40

Transcription

1 25 x 8ore = 200ore timpul de muncă normat T n = 342 x 3,50 m numărul de muncitori 1200ore Q i = producţia care trebuie realizată; PU i = preţ unitar pe produs. b) Planificarea producţiei şi stabilirea numărului de muncitori. I. Dacă se cunoaşte numărul de muncitori existenţi la locul de muncă, cantitatea de producţie care trebuie executată şi norma de timp pe unitatea de produs se poate determina timpul în care urmează să se execute lucrarea: Norme de muncă unificate pe economie După sfera de aplicare normele de muncă pot fi: norme de economie; norme departamentale; norme locale. Normele pe economie se aplică la normarea acelor operaţii din componenţa proceselor de producţie de construcţiimontaj care sunt comune şantierelor din întreaga ţară. În construcţii normele unificate pe economie au valabilitate pe întreaga ţară se aplică la aproximativ 85% din procesele de muncă. Normele departamentale se elaborează pentru operaţiile specifice producţiei de construcţii-montaj realizate pe şantierele subordonate departamentelor. Se aplică numai în cazul în care nu există norme unificate pe economie. Normele locale se stabilesc pentru condiţiile de muncă ale unei singure unităţi în care se elaborează şi se aplică. Ele îşi pierd valabilitatea în momentul intrării în aplicare a unei norme pe economie sau departamentale corespunzătoare operaţiei respective. Normele de muncă pe economie sunt publicate sub denumirea Norme de muncă unificate pe economie în construcţii. Normele de muncă apar sub forma de norme de timp, grupate pe capitole de lucrări (săpături, umpluturi, turnări de betoane, armături, etc). Exemplu: 5.B.2. zidărie de cărămidă de 1½ cărămizi grosime executată la pereţii exteriori, unde: 5 = numărul capitolului pentru lucrări de zidărie; B = indicativul pentru subcapitolul lucrării de zidărie de cărămidă plină ; 2 = articolul de lucrare (zidărie plină cu grosimea egală sau mai mare de 12,5cm la pereţi drepţi interiori şi exteriori). Tabelul - Cuprinsul articolului 5.B.2. este: Grosimea zidului Formaţia minimă NT PU 1 ½ cărămidă, înălţimea zidului până la 3m 1 zidar cat. 2 4,90 58,80 2 ½ cărămidă, înălţimea zidului peste 3m 1 zidar cat. 3 4,90 61, cărămidă, înălţimea zidului până la 3m 1 zidar cat. 2 4,00 46, cărămidă, înălţimea zidului peste 3m 1 zidar cat. 3 4,00 49,20 5 1½ cărămidă, înălţimea zidului peste 3m 1 zidar cat. 4 1 zidar cat. 1 3,50 42, cărămizi sau mai mare, orice înălţimea zidului 1 zidar cat. 4 1 zidar cat. 1 PU = preţ unitar care se reactualizează periodic. 3,20 22,20 Elaborarea normelor de muncă Activitatea de normare tehnică a muncii este o activitate continuă datorită influenţei permanente a procesului tehnic în construcţii, care modifică condiţiile tehnico-organizatorice pentru care au fost stabilite normele de muncă la un moment dat. Activitatea de normare a muncii în construcţii este coordonată de organul de directivare în construcţii care colaborează cu Ministerul Muncii şi INCERC (Institutul Naţional de Cercetări în Construcţii) şi este ajutat de toate ministerele şi organele care au unităţi proprii de construcţii. Elaborarea normelor de muncă se face de echipe de ingineri economişti specializaţi în studiul muncii şi în programelor de normare a muncii. Utilizarea normelor Normarea muncii îşi găseşte utilitatea în: a) Calculul sumei de plată pe echipe cunoscând norma de tip NT stabilită pentru executarea unei lucrări se poate determina preţul unitar al lucrării PU şi în funcţie de cantitatea de lucrare executată se calculează suma de plată, care este egală cu suma produsului dintre cantitatea de producţie care se poate executa şi preţul unitar pe produs. Suma de plată = Q i PU i, unde: unde: t = timpul, în zile, pentru perioada de plan; Q p = producţia care trebuie realizată; NT = norma de timp pe unitatea de produs; N = număr de muncitori; rp = indice de realizare a normei. II. Dacă se cunoaşte timpul în zile pentru perioada de plan se poate stabili necesarul de forţă de muncă. III. Dacă se cunoaşte numărul de muncitori, producţia ce se poate planifica Q p este: sau c) Aprecierea eficienţei colectivului prin indicele de îndeplinire a normei: Indicele de îndeplinire a normei se poate determina prin raportul dintre producţia efectivă (reală) şi producţia normală. Q ef = producţia realizată efectiv Q n = producţia normată Dacă, Spef = 1 - norma a fost îndeplinită Spef < 1 - norma nu a fost îndeplinită Spef > 1 - norma a fost depăşită. Formaţii de lucru în activitatea de construcţii Pentru desfăşurarea corectă a procesului de producţie şi pentru utilizarea eficientă a muncitorilor este necesar ca aceştia să fie în formaţii de lucru. Formaţiile de lucru, de la forma cea mai simplă la cea mai complexă sunt: a) Formaţia minimă cea mai mică formaţie de muncitori care poate executa eficient, în mod independent, un proces elementar de producţie

2 Exemplu: formaţie minimă pentru turnare beton cu betoniera de 120 litri este de 3 muncitori: 1 vibrator, 1 turnător, 1 finisor pentru săpături la h < 1,50 m : 1 muncitor pentru săpături la h > 2,00 m : 2 muncitori. b) Echipa grupează mai multe formaţii minime de acelaşi specific cu aceeaşi alcătuire; reprezintă celula de bază a formaţiilor de muncitori. Exemplu: o echipă pentru turnare beton planşee este formată din 2-3 formaţii minime. c) Brigada de specialitate o formaţie organizată pentru executarea proceselor simple alcătuite din mai multe echipe care execută fiecare acelaşi proces simplu de lucru. Exemplu: o brigadă de betonişti este formată din: echipa 1 preparare echipa 2 turnare echipa 3 transport. d) Brigada complexă formaţie organizată pentru executarea unui proces complex, alcătuit din două echipe de diferite specialităţi corespunzătoare proceselor simple care compun procesul complex. Exemplu: brigada complexă pentru executarea structurii de beton armat este formată din dulgheri, fierari, betonişti. e) Grup de brigăzi complexe, asociate în scopul realizării unei etape din procesul de executare a obiectivului. Exemplu: pentru executarea suprastructurii unei clădiri este nevoie de: 1 brigadă pentru executarea structurii de beton armat 1 brigadă pentru executarea pereţilor. Organizarea aprovizionării şantierului Organizarea aprovizionării cu materiale Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de construcţii montaj este necesar să se organizeze cât mai eficient aprovizionarea cu resurse a unităţilor de execuţie, activitate ce se realizează în procesul aprovizionării tehnico-materiale. Aprovizionarea tehnico-materială presupune asigurarea unităţilor de execuţie în sectorul construcţii-montaj cu materiale necesare procesului de producţie: ciment, var, cărămidă, oţel beton, BCA, cherestea, prefabricate din beton şi beton armat, confecţii metalice, materiale pentru instalaţii, etc., precum şi asigurarea unităţii cu scule, dispozitive, maşini, utilaje, etc. Activitatea de aprovizionare parcurge următoarele etape: stabilirea necesarului de materiale, semifabricate, prefabricate încheierea contractului cu diverşi furnizori pentru aceste valori materiale aducerea materialelor pe şantier şi recepţionarea lor cantitativă şi calitativă organizarea depozitării materialelor. Activitatea de aprovizionare este eficientă atunci când este devansată în timp faţă de execuţia lucrărilor respective. De exemplu, dacă realizarea unei lucrări este propusă a se realiza în n intervale de timp, activitatea de aprovizionare va trebui să se realizeze în n-2 intervale. Stabilirea necesarului de consum se face pe baza normei de consum. Norma de consum reprezintă cantitatea de material necesar executării unei unităţi de produs. Necesarul de consum reprezintă cantitatea de material necesară executării unei unităţi de produs. Necesarul de materiale se determină cu relaţia: Q n = Q e N c în care: Q e reprezintă cantitatea de lucrare de executat (se ia cantitatea prevăzută în devizele pe categorii de lucrări). N c norma de consum (indicată în normele de consum). Cantitate de materiale pentru întreaga lucrare se obţine centralizând extrasele de materiale folosite pe fiecare obiect. Operaţia Executarea brută a lucrărilor Finisaje şi probe Aprovizionarea cu materiale Aprovizionarea cu scule Aprovizionarea cu scule de schimb Aprovizionarea cu utilaje mecanizate a) Determinarea stocurilor de materiale. Situaţia în timp a procesului de aprovizionare tehnico-materială Intervalele duratei de execuţie Stocul (rezerva) de materiale are drept scop asigurarea continuităţii executării lucrărilor şi este constitui tă ţinând seama de: organizarea generală a execuţiei de regiunea geografică de debitul şi regularitatea căilor de acces. Stocul total de materiale (St) este alcătuit din trei componente: stocul curent (Sc), care asigură continuitatea lucrului în perioada dintre două furnizări succesive de materiale, dacă aprovizionarea se face ritmic stocul de siguranţă, reprezintă rezerva minimă de materiale constituită pentru compensarea eventualelor întreruperi în aprovizionarea cu materiale stocul de condiţionare, reprezintă cantitatea de materiale care necesită operaţiuni de condiţionare. Înainte de a fi puse în operă (de exemplu: lemnul pentru uscare, varul pentru stins, etc). St = Sc + Ss + Scd b) Depozitarea materialelor. Depozitele au rolul asigurării, aprovizionării continue cu materiale a unităţilor de execuţie. Condiţiile pe care trebuie să le asigure un depozit de materiale bine organizat sunt următoarele: amplasarea optimă în incinta şantierului, care să ducă la scurtarea distanţelor de transport condiţii judicioase de primire, sortare, depozitare, conservare, control, livrare depozitarea să se facă pe tipuri de materiale şi pe sorturi mecanizarea operaţiilor de încărcare-descărcare, transporturi interioare, depozitarea şi livrarea materialelor, semifabricatelor, prefabricatelor asigurarea depozitului cu căi de comunicaţie care să asigure corecta aprovizionare şi depozitarea punctelor de lucru folosirea maximă a spaţiilor de depozitare şi evitarea intersecţiei fluxurilor de aprovizionare şi livrare buna iluminare a punctelor de încărcare, descărcare, depozitare; respectarea normelor de tehnica securităţii muncii şi de pază şi stingerea incendiilor. Clasificare depozitelor se poate face după mai multe criterii, cum sunt: după sistemul constructiv există: depozite deschise (platforme) pentru nisip, pietriş, cărămidă, oţel beton, prefabricate depozite acoperite deschise (şoproane) pentru bitum, carton bitumat, var, curent, etc. depozite închise (magazii) pentru tablă, scule, cuie, materiale pentru instalaţii, etc. depozite speciale pentru carburanţi, explozivi, etc. după locul pe care îl ocupă în fluxul materialelor:

3 depozit central (sau de bază) organizat la nivelul întreprinderii de construcţii, primeşte materialele de la furnizori şi asigură expedierea spre obiect; dispune de mijloace mecanizate şi descărcare; este legat direct de căile de comunicaţie; rezerva în zile pentru depozitul central este de ordinul a zile depozit de obiect: este organizat la nivelul obiectului în imediata apropiere a obiectului de construcţie (10-30m); primeşte materialele de la depozitul central sau de la alte depozite intermediare; rezerva în zile este de ordinul a 2-3 zile în cazul furnizorilor locali depozitul de obiect primeşte materialele de la furnizor depozit operativ (de zi) este depozitul ce se află în imediata apropiere a locului de punere în operă a materialelor de la furnizor depozit de lot destinat păstrării materialelor mărunte (scule, unelte, echipamente, etc.) şi pentru materialele care sunt necesare în cantităţi mici la obiect; este amplasat în apropierea obiectivului de construcţii depozit pentru atelier producţie secundară; este organizat lângă fiecare atelier de producţie secundară depozit de tranzit este depozitul care apare în două situaţii: când depozitul central nu dispune de raport CF sau în localităţile în care întreprinderea de construcţii nu are un depozit central; este depozitul organizat în staţiile CF unde materialele pot staţiona un interval scurt (6-10ore) şi trebuie transportate rapid de acolo. utilaje corespunzătoare graficelor de lucru menţinerea calităţii materialelor în timpul transportului şi al manipulărilor utilizarea la maximum a mijloacelor de transport grad cât mai mare de mecanizare a operaţiilor de încărcare şi descărcare costuri cât mai reduse ale transporturilor securitatea muncii personalului de manevrare a mijloacelor de transport. Transporturile exterioare se efectuează cu mijloace rutiere, pe cale ferată cu ecartament normal şi îngust sau apă. Transporturile interioare, desfăşurate în incinta şantierelor folosesc o mare diversitate de mijloace de transport în funcţie de natura materialelor ce se transportă şi de configuraţia terenului. Transporturile interioare se desfăşoară pe orizontală şi pe verticală manual sau mecanizat. Alegerea mijlocului de transport, pentru transportul materialelor ţine seama de: cantitatea de material ce urmează a fi transportată; distanţa de transport; ritmul de aprovizionare; caracteristicile fizico-chimice ale materialelor; costul transportului; evitarea transporturilor. Reducerea cheltuielilor de transport este condiţionată de: reducerea distanţei de transport reducerea numărului de transbordări mecanizarea manipulărilor la încărcare-descărcare containerizarea materialelor alegerea mijloacelor de transport cele mai adecvate. Organizarea parcului de utilaje Dotarea cu maşini şi utilaje se stabileşte odată cu proiectare execuţiei lucrărilor. Parcul de utilaje necesare executării lucrărilor de construcţii-montaj trebuie bine organizat, corect exploatat, iar tipurile de utilaje folosite vor fi alese în funcţie de procesul tehnologic, durata de execuţie şi condiţiile locale. Activitatea utilajelor de construcţii pe şantier trebuie corelată cu activitatea mijloacelor de transport care le deserveşte pentru a le folosi cât mai raţional. Normele anuale de producţie ale utilajelor de construcţii depind direct de regimul lor de funcţionare care poate fi: pe schimb, zilnic, lunar, anual. Menţinerea în stare de funcţionare şi la capacitatea maximă pe un timp cât mai îndelungat a utilajelor se asigură prin lucrări de întreţinere, reparaţii curente şi capitale. Cunoscând particularităţile procesului tehnologic şi condiţiile locale, din cataloagele de utilaje se alege tipul de utilaj care să aibă caracteristicile necesare executării procesului de lucru. Organizarea transporturilor Desfăşurarea procesului de producţie în activitatea de construcţii-montaj impune un volum mare de transport de materiale. Sistemul de transport adoptat va trebui să răspundă transportului tuturor sortimentelor de materiale necesare a fi transportate. Alegerea sistemului de transport este determinată de: debitul de transport; reprezintă cantitatea de încărcături ce se deplasează într-un sector al reţelei de circulaţie în unitatea de timp şi se exprimă în tone/schimb frecvenţa de circulaţie reprezintă numărul unităţilor de transport (maşini, vagoane, etc) care trec printr-un punct al reţelei de circulaţie în unitatea de timp capacitatea de transport reprezintă cantitatea maximă de materiale ce poate fi transportată pe un anumit sector al reţelei de circulaţie în unitatea de timp. Organizarea transporturilor trebuie să asigure: aprovizionarea ritmică şi la timp a depozitelor şi a punctelor de lucru cu cantităţi suficiente de materiale, prefabricate, Numărul de utilaje pentru executarea unui proces de lucru mecanizat depinde de: cantitatea de producţie ce trebuie executată mecanizat în perioada de timp planificată durata perioadei de timp (zile) în care se planifică execuţia lucrării număr de schimburi pe zi durata schimburilor în ore productivitatea de exploatare a utilajului felul mecanizării (simplă sau complexă). Utilajele folosite la lucrările de construcţii-montaj sunt: grele, de mare capacitate şi mare producţie (macarale, buldozere, escavatoare, etc.) mijlocii (automacarale, betoniere) de mică mecanizare (schele, eşafodaje, palplanşe, etc.). Utilajele grele se închiriază în general de la întreprinderile specializate de utilaje. Utilajele mijlocii sunt utilaje care intră în dotarea întreprinderilor de construcţii. Utilaje de mică mecanizare sunt utilaje ce intră în dotarea subunităţilor de construcţii, şantierelor, etc

4 Organizarea asigurării cu utilităţi: apa, căldura, energie electrică, aer comprimat a) Pe şantierele de construcţii apa este consumată pentru necesităţi tehnologice (apă industrială), menajere (spălat, duşuri, cantină, etc.), potabilă (băut) şi pentru combaterea incendiilor. Consumul de apă industrială necesară producţiei depinde de numărul de procese tehnologice la care se consumă apă, specificul lor, numărul de utilaje ce vor fi alimentate şi cantitatea de apă necesară fiecărui utilaj. Consumul de apă potabilă pe şantier depinde de numărul de muncitori aflaţi pe şantier, consumul de apă pe muncitor, consumul de apă pentru scopuri speciale (baie, spălătorie, etc.). Consumul de apă pentru combaterea incendiilor se stabileşte în funcţie de normele de prevenire şi stingerea incendiilor. În funcţie de condiţiile locale se determină sursa de apă, instalaţia de pompare şi eventual instalaţia de tratare. Sursa de alimentare cu apă poate fi: un racord la reţeaua existentă când se lucrează în localităţi captări din râuri sau puţuri forate în afara localităţilor. b) Pentru desfăşurarea în bune condiţii a procesului de construcţii-montaj pe toată durata anului este necesară asigurarea şantierelor cu căldură. Acesta se utilizează pentru: consumuri tehnologice atelierul de prefabricate încălzirea agregatelor pentru betoane prepararea betoanelor şi mortarelor alimentarea utilajelor şi mijloacelor de transport tratarea betoanelor încălzirea locului de muncă. Pe şantierele de construcţii se folosesc ca surse de căldură: centrale termice existente centrale termice proiectate pentru investiţia ce se va executa centrala termică pentru organizare de şantier încălzire locală cu sobe, folosită în cazuri cu totul particulare din cauza pericolului de incendiu. Ca agent de încălzire se foloseşte: apa caldă, cu temperatura sub C apa supraîncălzită, cu temperatura C aburul de joasă (sub 0,70 atm) sau înaltă presiune (peste 0,70 atm). Agentul termic preparat în centralele termice este dirijat prin reţele de distribuţie (a diverşi consumatori, unde prin intermediul corpurilor de încălzire, serpentine, registre, radiatoare, etc.) cedează căldura necesară încălzirii încăperilor. c) Organizarea alimentării cu energie electrică tehnologică şi pentru iluminat a şantierului constă în determinarea consumatorilor şi consumurilor de energie electrică, alegerea sursei de alimentare, amplasarea judicioasă a posturilor de transformare şi stabilirea cât mai raţională a traseelor reţelelor de alimentare. În cazul consumatorilor mici alimentarea cu energie electrică se poate face de la reţeaua de joasă tensiune existentă (220;380V), iar în cazul consumatorilor mari de la reducerea tensiunii înalte de distribuţie la tensiunea joasă a receptoarelor. Dacă reţelele de joasă şi înaltă tensiune se află la distanţe foarte mari de şantier se va folosi grup electrogen fix sau mobil. De la sursă energia este distribuită la punctele de consum prin reţeaua de distribuţie. d) Aerul comprimat folosit pe şantiere pentru acţionare unor utilaje de construcţii (tractare, transport pneumatic al cimentului, aparate de vopsit, etc.) se alimentează cu ajutorul compresoarelor mobile sau staţii fixe. Debitul de aer comprimat al instalaţiei de compresoare depinde de numărul uneltelor şi al maşinilor ce trebuie alimentate, de consumul specific de aer comprimat al fiecărei maşini, de simultaneitatea funcţionării consumatorilor şi de pierderile de pe conductele de distribuţie. Obţinerea bunurilor materiale, ca rezultat al desfăşurării procesului de producţie industrial, constituie activitatea principală a întreprinderilor industriale. Activitatea de obţinere a bunurilor materiale presupune existenţa unui ansamblu de materii prime şi materiale, numite şi obiecte ale muncii, preluate din natură sau reprezentând rezultatul altor activităţi. Prin prelucrarea lor cu ajutorul mijloacelor de muncă acţionate sau supravegheate de om, acestea devin bunuri economice destinate satisfacerii nevoilor de consum ale societăţii. Activitatea de producţie cuprinde: fabricaţia propriu-zisă a bunurilor materiale industriale, activitate realizată prin intermediul procesului de producţie industrial lucrările de laborator, de cercetare şi asimilare în fabricaţie a noilor produse, activităţi legate în mod direct de fabricaţia propriu-zisă. Se constată că factorii care condiţionează desfăşurarea procesului de producţie sunt: acţiunile conştiente ale oamenilor, respectiv forţa de muncă obiectele muncii, respectiv resursele naturale mijloacele de muncă, respectiv capitalul procesele naturale. Sub raport tehnico-material, prin proces de producţie se înţelege totalitatea proceselor tehnologice, a proceselor de muncă şi a proceselor naturale ce concură la obţinerea produselor sau la executarea lucrărilor şi serviciilor ce reprezintă obiectul de activitate al întreprinderii. Rezultă că, în funcţie de modul în care omul acţionează asupra obiectelor muncii, în cadrul procesului de producţie se disting următoarele tipuri de procese: procese tehnologice procese de muncă procese naturale. Activitatea de producţie se realizează prin intermediul procesului de producţie, a cărui desfăşurare este condiţionată de diverşi factori. Procesul de producţie dintr-o întreprindere industrială exprimă totalitatea acţiunilor conştiente ale oamenilor care acţionează cu ajutorul mijloacelor de muncă asupra obiectelor muncii, potrivit unui anumit flux tehnologic dinainte stabilit, în vederea transformării lor în bunuri materiale destinate consumului individual sau consumului productiv, dar şi a proceselor naturale care au ca scop transformarea obiectelor muncii. Procesul tehnologic este format din ansamblul operaţiilor tehnologice prin care se realizează un produs sau repere componenţe ale acestuia. Procesul tehnologic modifică atât forma, cât şi structura şi compoziţia chimică a materiilor prime pe care le prelucrează. Procesul de muncă este procesul prin care factorul uman acţionează asupra obiectelor muncii cu ajutorul mijloacelor de muncă, în vederea transformării lor în bunuri materiale. Procesul natural reprezintă acel proces în decursul căruia se produc modificări fizice, chimice, biologice ale materiilor prime, sub acţiunea factorilor naturali. Multe întreprinderi din domeniul construcțiilor aparținând sectorului privat ajung să determine condițiile de stabilitate care le permit să fie eficiente în folosirea nivelului managerial, a legilor, normativelor şi procedurilor, în situații invariabile. Dar ce se întâmplă când este impusă o nouă organizare de șantier, un echipament, o schemă de mecanizare sau când o tehnologie nouă este adăugată, iar regulile şi procedurile nu se aplică? Ierarhia managementului existent este incapabilă să definească altceva şi este sortită schimbării. Ce este de făcut? Cel mai bun răspuns este: Managementul Șantierului de Construcții. Scopul mana gementului de șantier este de a planifica, organiza şi controla activitățile, astfel încât lucrarea să poată fi executată şi finalizată cât mai bine posibil şi la termen, în condiții de maximă siguranță a mun citorilor, în pofida tuturor riscurilor existente. Tipurile de organizare şi management adoptate pe șantierele de construcții depind, evident, de mărimea şi durata proiectului şi de locul de amplasare al acestuia. Managementul șantierului începe înainte de a se trece la alocarea resurselor şi trebuie să continue până când întreaga activitate ia sfârșit. Obiectivul este ca rezultatul final să fie corespunzător pentru beneficiarul lucrării şi să nu necesite mai mulți bani sau alte resurse decât cele care au fost inițial alocate sau prevăzute de buget. Planificarea şi controlul trebuie, bineînțeles, aplicate la toate activitățile şi resursele implicate în proiect. De aceea, managerul de șantier trebuie să fie capabil să înțeleagă modul de lucru al angajaților şi să aprecieze cât de priceput este fiecare, să cunoască metodele lor specifice de lucru, problemele şi punctele slabe. Ceea ce trebuie pentru o bună comunicare la nivel managerial este asigurarea unor căi adecvate de feedback în

5 întreaga firmă şi dincolo de ea. Acestea permit monitorizarea evoluției proiectului, raportarea dificultăților către conducerea executivă şi accesul tuturor participanților la con sultanţa experților de specialitate. În vederea schimbării activităţii de construcții şi pentru a-şi îmbunătăți desfășurarea proceselor de execuție în condițiile încetinirii ritmului actual, firmele de specialitate trebuie sa-si stabilească strategii eficiente care să aibă la baza următoarele elemente: implementarea standardelor europene cu răspundere şi competenţa, în vederea realizării lucrărilor la un nivel ridicat de calitate, competitiv cu cel european implementarea tehnologiilor noi de lucru şi a echipamentelor performante care să valorifice superior resursele de materii prime şi energetice planificarea, organizarea şi controlul activităților unui proces tehnologic, astfel încât lucrările să fie finalizate cat mai bine posibil, în pofida tuturor riscurilor existente punerea în practică a teoriilor privind controlul calitatii, managementul resurselor, mecanizarea, automatizarea şi robotizarea lucrărilor utilizarea de tehnologii şi echipamente pentru reciclarea materialelor schimbarea atitudinii faţă de muncă. Realizarea practică a acestor deziderate revine managerilor de șantier, care de la prima citire a proiectului de construcție trebuie să aibă în vedere o serie de cerințe pe etape, astfel încât rezultatul final să fie mulțumitor pentru beneficiarul lucrării, să se încadreze în termenul promis şi să nu necesite mai mulți bani sau alte resurse decât cele care au fost inițial alocate sau prevăzute. Deoarece proiectele de construcții implică riscuri şi probleme speciale de organizare (adesea necesitând investiții masive de capital şi un management riguros al activității, al fondurilor financiare şi al calităţii), sunt necesare: 1. cunoașterea profundă a concepției şi mecanizării proceselor tehnologice specifice lucrărilor de construcții-montaj, a corelării parametrilor echipamentelor şi tehnolo giilor de lucru adoptate 2. organizarea şi managementul șantierelor de construcții 3. extinderea răspunderii celor interesați de calitate, dincolo de limi tele constructorului. Organizarea manage men tului de șantier nu diferă în esență de cea a oricărei alte activităţi din cadrul unei societăți. Datorita faptului ca, în gene ral, fiecare societate cu activi tati similare are ideile sale proprii privind modul în care se organizează şi lucrează, este foarte probabil să avem structuri de organizare diferite. Mai mult, diferitele societăți pot avea același succes, ceea ce arată ca nu se poate spune ca există o singură soluție de organizare. În linii mari, structura de organizare a managementului de șantier se bazează pe activitățile principale din acest domeniu şi anume: elaborarea documentației teh no logice (cu precizarea procedeelor de execuție a activităților) pe baza desenelor de execuție a obiectului de construcție şi a specificațiilor tehnice care stabilește tehnologiile de lucru şi schemele de mecanizare elaborarea proiectului de organizare de șantier pe baza analizei tehnico-economice a documentației tehnologice realizarea obiectivelor (provizorii) de organizare, pe baza de structuri modulare care să permită montarea şi demontarea rapidă aprovizionarea şi managementul resurselor (forța de muncă, materii prime, echipamente tehnologice, resurse financiare) planificarea şi coordonarea lucrărilor de pe șantier. Pentru a folosi eficient fondul de timp, după adjudecarea contractului lucrării, construc torul trebuie sa-si organizeze munca, resursele şi instalațiile provizorii. De asemenea, managementul de șantier presupune pregătirea documentației detaliate pentru realizarea lucrării, stabilirea metodelor şi echipamentelor tehnologice afe rente, criteriile de asigurare a cali tatii, politica de siguranța, schemele de organizare şi circulație etc. La executarea lucrărilor de tencuieli zugrăveli, vopsitorii, placaje şi pardoseli se folosesc următoarele metode de lucru: metoda cu echipe individuale şi metoda cu brigăzi de specialitate. Echipele individuale se compun în general din 2 4 finisori. Aceste echipe încep lucrul intr-o încăpere şi execută toate operaţiile de finisare. Toată echipa execută succesiv operaţiile de pregătire a suprafeţelor şi trasarea lor. Lucrările se pot execută în două moduri: manual mecanizat. La executarea tencuielii manual, mortarul se aplică manual pe suprafaţa de tencuit, dar prepararea şi uneori transportul se execută mecanizat. Este folosită la lucrări mici şi suprafeţe cu multe goluri. La executarea tencuielii mecanizat există o serie de operaţii care încă nu sunt mecanizate ( nivelarea grundului, aplicarea şi drişcuirea stratului vizibil, tragerea profilurilor). Se consideră că tencuielile se execută mecanizat atunci când prepararea, transportul şi aplicarea mortarului pentru grund sunt executate mecanizat. Pentru executarea lucrărilor de tencuieli se folosesc diferite metode de lucru care se aleg în funcţie de volumul de lucru. Metodele de lucru sunt: metoda cu echipe individuale metoda cu brigăzi de specialitate metoda de lucru în lanţ cu brigăzi complexe. Metoda cu echipe individuale (executarea manuală) se foloseşte la volume de lucrări care nu depăşesc 1000 mp. Echipele sunt formate din 2 4 finisori care încep lucrul într-o încăpere şi execută toate operaţiile. Toată echipa execută succesiv următoarele operaţii: pregătirea suprafeţelor trasarea suprafeţelor aplicarea şi nivelarea grundului tragerea profilurilor aplicarea stratului vizibil. Aceste echipe sunt servite de către alţi muncitori care realizează următoarele operaţii: prepară mortarul transportă mortarul la locul de muncă montează şi demontează schele. Metoda cu brigăzi de specialitate se foloseşte la volume mari de tencuieli şi sunt compuse dintr-un număr de echipe care fiecare execută numai o anumită operaţie trecând succesiv de la o încăpere la alta. Aceste echipe se urmează una pe alta formând un lanţ. Numărul echipelor şi compunerea lor depind de următorii factori: felul lucrărilor cantitatea de profiluri calificarea muncitorilor condiţiile de uscare. Metoda de lucru în lanţ cu brigăzi complexe. Brigăzile complexe sunt brigăzi de specialitate în componenţa cărora intră şi echipa care se ocupă cu prepararea şi transportul mortarului precum şi o echipă pentru montarea şi demontarea schelei. Pregătirea frontului de lucru este o condiţie esenţială pentru buna desfăşurare a lucrărilor de finisaje, indiferent dacă acestea se execută manual sau mecanic. În cazul executării lucrărilor cu metoda în lanţ frontul se împarte în sectoare de lucru. Sectorul de lucru este o parte din frontul de lucru. Stabilirea mărimii sectorului influenţează ritmul lucrărilor şi productivitatea echipelor. Sectorul de lucru trebuie astfel stabilit încât: să asigure brigăzii continuitatea de lucru; posibilitatea de a lucra concentrat fără însă ca echipele să se stânjenească una pe alta. Frontul de lucru pentru executarea mecanizată are în general 4000 mp şi se împarte în 4 sectoare. Pregătirea frontului de lucru se efectuează odată cu: stabilirea sectoarelor de lucru compunerea echipamentelor întocmirea graficului de lucru

6 Şeful brigăzii trebuie să verifice dacă toate lucrările care urmează să fie terminate înainte de începerea tencuielilor au fost executate. De asemenea trebuie luate următoarele măsuri: aprovizionare cu materiale aducerea utilajelor aducerea schelelor necesare verificarea stării pompei şi a conductelor. La executarea finisajelor exterioare se montează schele de faţadă pe un front suficient şi se asigură montarea ei în continuare. Buna organizare a locului de muncă contribuie la mărirea productivităţii. În acest scop este necesar ca la locul de muncă să fie curat ( molozul strâns ), căile pentru transportul mortarului la locul de punere în operă să fie libere. Pentru a se evita întreruperile de lucru trebuie să se organizeze echipa de preparare şi transport a mortarului iar acesta să se transporte ritmic şi fără întreruperi. Înainte de începere a lucrărilor trebuie să se ia măsuri pentru obţinerea sculelor, uneltelor, dreptarelor şi şabloanelor necesare. MODULUL: TEHNICA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR ÎN CONSTRUCŢII NOŢIUNI GENERALE DESPRE CONSTRUCŢII Construcţiile sunt executate pentru crearea unor condiţii normale desfăşurării activităţii generale precum şi asigurării vieţii (a traiului zilnic), funcţie de mediul înconjurător unde se amplasează. Pentru a concepe şi apoi realiza o construcţie trebuie avute în vedere o serie de factori, afară de care nu se poate realiza: omul, pentru care trebuie îndeplinite o serie de condiţii fiziologico-igienice, de umiditate, temperatură, lumină, fără de care nu se îndeplinesc condiţii minime de muncă, de sănătate, de viaţă în general scopul pentru care este destinată construcţia, care stabileşte condiţiile funcţionale formă, dimensiuni, distribuţia pe orizontală, pe verticală a spaţiului condiţiile naturale, care exercită asupra construcţiilor acţiuni fizice, mecanice şi biologice, diferite în funcţie de amplasament, relief, climă, seismicitate etc. În funcţie de obiectivele urmărite, în construcţii se folosesc diverse criterii de clasificare: după destinaţie, după structura de rezistenţă, după calitate, după gradul de rezistenţă la foc. a. După destinaţie sunt două grupe mari: clădiri şi construcţii inginereşti. 1. Clădirile sunt construcţiile care adăpostesc oameni, animale, materiale, activitatea oamenilor; la aceste construcţii omul este cel care stabileşte principalele cerinţe tehnice. Funcţie de destinaţie, clădirile pot fi: clădiri civile: clădiri de locuit, clădiri publice, clădiri social-culturale clădiri industriale: clădiri pentru producţie şi clădiri care asigură serviciile producţiei clădiri agrozootehnice: clădiri pentru adăpostirea animalelor, legumicole, anexe gospodăreşti. 2. Construcţiile inginereşti sunt toate celelalte construcţii, care nu intră în categoria clădirilor cum ar fi: căi de comunicaţii, poduri, tuneluri (numite şi lucrări de artă) hidrotehnice, coşuri de fum, conducte de apă, canal, gaze. b. După structura de rezistenţă, construcţiile sunt alcătuite din: 1. Structuri cu pereţi de rezistenţă ( beton armat, diafragme, beton prefabricat-panouri mari) 2. Structuri cu schelet portant (beton armat sau schelet metalic) numite şi structuri în cadre 3. Structuri cu alcătuire mixtă, realizate din cadre şi diafragme 4. Structuri speciale cu arce plăci, curbe subţiri, silozuri, buncăre, castele de apă, rezervoare, coşuri de fum, turnuri de răcire etc. Această clasificare este determinată de: cerinţele de exploatare referitoare la normele de suprafaţă, înălţimi şi volum, instalaţii, dotări, calitatea lucrărilor de finisaj etc. c. După calitate; această clasificare este determinată de: cerinţele de exploatare referitoare la normele de suprafaţă, înălţimi şi volum, instalaţii, dotări, calitatea lucrărilor de finisaj etc. durabilitatea şi gradul de rezistenţă ale principalelor elemente de construcţie. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească construcţiile Construcţiile se numără printre cele mai importante produse realizate, deoarece asigură un cadru protejat pentru majoritatea activităţilor umane şi, dintre toate bunurile, au cea mai lungă perioadă de utilizare. Clădirile au atât o valoare utilitară, de ordin practic, dar şi o valoare artistică, arhitecturală. În consecinţă, orice construcţie trebuie să răspundă unui ansamblu bogat de cerinţe (exigenţe) determinate de necesităţile de utilizare şi de cele de ordin estetic, iar calitatea mai bună sau mai puţin bună a unei clădiri se apreciază prin măsura în care aceasta răspunde exigenţelor. Prin exigenţe în construcţii se înţeleg condiţiile care trebuiesc îndeplinite astfel încât clădirile să corespundă necesităţilor şi posibilităţilor utilizatorilor individuali şi societăţii în ansamblu. În acest context definirea ştiinţifică a exigenţelor, care pot fi diferite de la o societate la alta sau de la o etapă la alta, reprezintă o necesitate de primă importanţă în industria construcţiilor, întrucât nu se poate concepe, proiecta, executa sau optimiza un obiect fără a şti exact căror cerinţe trebuie să răspundă. Un sistem de exigenţe devine util când poate conduce la soluţionarea următoarelor probleme: a. determinarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească construcţiile, în ansamblu şi pe părţi componente, ţinând seama de funcţiile ce decurg din destinaţia clădirii şi de interesele colectivităţii care o utilizează b. stabilirea soluţiilor constructive care să satisfacă aceste condiţii, a modalităţilor de verificare, a materialelor utilizate şi a tehnologiilor prin care se poate ajunge cel mai avantajos la rezultatul dorit. Conceptul de performanţă în construcţii are un înţeles diferit de sensul comun al noţiunii de performanţă. Construcţiile nu sunt performante în sensul în care, de exemplu, sportivii sunt performanţi atunci când doboară un record sau câştigă o medalie. O clădire nu trebuie să fie cea mai înaltă, cea mai frumoasă sau cea mai scumpă pentru a fi performantă, dar trebuie să răspundă unui set raţional, precis şi coerent de exigenţe. În domeniul construcţiilor, noţiunile de bază ce conduc la definirea conceptului de performanţă sunt cele enumerate în continuare. a. Exigenţele utilizatorilor clădirilor se referă la condiţiile pe care aceştia le doresc îndeplinite în imobilele pe care le vor folosi. Aceste condiţii sunt determinate de următoarele categorii de cerinţe: fiziologice naturale (condiţii de igienă, confort şi protecţie faţă de factorii nocivi) psiho-sociale (referitoare la senzaţia de contact cu microclimatul clădirii, posibilitatea de a comunica sau de a se separa, satisfacţie estetică etc.) de eficienţă (privind cheltuieli şi consumuri minime de achiziţie şi exploatare a clădirii). Exigenţele utilizatorilor sunt formulate la modul general, lipsite de expresie cantitativă (numerică), fără a ţine seama de materialele sau procesele tehnologice prin care sunt realizate clădirile. Astfel, o exigenţă a utilizatorilor este cerinţa de linişte pentru a lucra sau pentru a se odihni. b. Exigenţele de performanţă sunt formulate de specialişti pentru a satisface exigenţele utilizatorilor, luând în considerare factorii care acţionează asupra imobilului. Ca şi exigenţele utilizatorilor, exigenţele de performanţă sunt exprimate tot calitativ (fără formulare cantitativă) şi nu ţin seama de materialele din care sunt realizate clădirile. Astfel, o exigenţă de performanţă este izolarea acustică faţă de zgomotele provenite din afara unei clădiri. c. Criteriile de performanţă constituie traducerea exigenţelor de performanţă în calităţi pe care trebuie să le îndeplinească diferenţiat părţile componente ale clădirii pentru ca exigenţele de performanţă să fie satisfăcute. Unei singure exigenţe de performanţă generală, cum ar fi izolarea acustică faţă de zgomotele exterioare, îi corespund pentru pereţi capacitatea de izolare la transmisia zgomotelor aeriene, iar pentru planşee capacitatea de izolare la transmisia zgomotelor aeriene şi de impact. d. Nivelurile de performanţă reprezintă concretizarea cantitativă, numerică, a criteriilor de performanţă, astfel încât acestea să poată fi utilizate în proiectare, cu ajutorul diferitelor relaţii fizico matematice de dimensionare. Valorile minime, maxime sau optime ale nivelurilor de performanţă sunt stabilite prin prescripţii tehnice (standarde, normative). De exemplu, nivelul zgomotelor exterioare percepute în încăperi trebuie să fie de maxim 35 db. Stabilirea nivelului de performanţă este o operaţie complexă, ţinând cont că majorarea cantitativă a unui nivel, în

7 afară de faptul că poate fi nerentabilă, nu duce în mod obligatoriu la performanţe reale. De exemplu nu este recomandabilă creşterea necontrolată a capacităţii de izolare acustică a unui element de închidere, deoarece o stare prelungită de linişte profundă, fără fondul sonor minim cu care organismul este obişnuit, poate conduce la o stare de nelinişte greu de suportat. Exigenţe de performanţă pentru clădiri civile La nivelul Organizaţiei internaţionale pentru standardizare (International Standard Organisation: ISO) s-a întocmit o listă ce cuprinde 14 exigenţe de performanţă pentru clădiri civile, enumerate şi descrise succint în cele ce urmează. Stabilitate şi rezistenţă intensitatea maximă a acţiunilor mecanice, în gruparea de încărcări cea mai defavorabilă, nu trebuie să depăşească capacitatea portantă a clădirii, respectiv a elementelor structurale ale acesteia. Siguranţa la foc se referă la aprecierea gradului de risc la izbucnirea incendiilor şi la siguranţa ocupanţilor şi a clădirii în caz de incendiu. Siguranţa utilizării are în vedere cerinţe referitoare la: securitatea muncii pentru lucrări de întreţinere, modernizare, reparaţii etc. securitatea de contact, ce reprezintă protecţia utilizatorilor la posibilitatea producerii de leziuni prin contact cu suprafeţele elementelor de construcţie securitatea la circulaţie prin reducerea riscului de accidentare prin alunecare, cădere, blocare etc., în timpul circulaţiei în clădire securitatea la intruziuni prin protejarea clădirii, în special a elementelor sale exterioare, împotriva pătrunderii nedorite a oamenilor, animalelor, insectelor etc. Etanşeitatea se referă la calitatea elementelor de construcţie de a fi etanşe la apa din diverse surse (meteorica, subterană etc.), la aer, gaze, zăpadă, praf sau nisip antrenate de aer etc. Confort higrotermic pentru asigurarea în interiorul clădirii a nivelurilor optime de temperatură şi de umiditate, în sezonul rece şi în cel cald. Ambianţă atmosferică prin asigurarea microclimatului încăperilor cu aer proaspăt, cu ajutorul ventilării naturale şi/sau artificiale. Confort acustic ce se referă la protecţia fonică împotriva zgomotelor exterioare, zgomotelor din încăperile învecinate şi zgomotelor datorate funcţionării instalaţiilor. Confort tactil are în vedere cerinţele de protecţie la contactul cu diverse suprafeţe ale clădirii, protecţie ce se poate referi la izolare termică, la izolare electrică, sau la măsuri împotriva contactului mecanic cu diverse elemente. Confort antropodinamic cu următoarele componente: confortul împotriva vibraţiilor sau mişcărilor induse ocupanţilor de către clădire confortul în cazul deplasărilor în clădire uşurinţa în manevrarea uşilor, ferestrelor sau altor elemente mobile ale clădirii. Igienă vizează măsurile împotriva poluării microclimatului clădirii (emanaţii de gaze, fum etc., degajate de materialele din elementele de construcţie) şi asigurarea condiţiilor de igienă cu ajutorul instalaţiilor (distribuţia apei potabile, evacuarea apei menajere şi a gunoaielor). Utilizarea spaţiilor are în vedere funcţionalitatea spaţiilor interioare (caracteristici geometrice, relaţiile dintre încăperi etc.) şi adaptarea la utilizare a suprafeţelor finisate ale clădirii (rezistenţa acestor suprafeţe la acţiuni mecanice, termice, chimice, atmosferice etc.). Durabilitate privitor la durata de viaţă a elementelor de construcţie şi a clădirii în ansamblu şi la rezistenţa împotriva factorilor ce afectează performanţele (agenţi climatici, chimici etc.). Confort vizual se referă la iluminatul natural şi cel artificial, aspectul suprafeţelor vizibile şi vederea din clădire spre exterior. Economicitate se iau în considerarea următoarele aspecte: indicatori dimensionali: suprafeţe ale clădirii (aria desfăşurată, aria construită, aria utilă etc.) şi volume (volum total, volum pe niveluri etc.) indicatori derivaţi: gradul de ocupare a terenului, indicele suprafeţelor de circulaţie, indicele volumului total etc.; costuri: iniţiale (de investiţie), de exploatare, de întreţinere (remedieri, reparaţii) etc. gradul de industrializare: ponderea elementelor de construcţie realizate industrial. În cadrul reglementărilor Uniunii Europene au fost adoptate 6 exigenţe (cerinţe) esenţiale, însuşite şi de ţara noastră prin elaborarea Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii. Cele 6 exigenţe esenţiale prevăzute în cadrul acestei legii sunt: A Rezistenţă şi stabilitate B Siguranţă în exploatare C Siguranţă la foc D Igienă, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului E Izolaţie termică, hidrofugă şi economie de energie F Protecţie împotriva zgomotului. IDENTIFICAREA TIPURILOR DE ELEMENTE DE CONSTRUCŢII ALCĂTUIREA GENERALĂ A CONSTRUCŢIILOR Orice clădire se realizează cu un scop bine precizat, îndeplinind cerinţe complexe şi variate. De asemenea fiecare are destinaţie şi utilităţi precise, fiecare spaţiu având relaţii cu celelalte spaţii. Spaţiile din clădiri, care îndeplinesc un complex de funcţii constituie un element funcţional. Astfel deosebim: camere de locuit, sufragerii, bucătării etc. la locuinţe săli de clasă, amfiteatre, laboratoare la unităţi de învăţământ săli de mese, bucătării, depozite la restaurante camere de cazare, recepţii, saloane etc. la hoteluri spaţii de fabricaţie şi depozitare la hale industriale. Elementele funcţionale se pot repeta la o clădire formând un grup funcţional. Clădirile civile pot grupa procese funcţionale cu un număr diferit de oameni (locuinţe, magazine, spitale, şcoli etc.). Clădirile industriale asigură desfăşurarea unor procese industriale după anumite fluxuri tehnologice, reprezentând totalitatea şi succesiunea operaţiilor prin care se trece de la materia primă la produsul finit, realizându-se într-o mare diversitate funcţie de destinaţie. Clădirile agrozootehnice asigură desfăşurarea unor procese de producţie şi depozitare specifice zootehniei sau agrovegetale: grajduri, hale pentru păsări, animale, sere, spaţii pentru reparaţii, depozite de produse. În mod frecvent o clădire are următoarele părţi principale: Clădirile sunt alcătuite din: structura de rezistenţă elemente de închidere şi compartimentare elemente şi lucrări de finisaj elemente şi lucrări de izolaţii elemente şi lucrări de instalaţii. Structura de rezistenţă este alcătuită din totalitatea elementelor care asigură rezistenţa şi stabilitatea construcţiei. Aceste elemente sunt: fundaţiile, pereţii portanţi, planşeele, grinzile, arcele, bolţile, şarpanta şi scările. Structura de rezistenţă se împarte în funcţie de cota ±0,00 în: infrastructură şi suprastructură INFRASTRUCTURA Aflată sub cota ±0,00 şi cuprinde fundaţiile, pereţii de la subsol, grinzile şi planşeul de peste subsol. Fundaţiile se execută sub nivelul terenului natural, vin în contact direct cu stratul bun de fundare al terenului şi îi transmite acestuia toate încărcările care acţionează asupra construcţiilor. Peste fundaţii, se execută, după caz, zidăria parterului sau pereţii subsolului. SUPRASTRUCTURA (ELEVAŢIA) CLĂDIRII Reprezintă partea care se află deasupra cotei ± 0,00 şi cuprinde toate celelalte elemente de rezistenţă ale clădirii: pereţii portanţi, planşeele, grinzile, arcele, bolţile, şarpanta şi scările

8 Alcătuirea generală a unei clădiri 1 - fundaţie; 2 - perete (zid) interior; 3 - perete (zid) exterior; 4 - planşeu; 5 - şarpantă; 6 - învelitoare; 7 - fereastră; 8 - balcon; 9 - soclu; 10 - trotuar; 11 - subsol; 12 - parter; 13 - etaj (nivel curent) izolații termice sau termoizolaţii, care au rolul de a reduce pierderile de căldură prin elementele clădirii, astfel încât în interiorul construcţiilor să se realizeze condiţii de confort termic izolaţii fonice, care au rolul de a atenua transmiterea zgomotelor prin elementele de construcţii şi instalaţii, în scopul realizării condiţiilor de confort acustic. ELEMENTELE ŞI LUCRĂRILE DE INSTALAŢII Din categoria acestor lucrări fac parte: instalaţiile electrice (iluminat, forţă, protecţie), instalaţiile tehnico-sanitare, instalaţiile de alimentare cu: apă, gaze, incendii, instalaţiile de scurgere (canalizări), instalaţiile de încălzire, instalaţiile de ventilaţie. În afara acestor instalaţii curente, funcţie de destinaţie, specifice, funcţionalitate etc., aceste lucrări pot fi necesare în toate spaţiile sau în diferite şi anumite încăperi, iar în anumite cazuri pot apărea şi alte tipuri de instalaţii: ascensoare, de condiţionare a aerului, de aer comprimat etc. Elementele de rezistenţă cuprind: zidurile (pereţii); delimitează spaţiul interior al clădirii de mediul înconjurător şi împart construcţia la interior în încăperi. Ele preiau încărcările transmise de celelalte elemente de construcţie (planşee, grinzi, acoperiş etc.) şi le transmit fundaţiei stâlpii; constituie elemente verticale sau înclinate de rezistenţă care preiau de asemenea încărcările provenite de la elementele de construcţie orizontale sau înclinate (grinzi, planşee) şi le transmit fundaţiei planşeele; sunt elemente orizontale sau înclinate care separă încăperile unei clădiri pe verticală sau închid la partea superioară, realizând astfel şi acoperişul numit acoperiş-terasă. Planşeele preiau încărcările permanente, utile şi le transmit zidurilor sau stâlpilor şarpanta; constituie elementul de rezistenţă al acoperişului având rolul de a susţine învelitoarea scările; asigură circulaţia între nivelurile clădirii sau între exterior şi interior grinzi, centuri; sunt elemente orizontale sau înclinate şi preiau sarcinile de la planşee şi le transmit zidurilor-stâlpilor. ELEMENTELE ŞI LUCRĂRILE DE INCHIDERE ŞI COMPARTIMENTARE Au rolul de a închide clădirea la exterior şi de a o compartimenta la interior. Din categoria acestor lucrări fac parte: pereţii cortină învelitoarea pereţii despărţitori tavane false. ÎNTOCMIREA LISTEI ELEMENTELOR NECESARE REALIZĂRII CONSTRUCŢIEI STRUCTURI DE REZISTENŢĂ DIN BETON ARMAT LA CLĂDIRI STRUCTURI CU DIAFRAGME LA CLĂDIRI ETAJATE Structurile cu diafragme sunt structurile la care elementele portante verticale sunt, în totalitate sau parţial, realizate sub formă de pereţi din beton armat denumiţi diafragme verticale. Diafragma este un element plan, cu lăţime mare şi grosime mică, care poate prelua sarcini importante ce acţionează în planul său. Prevederea de diafragme verticale în alcătuirea unei clădiri înalte impune ca şi planşeele să fie realizate sub formă de diafragme (orizontale) care se mai numesc şaibe orizontale, şi au rolul de a transmite sarcinile orizontale din vânt şi cutremur la diafragmele verticale care, în continuare, le transmit fundaţiilor, iar acestea la teren. Practica de până acum permite să se definească trei categorii de structurii şi anume: structuri de tip fagure structuri de tip celular structuri cu nucleu central de diafragme. Structuri tip fagure se caracterizează prin faptul că toate elementele portante verticale sunt diafragme care, preiau în întregime încărcările verticale şi orizontale. Acest tip de structură se poate utiliza la clădiri de locuit, la hoteluri, cămine, şi în general la clădirile care permit compartimentări fixe, dese (de mărimea unei camere). ELEMENTELE ŞI LUCRĂRILE DE FINISAJ Au rolul de a face clădirile folosibile în condiţii optime, de a le da un aspect cât mai plăcut, estetic precum şi de a le proteja împotriva agenţilor agresivi (ploaie, vânt etc.). Din categoria acestor lucrări fac parte: tencuielile placajele (exterioare şi interioare) pardoselile tâmplăria zugrăvelile, vopsitoriile, tapetele. ELEMENTELE ŞI LUCRĂRILE DE IZOLAŢII Au rolul de a proteja construcţiile împotriva agenţilor agresivi. Lucrările de izolaţii pot fi: izolaţii hidrofuge sau hidroizolaţii care au rolul de a împiedica pătrunderea apelor în interiorul clădirii sau în elementele de construcţie Exemplele de dispunere a diafragmelor la structurile de tip fagure: 1 diafragme transversale; 2 diafragme longitudinale Deoarece panourile prefabricate de faţadă (de tip parapete şi şpaleţi) se montează după executarea pereţilor interiori, aspectul pe care îl are structura înainte de montarea acestor panouri sugerează forma unui fagure, fapt ce a făcut să capete denumirea de structură tip fagure

9 Aceste structuri prezintă şi unele dezavantaje ca: greutate ridicată (deoarece materialul folosit este betonul) transformările la structura tip fagure sunt dificile pereţi au inerţie termică redusă, deci permit o pierdere uşoară a căldurii şi în acelaşi timp transmit cu uşurinţă în întreaga construcţie zgomotele provocate de şocuri. Structurile de tip celular se caracterizează prin faptul că sunt dispuse mai rar, iar între diafragme se prevăd şi alte elemente portante. De exemplu, la clădirile de locuit se dispun diafragme numai pe conturul care delimitează apartamentele iar pereţi din interiorul fiecărui apartament, care au rolul de pereţi despărţitori, se execută din materiale uşoare, bune izolatoare termice şi fonice (Fig. 9.2) STRUCTURI CU SCHELET ÎN CADRE Printre primele structuri de beton armat folosite au fost cele pe cadre, alcătuite din bare drepte având una, două, trei sau mai multe deschideri. În figura sunt prezentate trei exemple de structuri pe cadre cu bare drepte, de secţiune constantă sau variabilă având una, două sau mai multe deschideri. Cadrul este alcătuit din elemente verticale de susţinere (stâlpi) şi din elemente orizontale (rigle şi grinzi). Stâlpii reazemă pe fundaţii izolate de diverse tipuri. Pe riglele cadrului reazemă grinzile secundare longitudinale care se mai numesc şi nervuri, iar pe nervuri reazemă placa de beton armat a acoperişului. Rigla cadrului, fiind bară dreaptă, cu încărcări normale pe axa ei, este solicitată la momente încovoietoare şi forţe tăietoare mari care fac ca dimensiunile secţiuni transversale a riglei să rezulte mari. Pe măsură ce cresc deschiderile cadrului, cresc şi solicitările lui şi ca urmare, cresc şi dimensiunile elementelor şi de aceea aceste cadre nu pot ajunge la deschideri mari. Pentru o cât mai raţională distribuţie a solicitărilor s-au adoptat cadre ale căror elemente au secţiuni variabile, fie pe toată lungimea lor fie pe anumite îngroşări locale, în vecinătatea reazemelor, numite vute. Construcţiile pe cadre-parter sunt construcţii grele, cu consum mare de beton şi oţel, în special când se lucrează cu beton şi oţel de mărci relativ reduse. Structură cu schelet portant (cadre) realizat din beton armat monolit Exemple de dispunere a diafragmelor la structurile de tip celular: a structură de tip bară; b structură de tip turn. Deoarece distanţele dintre diafragme cresc simţitor, nu mai este posibil ca planşeul să rezeme numai pe diafragme, apare necesitatea unor reazeme intermediare verticale (stâlpi) şi orizontale (grinzi). Stâlpii şi grinzile constituie cadre şi, astfel, structura celulară are o alcătuire mixtă: diafragme şi cadre, care împreună, preiau sarcinile verticale (gravitaţionale) şi pe cele orizontale. Diafragmele sunt mult nai rigide la sarcini orizontale decât cadrele de aceia ele preiau singure solicitările produse de aceste sarcini. Deci, diafragmele, preiau sarcini verticale şi orizontale iar cadrele numai sarcini verticale. Din punct de vedere seismic, structura celulară, deşi are diafragmele dispuse mai rar, are o comportare favorabilă, datorită faptului că aceste diafragme fiind dispuse numai pe conturul apartamentelor, sunt în mare parte fără goluri de uşi, fapt care elimină concentrările de eforturi din zonele ce mărginesc aceste goluri. Pornind de la necesitatea simplificării procesului de execuţie au apărut două variante ale acestui tip de structură şi anume: prima variantă planşeul se realizează sub formă de dală groasă, având aceeaşi grosime pe toată suprafaţa apartamentului, fapt ce permite o cofrare şi o armare simplă a planşeului, dar necesită un consum mare de beton şi armătură în planşeu a doua variantă cu planşeul realizat dintr-o placă relativ subţire dispusă pe grinzi intermediare, soluţie economică sub aspectul consumului de beton, dar mai complicată la execuţie datorită grinzilor. Structura de tip celular elimină dezavantajele structuri fagure, în cea ce priveşte greutatea totală a construcţiei şi în parte, în ceea ce priveşte izolarea contra zgomotelor. Structuri cu nucleu central de diafragme au în general, dimensiuni reduse în plan şi înălţime mare. Diafragmele se dispun, de obicei pe perimetrul casei scărilor formând un contur închis, tubular, de formă rectangulară sau circulară. Nucleul central se poate realiza şi din diafragme independente, intersectate etc.. Avantajul acestui tip de structură constă în faptul că dispune de suprafeţe mari necompartimentate pe care se pot amenaja birouri de dimensiuni dorite prin montarea unor pereţi uşori despărţitori, care pot fi după nevoie demolaţi sau mutaţi dintr-o poziţie în alta. Planşeele rezultă de deschideri mari (9-12 m) pe fiecare direcţie. Pentru a se reduce consumul de beton şi implicit greutatea totală a construcţiei aceste planşee se execută cu nervuri dese pe două direcţii, creând un sistem casetat, care mai poartă numele de dală super groasă. Execuţia acestor planşee nu este dificilă deoarece există cofraje speciale casetate cu casetele din tablă sau material plastic, care se montează pe rame speciale rezemate pe popi metalici şi permit o cofrare şi o decofrare foarte rapidă. Mai dificilă este armarea nervurilor deoarece se lucrează în spaţii înguste. În nervuri se pot folosi însă numai bare drepte iar placa se armează cu o plasă sudată astfel ca lucrările de armare să nu ridice probleme speciale. L - deschiderea; h - înălţimea de etaj (nivel); h f - adâncime de fundare; 1 - fundaţie cu bloc şi cuzinet; 2 - cuzinet de beton armat; 3 - bloc de beton simplu; 4 - pardoseală peste terenul natural; 5 - stâlp marginal; 6 - stâlp central; 7 - grindă principală (rigla cadrului); 8 - grinzi secundare curente (nervuri); 9 şi 10 - grinzi secundare având şi rol de rigidizare longitudinală a structurii; 11 - placa planşeului intermediar; 12 - pardoseala peste planşeu; 13 - placa planşeului de acoperiş; 14 - învelitoare. Fundaţia este elementul de construcţie care se află în contact direct cu terenul bun de fundare şi transmite acestuia toate încărcările care acţionează construcţia. Încărcările trebuie astfel repartizat pe talpa fundaţiei încât să nu fie depăşită capacitatea portantă a terenului, iar tasările care rezultă să fie cât mai uniforme şi să poată fi suportate de construcţie fără repercusiuni asupra acesteia. Capacitatea portantă a terenului (presiunea normată) este presiunea maximă pe care o poate suporta terenul de fundare, fără a exista pericolul ruperii acestuia sau al nor tasări care să pericliteze construcţia. Clasificarea fundaţiilor Fundaţiile se pot clasifica după mai multe criterii: după adâncimea de fundare (adâncimea la care se găseşte terenul bun de fundare) sunt: fundaţii de suprafaţă ( de mică adâncime) sau fundaţii directe fundaţii de adâncime sau fundaţii indirecte (fundaţii pe piloţi, chesoane, puţuri, coloane, etc.). după modul de execuţie faţă de nivelul apelor subterane fundaţii executate deasupra nivelului apei freatice (fundaţii executate în uscat) fundaţii executate sub nivelul apei freatice (fundaţii executate sub apă). după materialele folosite fundaţii rigide (din piatră naturală, cărămidă, beton simplu sau ciclopian) fundaţii elastice (din beton armat). după forma lor în plan fundaţii izolate fundaţii continue sub ziduri sau sub stâlpi (tălpi continue)

10 fundaţii cu reţele de grinzi (tălpi încrucişate) fundaţii pe radier general (placă continuă, placă cu grinzi). după tehnologia de execuţie fundaţii executate la faţa locului, direct în groapa de fundaţie fundaţii prefabricate. Rezemarea grinzilor pe fundaţii izolate 1 fundaţii izolate; 2 grindă de descărcare a încărcărilor pe fundaţii; 3 - perete Alcătuirea fundaţiilor Fundaţiile de suprafaţă (directe) pot fi: fundaţii directe din beton monolit şi fundaţii directe prefabricate. Fundaţii directe din beton monolit Aceste fundaţii pot fi: izolate (sub stâlpi) continue (sub ziduri sau şiruri de stâlpi) sub formă de radier general. Fundaţie izolată sub stâlp, cu bloc şi cuzinet 1 bloc de fundaţie; 2 cuzinet; 3 stâlp Fundaţii rigide din beton simplu, sub ziduri a dreptunghiulară; b cu evazări; c cu trepte 1 fundaţie; 2 zid portant; 3 pardoseală; 4 strat suport; 5 teren; 6 izolaţie hidrofugă; 7 umplutură de pământ Fundaţii izolate sub stâlpi, cu talpă din beton armat a prismatică; b prismatică cu feţele teşite 1 fundaţie; 2 stâlp; 3 strat de beton de egalizare; B lăţimea fundaţiei; H înălţimea fundaţiei; Fundaţii izolate sub stâlpi. Aceste fundaţii sunt avantajoase la construcţii cu structură de rezistenţă alcătuită din stâlpi situaţi la distanţă suficient de mare între ei. Fundaţiile izolate sunt de două tipuri: din beton simplu, sub formă de bloc de beton simplu (fundaţie rigidă) şi cuzinet din beton armat şi din beton armat, sub formă prismatică, de obelisc sau în trepte. Înălţimea blocului din beton simplu trebuie să se găsească într-un anumit raport faţă de lungimea consolei (evazării). Limitarea acestui raport este dată prin unghiul ale cărui valori minime sunt date în norme. Respectarea acestor valori asigură rezistenţa blocului ca element de beton simplu, fără a mai fi necesară armarea lui. Din fundaţii se lasă mustăţi care se leagă de armătura din stâlpi, în vederea ancorării stâlpului în fundaţie; secţiunea barelor ce alcătuiesc mustăţile trebuie să fie egală cu secţionarea armăturilor din stâlp. Când stâlpii sunt prefabricaţi, se folosesc fundaţiile izolate tip pahar. Golul paharului se execută în formă de trunchi de piramidă, în vederea realizării unei bune împănări a bazei stâlpului, care se încastrează astfel în fundaţie. Golul rămas în jurul stâlpului se betonează, după ce acesta a fost fixat în poziție definitivă. Talpa fundaţiilor izolate, aşezată pe un strat de beton de egalizare, se armează cu bare independente sau cu plase sudate. La fundaţiile pahar se armează şi pereţii paharului. Pentru susţinerea pereţilor ce închid golurile între stâlpi se folosesc grinzi care reazemă pe fundaţiile izolate. Fundaţie monolită tip pahar, pentru stâlpi prefabricaţi 1 stâlp; 2 paharul fundaţiei; 3 armătură de rezistenţă; 4 călăreţ; 5 armătură inelară; 6 beton de monolitizare; 7 strat de beton de egalizare Fundaţii sub formă de tălpi continue sub ziduri. Aceste fundaţii sunt utilizate când structura de rezistenţă este din pereţi portanţi din zidărie sau beton şi atunci când terenul de fundare nu se găseşte la adâncime prea mare. În general, fundaţiile continue sub ziduri au forma secţiunii transversale: dreptunghiulare, cu evazări sau în trepte (fig.2.12). În cazul terenurilor care pot prezenta tasări diferite, fundaţia se armează. Fundaţii sub formă de grinzi continue sub stâlpi. Când încărcările transmise prin stâlpi unei construcţii la teren sunt mai mari şi când terenul de fundare prezintă tasări neuniforme, se folosesc fundaţii sub formă de grinzi continue sub stâlpi (sau tălpi continue sub stâlpi). Secţiunea transversală a unor astfel de fundaţii este în forma de T întors. Astfel de fundaţii lucrează ca grinzile continue întoarse. În sens longitudinal, grinzile se execută cu secţiune constantă sau variabilă - cu vute (fig. 2.13). Fundaţii sub formă de reţele de grinzi. Când pentru transmiterea încărcărilor de la stâlpi pe teren sunt necesare suprafeţe mai mari de rezemare, în locul tălpilor dispuse după o singură direcţie se folosesc reţele de grinzi (fig. 2.14). grinzile dispuse după o direcţie se încrucişează cu grinzile dispuse după cealaltă direcţie, alcătuind un sistem cu o mare capacitate de rezistenţă şi cu largi posibilităţi de adaptare. La alcătuirea acestor fundaţii este necesar să se dea o mare atenţie rezolvării încrucişărilor, pentru a se evita aglomerarea care creează mari dificultăţi la betonare. Fundaţie sub formă de grindă (talpă) continuă a cu vute; b fără vute 1 grindă cu vute; 2 grindă fără vute; 3 - stâlp

11 Pereţi. Generalităţi, clasificări Prin denumirea de pereţi se defineşte acel element de construcţie vertical, care are rolul de a separa spaţiul construit de mediul exterior, sau de a delimita spaţiile după diferite criterii funcţionale şi de confort. În mod curent, când separă construcţia de mediul exterior poartă denumirea de închideri perimetrale, iar atunci când delimitează spaţii interioare după criterii funcţionale poartă denumirea de pereţi de compartimentare. Pentru a răspunde rolului de asigurare a confortului necesar tipului de construcţie realizat, pereţii trebuie să răspundă mai multor parametrii: rezistenţă la transfer termic, la umiditate, la foc, la agresivitatea mediului, conformare antiseismică, rezistenţă la transmiterea zgomotelor. Fundaţii cu tălpi continue încrucişate 1 talpă de fundaţie; 2 grindă de fundaţie; 3 stâlp; 4 beton de egalizare Fundaţiile sub formă de radier general Când lăţimea tălpilor fundaţiilor rezultă prea mare, se execută fundaţii sub formă de radier general, care se prezintă sub formă de planşee întoarse (fig. 2.15). De obicei, sunt folosite radierele sub formă de placă continuă rezemată pe reţele de grinzi şi radiere realizate ca planşeu tip ciupercă la care placa continuă reazemă direct prin intermediul capitelurilor de stâlpi. Fundaţii radier a cu placă dreaptă; b tip ciupercă; c cu grinzi 1 placă (dală) de fundaţie; 2 strat de beton de egalizare; 3 stâlpi; 4 grinzi de fundaţie Fundaţii directe prefabricate În prezent, realizarea monolită a fundaţiilor nu permite ca o parte din avantajele execuţiei prefabricate a suprastructurilor să poată fi folosită în totalitate; de aceea, în viitorul apropiat se urmăreşte ca să fie folosite fundaţiile prefabricate. În practică au început să fie introduse diverse sisteme de fundaţii izolate prefabricate sub stâlpi. Forma cea mai simplă de fundaţie izolată prefabricată sub stâlpi o constituie tipul de fundaţie pahar realizat dintr-o singură bucată, în atelier. Astfel de fundaţii (fig. 2.16) se aşează în poziţia de proiect, în săpătura realizată mecanizat, pe un strat de beton de egalizare. Aceste fundaţii nu pot fi utilizate decât de dimensiuni relativ reduse, pentru care gabaritul de transport este asigurat, iar greutatea nu depăşeşte anumite limite determinate de utilizarea raţională a utilajelor pentru manipulare şi montaj. Fundaţie prefabricată tip pahar a secţiune; b plan, 1 stâlp; 2 paharul fundaţiei; 3 armătura paharului; 4 armătura tălpii fundaţiei; 5 strat de beton degalizare Pentru generalizarea şi uniformizarea folosirii fundaţiilor izolate prefabricate, ele trebuie fragmentate şi apoi asamblate pe şantier. Prefabricarea tălpilor sub ziduri se poate realiza prin fragmentarea fundaţiilor. Clasificarea pereţilor după rolul pe care îl au în construcţie: pereţi de rezistenţă (portanţi) neportanţi (despărţitori, autoportanţi) izolatori (antifoc, fonoizolanţi). după poziţia lor în cadrul construcţiei: închideri perimetrale compartimentări. după poziţia pe care o ocupă în construcţie: pereţi de fundaţie (pereţi de subsol) timpane (dacă clădirea are formă alungită în plan) calcan (dacă un perete exterior se află la limita terenului unui beneficiar şi nu are goluri de uşi şi ferestre) atic (când zidul este aşezat peste nivelul ultimului planşeu, pe conturul clădirii, şi are rol de a masca unele elemente ale acoperişului sau terasei); după materialele din care se execută: pământ bătut în cofraje, chirpici, cărămizi arse, nearse, blocuri ceramice, înlocuitori de produse ceramice (blocuri din diatomit, tufuri vulcanice, beton celular autoclavizat etc.), piatră naturală, beton simplu, armat, prefabricat, închideri din azbociment, metalice (tablă cutată,ondulată), panouri prefabricate, fâșii din beton autoclavizat, pereţi din ipsos (plăci, blocuri, panouri), pereţi din sticlă, pereţi din mase plastice (plăci PAS, P. V. C. expandat); după modul de execuţie: pereţi zidiţi şi prefabricaţi; după modul de finisare: pereţi bruţi pereţi semifinisaţi pereţi finisaţi; după gradul de rezistenţă termică: pereţi pentru încăperi neîncălzite pereţi pentru încăperi încălzite. Materiale pentru lucrări de zidărie 1. Piatra pentru zidărie, se alege funcţie de: destinaţia construcţiei, gradul ei de durabilitate condiţii climatice poziţia şi rolul elementului de zidărie în construcţie. Piatra trebuie să îndeplinească o serie de condiţii tehnice: forma blocurilor să permită aşezarea lor în operă astfel ca să lucreze în condiţii cât mai avantajoase dimensiunile blocurilor fabricate să fie modulate pe baza sistemului modular decimetric (10 cm) sau octometric (12, 5cm)

12 rezistenţă la acţiuni repetate de îngheţ-dezgheţ cât mai mare rezistenţă la foc şi agenţi chimici agresivi. 2. Piatra artificială arsă Aceasta se fabrică din argilă cu adaosuri de nisip, malaxată, presată şi apoi arsă la temperaturi ridicate. Se prezintă sub formă de: cărămidă plină, cărămidă cu goluri orizontale şi verticale. Cărămida trebuie să îndeplinească o serie de condiţii tehnice: să fie bine arsă, să nu prezinte fisuri să aibă structură omogenă, să nu fie poroasă, să nu conţină granule de var mai mari de 2-3 mm să aibă forme regulate, muchii vii, să se cioplească uşor, iar secţionarea să se producă după suprafeţe regulate să corespundă condiţiilor de calitate, marcă, clasă, indicate de prescripţiile tehnice la punerea în lucru, cărămizile trebuie în prealabil udate cu apă, când se foloseşte mortar de ciment. Cărămida termoizolatoare din diatomit se fabrică pe cale umedă din diatomit amestecat cu substanţe combustibile, ars până la temperatura de 300 grade C. Se foloseşte la zidării izolatoare termic. Cărămida pentru placaje, se utilizează pentru acoperirea pereţilor la faţadă, înlocuind tencuielile, şi se fabrică în diferite culori. 3. Piatra artificială nearsă. Blocuri mici din beton cu agregate uşoare, (zgură expandată,granulit, diatomit, deşeuri ceramice), blocuri mici şi plăci pentru zidărie din beton celular autoclavizat (GBC), BCA PLANŞEELE PLANŞEELE sunt elemente de construcţie orizontale sau înclinate care îndeplinesc rolul de compartimentare pe verticală a clădirilor, iar la clădirile cu acoperiş terasă planşeul ultimului nivel este totodată elementul care închide construcţia la partea superioară. PLANŞEELE sunt elemente portante care preiau încărcările permanente şi utile şi le transmit elementelor de rezistenţă pe care reazemă (stâlpi, grinzi, pereţi portanţi). În mod obişnuit pentru asigurarea izolării termice şi fonice la partea superioară şi inferioară, planşeele au ca elemente de finisaj pardoseala şi respectiv tavanul. Planşeele sunt elemente de construcţii orizontale sau înclinate care îndeplinesc rolul de compartimentare a clădirilor pe verticală, iar la clădirile cu acoperiş terasă, planşeul ultimului nivel este totodată elementul care închide construcţia la partea superioară. Planşeele sunt elemente portante care în cadrul unei clădiri, îndeplinesc următoarele funcţii: preiau încărcările permanente ce revin din greutatea lor proprie, din greutatea pardoselilor, a tavanelor şi a zidurilor despărţitoare neportante precum şi încărcările utile corespunzătoare destinaţiei încăperilor (greutatea oamenilor, a mobilierului, a maşinilor, etc.); transmit încărcările preluate, la elementele portante verticale pe care reazemă; asigură izolarea fonică dintre încăperile situate la etaje suprapuse, datorită masei lor sau unor elemente constructive; contribuie la izolarea termică a încăperilor, în funcţie de caracteristicile termice ale materialelor din care este alcătuit planşeul şi de grosimea acestuia. Clasificarea planşeelor Există mai multa criterii de clasificare a planşeelor, astfel: a) după poziţia lor în clădire avem: planşee peste subsol (despart subsolul de parter) planşee intermediare, între etaje curente planşeu peste ultimul etaj, denumit şi planşeu de pod planşeu-terasă, denumit şi planşeu acoperiş planşeu cu funcţii speciale pentru balcoane, amfiteatre etc. b) după materialul din care sunt executate: planşee cu grinzi din lemn planşee cu bolţi din zidărie planşee cu grinzi metalice planşee din beton armat. c) după rezistenţa la foc: planşee incombustibile - planşee din beton armat monolit sau prefabricat, planşee cu grinzi metalice cu elemente de umplutură incombustibile; planşee greu combustibile planşee cu grinzi din lemn protejat cu tencuială aplicată pe şipci cu trestie sau rabiţ; planşee combustibile planşee din lemn neprotejate. d) după forma feţei superioare şi inferioare planşeele din beton armat monolit se realizează în următoarele sisteme: cu plăci din beton fără grinzi cu plăci şi grinzi dispuse pe o singură direcţie cu plăci, grinzi principale şi grinzi secundare cu nervuri dese; cu reţele de grinzi (planşee casetate) tip ciupercă sistem dală. Condiţii tehnice cerute de planşee: a) Condiţia de rezistenţă, cere ca planşeele să asigure preluarea încărcărilor permanente şi utile şi transmiterea acestora elementelor de reazem (stâlpi, grinzi, pereţi portanţi), în ipotezele cele mai defavorabile care pot să apară în timpul execuţiei şi exploatării. b) Condiţia de rigiditate sub acţiunea încărcărilor verticale, cere ca planşeele să nu se deformeze sub acţiunea încărcărilor de exploatare peste limitele admisibile. O importanţă deosebită trebuie acordată rigidităţii planşeelor încărcate cu maşini şi utilaje care produc vibraţii. c) Condiţia de rigiditate sub acţiunea încărcărilor orizontale (vânt, cutremure), cere ca planşeele să poată prelua şi să transmită mai departe elementelor portante verticale de rezistenţă, eforturile care se dezvoltă în planul lor. Este raţional să se obţină o rigidizare a clădirilor în plan orizontal cu planşee rigide (şaibe orizontale) în toate cazurile şi în mod obligatoriu la clădirile amplasate în regiuni seismice. d) Condiţia de izolare fonică se impune în cazul planşeelor care închid construcţia la partea superioară (planşee terasă), sau care sunt situate deasupra unor spaţii neîncălzite (pivniţe, gangurii necirculabile, părţi care ies în consolă etc.). e) Condiţia de izolare termică se impune, în mod diferenţiat tuturor tipurilor de planşee. Planşele peste subsoluri şi planşeele de pod nu necesită măsuri speciale de izolaţie termică. Planşeele intermediare ale clădirilor trebuie să asigure izolarea fonică necesară împotriva transmiterii zgomotelor aeriene sau structurale (de impact). În cazuri speciale planşeele trebuie să îndeplinească condiţii severe de izolare fonică (studiouri de înregistrare, pentru radio sau televiziune), sau să asigure calităţi acustice unei săli (teatre, auditorii). f) Condiţia de izolare hidrofugă nu este obligatorie pentru planşeele curente ale clădirilor; se recomandă realizarea unei izolaţii hidrofuge în băile apartamentelor de locuit, pentru spălătorii şi băi comune, bazine de înot, săli de tratament balneologic, terase etc. g) Condiţia de ordin arhitectural se impune unor încăperi cu destinaţii speciale (săli de spectacole, de recepţie, foaierele teatrelor, restaurante etc.) care trebuie să îndeplinească şi o funcţiune decorativă ce se asigură prin intermediul elementelor de finisaj (tencuieli decorative, plafonerie etc.) h) Condiţiile economice sunt exprimate prin indicii tehnico-economici, deseori determinanţi în alegerea unei soluţii de planşeu. Aceşti indici se referă la : consumul de materiale, costul şi greutatea unui metru pătrat de planşeu, consumul de manoperă în fabrică şi pe şantier, consumul de energie, durata de execuţie, gradul de industrializare şi mecanizare etc

13 ACOPERIŞURI GENERALITĂŢI, FORME, CLASIFICĂRI. Generalităţi - Acoperişul este elementul de construcţie cu care se termină clădirea la partea superioară şi care are rolul de a o apăra de intemperii (ploi, zăpadă, vânt, arşiţă, etc.) În acest scop, suprafeţele acoperişului trebuie să fie acoperite cu o învelitoare impermeabilă. Pentru ca apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii să se scurgă cât mai repede, se dau acoperişului pante mai mari sau mai mici după cum învelitoarea este mai puţin sau mai mult impermeabilă. Forme - Forma exterioară a acoperişului depinde de o serie de factori dintre care cei mai importanţi sunt: planul construcţiei felul materialului din care este realizată învelitoarea considerente arhitecturale. Se recomandă ca forma, culoarea şi învelitoarea acoperişului să corespundă specificului arhitecturii locale. La proiectarea acoperişului este necesar să se caute şi să obţină suprafeţe mari, liniştite, legate între ele şi al căror aspect să nu fie tulburat prin variaţiuni de nivel, prin ieşituri sau construcţii secundare (turnuri). Funcţie de forma adoptată, acoperişurile cu pantă pot fi: acoperişuri cu o pantă acoperişuri cu două pante acoperişuri cu patru pante. a b c Forme de acoperişuri la clădiri cu un plan dreptunghiular a acoperiş cu o singură pantă; b acoperiş cu două pante; c acoperiş cu patru pante. Pantele acoperişurilor pot fi continue sau frânte, adică formate dintr-o succesiune de pante având diferite înclinări: acoperişuri cu pante frânte (Fig. 5.2.a) acoperişuri tip şed (dinţi de ferestrău) (Fig. 5.2.b) cu mansardă (Fig. 5.2.c) cu formă de turn sau turlă poliedrică (Fig. 5.2.d) a b c d Acoperişuri cu suprafeţe plane înclinate a cu pante frânte; b tip şed sau dinţi de ferestrău; c cu mansardă; d cu formă de turn sau turelă poliedrică. Acoperişuri cu suprafeţe curbe şi anume: cilindrică paraboloid eliptic de rotaţie paraboloid hiperbolic în şa hipar (paraboloid hiperbolic delimitat de generatoare rectilinii) hiperboloid de rotaţie conoid; cupole. Suprafeţe curbe pentru acoperişuri a eliptică; b paraboloid eliptic de rotaţie; c paraboloid hiperbolic în şa; d paraboloid hiperbolic delimitat delimitat de generatoare rectilinii (hipar); e hiperboloid de rotaţie; f conoid; g, h cupole. Clasificarea acoperişurilor Acoperişurile se clasifică după mai multe criterii: a după mărimea pantelor: acoperişuri cu pante peste 7 0 acoperişuri cu pante mici, până la 7 0 (denumite acoperişuri terasă) b după numărul de pante avem: acoperişuri cu o pantă acoperişuri cu două pante acoperişuri cu mai multe pante. c după materialul din care se execută acoperişurile (şarpanta): din lemn din metal din beton din zidărie. Scările sunt elemente de construcţie care asigură legătura pe verticală între diferite niveluri (etaje), ale unei clădiri, precum şi între trotuar şi interiorul construcţiei, prin planuri orizontale denumite trepte, aşezate denivelat unele în raport cu altele, de regulă echidistant. Clasificarea scărilor: După destinaţie, scările pot fi: monumentale, executate în holurile unor clădiri mai importante (săli de spectacole, muzee, hoteluri) atunci când pe lângă rolul funcţional se urmăreşte şi realizarea unui efect arhitectural deosebit principale, executate în clădiri obişnuite cu mai multe niveluri secundare, care asigură circulaţia între încăperile mai puţin folosite dintr-o clădire (încăperi de serviciu, poduri, pivniţe) de incendiu, folosite pentru evacuarea în caz de pericol, sunt realizate de obicei din metal şi prevăzute cu elemente de protecţie, pentru siguranţa exploatării, fiind amplasate în exteriorul clădirii industriale, sau de atelier destinate întreţinerii sau exploatării instalaţiilor şi utilajelor industriale. După poziţia faţă de clădire, se deosebesc: scări interioare scări exterioare. După modul de comportare la foc (determinat de materialele din care se execută) sunt: rezistente la foc (piatră, beton armat)

14 semi - rezistente la foc (metalice) semi - combustibile (din lemn ignifugat) combustibile (din lemn, în piese cu secţiuni mari) inflamabile (din lemn, în piese cu secţiuni mici). Alcătuirea scărilor Încăperea în care se amplasează scara poartă denumirea de casa scării. Ea trebuie să asigure desfăşurarea normală a scării în plan şi pe verticală şi o ieşire comodă spre exterior. Se recomandă ventilarea şi iluminarea naturală a casei scării. Elementele componente ale unei scări: După înălţimea h, a treptelor, scările se împart în: scări cu trepte joase, cu h <16, 5cm, utilizate la scările principale care deservesc clădiri cu mai mult de patru etaje, la scări pentru grădiniţe, şcoli spitale scări cu trepte de înălţime mijlocie, având 16, 6 < h, 17, 5cm, sunt cele mai comode la urcat, se folosesc la scări principale în clădiri cu cel mult patru etaje, sau la scări secundare în clădiri cu mai mult de patru etaje scări cu trepte înalte, având 17, 6 < h <22, 5, sunt utilizate la scări secundare în clădiri cu mai puţin de patru etaje sau la scări de pivniţă, pod. După forma lor în plan, scările se clasifică în: scări cu una sau mai multe rampe drepte, continue sau cu podeste, treptele acestor scări au formă dreptunghiulară scări cu rampe curbe sau în spirală (continue sau cu podeste), treptele acestor scări au în plan formă trapezoidală scări balansate, la care întoarcere rampelor se face prin intermediul treptelor simplu, beton armat monolit sau elemente prefabricate din beton armat. C 4..4 Elementele unei scări: 1 vang exterior; 2 vang interior; 3 linia pasului; 4 rampă; 5 distanţa între vanguri; A B desfăşurare; a podest de placare; b podest de sosire Secţiune schematică prin casa scării şi scară: 1 podest de plecare; 2 podest de sosire; 3 podest intermediar; 4 rampă; 5 intrados; 6 balustradă; 7 mână curentă; I înălţimea de urcat (înălţimea etajului); H înălţimea liberă între rampe. Scări cu rampe curbe şi în spirală Scări drepte a cu o singură rampă; b, c cu două rampe; d, e cu trei rampe; 1 rampă; 2 podest intermediar; 3 podest de nivel; 4 rampă marginală; 5 rampă centrală Scări cu rampe balansate După materialul din care se execută scările pot fi din: lemn, zidărie, piatră, metal, beton. Elementele unei scări: a secţiune prin scară; b mână curentă de lemn; c - mână curentă din PVC 1 treaptă; 2 contratreaptă; 3 ciubuc; 4 rampa scării; 5 balustradă; 6 mână curentă Treapta, este elementul de bază al scării, format dintr-o suprafaţă orizontală pe care se calcă şi care formează treapta propriu-zisă, şi o suprafaţă verticală care leagă două trepte consecutive între ele, numită contratreaptă. Rampa, este o succesiune neîntreruptă de minim 3 trepte, şi cel mult 16 trepte (se admit mai puţin de 3 trepte numai în faţa uşilor de intrare în clădire). Rampele cu mai mult de 16 trepte trebuie întrerupte prin porţiuni orizontale numite podeste, paliere sau odihne, care pot fi intermediare sau de nivel. Înălţimea liberă între 2 rampe suprapuse sau între o rampă şi elementele de planşeu (grindă, placă) trebuie să fie minim 2m, la scările principale şi 1, 90m la scările care urcă în pod, sau coboară în pivniţă. Linia pasului, este linia pe care calcă omul când urcă pe scară ţinându-se de balustradă. Această linie se află la 50-60cm, distanţă de vangul interior. Vangurile, sunt elemente de rezistenţă de tip grindă, pe care reazemă treptele. În funcţie de poziţia lor vangurile pot fi: interioare (amplasate pe linia balustradei) exterioare (amplasate către peretele casei scării) sau centrale (amplasate pe mijlocul lungimii treptelor). Balustrada, este elementul vertical de protecţie prevăzut către partea liberă a rampei sau podestului, în scopul asigurării siguranţei la circulaţie. Înălţimea liberă de siguranţă trebuie să fie 0,80 m. Balustradă se calculează la acţiunea încărcărilor orizontale provenite din împingerea oamenilor, în funcţie de destinaţia construcţiei prin standarde. Mâna curentă, este elementul de construcţie care se montează pe balustradă, la partea superioară a acesteia, ajutând la sprijinirea în timpul circulaţiei pe scară. Aceasta se fixează pe balustradă sau pe peretele casei scării pe o singură parte (la rampele cu 1-3 fluxuri de circulaţie) şi pe ambele părţi (la rampele mai late)

15 LUCRĂRI PUBLICE ŞI CONSTRUCŢII SPECIALE GENERALITĂȚI Construcţiile care intervin în mod activ în realizarea unei anumite funcţii din schema hidrotehnică de gospodărire a apelor se numesc construcţii hidrotehnice. Construcţiile hidrotehnice, spre deosebire de celelalte construcţii, pe lângă acţiunile şi solicitările obişnuite sunt supuse la acţiunea apei, acţiune manifestată sub formă mecanică, fizico-chimică şi biologică. Acţiunea mecanică se manifestă prin presiune hidrostatică (corpurile cu care se găseşte în contact, apoi în repaus) şi presiune hidrodinamică (acţiunea apei în mişcare asupra corpurilor cu care vine în contact). Acţiunea fizică a apei, în special cea în mişcare, se manifestă prin erodarea suprafeţelor cu care vine în contact (spălarea şi degradarea betonului, antrenarea materialelor necorozive, degradarea terenului de fundaţie). Acţiunea chimică este exercitată de apele agresive din lacurile de acumulare (apa cu duritate redusă, apa cu bioxid de carbon, săruri de amoniac, săruri de magneziu, soluţii de sulfaţi solubili, soluţii de sulfaţi organici, grăsimi, uleiuri). Construcţiile hidrotehnice, în afara asigurării folosinţelor pentru care au fost executate, exercită şi o influenţă asupra regiunilor învecinate (construcţia barajelor pentru lacurile de acumulare duce la pierderea terenurilor agricole, modificarea regimului apelor subterane din regiune cu repercusiuni asupra aglomerărilor urbane şi industriale. CLASIFICAREA CONSTRUCŢIILOR HIDROTEHNICE 1. După scopul urmărit: construcţii de retenţie care barează un curs de apă reţinând volume mari de apă, în scopul regularizării debitelor (baraje, diguri) construcţii de regularizare cu scop de dirijare a cursului de apă, de protecţie a malurilor, diguri de dirijare, construcţii de consolidare a malurilor şi fundul albiei ( canale, conducte, galerii hidrotehnice) construcţii de aducţiune, cu scopul de asigura transportul unei cantităţi de apă de la un punct la altul (canale, conducte, galerii hidrotehnice) construcţii de derivaţii care barează un curs de apă ridicând nivelul în scopul de abatere sau derivare a unor debite pe aducţiuni (stăvilare) construcţii de evacuare (descărcare) cu scopul de a evacua apele din lacuri de acumulare, din derivaţii, din canale construcţii pentru captarea apei cu scopul de a capta apa dintr-un curs de apă sau lac şi dirijarea acesteia în aducţiune (prize de apă staţii de pompare). 2. După rolul îndeplinit: construcţii hidrotehnice complexe folosite în mai multe scopuri (hidroenergie, navigaţie, irigaţii, piscicultură) construcţii hidrotehnice pentru o singură folosinţă, specifice unei singure ramuri de gospodărire a apei construcţii hidroenergetice care cuprind barajele de retenţie (prizele de apă, clădirile hidrocentralelor, castele de echilibru, canale de fugă) construcţii hidrotehnice din lucrări de îmbunătăţiri funciare care cuprind: construcţii specifice pentru apărarea împotriva inundaţiilor (diguri, baraje, construcţii de traversare a digurilor), construcţii specifice lucrărilor de desecare (canale colectoare, drenuri, poduri, stăvilare, staţii de pompare), construcţii specifice pentru irigaţii (prize de apă, staţii de pompare, canale de aducţiune, apeducte, jgheaburi, conducte pentru transportul apei, poduri, apometre), construcţii specifice pentru combaterea eroziunii solului ( baraje de compensare a pantei, canale de colectare şi evacuare a apei), construcţii pentru regularizarea viiturilor ( baraje de retenţie, evacuatori de suprafaţă, evacuatori de fund), construcţii pentru amenajări piscicole (prize de apa, canale de alimentare şi evacuare ), baraje de pământ, deversoare, scări de peşti construcţii hidrotehnice pentru deservirea industriilor şi a centrelor populate, care cuprind prizele de apă, staţiile de alimentare cu apă, canalizările, rezervoarele, castelele de apă, staţiile de filtrare construcţii hidrotehnice pentru amenajări stuficole, care cuprind prize de apă, diguri, canale de alimentare şi evacuare platforme de recoltare a stufului. 3. După însemnătatea funcţională: construcţii principale, atunci când distrugerea parţiala sau totală a lor ar provoca scoaterea din funcţiune sau reducerea capacităţii de producţie a unităţii respective construcţii secundare, atunci când distrugerea parţială sau totală a lor nu provoacă efectele de mai sus. construcţii provizorii, atunci când construcţiile se proiectează pentru o durată mai mica decât durata lor de existenta. Pentru a stabili datele necesare la proiectarea construcţiilor hidrotehninice, respectiv debitele de calcul, coeficienţii de siguranţă, acestea se împart pe categorii şi clase în funcţie de importanţa lor economică şi socială, de durata de funcţionare şi de însemnătatea funcţională. Construcţiile hidrotehnice se împart în cinci clase: Clasa întâi construcţii de importanţă deosebită Clasa a doua construcţii de importanţă mare Clasa a treia construcţii de importanţă mijlocie Clasa a patra construcţii de importanţă redusă Clasa a cinci-a construcţii de importanţă foarte redusă După capacitatea de producţie, construcţiile hidrotehnice se împart în patru categorii. MATERIALE DE CONSTRUCŢII ŞI INSTALAŢII MATERIALE PENTRU CONSTRUCŢII Principalele materiale de construcţii sunt: 1. materiale de construcţii din piatră naturală 2. lianţi minerali 3. mortare cu lianţi minerali 4. betoane cu lianţi minerali 5. produse din beton 6. produse din azbociment 7. materiale ceramice pentru construcţii 8. lemnul şi produse din lemn 9. metale şi produse din metale 10. lianţi bituminoşi 11. mase plastice utilizate în construcţii 12. materiale pentru izolaţii 13. materiale pentru finisaje 14. produse din sticle utilizate în construcţii 15. materiale diverse folosite în instalaţii 16. tuburi, ţevi şi piese de legătură folosite la instalaţii interioare şi exterioare de apă 17. tuburi şi ţevi de legătură folosite la instalaţii interioare şi exterioare de canalizare 18. armături pentru conducte 19. obiecte sanitare, armături şi accesorii 20. hidranţi interiori 21. materiale pentru instalaţii de gaze naturale combustibile 22. materiale pentru instalaţii de încălzire centrală 23. materiale, aparate folosite la instalaţiile de ventilaţie şi condiţionarea aerului. 4. După durata de funcţionare: construcţii permanente, atunci când construcţiile se proiectează pentru o durată de exploatare egală cu durata lor de existenţa

16 MATERIALE DE CONSTRUCŢII DIN PIATRĂ NATURALĂ Pietrele naturale de construcţii se obţin prin prelucrarea unor roci exploatate din depozite naturale aflate la suprafaţa scoarţei pământului. După modul de utilizare, materialele de construcţii din piatră naturală pot fi: a. Materiale din piatră masivă 1. Neprelucrate: bolovanii lespezile. 2. Prelucrate calupurile pavelele borduri de piatră dale de piatră pietre prelucrate pentru zidărie moloane piatra de talie bolţarii pietre prelucrate pentru pavaje plăcile de piatră. b. Agregate naturale 1. Neprelucrate: nisipul natural de balastieră balastul. 2. Prelucrate: filerul nisipul şi pietrişul de concasaj criblura piatra de mozaic piatra spartă obişnuită. LIANŢI MINERALI Lianţii sunt materiale naturale sau artificiale care au proprietatea de a lega între ele materialele granulare sub formă de bucăţi. Lianţii minerali pot fi: Hidraulici se întăresc în prezenţa apei, iar după întărire se comportă bine atât în mediu uscat, cât şi în mediu umed Nehidraulici se întăresc numai în aer uscat, iar după întărire nu rezistă la acţiunea apei. Lianţii hidraulici După natura lor pot fi: a. cimenturi silicoase cimentul Portland b. cimenturi aluminoase. Lianţii nehidraulici pot fi: a. naturali: argila; pământurile argiloase b. artificiali: varul; ipsosul; cimentul Se folosesc la prepararea mortarelor şi betoanelor, pentru elemente din beton armat. MORTARE CU LIANŢI MINERALI Mortarele sunt amestecuri bine omogenizate de liant, apă şi agregat mărunt, utilizate la asamblarea pietrelor de construcţie într-un monolit (mortare de zidărie) şi întreţinerea unor suprafeţe (mortare de tencuieli). După natura liantului, mortarele obişnuite sunt: pe bază de var; pe bază de ciment; pe bază de ipsos; pe bază de pământuri argiloase; pe bază de doi lianţi (var, ciment). După rezistenţa la compresiune, mortarele pot avea mărcile: M 4, M 10, M 25, M 50, M 100. După consistenţă, mortarele pot fi: fluide, plastice şi vârtoase. Materialele componente ale mortarelor sunt: componenţi principali (lianţi, apă, agregate şi nisipuri) şi adausuri (plastifianţi, pigmenţi, substanţe impermeabilizatoare, substanţe de reglare a prizei, substanţe active hidraulice. Stabilirea compoziţiei este funcţie de domeniul de utilizare şi de marca mortarului. BETOANE CU LIANŢI MINERALI Betonul este o piatră artificială obţinută în urma întăririi unui amestec omogen de liant, apă şi agregate (nisip, pietriş sau piatră spartă). Tipuri de betoane: a) după densitatea aparentă în stare întărită la 28 zile: betoane foarte grele (peste 2500 Kg/m 3 ) betoane grele ( Kg/m 3 ) betoane semigrele ( Kg/m 3 ) betoane uşoare ( Kg/m 3 ) betoane foarte uşoare (sub 1000 Kg/m 3 ). b) după rezistenţa la compresiune, respectiv după clasa betoanelor întărite, betoanele pot fi de clasele: B c 3,5; B c 5; B c 7,5; B c 10; B c 15; B c 20; B c 22,5; B c 30; B c 35; B c 40; B c 50; B c 60 (cifrele indică rezistenţa medie minimă la compresiune în N/mm 2 ) c) după impermeabilitatea la apă, betoanele pot fi:p 2, P 4, P 6, P 8, P 12, P 16. (cifrele indică presiunea maximă a apei la care rezistă epruvetele de beton) d) după rezistenţa la îngheţ dezgheţ (gelivitate), betoanele pot fi: G 50, G 100, G 150 e) după consistenţă: betoane vârtoase; betoane plastice; betoane fluide f) după destinaţie: betoane pentru construcţii civile şi industriale; betoane pentru construcţii hidrotehnice; betoane pentru drumuri; betoane cu destinaţii speciale (antiacide, refractare, decorative, izolatoare etc.) PRODUSE DIN BETON a. Produse din beton pentru zidării: blocuri mici din beton uşor se execută pline sau cu goluri; se utilizează la executarea pereţilor exteriori portanţi şi neportanţi blocuri mici şi plăci din beton celular structura celulară se obţine printr-un adaos de substanţe spumogene sau substanţe generatoare de gaz (gaz betoane); se folosesc ca pereţi interiori şi exteriori ca strat termo şi fonoizolator pentru pereţi, acoperişuri, camere frigorifice etc. b. Produse din beton pentru drumuri: plăcile de pavaje au formă pătrată, cu latura de mm şi grosimea de mm; sunt alcătuite dintr-un strat de rezistenţă şi un strat de uzură cu suprafaţa plană şi cu striuri antiderapante; sunt folosite la pavarea trotuarelor, a peroanelor, a halelor în general în locuri cu circulaţie de pietoni sau vehicule uşoare bordurile din beton pot fi simple sau mozaicate produse din beton pentru placaje se folosesc la placarea suprafeţelor orizontale şi verticale la interior tuburi din buton se folosesc la canalizări şi reţele de alimentare cu apă

17 PRODUSE DIN AZBOCIMENT a. Plăci de azbociment se fabrică sub formă de plăci plane mici, necolorate sau colorate, de formă pătrată, plăci plane de dimensiuni mari sau plăci ondulate b. Tuburi din azbociment folosite la reţelele de alimentare cu apă, de canalizare, termoficare MATERIALE CERAMICE PENTRU CONSTRUCŢII Masa ceramică este un amestec omogenizat de argilă şi nisip cu adaosuri de apă; masa ceramică se toarnă în forme şi acestea crude sau uscate, se ard în cuptoare la temperaturi între C a. Produse ceramice brute Sunt materiale neglazurate care se fabrică din argile obişnuite sau refractare, având diametrul maxim al granulelor de 5mm. Principalele produse: materiale ceramice pentru zidării : cărămida masivă ( normală ) 240x115x63; cărămida cu găuri de uscare 240x115x88 materiale ceramice pentru placaj, folosite la placarea pereţilor exteriori şi interiori; cărămizile pentru placaj pot fi cu faţă glazurată sau cu faţă neglazurată materiale ceramice pentru pardoseli, folosite la pardosirea holurilor, a birourilor, a coridoarelor, a vestiarelor materiale ceramice pentru învelitori; din această categorie fac parte : ţiglele, olanele, coamele alte produse ceramice brute: granulitul ( folosit la prepararea betoanelor foarte uşoare), tuburile de argilă arse. b. Produse din oţel pentru construcţii metalice şi confecţii metalice profiluri laminate la cald: oţel rotund, oţel semirotund, oţel pătrat, oţel lat, bandă de oţel, tablă striată, tablă ondulată, oţel carbon, oţel T, dublu T, oţel U, tablă neagră şi zincată, ţevi din oţel. Produse din oţel pentru beton armat şi beton precomprimat pentru armături la elementele de beton armat; din bare de oţel carbon obişnuit tip OB37 cu diametru între 6 şi 40 mm, STNB (sârmă trasă netedă) cu diametrul de 3 10 mm, STPB (sârmă trasă profilată) cu diametrul de 3 10 mm, oţel beton cu profil periodic: PC52, PC60 cu diametre între 6 şi 40 mm pentru beton precomprimat; se folosesc produse din oţel: sârmă netedă trasă la rece (tip SBP I şi SBP II) cu diametrul de 1.7 mm, sârmă apretată (tip SBPA I şi SBPA II) cu diametre de 3 7 mm, toroane produse din şapte fire împletite tip TBBu. c. Produse din oţel pentru beton armat şi beton precomprimat pentru armături la elementele de beton armat; din bare de oţel carbon obişnuit tip OB37 cu diametru între 6 şi 40 mm, STNB (sârmă trasă netedă) cu diametrul de 3 10 mm, STPB (sârmă trasă profilată) cu diametrul de 3 10 mm, oţel beton cu profil periodic: PC52, PC60 cu diametre între 6 şi 40 mm pentru beton precomprimat; se folosesc produse din oţel: sârmă netedă trasă la rece (tip SBP I şi SBP II) cu diametrul de 1.7 mm, sârmă apretată (tip SBPA I şi SBPA II) cu diametre de 3 7 mm, toroane produse din şapte fire împletite tip TBBu. Principalele caracteristici b. Produse de ceramică fină; sunt realizate din argile curate, cu adaosuri bine omogenizate cu suprafeţe bine finisate. După structura lor, pot fi: produse poroase (faianţă, teracotă) ; produse compacte (semiporţelan, porţelan etc.). LEMN ŞI PRODUSE DIN LEMN Lemnul este un material de natură organică vegetală, furnizat din speciile de rădăcinoase şi foioase. a. Produse din lemn brut: lemnul rotund pentru construcţii ( manelele, prăjinile ), buştenii pentru piloţi. b. Produse semifinisate din lemn: cheresteaua - scânduri (grosimea maximă 24 mm, lăţimea ³2 grosimea şi minimum 60 mm), dulapi (grosimea³ 28 mm, lăţimea ³ 2 grosimi şi minimum 100 mm), grinzile (grosimea ³ 100 m, lăţimea ³ grosime) şipcile, riglele (grosimea ³ 40 m, lăţimea 2 grosime) furnirul obţinut prin derularea lemnului rotund de foioase placajul obţinut prin încleiere cu adeziv a unui număr impar de foi de furnir panelul alcătuit dintr-un miez de şipci de lemn, acoperit pe ambele feţe prin încleiere cu foi de furnir de bază placajele celulare: formate dintr-un cadru de lemn, în interior un miez de celule din elemente subţiri despărţitoare (şipci, lamele de furnir, placaj). c. Produse finite din lemn; principalele produse sunt: scânduri fălţuite; duşumele cu lambă şi uluc; parchetul. d. Produse obţinute prin valorificarea superioară a lemnului: plăci din aşchii de lemn (PAL) obţinute prin prelucrarea la temperatură şi presiune a unei mase lemnoase din aşchii de lemn aglomerate, cu adeziv sintetic; plăci fibrolemnoase (PFL) - se obţin din fibre de lemn obţinute pe cale mecanică. METALE ŞI PRODUSE DIN METAL a. Metale feroase; din categoria metalelor feroase fac parte fierul şi aliajele lui, fonta şi oţelul: fonta este un aliaj fier - carbon cu peste 1,7% carbon oţelurile sunt aliaje fier-carbon cu până la 1,7% carbon, obţinute din fontă prin procedee metalurgice; oţelurile pot fi: oţel-carbon, oţeluri aliate

18 d. Metale neferoase şi aliajele lor folosite în construcţii: aluminiu, cupru, plumb, zinc. e. Produse din metal pentru asamblări: şuruburi, buloane, scoabă, accesorii metalice (balamale, broaşte, zăvoare, foraibăre, cremoane, opritoare). LIANŢI BITUMINOŞI a. Bitumurile sunt produse de natură organică, cu compoziţie complexă, consistenţă de la fluidă la solidă, în funcţie de temperatură b. Gudroane şi smoală - gudroanele se obţin la distilarea uscată a cărbunelui ca reziduuri; smoala se obţine prin distilarea funcţională a gudroanelor c. Soluţii bituminoase se obţin prin dizolvarea bitumului topit în benzină d. Emulsii bituminoase sunt dispersii de particule fine de bitum în apă, realizate în prezenţa unui emulgator şi prin agitare puternică e. Suspensii bituminoase se obţin suspensii de bitum filerizat prin amestecarea pastei de var (filer ) cu bitum moale - subif f. Celochitul - se obţine prin amestecarea subifului cu fibre celulozice g. Masticuri bituminoase sunt amestecuri de bitum topit şi fibre uscate ( pulberi de calcar, diatomit, talc, cărbune, cenuşă de termocentrală, azbest, var stins etc. h. Mortare asfaltice sunt amestecuri de mastic bituminos şi nisip care se aplică la cald, folosite la îmbrăcămintea rutieră cu trafic redus, la trotuare, la izolaţii hidrofuge i. Betonul asfaltic - este un amestec de mastic bituminos cu nisip şi criblură, utilizat la îmbrăcămintea rutieră cu trafic intens, trotuare, izolaţii hidrofuge. MASE PLASTICE UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢII Materialele de construcţii din polimeri sintetici sunt materiale în componenţa cărora intră substanţe macromoleculare naturale sau artificiale, cu sau fără substanţe de adaos. a. Materiale din polimeri pentru pardoseli covoare din PVC cu sau fără suport textil covoare din cauciuc sintetic cu sau fără inserţii textile plăci din PVC. b. Materiale din polimeri pentru placaje plăci din polistiren albe sau colorate ca învelitori ai plăcilor de faianţa plăci din PVC la pereţi şi tavane aparente. c. Materiale din polimeri pentru învelitori plăci ondulate din plexiglas folosite la luminatoare plăci plane, ondulate sau profilate din poliesteri armaţi cu fibre de sticlă folosite la învelitori sau tavane foi din PVC plastifiată pot înlocui cartonul bitumat la învelitori. MATERIALE PENTRU IZOLAŢII a. Materiale hidroizolante protejează elementele de construcţii de acţiunea umidităţii terenului, a apelor de adâncime etc.; elementele de construcţie care se hidroizolează sunt: fundaţiile, soclurile pereţilor, pereţii subsolurilor, pardoselile aşezate direct pe pământ, terasele etc. Materiale pentru hidroizolaţii: bitumuri emulsii masticuri bituminoase pânze bitumate cartoane bitumate împletituri din fibre de sticlă bitumate ţesături din fibre de sticlă bitumate materiale pe bază de polimeri (poliacetat de vinil, polietilena, policlorura de vinil). b. Materiale pentru termoizolaţii au rolul de a asigura confortul termic în clădire, se aplică la terase, planşee peste subsol, pereţi etc. Materiale pentru termoizolaţii: mortare şi betoane (cu agregate uşoare cu fibre de azbest) materiale ceramice (cărămizi, blocuri ceramice, şaibe) materiale pe bază de sticlă, zgură şi roci silicioase (vată de sticlă, vată minerală, sticla spongioasă, pâsla minerală) materiale din lemn (rumeguş, PAL, etc.) materiale pe bază de polimeri (spume pe bază de răşini sintetice, polistiren, etc.) materiale din plută (pluta expandată, pluta bituminoasă, pluta aglomerată cu silicat de sodiu). c. Materiale pentru fonoizolaţii - au rolul de a asigura confortul acustic în încăperi: Materiale pentru fonoizolaţii: plăci din plută plăci din cauciuc pâslă straturi absorbante de vată minerală, pâslă minerală sau PFL. MATERIALE PENTRU FINISAJE a) Materiale pentru zugrăveli şi vopsitorii 1. Lianţi pentru zugrăveli organici: cleiul de oase, cazeina, amidonul anorganici: varul, cimentul, sticla solubilă. 2. Lianţi pentru vopsele uleiurile vegetale-sicative uleiurile sintetice emulsiile răşini naturale. 3. Pigmenţi naturali oxizi de fier, de crom, de mangan, cretă, calcar. 4. Pigmenţi artificiali minium de plumb, praf de aluminiu, alb de zinc. b. Materiale auxiliare solvenţi (acetona, alcool, benzenul) diluanţi (benzină, alcool) silicaţi (săruri de Pb, Mn, Ca) plastifianţi (ulei de ricin, terebentină) materiale de umplutură( creta, talc, humă, caolin) abrazivi săpunul folosit la prepararea unor grunduri

19 c. Materiale de vopsitorie 1. grunduri amestecuri de pigment sau materiale de umplutură în ulei sau lac 2. lacuri pe bază de răşini naturale, pe bază de ulei, pe bază de polimeri etc. 3. uri - uri de ulei, uri de nitrat de celuloză 4. vopsele: vopsele de apă ( zugrăveli ) vopsele pe bază de ulei sicativ vopsele pe bază de polimeri vopsele pe bază de cazeină vopsele pe bază de silicaţi. d. Materiale pentru tapete Tapetele sunt fâşii subţiri de material folosite la finisarea pereţilor şi a tavanelor. Ele pot fi: tapete de hârtie nelavabile tapete semilavabile aplicarea pe un suport de hârtie a unei pelicule de poliacetat de vinil tapete din pânze şi mătase decorativă nelavabile. e. Adezivi şi chituri 1) Adezivii: sunt materiale de natură organică sau anorganică folosite la lipirea între ele a diferitelor materiale adezivi pe bază de gelatină: cleiuri de tâmplărie, cleiuri de oase adezivi pe bază de cazeină adezivi pe bază de polimeri adezivi pe bază de bitum. 2) Chiturile: sunt mase fluide sau în parte compuse din adezivi şi pulberi minerale (cretă, ocru, ghips) Tipuri de chituri: chit pentru tâmplărie : din ulei de in, făină de lemn, cretă sau ghips chit de geamuri: ulei vegetal + praf de cretă chit pe bază de silicat de sodiu (cu miniu de Pb) chit pe bază de bitum la etanşarea rosturilor chit pe bază de polimeri chituri epoxidice, chituri poliesterice. PRODUSE DIN STICLĂ UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢII a. Produse din sticlă pentru ferestre şi luminatoare geamuri trase - la clădiri geamuri riglate la luminatoare, magazine geamuri ornament la pereţi despărţitori, luminatoare geamuri armate la balcoane, la parapeţi de scări geamuri profilate (profilit) la învelitori, luminatoare. b. Produse din sticlă pentru lucrări de protecţie şi finisaj plăci din sticlă opaxit la placarea pereţilor interiori, înlocuind faianţa plăci din sticlă cristalizată utilizate la placarea pereţilor şi la pardoseli plăci din sticlă mozaic utilizate la placarea pereţilor sub formă de mozaicuri şi desene. Produse din sticlă pentru planşee şi pereţi luminoşi plăcile de tip R (rotalit) - pe faţa superioară are striuri antiderapante, pe faţa interioară este concava iar feţele laterale sunt adâncite pentru monolitizări; pentru planşee plăcile se aşează cu faţa concavă pe cofraj, între ele 3 cm spaţiu în care se montează bare de armătură şi se monolitizează cu beton preparat cu agregat fin astfel se realizează planşee luminoase; Plăci rotalit 1 - armătură; D - diametru; g - grosime plăcile din sticlă pentru pereţi se execută prin presarea în mai multe sortimente: nevada monoconcavă şi nevada biconcavă; se folosesc la realizarea pereţilor luminoşi, a faţadelor, a peroanelor, a pasarelelor geamuri dublu termoizolant (termopan) - se obţin din două foi de geam aşezate la distanţă cu ajutorul unui distanţier de sticlă sub forma unei rame continue; se foloseşte la executarea unor pereţi la construcţii civile, industriale şi socio-culturale ţiglele din sticlă se produc prin presare sub formă de ţigle solzi, ţigle profilate tuburi şi ţevi din sticlă - se produc prin laminare; se folosesc la protecţia cablurilor telefonice. PLANURI PENTRU CONSTRUCŢII UTILIZAREA STANDARDELOR ÎN ÎNTOCMIREA PLANURILOR Desenul tehnic este reprezentarea grafică plană a unei concepţii tehnice după anumite norme şi reguli stabilite. Scopul desenului tehnic este acela de a reprezenta obiecte din spaţiul tridimensional pe foaia de hârtie, astfel încât reprezentarea obţinută să descrie complet, ca formă şi dimensiuni, obiectul însuşi. Pentru a putea citi şi executa desene tehnice care la rândul lor să poată fi citite de oricine, indiferent de limba pe care o vorbeşte, este necesar să existe un limbaj specific. Limbajul grafic al desenului tehnic este necesar pentru a face legătura între doi oameni care (poate) nu se întâlnesc, proiectant şi executant sau proiectant şi utilizator. Proiectarea şi executarea în condiţii tehnice identice a unor piese de maşini de utilizare generală a impus adoptarea unor norme, prescripţii şi reguli privind proprietăţile materialelor, dimensiunile pieselor, conţinutul unor documentaţii etc. asigurate prin standarde de stat româneşti (STAS sau SR), convenţii, normele interne (NI) şi internaţionale (ISO), norme europene (EN). Elemente de standardizare În desenul tehnic, standardizarea reprezintă activitatea tehnico-ştiinţifică organizată, desfăşurată în scopul sistematizării convenţiilor de reprezentare, a proiectării formei şi dimensiunilor pentru realizarea produselor. Standardul este un document legal şi obligatoriu. Fiecare standard cuprinde următoarele informaţii: indicativul format din siglă şi numărul standardului anul ultimei ediţii (ediţia în vigoare) titlul. Exemple de standarde:

20 ELEMENTE DE BAZĂ ÎN DESENUL TEHNIC Linii În desenul tehnic, liniile reprezintă alfabetul necesar citirii desenului. Conform STAS , se folosesc patru tipuri de linii (linie continuă, linie întreruptă, linie punct, linie două puncte) şi două clase de grosime (linie groasă, linie subţire). În tabel se prezintă cazurile de utilizare generală a diferitelor tipuri de linii. TIPUL LINIEI DENUMIREA LINIEI REPREZENTARE EXEMPLE DE UTILIZARE Formate Formatul reprezintă spaţiul delimitat pe coala de desen pentru decuparea copiei desenului original. S-au stabilit două tipuri de formate: formate normale şi formate derivate. Pornind de la formatul A4, ca modul, se stabilesc formatele normale A3, A2, A1, A0 şi se notează în desen prin simbolul formatului urmat, în paranteze, de dimensiunile axb. De exemplu: A0(841x1189), A1(594x841) ş.a.m.d. Formatele derivate pot fi, de exemplu: A3x3 (420x891), A3x4(420x1189), A4x3(297x630), A4x4(297x841), A4x5(297x1051). Continuă Groasă Contur, muchii vizibile, chenar Subţire Linii ajutătoare, linii de cotă, haşuri Subţire ondulată Linii de ruptură în piese metalice Subţire zig-zag Linii de ruptură în piese din lemn Întreruptă Groasă Contururi şi muchii acoperite Subţire Contururi şi muchii acoperite Linie punct Subţire Axa de simetrie Mixtă Traseul de secţionare Elementele grafice obligatorii ale formatului sunt: chenar, fâşie de îndosariere, conturul exterior al indicatorului, reperele de centrare. Groasă Prescripţii speciale Linie două puncte Subţire Conturul pieselor învecinate Scrierea Scrierea textelor şi a valorilor numerice în desenul tehnic se realizează conform standardului SR ISO :2002 care stabileşte dimensiunile caracterelor, tipurile, regulile şi modul de scriere. Se utilizează două tipuri de scriere: Scriere A (scriere îngustă) Scriere B (scriere normală). Ambele tipuri de scriere pot fi drepte sau înclinate. Elementele scrierii (dimensiunile cifrelor şi literelor, distanţa dintre caractere, grosimea liniei) se stabilesc în funcţie de dimensiunea nominală h, ce reprezintă înălţimea literelor majuscule şi a cifrelor. Exemple de scriere tehnica Indicatorul Indicatorul serveşte la identificarea desenului şi a modificărilor operate pe acesta. El se aplică pe fiecare desen de execuţie, respectiv pe fiecare din planşele ce îl compun. Indicatorul se amplasează în colţul din dreapta al desenului, pe baza formatului şi alipit de chenar. Forma şi dimensiunile indicatorului sunt conform figurii

21 Completarea căsuţelor indicatorului se face astfel: (1), (2) numele respectiv semnătura persoanei care a proiectat, desenat, verificat, aprobat desenul (3) scara sau scările la care a fost executat desenul (ISO 5455) (4) simbolul/simbolurile rugozităţii (ISO 1302) (5) simbolul de dispunere al proiecţiilor (ISO 128) (6) simbolul sau denumirea materialului precum şi standardul referitor la acesta, (7) simbolul şi dimensiunile formatului (ISO 5457) (8) unitatea/unităţile de măsură ale dimensiunilor liniare (altele decât mm) (9) numărul planşei/numărul total de planşe (10) numele instituţiei (11) denumirea desenului (12) numărul de înregistrare sau identificare al desenului. Tabelul de componenţă Tabelul de componenţă serveşte la identificarea elementelor componente ale produsului ce face obiectul unui desen de ansamblu. Acesta se aplică fie pe desenul de ansamblu respectiv, fie se execută pe planşe separate; în ambele cazuri se va amplasa deasupra indicatorului, alipit de acesta şi chenar. În afara acestor scări se mai admite folosirea următoarelor scări cu destinație specială: 1: 2,5 când este necesară folosirea completă a câmpului desenului; 1: 15 pentru desen de construcții metalice sau navale 1: 250; 1: 2500 şi1: pentru planurile de hărți. Scara de reprezentare se va alege astfel încât să se obțină o reprezentare cât mai clară a obiectului reprezentat. REPREZENTAREA în PROIECŢIE ORTOGONALĂ Metoda folosită pentru reprezentarea plană a obiectelor tridimensionale este cea a proiecţiilor. Cea mai utilizată metodă de proiecţie în desenul tehnic este proiecţia ortogonală, când direcţia de proiecţie este perpendiculară pe planul de proiecţie. Un segment de dreaptă se proiectează ortogonal pe un plan proiectând ortogonal extremităţile sale. O figură geometrică plană se proiectează ortogonal pe un plan proiectând ortogonal segmentele de dreaptă ce constituie conturul figurii. Deoarece feţele unui obiect sunt figuri geometrice, acesta se poate proiecta ortogonal pe oricât de multe plane de proiecţie. Scări utilizate în desenul tehnic Desenele tehnice se executa întotdeauna la scară. Prin scara unui desen se înțelege raportul dintre dimensiunile liniare măsurate pe desen şi dimensiunile reale ale obiectului reprezentat. Aceasta înseamnă ca o unitate de măsura mai mica pe hârtie reprezintă o unitate de măsura mai mare în realitate sau invers. Măsura lungimii de pe desen se transpune într-o dimensiune în proiect. Dispozitivele de măsurare pot include linia, ruleta, metrul, etc. Există mai multe scări, iar alegerea uneia dintre ele depinde de cât de detaliat va fi desenul respectiv. Dacă am face un desen tehnic la dimensiunea reală a proiectului, am avea nevoie de o coală de desen imensă. Din acest motiv folosim desenele la scară pentru a putea reprezenta obiecte mari pe dimensiuni acceptabile. Există mai multe scări ce se pot utiliza şi care sunt reprezentate în diferite moduri. De regulă, desenele tehnice indică scara ce a fost utilizată pentru efectuarea desenului în caseta de titlu. Uneori scara este reprezentată printr-un raport şi se descrie ca fiind de 1:25 sau 1:100 ceea ce înseamnă că o unitate de pe desen este reprezentata de 25 sau 100 de unităţi în realitate. Dispunerea proiecțiilor Determinarea completă ca formă şi dimensiuni a unui obiect se realizează prin reprezentarea ortogonală pe mai multe plane de proiecţie. Uneori nu sunt suficiente două sau trei proiecţii, fiind necesare 4, 5, 6 sau chiar mai multe proiecţii, în unele situaţii fiind nevoie de reprezentări combinate (vederi şi secţiuni) pe aceeaşi proiecţie. Modul de dispunere a proiecţiilor ortogonale ale unei piese (vederi şi secţiuni) pe desenele tehnice poartă numele de dispunerea proiecţiilor şi este reglementată prin STAS Metoda consideră piesa situată imaginar în interiorul unui cub denumit cub de proiecţie, iar proiecţiile se obţin pe feţele interioare ale cubului. Se obţin 6 vederi, după cum urmează: vederea din spate vederea de sus vederea din dreapta Scările de reprezentare se aleg conform tabelului. mărire 2:1 5:1 10:1 Scări de: mărime naturală 1:1 micșorare 1: 2 1: 5 1:10 20:1 50:1 100:1 1: 20 1: 50 1:100 1: 200 1: 500 1:1000 1: : : : : : vederea din stânga vederea de jos vederea din faţă (vedere sau proiecţie principală)

22 După ce se obţin cele şase proiecţii, cubul se desfăşoară astfel încât toate feţele sale să fie situate în acelaşi plan, suprapuse peste planul vertical considerat imobil. Ca urmare, cele şase proiecţii vor fi dispuse una lângă cealaltă. Desfăşurarea cubului de proiecţie după metoda europeană este următoarea: pe această proiecţie să fie indicate cele mai multe detalii de formă şi dimensionale. Piesele care pot funcţiona în orice poziţie (şuruburi, axe, arbori etc.) se reprezintă, de obicei, în poziţia de prelucrare. La stabilirea numărului de proiecţii trebuie să se ţină seama de faptul că: piesa trebuie complet reprezentată toate dimensiunile care definesc formele geometrice componente ale piesei trebuie înscrise pe desen, fără a crea greşeli de interpretare sau citire a desenului. INTERPRETAREA REPREZENTĂRILOR CONVENŢIONALE REPREZENTAREA MATERIALELOR Pentru redactarea şi interpretarea unitară a desenelor de construcţii, materialele se reprezintă prin semne convenţionale, în general în sec ţiuni şi detalii. În consecinţă, după metoda europeană, piesa prezentată anterior va avea proiecţiile dispuse după cum urmează: Cu toate că nu se scrie denumirea vederii, un cunoscător ştie întotdeauna, uitându-se la desen, de unde priveşte obiectul, şi astfel şi-l poate imagina. Excepţie face vederea din spate, care se poate dispune, la alegere, fie în extremitatea stângă fie în cea dreaptă şi deasupra căreia se scrie vedere din spate. Proiecţia principală (vederea din faţă) se alege astfel încât: să reprezinte piesa în poziţia de funcţionare