung für Orthodoxe Theologie, München CRITERIILE ŞI FUNDAMENTELE PATRISTICE ALE TEOLOGIEI, ELEMENTE STRUCTURALE ALE TEOLOGIEI ORTODOXE DINTOTDEAUNA ŞI PREMIZE ALE REZOLVĂRII PROBLEMATICII TEOLOGICE DE ASTĂZI (II) Studiu de caz: Gândirea (perspectiva teologică), metoda, contribuţia teologico-liturgică şi receptarea Părinţilor la Păr. D. Stăniloae Abstract Keywords: Holy Fathers, Introduction to Patrology, patristic theological thought, contemporary Orthodox theology, Orthodox liturgical grounding Teologia ortodoxă dintotdeauna şi-a pus problema autenticităţii şi valabilităţii ei pentru omul mereu contemporan, regăsindu-se pe sine doar la întâlnirea concretă între învăţătura Bisericii, contribuţia teologică şi modul de trăire al Sfinţilor Părinţi şi viaţa liturgică. Sf. Grigorie Palama sublinia în introducerea Tomosului aghioritic trei elemente care au fost pentru el constitutive: scrierile sfinte, învăţăturile Părinţilor şi experienţa proprie. Nevoia omului de Dumnezeu este resimţită astăzi din ce în ce mai mult la nivelul întregii societăţi. Totodată este remarcată persistenţa unei crize teologice, mai ales la nivelul mediului academic, responsabil de găsirea de fiecare dată a soluţiilor de rigoare. Studiul de faţă, exploatând cazul celui mai important, influent şi autoritar teolog ortodox contemporan, atrage atenţia asupra faptului că teologia ortodoxă de astăzi, cel puţin în valenţele ei româneşti şi în direcţiile sale dogmatice, şi-a pierdut în mare parte contactul cu gândirea şi teologia patristice ca şi cu practica şi experienţa liturgică ale Bisericii, criterii permanente şi fundamentale ale sale. De fapt, şi-a pierdut legătura cu Dumnezeu, singurul Criteriu al adevărului şi al mântuirii omului. Doar întoarcerea la aceste valori şi investirea în ele reprezintă o soluţie valabilă. Sfinţii Părinţi transmit o metodă şi un model de abordare teologică, expuse mai jos în liniile principale. 5

2 ADRIAN MARINESCU Filocalia proiect patristic şi teologic prin excelenţă Însăşi Filocalia căreia îi dă viaţă şi care marchează întreaga cultură teologică românească, dar care, de fapt, reprezintă o sinteză teologică valabilă pentru întreaga Ortodoxie este rezultat atât al căutărilor personale la nivelul spiritualităţii răsăritene, cât şi o concentrare a acesteia. Structura Filocaliei, aşa cum este ea stabilită de Părintele Stăniloae, reprezintă un indiciu evident al gândirii şi înţelegerii patristice, ascetice şi mistice ale sale. Totodată, reprezintă un pas mai departe al spiritualităţii patristice, faţă de nivelul la care aceasta a fost lăsată de Părinţii de la Neamţ. Nu în ultimul rând, stabileşte şi lasă impregnată pentru totdeauna contribuţia românească teologică la acest capitol. Constituţia Filocaliei arată şi condiţiile de desfăşurare a teologiei, multe dintre scrierile pe care Părintele Stăniloae le-a integrat acesteia tratând tocmai vorbirea despre Dumnezeu sau, mai degrabă, convorbirea cu Acesta 1. Teologul român mărturiseşte în prefaţa celei de-a II-a ediţii a primelor 4 volume ale Filocaliei următoarele: Scrierile cuprinse în colecţia Filocalia, ajunsă până la vol. 12, au fost foarte căutate prin faptul că descriu un drum progresiv al vieţii duhovniceşti, cu recomandări, din cele mai concrete. Drumul acesta este cel al curăţirii omului de patimile ce-l închid în egoismul satisfacţiilor trecătoare, închis orizontului vieţii spirituale mereu mai bogate şi vecinice. Şi el nu este un drum inventat de om, ci este calea înfăţişată de viaţa lui Iisus Hristos şi în care poate înainta cel ce crede în El. Hristos Însuşi este personificarea acestei «căi», sau El însuşi este «calea» şi a înainta în ea este una cu a înainta în El spre ţinta desăvârşirii la care a înălţat El umanitatea asumată prin biruirea cu răbdare a slăbiciunilor şi patimilor noastre primite de bună voie şi a suportării cu iubire a duşmanilor până la răstignire având ca rezultat învingerea morţii şi veşnicia ca viaţă fericită a Lui ca om şi a celor ce se vor alipi Lui prin credinţă. Programul vieţii descrisă în Filocalia este un program hristologic. Este trăirea în Hristos din puterea lui Hristos pe care Îl au trăitorii în ei prin rugăciune tot mai deasă. Este calea spre cea mai înaltă nobleţe omenească, es- 1 Maciej Bielawski vorbeşte despre o teologie filocalică sau o viziune filocalică a Părintelui Stăniloae, temă căreia i-a acordat o monografie (M. BIELAWSKI, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, Ed. Deisis, Sibiu, 1998). O analiză mai atentă a teologiei şi tradiţiei patristice trimite la ideea că structura ei este într-adevăr filocalică, adică isihastă. Lucru evident mai ales din dezvoltarea teologică răsăriteană de după sec. al XIV-lea. Interesant este că această trăsătură a teologiei a fost observată încă de timpuriu de către teologul român. Bineînţeles, trebuie să fi existat mai multe elemente, însă poate că decisivă a fost întâlnirea cu Sf. Grigorie Palama şi cercetarea în arhive a operei sale. În tot cazul, teologia Părintelui Stăniloae este curent înţeleasă şi ca una existenţialistă. Aceasta este şi ea o condiţie a teologiei patristice şi priveşte o perspectivă realistă (practică) asupra vieţii şi o orientare eshatologică şi soteriologică a existenţei şi a tot ce înseamnă ea. Rânduiala lui Dumnezeu l-a condus şi pe teologul român spre realizarea chintesenţei teologice. 6

3 CRITERIILE SI FUNDAMENTELE PATRISTICE ALE TEOLOGIEI te singura cale care promovează unirea oamenilor între ei în Hristos, opusă dezbinărilor care aduc atâta suferinţă omenească 2. Aşadar, Filocalia, care înseamnă «iubirea de frumuseţe», a unei frumuseţi care este totodată şi bunătate 3, descrie drumul omului în Hristos sau al lui Hristos în om. Totodată, vorbeşte de o energie necreată a lui Hristos lucrând în om şi întărind lucrarea omului spre a-l face să înainteze tot mai mult în Hristos (Păr. D. Stăniloae). Chiar dacă, uneori, anumite texte ale Filocaliei reprezintă o teologie mai grea 4. Din scurtele prefeţe pe care Părintele Stăniloae le-a realizat la cele 12 volume ale Filocaliei putem înţelege în linii mari şi felul în care a organizat întreaga structură a acesteia. Totodată şi motivaţiile care au stat la baza ei: Cu vrerea şi cu ajutorul Milostivului Dumnezeu iese la lumina tiparului românesc acest al IV-lea volum al Filocaliei. Cu el se încheie primul volum din Filocalia greacă (ed. II), care cuprinde două volume. Menţionăm că în primul volum grec se cuprind următorii autori în ordinea aceasta: Antonie cel Mare, Isaia Pustnicul, Evagrie Monahul cu 3 scrieri, Ioan Casian cu două scrieri, Marcu Ascetul cu 3 scrieri, Isihie Preotul, Nil Ascetul cu 2 scrieri, Diadoh al Foticeii, Ioan Carpatiul cu 2 scrieri, Teodor al Edesei cu 2 scrieri, Maxim Mărturisitorul cu 3 scrieri, Talasie, Ioan Damaschin, Filimon, Teognost, Filotei, Ilie Ecdicul şi Teofan Monahul. În volumul de faţă dăm pe autorii scrişi cu cursive, după ce în cel dintâi i-am dat pe ceilalţi, cu excepţia Sf. Maxim Mărturisitorul dat în al doilea şi al treilea vo- 2 Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. I, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, , pp Dorinţa evidentă a Păr. Dumitru Stăniloae în ceea ce priveşte proiectul Filocaliei reiese din prefaţa pe care o aşează celei de-a doua ediţii a vol. I al acesteia: Şi acum rugăm pe bunul Dumnezeu să ne dea posibilitatea să tipărim şi celelalte volume. Dar mai ales să-şi trimită puterea Sa peste toţi cei ce vor ceti această carte, ca să le ajute să se apropie de idealul desăvârşirii zugrăvit de ea (Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. I, p. XII). De observat că astfel de formule însoţesc până astăzi textele patristice. Ele trimit la gândirea de tip patristic a autorului lor. Această observaţie ne face să admitem o aşa-numită asumare integrală a perspectivei patristice de către teologul român. 3 Păr. Dumitru STĂNILOAE, Cuvânt înainte, la ed. a II-a a vol. I al Filocaliei, p. V. 4 Cu ajutorul bunului şi atotputernicului Dumnezeu, iese la lumină al treilea volum din Filocalia. Cerem iertare cititorilor că volumul acesta este o hrană duhovnicească mai grea. Dar însemnătatea acestei scrieri a Sf. Maxim Mărturisitorul este prea mare ca să nu ne fi simţit ispitiţi să o publicăm. Volumele următoare vor fi aproape toate cu mult mai uşoare (Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. III, trad., introd. şi note Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, , p. 9). Aşa-numita dificultate a textelor nu a fost nicidecum un impediment pentru receptarea lor, lucru pe care, în altă parte, îl mărturiseşte chiar Păr. D. Stăniloae: Scrierea aceasta (Calist Catafygiotul, Cele ce s-au păstrat din capetele preaînalte şi de dreaptă judecată (silogistice) despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, n.n.), tradusă în româneşte, se află în multe manuscrise. Ea pare să fi fost citită mult, deşi este de un înalt nivel teologic (Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi lumina şi desăvârşi, vol. VIII, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2013, p. 457). 7

4 ADRIAN MARINESCU 8 lum. Ar urma ca în volumul V să dăm pe primii autori din vol. II al Filocaliei greceşti, începând cu Petru Damaschin, scriitor din veacul al 12- lea. Dar probabil că vom intercala în 2 sau 3 volume (V-VII) scrierile lui Simion Noul Teolog, marele sfânt şi scriitor duhovnicesc din v. al 11-lea, şi anume cuvântările dintr-o traducere neogreacă, iar imnele din textul grec vechi, original. Autorii cuprinşi în volumul de faţă sunt puţin cunoscuţi în ce priveşte viaţa lor. Dar scrierile lor au fost foarte gustate în mănăstirile din Răsărit şi în timpul din urmă au devenit obiectul unor atente cercetări. Ele cuprind cele mai preţioase norme concrete pentru realizarea idealurilor de viaţă duhovnicească, prezentate în scrierile anterioare în chip mai mult speculativ. De aceea ele şi-au pus pecetea caracteristică pe viaţa monahală a Răsăritului. Mulţimea de manuscrise de la Academia Română, în care se cuprind, arată cât de mult se citeau în mănăstirile noastre. Tipărirea lor în aceste vremuri nu este un act prea ciudat, precum s-ar părea la prima vedere. Preţul nesfârşit ce-l dau ele omului ca om, indiferent de condiţiile exterioare accidentale ale poziţiei lui sociale şi ale situaţiei lui materiale, lupta neîndurată şi necurmată ce-o pretind împotriva patimii iubirii de avuţie, a mândriei, a întristării, le face azi chiar mai înţelese păturilor largi ale poporului, decât în timpurile anterioare, când se socotea că virtuţile opuse acelor patimi (neaverea, dragostea de om mai presus de orice, negrija, slujirea obştei, bucuria, sentimentul de egalitate), sunt posibilităţi rezervate în deplinătoatea lor numai monahilor 5. Avem aici, la traducerea volumului I al Filocaliei greceşti realizarea unui bilanţ care pune în lumină câteva gânduri ale teologului român cu privire la structura lucrării pe care o redactează. Înainte de toate realizează importanţa respectării criteriului cronologic, oarecum păstrat dar şi ignorat de tradiţia filocalică greacă, pusă în această chestiune în dificultate de cercetările mai noi cu privire la perioada în care au trăit anumiţi autori, dar şi în ceea ce priveşte autenticitatea unor lucrări. Mai mult, criteriul respectiv tindea să fie şi mai mult ignorat de introducerea unor noi lucrări şi asocierea celor deja publicate. În tot cazul, cu ocazia acestui bilanţ, este observată lipsa unora dintre autorii şi lucrările de cea mai mare importanţă. Lista lor se va mări odată cu adâncirea cunoaşterii tradiţiei mss. patristice româneşti, cu care lucrări din cele mai diverse şi mai puţin cunoscute s-au bucurat de o largă receptare şi circulaţie. Ne gândim că pe multe dintre acestea Părintele Stăniloae trebuie să le fi cunoscut în acest fel. Pare altfel că teologul român nu a urmărit să realizeze o operă teologică, ci că aceasta este rezultat al căutărilor sale, al interesului lui de cunoaştere a principiilor care stau la baza vieţii în Hristos. Şi nu putea să le caute şi să le găsească în altă parte decât în tradiţia manuscrisă patristică (românească). Numeroasele lucrări păstrate în formă de miscelanee reprezentau de fapt mici filocalii, adevărate călăuze ale vieţii teologice şi bisericeşti. Întâlnirea cu acest tezaur a schim- 5 Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. IV, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, , pp

5 CRITERIILE SI FUNDAMENTELE PATRISTICE ALE TEOLOGIEI bat şi a marcat tot restul vieţii teologului român. În tot cazul, aşa cum putem vedea în lista de lucrări pe care le conţine Filocalia românească şi pe care o redăm mai jos 6, vol. V nu va conţine lucrările Sf. Simeon Noul Teolog, ci va respecta ordinea Filocaliei greceşti. Important este că în bilanţul exprimat acum alte câteva idei apar ca importante. Întâi de toate faptul că Filocalia, chiar în pofida unor texte mai dificile, fusese foarte bine receptată. Apoi, ideea că programul pe care ea îl propunea este foarte potrivit modernităţii şi nu ieşit din comun. Lumea ştiinţifică începuse să se ocupe cu insistenţă de lucrările şi autorii filocalici, iar omul modern era mai potrivit ca oricând pentru înţelegerea textelor, considerată altădată doar privilegiu al şi potrivite doar monahilor. Toate acestea nu sunt altceva decât linii directoare ale întregului proiect. Ideea Filocaliei nu îi aparţine, bineînţeles, Păr. Dumitru Stăniloae, însă el a valorificat-o cel mai bine în întreaga istorie a Bisericii şi a dezvoltat-o la nivelul cel mai înalt până acum în Ortodoxie, refăcând drumul gândirii şi viziunii Părinţilor. Raţiuni practice i-au inspirat completarea acestui tezaur, pe care l-a descoperit publicat în greceşte, dar şi în variante de traducere românească să nu uităm că cel mai vechi monument filocalic păstrat aparţine spaţiului românesc, călugărilor de la Dragomirna, dar şi experienţa câştigată cu literatura patristică şi mai ales cu gândirea Părinţilor. A înţeles totodată potrivit spiritualitatea răsăriteană şi a putut astfel să realizeze atât importanţa scrierilor patristice, cât şi care dintre ele reprezintă parte a aşa-numitului canon patristic sau canon literar al spiritualităţii ortodoxe. Nu în ultimul rând, în acest proiect al său, un loc important şi determinant l-a avut însă structura şi evoluţia proiectului grecesc al Filocaliei, tipărit la Veneţia şi, relativ la scurt timp, cu îmbunătăţiri sau completări de text, retipărit la Athena 7. În tot cazul, Părintele Stăniloae are, ca şi în cazul fiecărui text patristic tradus şi publicat, o anume metodă de lucru, limitată la condiţiile vremii şi la stadiul cercetării din acea perioadă. El însuşi mărturiseşte din nou: Este de regretat faptul că până în prezent nu s-au publicat ediţii critice ale scrierilor cuprinse în Filocalia, cu un text cât mai sigur. Dintre scrierile traduse în acest prim volum numai «Tratatul în 100 de capete» al lui Diadoch şi «Tratatul despre rugăciune» al lui Evagrie s-au bucurat de astfel de ediţii. Dar noi nu ni le-am putut procura nici pe acestea în vremurile de azi. Însă pentru toate am confruntat textul din Filocalia greacă cu cel 6 O prezentare mai generoasă a Filocaliei româneşti vom realiza cu altă ocazie. Încercăm însă să concentrăm aici datele cele mai importante. De aceea redăm pe lângă titlurile complete ale volumelor româneşti, în paranteză, titlurile greceşti aşa cum apar ele în Filocalia greacă. Acolo unde aceste paranteze lipsesc înseamnă că lucrările respective există doar în ediţia Stăniloae. Pentru a ilustra metoda de lucru a teologului român, reluăm în notele de subsol, acolo unde apare semnificativ, datele tehnice privitoare la textul folosit la traducerea în limba română. Anumite evaluări însoţesc aceste date. 7 Noi n-am avut la dispoziţie decât ediţia a II-a, publicată de Panagiot At. Tzelati în Atena la Această ediţie, apărută în 2 volume, cuprinde, pe lângă scrierile celei dintâi, şi «Capetele Fericitului Patriarh Calist» (vol. II, pag ). 9

6 ADRIAN MARINESCU din Patrologia lui Migne, urmând în locurile unde erau deosebiri, fie varianta lui Migne, fie pe cea din Filocalia, după cum ni se părea mai de încredere una sau alta (ţinând seama de legătura cu contextul, de inteligibilitate etc.). La Diadoch am avut traducerea latină din Migne ca ajutor. Numai la Antonie n-am avut nimic. În general textele scrierilor traduse în acest volum nu par să fie simţitor depărtate de original. Poate la Evagrie şi la Isaia Pustnicul, din care Filocalia dă mai degrabă extrase, sunt modificări mai serioase. Cu mult mai alterate vor fi, din nefericire, textele din partea din urmă a volumului I din Filocalia greacă şi din vol. II. Uneori ele vor fi de-a dreptul de neînţeles, încât va trebui să întregim sau să construim textul după chibzuiala noastră. Greutatea va fi sporită de faptul că nici Patrologia lui Migne nu ne va mai oferi texte paralele la acele scrieri, ci le va reproduce pe cele din Filocalia greacă. (...) De încheiere câteva informaţii despre împrejurările traducerii şi ale tipăririi. La traducerea primului volum grec (adică până la Sf. Maxim Mărt. inclusiv), am avut alături şi traducerea episcopului Gherasim Safirim, procurându-mi o copie după manuscrisul de la Mânăstirea Frăsinei. Traducerea am făcut-o după textul grec. Versiunea episcopului Gherasim Safirim ne-a fost numai un mijloc auxiliar, folosit mai ales la locurile obscure, pentru a vedea cum le-a înţeles şi el. La Anatolie, Evagrie (afară de «Tratatul despre rugăciune»), Ioan Casian şi Isaia am avut şi o primă schiţă de traducere a P.C. Păr. Ieromonach Serafim Popescu, de la Mânăstirea Brâncoveanu. De asemenea la unele scrieri am folosit şi copii de pe manuscrise româneşti mai vechi de la Athos, aduse de P.C. Sa şi de Părintele Arsenie. În traducere am căutat să folosesc pe cât s-a putut un vocabular înţeles de toţi şi nu prea depărtat de cel tradiţional. Dar în unele locuri am recurs şi la câte un termen mai nou, de dragul preciziunii 8. Păr. D. Stăniloae reprezintă un model şi a fost sintetic şi în ceea ce priveşte metoda (ştiinţifică) pe care a folosit-o. Întâi de toate a avut acces la textul original al operelor traduse sau folosite, fie că este vorba de limbi moderne, fie de cele clasice. În paralel cu acest lucru, s-a folosit nu numai de ediţii tipărite, ci şi de texte în manuscris, fie că este vorba de lucrări în original, fie de traduceri (patristice). Se adaugă tuturor acestora nu numai modul selectiv de folosire al textelor, ci şi analizarea şi prezentarea lor critică, ceea ce presupune filtrarea lor, lucru posibil doar în situaţia deţinerii unui spectru cât mai larg de instrumente de lucru, unei experienţe ştiinţifice cât mai mari, unei capacităţi de sinteză extraordinare, unei stăpâniri cât mai complete a stadiului cercetării (literaturii de specialitate) şi unui program de cercetare clar şi bine stabilit. În context dificil de procurare a lucrărilor de specialitate necesare, dar şi într-o perioadă în care aceasta nu era atât de suficient la dispoziţie, Părintele Stăniloae compară variantele de text avute la dispoziţie şi stabileşte ediţii de text traduse, 8 Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. I, ed. a II-a, Institutul de Arte Grafice Dacia Traiană S.A., Sibiu, , pp. VII-VIII, XI. 10

7 CRITERIILE SI FUNDAMENTELE PATRISTICE ALE TEOLOGIEI pornind de la evaluări interne ale textelor, ţinând cont de contexte (istorice, teologice, sociale, filologice etc.), dar şi raportându-se la înţelesurile logice şi teologice. Foloseşte însă întotdeauna şi alte traduceri, încă din diverse epoci şi aparţinând unor autori diferiţi, pentru orientarea sa în stabilirea unui text final în limba ţintă. Sunt bineînţeles analize de durată care presupun un proces complex, însă dorinţa de a ajunge la original pe cât posibil şi de a-l înţelege pe acesta în autenticitatea lui domină întregul ansamblu a cărui finalitate o reprezintă teologia. În acest fel, teologul român nu uită să informeze de fiecare dată asupra datelor tehnice ale volumelor sale, ceea ce a stat la baza lor, care este finalitatea fiecărui proiect în parte etc. Nu în ultimul rând, atenţia pe care o acordă limbajului teologic de specialitate. Cu privire la întregul program al Filocaliei: am socotit că tălmăcirea acestei comori de spiritualitate ortodoxă din limba românească nu mai poate aştepta zeci sau chiar sute de ani, până vom avea măcar o bună parte din textele ei în ediţii cât mai critice. În linii mari cetitorii români vor putea cunoaşte şi din traducerea unor texte cu anumite greşeli de amănunt, învăţăturile vieţii practice în duh ortodox. În primul rând colecţia acestor scrieri se adresează monahilor noştri. Dar în Biserica Ortodoxă socotim că nu există o linie de separaţie netă între viaţa monahului şi viaţa creştinească în general. Fiecare este dator să se înalţe cât mai mult spre idealul desăvârşirii; fiecare este dator să lupte pentru curăţirea sa de patimi şi pentru dobândirea virtuţilor, care culminează în dragoste. Este vorba numai de o deosebire graduală între creştinătatea realizată de mireni şi între cea pe care trebuie să o înfăptuiască monahii, nu de una calitativ deosebită. La noi, în ultima jumătate de veac, s-au împuţinat izvoarele patristice, menite să dea o substanţă mai precisă şi mai specific ortodoxă predicii şi trăirii creştine. Vorbim despre Dumnezeu cu multă simţire, cunoaştem destul de bine dogmele credinţei noastre şi spunem multe generalităţi interesante despre ortodoxia noastră. Dar toate acestea nu ştim deajuns cum să le prefacem metodic în valori practice, în puteri care să ne transforme din zi în zi. Căci în domeniul sufletesc, ca şi în cel fizic, nu poţi face nimic cu formule generale. Precum nu poţi săpa o grădină făcând un gest general, chiar dacă l-ai repeta mereu, ci trebuie să te apuci să sapi bucată cu bucată, folosindu-te de mişcări precise şi pricepute şi precum nu cresc florile în ea repezind asupra ei un val de bunăvoinţă, ci purcezând de fiecare dată la lucrări amănunţite şi delicate, aşa şi în domeniul sufletesc: n-ajunge să-i spui omului în cuvinte duioase să vieţuiască după voia lui Dumnezeu, ci trebuie să-l îndrumezi pas cu pas cum să se izbăvească de «uriaşii» păcatului, care îi pun tot felul de piedici şi cum să procedeze pentru a se întări în viaţa virtuoasă, care-i deschide drumul spre lumina cunoştinţei lui Dumnezeu. Desigur, avântul general al credinţei este necesar pentru sufletul creştin care vrea să se desăvârşească. Dar tot atât de necesară este cunoştinţa precisă a legilor sufletului şi a piedicilor care îi stau de-a curmezişul şi-i slăbesc încet-încet avântul. Noi adeseori socotim că ajunge să-i spui omului să facă binele şi să nu facă răul la arătare. Dar până să ajungă aici trebuie să-şi câştige anumite deprinderi 11

8 ADRIAN MARINESCU 12 lăuntrice, să fie biruit înăuntru răul în mod statornic şi să se fi deprins cu cugetările bune. Altfel, nu va putea face binele la arătare, sau îl va face forţat, trecător sau fariseic. De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe paza gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească atent orice gând, ca dacă este rău să-l alunge îndată, sau să-l cureţe şi să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată desfăşurarea vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun cu adevărat şi în viaţa externă şi slobod de patimi. De aici înainte va creşte în dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai mult tainele adânci ale vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de lumină şi de fericire dumnezeiască. Dar până atunci trebuie să ne conducem viaţa sufletului după prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în chipul cel mai statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştrii neîntrecuţi într-o ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care este cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta a lor ne-o pun la dispoziţie în aceste scrieri. Se confundă de obicei mistica cu poezia (când nu se rostesc asupra ei judecăţi din cele mai jignitoare, care propriuzis nu vizează mistica creştină, luminoasă, ordonată şi prietenă raţiunii, ci diferite curente iraţionale, pătimaşe şi unilateral sentimentale). Dar înainte de trăirea mistică este necesară orientarea scrupuloasă după cea mai precisă ştiinţă a sufletului. Sfinţii Părinţi nu mai ostenesc să susţină că sufletul trebuie îndrumat «în mod ştiinţific» şi că cea mai înaltă «ştiinţă» este cea a călăuzirii sufletului. Abia după urcarea aceasta, după reguli «ştiinţific» stabilite, a sufletului din treaptă în treaptă, până la virtuatea dragostei, omul se umple şi în sine şi în faţa semenilor de farmecul cuceritor al unei frumuseţi spirituale, al prezenţei neînţelese a lui Dumnezeu. Se caută adeseori în timpul mai nou «trăirea» religiei. Dar trăirea aceasta nu este canalizată spre o ţintă, pentru a duce sufletul după legi precise spre tot mai multă curăţie şi dragoste, ci este socotită ca o valoare în sine, chiar dacă nu duce nicăieri, chiar dacă orbecăieşte alăturea cu drumul. În concepţia Sf. Părinţi trăirea îşi are o valoare numai întrucât este o înaintare cu rânduială spre ţinta desăvârşirii. Trăirea nu poate fi o stare sufletească, pe care să o lăsăm să ne cucerească atunci când se nimereşte, sau să o provocăm prin cuvinte frumoase, fără a ne impune nicio obligaţie în ce priveşte păstrarea ei statornică şi dezvoltarea ei progresivă, spre o ţintă clară. Şi Sfinţii Părinţi au fixat în toate amănuntele legile acestei înaintări, pe baza unei temeinice cunoştinţe a fiecărei faze din viaţa sufletului. Rărirea traducerilor vechi din Sfinţii Părinţi, absenţa altora mai noi a contribuit mult la uitarea multora din aceste reguli de trăire practică creştină în duh răsăritean. Teologia apuseană, care a fost tot mai mult consultată, nu a putut aduce altceva în loc, fie pentru faptul că protestantismul nu-şi pune deloc problema desăvârşirii omului prin sfinţirea lui lăuntrică, iar catolicismul urmăreşte mai mult idealul unui om corect sau destoinic la exterior, fie pentru că substanţa trăirilor practice apusene nu se potriveşte cu cadrele dogmei şi cu duhul răsăritean. Dintr-o mulţime de motive trebuie să ne întregim îndeletnicirile spirituale cu această ştiinţă a prefacerii în valori

9 CRITERIILE SI FUNDAMENTELE PATRISTICE ALE TEOLOGIEI practice a tezaurului credinţei, umplându-ne sufletul cu substanţa densă a trăirii religioase precis îndrumate, cum nu este decât cea ortodoxă 9. Păr. Dumitru Stăniloae a urmărit nu numai să respecte să conserve şi să adâncească tradiţia patristică a Bisericii, ci şi să o (re)prezinte pe aceasta foarte bine. A folosit integral şi complet metoda patristică, reprezentată nu numai de apelarea Scripturii şi a Părinţilor, ci şi de intrarea în dialog cu ştiinţele contemporane, printr-o cunoaştere potrivită a lucrărilor prin intermediul cărora acestea erau promovate şi prin oferirea unui răspuns ferm problemelor pe care acestea le iscau în epocă. Păr. Dumitru Stăniloae a pus într-un dialog constructiv şi lucrativ ştiinţa şi teologia, nu a rămas la litera textului (patristic), ci a căutat să dobândească învăţătura Părinţilor la modul dinamic, găsind, în spiritul ei, rezolvare problemelor lumii contemporane. Părinţii studiaţi şi promovaţi de (teologia) Păr. Dumitru Stăniloae sunt cei ale căror lucrări au fost receptate şi au circulat în Biserică, reprezentând astfel canonul patristic al acesteia. Sunt Părinţii pe care sinoadele (ecumenice & locale) şi-au sprijinit hotărârile până astăzi şi care, cel puţin în mărime naturală, împodobesc de veacuri zidurile şi icoanele Bisericii, însă nu ca reprezentări moarte, ci ca realităţi vii, active, mereu prezente şi proteguitoare. Aceşti Părinţi sunt probaţi de litera şi duhul Scripturii şi sunt recunoscuţi, în special prin apelarea lor de către Părinţii de după ei, de întreaga Biserică. Înainte de trecerea la un alt aspect al problematicii noastre, să încercăm recapitularea câtorva din aspectele mai importante ale teologiei Părintelui Stăniloae şi să vedem care ar fi elementele pe care el, direct şi indirect, le-ar propune lumii teologice de azi. Toate aceste lucruri cu ajutorul unei lucrări interesante şi bine structurate, care analizează tocmai producţia teologică de natură filocalică a Părintelui Stăniloae: Maciej Bielawski, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, Ed. Deisis, Sibiu, Este vorba de o lucrare de doctorat, susţinută, la Universitatea Pontificală Angelicum din Roma, în anul Să reţinem mai întâi, pauşal, câteva aprecieri generale ale teologiei Părintelui Stăniloae ( câteva aspecte particulare ale gândirii sale teologice p. 73), care gravitează în jurul ideii că acesta este un teolog filocalic 10, care se hrăneşte din 9 Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. I, pp. VII-XI. 10 Această viziune teologică a Părintelui Stăniloae poate fi numită «filocalică» în principal fiindcă autorii incluşi în această tradiţie teologică, cum ar fi Capadocienii, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Nichita Stethatos şi Grigorie Palama, sunt sursele principale de inspiraţie ale reflecţiei sale (p. 322); el se arată (...) a fi ucenic fidel al Părinţilor Filocaliei pe care i-a iubit atât de mult şi care vedeau theoria drept roadă a lui praktike, ambele găsindu-şi obârşia şi ţelul în theologia (p. 324). Despre teologia sa se poate spune că este inspirată sau intermediată de Filocalie sau de Părinţii reprezentând acest curent al Tradiţiei. Din acest motiv, teologia Părintelui Stăniloae este caracterizată uneori drept filocalică (p. 17). Este ceva frumos în modul său de gândire şi în modul său de vorbi. (...) Cu alte cuvinte, există ceva poetic în teologia sa. Probabil teologia însăşi ar trebui să fie o viziune, o poezie, o doxologie (p. 17); în cazul părintelui Stăniloae putem vorbi despre teologie 13

10 ADRIAN MARINESCU Filocalia, antologie patristică şi duhovnicească (p. 17) 11. Părintele Stăniloae este considerat o persoană cu viziune teologică (p. 17) şi care nu face pur şi simplu teologie 12. Mai mult, cu o experienţă şi o viaţă profund spirituală şi teologică (p. 323), el reprezintă evenimentul Stăniloae (p. 317), dat de creativitatea sa teologică continuă şi imensă (p. 10), în special ca cercetător profund şi atent al acestor Părinţi (p. 322) şi cititor extrem de original şi «modern» (p. 322) al Părinţilor. Teologia Păr. Dumitru Stăniloae este elaborată în condiţii speciale, însă nu este afectată în conţinutul ei de spiritul veacului, căruia îi oferă în schimb soluţii. În tot cazul, teologia sa reprezintă vocea unei tradiţii vii (p. 322), făcând prezentă şi actuală pentru cititorii contemporani teologia acestor autori (= autorii filocalici, n.n.) (p. 322). Totodată, viziunea sa este teologică şi spirituală, o reflecţie menită să completeze cercetarea ştiinţifică (p. 322). Mai exact, Reflecţia sa îmbrăţişează întreaga realitate arătându-i unitatea (p. 320) în timp ce abordarea integrală a realităţii create este prezentată în modul «spiritual» caracteristic Filocaliei (p. 322). În acest fel Se poate vorbi aproape de o structură onto-dia-logică ce domină întreaga viziune a acestui teolog român (p. 321). De la sine înţeles, că unele aspecte ale teologiei sau persoanei Sale ar putea fi citite într-un alt sens decât cel intenţionat (p. 70), astfel încât este posibil să privim stilul părintelui Stăniloae ca un tip de reacţie împotriva teologiei scolastice (p. 76) 13. Însă baza esenţială a teologiei părintelui filocalică sau despre o viziune mediată de acest curent al tradiţiei creştine (p. 127); Teologia sa a rămas în chip fundamental «neo-patristică» şi, în cea mai mare parte, inspirată de tradiţia patristică şi filocalică. În concluzie, se poate spune că părintele Stăniloae a continuat tradiţia exegetică a Părinţilor, preferând o metodă exegetică spirituală (p. 120). 11 Aecastă bivalenţă caracterizează nu numai Filocalia şi nu numai teologia Păr. D. Stăniloae, ci întreaga tradiţie (= evoluţie istorică) şi spiritualitate ortodoxă, care vede, simte şi trăieşte împreună cu Sfinţii Părinţi, ca înaintemergători, modele şi sprijinitori, realitatea dumnezeiască şi pentru care transubstanţierea prin lucrarea Sfântului Duh, adică înduhovnicirea, reprezintă finalitatea cea mai concretă şi realizarea cea mai productivă ca atare. Şi ambele valenţe, Părinţii şi viaţa duhovnicească, sunt înţelese ca realităţi practice. Orice teoretizare nefolositoare este exclusă în spiritualitatea ortodoxă. 12 Pătrunzând astfel unele dimensiuni ale gândirii sale, m-am convins tot mai mult că există ceva profund şi măreţ în modul său de a «face teologie» (p. 317). În cazul Părintelui Stăniloae, viaţa şi activitatea sa teologică sunt strâns legate între ele. Aşa cum viaţa i-a fost una îndelungată în timp, aşa şi reflecţia şi «producţia» sa teologică s-a extins de-a lungul timpului, devenind copleşitoare. (...) Este extrem de important să nu separăm viaţa sa de cadrul istoric în care a trăit (p. 318). Lumea concretă în care trăieşte persoana umană este necesară şi vieţii spirituale a acesteia. Viaţa duhovnicească trebuie să fie la fel de concretă, reală. O teologie neidentificată cu viaţa proprie este una de birou, teoretică şi superficială, neavând de-a face cu viaţa, deşi este încununarea acesteia. 13 Totuşi, chiar dacă o puternică influenţă a teologiei occidentale (mai cu seamă protestante) şi a învăţământului scolastic grec poate fi detectată (în virtutea formaţiei sale) în scrierile sale timpurii, găsim în acelaşi timp o puternică reacţie împotriva acestui mod «învechit» de a face teologie şi un progres constant în direcţia unui «nou» mod, încă de la începuturile operei sale teologice (p. 76). Teologia nu este aculturală şi nici nu înseamnă izolare faţă de lumea 14

11 CRITERIILE SI FUNDAMENTELE PATRISTICE ALE TEOLOGIEI Dumitru (p. 73), înţelegerea mişcării sau dezvoltării interioare a gândirii şi operei sale (p. 73) şi «moştenirea» teologică a părintelui Stăniloae (p. 73), aspectele specifice metodei sale teologice (p. 73) sunt determinate de perspectiva sa consecvent teologică. În acest cadru general de înţelegere, îl putem aşeza în categoria aşa-numiţilor teologi «neo-ortodocşi» (p. 74) 14, mai ales că, în lucrările de maturitate (de exemplu în Dogmatică), vedem că Părinţii şi stilul «neopatristic» sunt predominante (p. 76) 15. În mod clar, Părintele Dumitru face o teologie de sus, din punctul de vedere al lui Dumnezeu (p. 321), în măsura în care pentru el teologia este vederea Celui Nevăzut şi privirea prin ochii Lui (p. 322). Şi teologul romano-catolic ţine cont, în aprecierile sale, de cunoscutele afirmaţii ale lui O. Clement: părintele Dumitru Stăniloae este cu siguranţă cel mai mare teolog ortodox actual. Şi, cu timpul, atunci când opera sa va fi tradusă în limbile occidentale, va deveni limpede faptul că aceasta este una dintre cele mai mari creaţii ale gândirii creştine din a doua jumătate a secolului nostru 16. Ca şi Ortodoxia în general, Părintele Stăniloae apreciează şi exploatează în învăţătura sa tradiţia teologică a Sfinţilor Părinţi (p. 17) 17. Este foarte adevărat contemporană, mai ales când aceasta este creştină. Teologii Bisericii au ştiut să se folosească de gândirea vremii. În context european, lucrurile îşi dobândesc o perspectivă a lor şi mai largă. În tot cazul, Părinţii şi Ortodoxia nu s-au manifestat ca realităţi ignorante. Dialogul cu lumea a apărut întotdeauna ca hrănitor. 14 în concordanţă cu modul «neo-ortodox», părintele Stăniloae s-a inspirat din studiile şi publicaţiile occidentale asupra principalelor surse patristice (p. 77). Ca şi în situaţia ideii de neo-patristic, ni se pare la fel de periculoasă punerea în discuţie a unei teologii neo-ortodoxe. Ambele introduc, înainte de toate, ideea unei rupturi, tocmai pe fundalul în care omul de astăzi trăieşte în post-modernism. Adică caută să îşi creeze o nouă lume care să îl reprezinte, rupându-se de trecutul şi rădăcinile sale. Într-o altă ordine de idei, fiecare epocă şi-a avut teologii săi, cu o contribuţie nouă şi cu anumite caracteristici ale acesteia. Ce ar însemna definirea acesteia, de fiecare dată, ca neo-ortodoxie? Folosirea celor doi termeni este în defavoarea Ortodoxiei şi tradiţiei patristice a acesteia. 15 Părinţii Bisericii şi teologii bizantini sunt studiaţi, traduşi şi utilizaţi de părintele Dumitru într-un mod atât de extensiv şi dominant, încât teologia sa poate fi numită pe bună dreptate o sinteză «neo-patristică» (p. 76). Importantă ni se pare şi sublinierea faptului că Părintele Stăniloae aduce şi ceva local, din spiritul românesc, în teologia pe care o propune lumii contemporane: Părintele Stăniloae a fost un teolog neo-ortodox român, care, ca român, a devenit universal şi, în acelaşi timp, a introdus ceva din spiritul său românesc în patrimoniul universal al tradiţiei teologice (p. 320). 16 O. CLEMENT, Prefazione, în: D. STĂNILOAE, La preghiera di Gesù e lo Spirito Santo. Meditazioni teologiche, Roma, 1988, p. 9, apud: M. BIELAWSKI, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p probabil cea mai caracteristică atitudine teologică a părintelui Stăniloae este convingerea sa că experienţa mistică sau apofatică nemijlocită a lui Dumnezeu influenţează sau chiar schimbă viziunea şi înţelegerea umană a lumii (p. 323); Gândirea sa teologică şi-a găsit sursele de inspiraţie în vasa şi marea familie teologică numită «Ortodoxie». Mai concret, aceasta înseamnă că baza gândirii sale se află în Sfânta Scriptură, Tradiţie, Părinţii Bisericii (mai cu seamă Părinţii greci şi bizantini de secol XIV), Liturghie, hotărârile şi canoanele primelor şapte Sinoade Ecumenice, iconografia, arhitectura şi imnografia creştină (p. 74). 15

12 ADRIAN MARINESCU că afecţiunea Părintelui Stăniloae este legată de tradiţia patristică greacă 18, lucru care poate fi înţeles şi explicat în două direcţii mai importante. Mai întâi, Ortodoxia însăşi este dependentă, într-o bună parte, de Părinţii ei greci, care şi reprezintă fundamentul ei. Structura ei, putem spune acest lucru, este şi rămâne grecească, chiar transmisă într-o altă limbă. Într-o altă ordine de idei, privit retrospectiv, tradiţia ortodoxă este caracterizată de aşa-numitul criteriu al receptării şi nu interesată de vreo selecţie lingvistică sau geografică. La fel, ea se distanţează de aplicarea cu preponderenţă a criteriilor intelectualiste şi culturale. Nu face o selecţie pe criterii intelectualiste şi culturale, ci pe analize dogmatice şi duhovniceşti. Mai precis, acest lucru se întâmplă firesc, ca de la sine, printr-o receptare teologică amplă. Părintele Stăniloae şi-a înţeles şi desfăşurat întreaga activitate ( adeziunea sa la o unică familie teologică şi spirituală p. 122) în aceşti termeni. Adică, întâi de toate, a gândit ortodox. Şi s-a manifestat ca atare. În al doilea rând, spaţiul teologic patristic grecesc a reprezentat domeniul său de cercetare (Schwerpunkt). Din această cauză, el nu aparţine însă în niciun fel unui curent neo-patristic, ci reprezintă tradiţia şi gândirea patristică a Bisericii, din care Origen şi Evagrie, în pofida a ceea ce se spune în literatura modernă (p. 17), nu fac parte directă 19. Părinţii din Filocalie determină chintesenţa spiritualităţii ortodoxe şi de ei s-a apropiat cel mai mult Părintele Stăniloae. Deşi criticată, prezentând bineînţeles şi aspecte negative, crearea unui amplu curent Stăniloae, ai cărui adepţi promovează un aşa-numit cult al teologului român, are totuşi o semnificaţie aparte. La fel şi dezvoltarea, inclusiv post-mortem, a unui cerc nu de critici, ci de neprieteni 20. Reprezintă în fond o situaţie întâlnită aproape la toţi Sfinţii Părinţi şi marii teologi ai Bisericii. Teologia este reflexiunea asupra conţinutului credinţei moştenite din mărturia şi trăirea iniţială a Revelaţiei pe care o avem în Scriptură şi în Tradiţia apostolică, în scopul de a-l face eficient ca factor de mântuire pentru fiecare generaţie de credincioşi (Pr. D. STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, p. 84, apud: M. BIELAWSKI, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, p. 113). 18 toţi Părinţii şi autorii traduşi de el aparţin mai mult sau mai puţin unui singur curent sau unei singure «şcoli» de gândire. Unii ar putea susţine că este doar «o singură gândire patristică» aşa cum există «o singură teologie». Totuşi, este bine ştiut că există diverse curente, şcoli, ba chiar şi teologii diverse chiar în sânul curentului creştin patristic. Autorii cărora părintele Stăniloae le-a dedicat energiile sale de traducător şi ale căror gânduri pot fi uşor recunoscute în paginile Dogmaticii sale sau în alte cărţi, arată faptul că direcţia sau curentul căruia îi «aparţine» el însuşi este într-un sens foarte larg cel al «patrologiei greceşti» (p. 121). Este adevărat că Părintele Stăniloae a arătat o atenţie mai mare Părinţilor care au dezvoltat o teologie şi o filosofie mai speculativă (p. 122), lucru valabil şi pentru majoritatea scriitorilor din Filocalie, care reprezintă un mod de gândire rafinat, subtil şi evoluat (p. 122). 19 Nu este inclus în Filocalie niciun text din Origen, iar fragmentele de text evagrian au fost cunoscute ca aparţinând altui autor şi sunt curate doctrinar. 20 Ce-a de-a doua poziţie extremă tinde să reducă importanţa teologiei sale, prezentându-l pe părintele Stăniloae pur şi simplu ca un «grafoman» şi «traducător» de texte patristice (p. 70). Trebuie să spunem şi aici faptul că, în contexul în care operele sale şi sistemul său teologic n-au 16

13 CRITERIILE SI FUNDAMENTELE PATRISTICE ALE TEOLOGIEI Se pare că apropierea Părintelui Stăniloae, în anii 30, de Sf. Grigorie Palama, a reprezentat începutul unei preocupări de o viaţă: (peste 60 de ani): traducerea şi adâncirea textului şi gândirii patristice (peste de pagini publicate). Este vorba totodată de un mod constant şi tot mai profund de formaţie şi antrenament al minţii (p. 120), iar pentru că nu era o simplă «lectură» pasivă, ci o traducere activă, care necesita o asimilare intensă şi intimă a conţinuturilor, a modurilor de gândire şi vocabularului diferiţilor autori, Părintele Stăniloae a devenit ulterior o voce modernă a Părinţilor (p. 120). Într-adevăr, chiar şi simpla lecturare a textului inspirat transformă întrucâtva. Cu atât mai mult una interesată şi cumulativă, intensivă şi intimă. Părintele Stăniloae, în instituţiile academice pe care le-a urmat, nu a avut vreun «dascăl/maestru» care să-i fi influenţat mai mult decât alţii formaţia teologică (...) şi-a modelat singur gândurile, prin meditaţie personală (p. 76). Acest lucru în pofida faptului că mediul său principal în care a fost practicată teologia sa a fost cel al universităţii şi cabinetului său (p. 77). În tot cazul, dezvoltarea creativităţii sale teologice de-a lungul timpului (p. 18) relevă aspecte specifice care au influenţat modul său de a «face» teologie (p. 18) şi factori importanţi care au contribuit la inspiraţia generală şi metoda teologică a Părintelui Dumitru (p. 18). El a făcut multe în domeniul teologiei, încercând să gândească profund şi cu o anume atenţie creatoare (p. 108), ceea ce şi face ca abordarea şi reflecţia sa teologică să fie importante şi serioase, ba chiar uneori eroice şi măreţe (p. 108). Întreaga structură teologică pe care a creat-o reprezintă o sinteză, dar şi o înţelegere panoramică, în care sunt implicate deopotrivă viaţa intensă, opera teologică şi spiritualitatea. Este vorba de o spiritualitate pe care însăşi creaţia teologică a Părintelui Stăniloae o promovează şi o conturează într-un context nou şi modern. În acest cadru general, nu trebuie ignorat faptul că teologia Părintelui Stăniloae este de o limpezime şi o profunzime evidentă 21, totodată crează un tot, o unitate bine întocmită, care şi reflectă corpul comun pe care îl face cu tradiţia şi învăţătura Bisericii 22. Extrem de semnificativă fost nici studiate, nici prezentate într-un mod semnificativ (p. 70), o anumită reticenţă se manifestă astăzi faţă de el şi faţă de opera lui în mediile academice occidentale, exprimată ca urmare a unei aşa-numite saturaţii a discursului care îl priveşte. Este posibil ca, pe de o parte, acest sentiment de saturaţie să fie datorat faptului că teologul român nu a respectat, în opinia multora, metoda academică. Pe de altă parte, credem că este de neimaginat şi neacceptat pentru mulţi dintre specialiştii de astăzi, ca o persoană să atingă culmi atât de înalte ale teologiei, universal-recunoscute, fără să aibă la dispoziţie ampla literatură pe care o profilează lumea ştiinţifică occidentală. Din punctul nostru de vedere, cazul Părintelui Stăniloae este nu numai de mare complexitate şi extrem de interesant, ci are şi rolul de a smeri lumea contemporană. 21 Este esenţial să rememorăm faptul că în întreaga sa activitate teologică, Părintele Stăniloae a fost extrem de limpede şi profund (p. 318). 22 Unitatea gândirii sale vine din faptul că părintele Dumitru îşi plasează reflecţia în interiorul tradiţiei ortodoxe, devenind oarecum «vocea Ortodoxiei». El nu încearcă să şocheze sau să producă controverse. De aceea, teologia sa poate fi calificată drept tradiţională, sau chiar «perenă», pentru că încearcă să înţeleagă şi să explice probleme şi teme teologice «eterne». 17

14 ADRIAN MARINESCU apare şi faptul că evoluţia teologică a Părintelui Stăniloae relevă o constanţă impresionantă 23. Orice teologie datorează mult contextului în care se dezvoltă, însă acesta nu determină teologia în adevăratul sens al cuvântului, ci lucrarea lui Dumnezeu 24. Familia, şcoala, vremea în care a trăit şi-au spus şi ele cuvântul în teologia Părintelui Stăniloae şi sunt necesare pentru o înţelegere mai bună a demersului său teologic. Jumătate din viaţa sa şi-a petrecut-o sub regimul comunist din România, neputând avea accesul potrivit la literatura de specialitate din afara ţării şi neputând să fie nici atât de receptat prin lucrări trimise sau editate în Occident. Cenzura şi gândirea materialistă par a fi astfel (pentru unii) un motiv al îndreptării atenţiei sale spre Părinţi (pp ). Mărturia personală a Părintelui Stăniloae trimite însă spre o altă realitate: Ca student şi tânăr profesor, m-am îndreptat spre mulţi profesori şi cărţi. De la fiecare am câştigat câte ceva, dar după o vreme am depăşit ceea ce socoteam că nu este în stare să mă ajute în înţelegerea şi experierea lui Dumnezeu într-un mod convingător. Sfinţii Părinţi au fost cei care mi-au revelat profunzimile autenticei înţelegeri a lui Dumnezeu şi căldura vieţii în El. Teologia şi filozofia pe care le-am studiat în tinereţe mi-au dat sensibilitatea curentă pentru a exprima modul de a înţelege şi trăi al Părinţilor. Cu aceeaşi teologie şi filozofie am devenit conştient de problemele ce confruntă astăzi credinţa creştină şi pentru care căutam răspunsurile la Atitudinile polemice sunt secundare în teologia sa, deşi nu lipsesc prejudecăţile. Unele din aceste aprecieri sau atitudini severe, ba chiar riscante, au fost generate de situaţia sau «retorica» mediului său un alt exemplu al faptului că gândirea sa s-a dezvoltat într-un context dramatic. Totuşi, astfel de atitudini nu schimbă cu nimic esenţa solidă a teologiei sale (p. 319). Nu practică o teologie de can-can, de senzaţie sau gen Discovery. Totul este expus la modul cel mai firesc şi serios cu putinţă. O asumare decentă şi respectuoasă a poziţiilor teologice proprii, identificate cu cele ale Bisericii. 23 În opinia mea, este dificil să vorbim despre o evoluţie sau despre cotituri majore în această teologie. O dată ce părintele Stăniloae a atins o anumită formaţie şi un anume nivel teologic, gândirea sa nu s-a schimbat mult. Modificare calitativă a fost doar în cantitatea operei sale. Probabil că o dată cu timpul şi în perioade diferite, unele aspecte sau teme au devenit mai clare sau mai importante pentru el, însă nu ar fi corect să vorbim despre schimbări calitative în teologia părintelui Stăniloae. Dacă există o evoluţie sau un progres în teologia sa, acesta este un progres în profunzime şi de aprofundare. Părintele Stăniloae este ca un pictor care toată viaţa aparţine unei anume şcoli, pictând multe tablouri de cel mai multe ori bine şi atingând uneori treapta supremă a creativităţii cu adevărat geniale, dar pictând uneori şi lucruri de valoare mai redusă (p. 319). Şi aceasta ni se pare că este un proces care se petrece la nivel macro cu tradiţia teologică ortodoxă, care adânceştek odată cu înaintarea în timp, adevărul dumnezeiesc, rămânând în sinea ei tot mai compactă. Evoluţiile teologice nu reprezintă astfel modificări, ci adânciri ale realităţii dumnezeieşti unitare. 24 Credem că pentru omul de ştiinţă modern o astfel de perspectivă sau lăsarea sa în voia lui Dumnezeu nu poate fi de conceput. Ne gândim de aceea că poate tocmai aici stă punctul de plecare al criticii aduse Ortodoxiei că nu dialoghează cu lumea modernă, adică refuză secularizarea, într-o lume în care sincretismul este propus ca poziţie teologică corectă, obiectivă, realistă. Credem de aceea că omul contemporan ar trebui să reflecte mai mult la condiţia sa teologică şi să vadă în ce măsură transformă sau nu viaţa sa teologică într-o utopie. 18

15 CRITERIILE SI FUNDAMENTELE PATRISTICE ALE TEOLOGIEI Părinţi. I-am găsit concentraţi într-un mod intim şi virtual, mai degrabă decât într-o formă concretă, pe problemele omului contemporan. M-am convins că există o unitate organică între gândirea patristică şi gândirea ce trebuie să răspundă problemelor actuale. Într-adevăr, gândirea Părinţilor este nemuritoare 25. Valoarea operei Păr. D. Stăniloae nu este dată de contrastul provocat de penuria de literatură sub comunişti (p. 110) 26. Această discuţie readuce în prim-plan contextul, înţelegerea lui şi raportarea la el. În abordările actuale, viziunea istoriei teologiei a fost reelaborată pe o scară largă. Se ştie acum bine, de exemplu, că în antichitate Părinţii Bisericii activau într-o interrelaţionare strictă cu patrimoniul antichităţii clasice. Limbajul şi conceptele lor, chiar şi structura Bisericii, toate se dezvoltaseră şi erau rezultatul unui dialog cu cultura epocii lor. Este un fapt general acceptat că, fără înţelegerea contextului cultural şi istoric, gândirea şi învăţătura patristică nu poate fi luată în serios şi este răstălmăcită (pp ). Este adevărat, din punctul nostru de vedere, că această direcţie istorică a fost pregnantă pentru sec. XIX şi XX, nu numai în Apus, ci şi în Răsărit ( ca toţi teologii ortodocşi de altfel, şi el este mai aproape de Occident decât se crede adeseori p. 86), deşi aici, în cel din urmă caz, sunt întâlniţi doar sporadic deschizători de drumuri. Şi ne referim doar la domeniul teologic. La fel de adevărat este şi faptul că fiecare persoană este legată de şi determinată de un context anume. Şi acesta este la fel de complex pentru autorii din antichitate ca şi pentru cei de astăzi. Însă dacă este dificil sau imposibil de reonstruit pentru omul modern, cu atât mai mult pentru cel din epoci mai vechi. În altă ordine de idei, Păr. D. Stăniloae a dat informaţii în lucrările sale şi cu privire la contextul mai larg al autorilor şi operelor patristice. El s-a concentrat însă mai mult pe contextul teologic, care a şi reprezentat interesul său şi i-a dat orientarea care îl caracterizează. La fe credem că s-a întâmplat şi în cazul Sfinţilor Părinţi. Gândirea şi învăţătura patristică reprezintă înainte de toate teologie, care înseamnă adevăr despre Dumnezeu şi despre om şi priveşte mântuirea celui din urmă. Aceasta arată că teologia este deasupra contextului material şi îşi păstrea- 25 F. STRAZZARI, L. PREZZI (eds.), Una teologia filocalica. Intervista a padre Dumitru Stăniloae, în: Il regno-attualità 34 (1989), p. 107, apud. M. BIELAWSKI, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, p cadrul extrem de complex al modului său «de a face teologie» (p. 105); majoritatea vieţii şi creativităţi sale teologice şi-a desfăşurat-o sub un regim comunist şi totalitar (p. 77); În acest context, spectacolul unei persoane mergând la izvoarele credinţei creştine şi încercând să reflecteze şi să comunice conţinutul lor oamenilor ce participă la drama istoriei moderne este impresionant (p. 71); Imposibilitatea de a obţine «noutăţi teologice» l-a silit sau i-a permis să se concentreze pe temele teologice esenţiale şi perene, exploatându-le în profunzime şi elaborându-şi astfel propria sa reflecţie (...) L-a constrâns să studieze adevărurile teologice esenţiale, având acces doar la autorii vechi Părinţii care erau trecuţi cu vederea de cenzură şi nu erau consideraţi o ameninţare la adresa sistemului comunist (p. 105); În paginile în care citează texte patristice şi autori creştini antici, fără a face vreo referinţă şi aluzie la situaţia sa contemporană, el prezintă în realitate o apologie sau o reacţie faţă de o poziţie promovată de propaganda comunistă (p. 107). 19