MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE ALE SISTEMULUI FARMACEUTIC

Transcription

1 Partea III. MANAGEMENTUL ȘI LEGISLAȚIA FARMACIEI Capitolul 21. MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE ALE SISTEMULUI FARMACEUTIC Managementul resurselor umane. Generalităţi Funcțiile managementului resurselor umane Rolul farmacistului în sistemul de sănătate publică Standardul educațional al farmacistului Pregătirea, utilizarea și atestarea cadrelor farmaceutice Etica și deontologia farmaceutică Protecţia muncii (securitatea şi sănătatea în muncă) farmaciştilor

2 21.1. Managementul resurselor umane. Generalităţi. Managementul resurselor umane constă în ansamblul activităţilor orientate spre asigurarea, dezvoltarea, motivarea şi menţinerea resurselor umane în cadrul organizaţiei în vederea realizării cu eficienţă maximă a obiectivelor acesteia şi satisfacerii nevoilor angajaţilor. În acest capitol sunt prezentate definiţii, principii, metode şi tehnici de management ale resurselor umane grupate pe activităţile specifice domeniului farmaceutic. Pe măsură ce organizaţiile se dezvoltă apar o serie de aspecte esenţiale ale managementului resurselor umane. Managerii creează un plan de atragere şi reţinere a persoanelor cu abilităţile de care are nevoie organizaţia. Implementarea planului presupune recrutarea, selecţia, integrarea, instruirea, recompensarea, alegerea beneficiilor celor mai potrivite şi evaluarea permanentă a performanţelor pentru a se verifica dacă sunt atinse obiectivele organizaţionale. Aceste activităţi reprezintă componentele managementului resurselor umane. Numai prin satisfacerea nevoilor angajatului se va putea obţine implicarea acestuia în realizarea obiectivelor organizaţiei şi numai contribuind la succesul organizaţiei angajaţii vor putea să-şi satisfacă nevoile legate de munca pe care o desfăşoară. Numai atunci când cei implicaţi înţeleg această relaţie, managementul resurselor umane ocupă o poziţie importantă în cadrul organizaţiei şi poate contribui la succesul acesteia. Principiile esenţiale ale managementului resurselor umane sunt: 1. Aprecierea factorului uman ca o resursă vitală. 2. Corelarea, într-o manieră integrată, a politicilor şi sistemelor privind resursele umane cu misiunea şi strategia organizaţiei. 3. Preocuparea susţinută de concentrare şi direcţionare a capacităţilor şi eforturilor individuale în vederea realizării eficiente a misiunii şi obiectivelor stabilite; 4. Dezvoltarea unei culturi organizaţionale sănătoase. Obiectivele urmărite de managementul resurselor umane constau în: atragerea candidaţilor calificaţi; creşterea eficienţei şi eficacităţii personalului (sporirea productivităţii); menţinerea angajaţilor care dau un randament satisfăcător. motivarea salariaţilor; creşterea satisfacţiei în muncă a angajaţilor; reducerea fluctuaţiei angajaţilor; susţinerea angajaţilor în dezvoltarea propriului potenţial. 494

3 21.2. Funcţiile managementului resurselor umane. Managementul resurselor umane este un proces care constă în exercitarea a patru funcţii: asigurarea, dezvoltarea, motivarea şi menţinerea resurselor umane (fig. 21.1). INFLUENȚE EXTERNE Piața forței de muncă Cadrul legislativ Sindicatele Contextul cultural Conjunctura economică ASIGURARE - Planificare - Recrutare și selecție - Integrare INFLUENȚE EXTERNE Piața forței de muncă Cadrul legislativ Sindicatele Contextul cultural Conjunctura economică MENȚINERE - Disciplină, securitate și sănătate - Consilierea angajaților și managementul stressului STATUTUL PERSONALITĂȚII - Moralitate - Statut psihologic - Cunoștințe - Filozofie - Etică DEZVOLTARE - Formarea și perfecționarea angajaților - Administrarea carierelor - Dezvoltarea organizațională INFLUENȚE EXTERNE Piața forței de muncă Cadrul legislativ Sindicatele Contextul cultural Conjunctura economică MOTIVARE - Recompensare - Evaluarea performanțelor - Analiza, proiectarea și reproiectarea posturilor INFLUENȚE EXTERNE Piața forței de muncă Cadrul legislativ Sindicatele Contextul cultural Conjunctura economică Figura Funcţiile managementului resurselor umane În centrul schemei se află moralitatea, statutul psihologic, cunoştinţele, filosofia, etica, etc. Din exterior sistemul este influenţat de piaţa forţei de muncă, cadrul legislativ, sindicatele, contextul cultural, conjunctura economică, care au un im- 495

4 pact important asupra managementului resurselor umane. Cercurile din exterior reprezintă fluxul principalelor activităţi incluse în managementul resurselor umane, care este un proces continuu. Asigurarea resurselor umane. Funcţia de asigurare a resurselor umane cuprinde următoarele activităţi: Planificarea resurselor umane are drept scop determinarea nevoilor, strategiilor și filozofiilor privind resursele umane ale organizaţiei, inclusiv estimarea cererii și ofertei pe piaţa muncii, sau este determinarea numărului necesar de angajaţi şi a abilităţilor pe care aceştia trebuie să le posede în vederea unei activităţi eficiente a organizaţiei. Întrebarea cheie pentru această activitate este: De câţi oameni şi cu ce caracteristici este nevoie, atât în prezent cât şi în viitor? Obiectivele planificării resurselor umane constau în obţinerea oamenilor potriviţi, în numărul necesar, cu cunoştinţele, abilităţile şi experienţa necesare, în posturile potrivite, la locul şi timpul potrivi, cu un cost adecvat. Etapele planificării resurselor umane includ: 1. Evaluarea resurselor existente. 2. Estimarea cantitativă şi calitativă a necesităţilor de resurse umane. 3. Elaborarea programului pentru satisfacerea acestor necesităţi, care va răspunde la următoarele întrebări: câte persoane sunt necesare; ce categorii de persoane; când şi unde anume va fi nevoie de ele. Recrutarea şi selecţia: recrutarea se referă la procesul confirmării nevoii de a angaja personal nou, procesul de căutare, şi atragere a candidaţilor potenţiali, din care să fie aleşi cei, care corespund cel mai bine cerinţelor posturilor oferite; selecţia este stadiul final al luării deciziei în procesul de recrutare, ea reprezentând ansamblul proceselor prin care se aleg persoanele ce întrunesc calităţile, cunoştinţele, deprinderile şi aptitudinile necesare realizării obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor circumscrise anumitor posturi. Fazele activităţi de recrutare şi selecţie sunt următoarele: a) Definirea postului care se concretizează într-o descriere de post în care sunt prezentate detaliat cerinţele postului şi tipurile de abilităţi de care este nevoie pentru îndeplinirea acestor cerinţe şi a profilului candidatului ideal. b) Atragerea candidaţilor. Recrutarea se bazează pe: surse interne (transfer, promovare) şi surse externe (persoane ce solicită angajare, agenţii de recrutare, instituţii de învăţământ, publicitate, pe baza recomandărilor făcute de angajaţi ai firmei, ziare şi reviste profesionale). c) Selecţia. Selecţia poate fi efectuată în câteva etape: prima etapă include prezentarea de către candidat a unei cereri de angajare, un curriculum vitae (CV), o scrisoare de motivare (de intenţie) şi scrisori de recomandare. CV-ul poate fi în 496

5 format liber sau standardizat, iar scrisoarea trebuie scrisă de mână în mod obligatoriu, nu de puţine ori aceasta fiind supusă unei expertize grafologice. Un Curriculum Vitae (CV) presupune concretizarea anumitor date referitoare la personalitatea candidatului (caseta 21.1.). Caseta Date generale: nume, prenume, adresa stabilă, telefon, fax, data şi locul naşterii, statusul matrimonial. 2. Obiective: motivul, pentru care a fost întocmit CV. 3. Instruire: studii, anii, locul. 4. Burse, titluri, sponsorizări. 5. Funcţiile deţinute anterior. 6. Publicaţii. 7. Lista lucrărilor comunicate. 8. Referinţe, recomandări. 9. Domenii de interese. 10. Cunoaşterea altor limbi. 11. Hobby-uri, alte interese. 12. Abilităţi de utilizare a calculatorului, de conducere a automobilului etc. Dintre candidaţii care au trimis aceste documente grupul de candidaţi reţinut ca interesant pentru firmă poate fi invitat: la un interviu (prin telefon sau faţă în faţă), după care pot avea loc teste (medicale, de aptitudini, de inteligenţă, profesionale etc.). Multe companii folosesc teste de aptitudini, interese şi personalitate pentru a compara cerinţele postului cu anumite caracteristici ale candidaţilor; la o serie de interviuri (cu şeful direct, cu managerul de resurse umane, cu managerul general) şi la interviul final. După ce au fost luate în calcul toate dovezile (CV, teste, scrisori de recomandare, interviuri), este luată în final o decizie. Este făcută o ofertă de angajare candidatului selectat, pe care acesta o poate accepta sau respinge. În procesul de angajare se încearcă armonizarea cerinţelor postului cu abilităţile şi capacităţile candidatului pentru asigurarea succesului persoanei respective pe noua poziţie. Integrarea angajaţilor are drept scop facilitarea integrării mai rapide în organizaţie. Pentru integrarea personalului se recurge la stabilirea unui ghid (mentor, tutor) în persoana unui coleg mai experimentat sau a şefului direct. Pentru personalul managerial se pot organiza şedinţe de instruire speciale, turul firmei cu prezentarea noului angajat persoanelor cheie din cadrul organizaţiei, dezbateri etc. Dezvoltarea resurselor umane. Funcţia de dezvoltare a resurselor umane presupune următoarele activităţi: 497

6 1. Instruirea şi perfecţionarea angajaţilor are drept scop identificarea, aprecierea, şi prin instruire planificată facilitarea dezvoltării competențelor-cheie care permit indivizilor să performeze sarcini aferente unor posturi prezente sau viitoare. Instruirea este necesară în următoarele cazuri: persoana este primită la serviciu; lucrătorul este numit în alt post; în urma controlului se constată că lucrătorului îi lipsesc deprinderile necesare pentru a îndeplini sarcinile încredinţate; instalarea unui nou echipament sau a unei noi tehnici; schimbarea metodelor de lucru; reduceri de personal; promovarea sau transferul unor angajaţi; dorinţa de îmbunătăţire a calităţii etc. Obiectivul principal al formării şi perfecţionării angajaţilor este atingerea unui maxim de performanţă în realizarea muncii lor. Sunt folosite câteva tipuri de instruire prin care se efectuează actualizarea abilităţilor angajaţilor. Pentru unii, accentul se pune pe instruirea tehnică (persoana este ajutată să îşi îmbunătăţească abilităţile de folosire a echipamentelor sau programelor tehnice). Pentru alţii, instruirea implică abilităţi interpersonale (abilitatea de a munci cu alţii) sau cognitive (abilitatea de a gândi clar, de a planifica sau de a rezolva probleme). Alte programe sunt numite uneori programe de instruire, ale căror scop este extinderea viziunii unei persoane sau înţelegerea aspectelor şi problemelor care sunt adesea esenţiale pentru dezvoltarea oamenilor în domeniul activităţii profesionale. O formă de instruire este rotaţia posturilor, în care o persoană petrece timp într-o serie de posturi pentru a căpăta experienţă specifică de primă mână, de obicei sub îndrumarea unei persoane calificate. Recent, tot mai multe programe de instruire au început să folosească modelarea. Practica uzuală este aceea a înregistrării video a performanţelor reale sau punerea în scenă a unor jocuri de rol pentru demonstrarea comportamentelor nedorite. Cei instruiţi practică prin roluri comportamentul observat. Formarea şi perfecţionarea personalului se poate realiza atât la locul de muncă, utilizându-se o diversitate de metode şi tehnici cum sunt: rezolvarea de probleme, studii de caz, prezentări, jocuri de roluri, simulări etc.; cât şi în afara organizaţiei, în cadrul diferitor cursuri de reciclare, perfecţionare, training-uri etc. 2. Administrarea carierelor are drept scop asigurarea corespondenței pe termen lung între nevoile de evoluţie în carieră ale angajaţilor şi posturile şi parcursurile de carieră disponibile în cadrul organizaţiei. Presupunerea pe care se bazează această abordare este aceea că oamenii doresc să avanseze în cadrul organizaţiei. Principalii factori care influenţează alegerea carierei sunt: 498

7 autoidentitatea; interesele; personalitatea; mediul social. Din strategiile utilizate pentru administrarea carierelor fac parte: crearea de oportunităţi prin pregătire profesională; extinderea şi îmbogăţirea conţinutului muncii; oferirea de consiliere în domeniul carierei ; organizarea unor centre de evaluare şi dezvoltare ; organizarea unor întâlniri de lucru pe teme legate de carieră. 3. Dezvoltarea organizaţională are drept scop asigurarea unor relaţii sănătoase intra şi intergrupuri şi ajutorarea grupurilor în a anticipa, iniţia şi conduce schimbarea. Dezvoltarea organizaţională presupune existenţa unei strategii normative, reeducaţională, susceptibilă de a afecta sisteme de valori, atitudini, care implică şi reorganizarea formală a organizaţiei, cu scopul de a face faţă ritmului tot mai accelerat al schimbărilor. Motivarea. Funcţia de motivare are drept scop stimularea angajaţilor în obţinerea de performanţe. Ea începe cu recunoaşterea faptului că indivizii sunt unici şi că tehnicile motivaţionale trebuie să se adapteze la nevoile fiecărui individ. Cuprinde următoarele activităţi: evaluarea performanţelor, recompensarea angajaţilor şi analiza, proiectarea şi reproiectarea posturilor. Motivaţia individuală este maximă atunci când subordonatul este conştient de propria sa competenţă şi lucrează în cadrul unei structuri care îi solicită şi îi pune în valoare abilităţile. Evaluarea performanţelor - urmăreşte crearea unor sisteme motivante de apreciere a performantelor angajaţilor. Evaluarea performanţelor este necesară din două motive principale: 1. Permite persoanei să identifice domeniile în care are deficienţe pe care trebuie să le remedieze. 2. Evaluează contribuţia unei persoane în vederea stabilirii unei recompensări corecte, fie prin promovare, fie prin compensaţii. Evaluarea performanţelor trebuie să fie cât mai obiectivă, pe baza criteriilor legate direct de post, iar conducătorii trebuie să fie atenţi să nu încalce prevederile legale. Obiectivele principale ale evaluării performanţelor sunt: îmbunătăţirea performanţelor; planificarea resurselor umane; salarizarea; promovarea; perfecţionarea. 499

8 Pentru a concepe un sistem de evaluare corect şi eficient este necesar ca: criteriile de evaluare să fie stabilite pe baza analizei posturilor; standardele de performanţă să fie cunoscute de angajaţi; să existe un sistem de apel pentru cazurile în care angajaţii nu sunt de acord cu rezultatele evaluării; evaluările să vizeze atât performanţele cât şi comportamentul pe post al angajatului. Standardele de performanţă (normele de randament) determină nivelul dorit al performanţelor la postul concret. Ele stabilesc ce trebuie să facă o persoană şi cât de bine şi permit evidenţierea gradului de îndeplinire a activităţilor specifice fiecărui post. Indicatorii (măsurile) normelor de randament mai des întâlniţi sunt: cantitatea (cât de mult); calitatea (cât de bine sau competent); costul (cheltuială implicată); utilizarea resurselor (echipamente, materiale); modul de realizare. Drept metode de evaluare a performanţelor mai des sunt utilizate: metoda scării de evaluare (Rating Scale); aprecierea prin eseuri (probe) (Essays); metoda incidenţelor critice (Critical Incidents); metoda scărilor valorice ale comportamentului (RARS); teste de evaluare a performanţelor; interviuri etc. Motivele pentru care multe programe de evaluare a performanţelor nu produc rezultate pozitive sunt următoarele: 1. Lipsa de feedback, revizuire şi sprijin coerente. Pentru îmbunătăţirea performanţelor, aceste lucruri trebuie să aibă loc periodic (mai des decât de două ori pe an). 2. Managerii au senzaţia că nu ştiu cum să conducă aceste şedinţe. 3. Cerinţa de a face evaluări provoacă anxietate şi managerii vor să termine cu acest aspect cât mai repede şi fără multe probleme. 4. Managerii tind să dorească să spună oamenilor că se descurcă bine, iar nu să acorde feedback, ceea ce ar presupune adoptarea unui ton critic. Recompensarea angajaţilor - are drept scop asigurarea unor recompense financiare şi nonfinanciare consistente, echitabile şi motivante. Recompensarea este constituită din două grupuri: recompensări directe (salariul de bază, adaosuri la salariu) şi recompensări indirecte (programe de protecţie, plata timpului nelucrat, servicii etc.). 500

9 Componenta centrală a sistemului de recompense este salarizarea. Conform Codului muncii: salariul reprezintă orice recompensă sau câştig evaluat în bani, plătit salariatului de către angajator în temeiul contractului individual de muncă, pentru munca prestată sau care urmează a fi prestată. Principiile generale ale sistemelor de salarizare sunt: salariul reprezintă un preţ plătit pentru factorul muncă şi este necesar să se stabilească prin mecanismele pieţei; principiul negocierii salariilor; principiul salariilor minime; principiul la muncă egală, salariu egal; principiul liberalizării salariilor; salarizare după: cantitatea muncii, calitatea muncii, nivelul de calificare, condiţii de muncă; caracterul confidenţial al salariului. Salariile acordate trebuie să fie corelate cu productivitatea muncii, şi anume creşterile fondului de salarii trebuie să se situeze în urma creşterii productivităţii. Factorii principali, care influenţează nivelul salariilor sunt: 1. Posibilităţile de plată ale organizaţiei. 2. Comparaţia cu organizaţii similare. 3. Forţa sindicatelor. 4. Condiţiile pieţei forţei de muncă. 5. Costul vieţii. 6. Influenţele guvernamentale. 7. Productivitatea. 8. Schimbările organizatorice şi tehnologice. Sporurile şi adaosurile la salariu includ plata: 1. Pentru categoria de calificare. 2. Pentru vechime în muncă în specialitate. 3. Pentru orele prestate pe timp de noapte şi de sărbători. 4. Pentru zi de muncă cu program divizat. 5. Pentru grad ştiinţific. 6. Pentru titlu onorific. 7. Pentru condiţii nefavorabile de muncă. 8. Pentru intensitate înaltă a muncii, sau lucrări urgente. Recompensele indirecte includ: programe de asigurare asigurări medicale, pensii, asigurări de accidente, prime de pensionare etc.; plata timpului nelucrat concedii de odihnă, concedii medicale, sărbători legale, timpul de deplasare, stagiul militar, pauza de masă etc.; 501

10 servicii şi alte recompense maşină de serviciu, concediu fără plată, echipament de protecţie, mese gratuite etc. Motivarea nonfinanciară presupune acţiuni cum sunt: construirea unui climat de valorizare a muncii bine făcute (lauda din partea superiorului, diplome, medalii, semne distinctive în echipamentul de lucru); asigurarea unor finaluri de carieră constructive; multiplicarea situaţiilor concurenţiale de muncă pe baza diversificării sarcinilor pentru a solicita întregul potenţial productiv al angajaţilor; înlăturarea barierelor birocratice, organizatorice şi a celor legate de condiţiile de muncă; organizarea competiţiei intraorganizaţionale intre indivizi şi grupuri pe baza definirii clare a criteriilor şi obiectivelor în conformitate cu un regulament prestabilit care să conducă simultan la potenţarea cooperării. Analiza, proiectarea şi reproiectarea posturilor - are drept scop definirea modului în care obiectivele, sarcinile, competenţele şi responsabilităţile vor fi organizate şi integrate în cadrul posturilor astfel încât ocuparea acestora să conducă la creşterea motivaţiei personalului şi realizarea unor corecţii necesare periodice. Menţinerea resurselor umane. Funcţia de menţinere constă în asigurarea acelor condiţii de muncă considerate de angajaţi ca necesare pentru a-i determina să rămână în cadrul organizaţiei. Ea cuprinde următoarele activităţi: 1. Disciplina, securitate, sănătate constau în asigurarea unor condiţii optime de igienă, protecţie a muncii şi în respectarea strictă a disciplinei muncii ca şi în desfăşurarea unor programe pentru combaterea cauzelor generatoare de indisciplină în muncă (diminuarea oboselii, asigurarea concordanţei între scopurile angajaţilor şi cele ale organizaţiei etc.) 2. Consilierea angajaţilor şi managementul stresului constă în prestarea unor servicii pentru angajaţi, consilierea lor în diferite domenii, inclusiv rezolvarea unor probleme personale. În organizaţii există numeroşi factori de stres care pot afecta eficienţa muncii angajaţilor, indiferent de nivelul ierarhic la care aceştia activează. Stresul este răspunsul de adaptare, mediat de caracteristicile individuale, răspuns generat de acţiuni sau evenimente externe ce solicită individului un efort psihic şi/sau fizic deosebit. Stresul poate fi atât pozitiv (eustres) cât şi negativ (distres). Nu ceea ce ni se întâmplă este important, ci felul în care reacţionăm. Managementul stresului constă în identificarea cauzelor care îl produc şi adoptarea unor măsuri cum sunt: modificarea responsabilităţilor individuale (reducerea sau sporirea lor); creşterea autonomiei în realizarea sarcinilor; stabilirea de comun acord a obiectivelor angajatului; oferirea unei instruiri adecvate; 502

11 permiterea adoptării unui program flexibil; oferirea de consiliere în probleme profesionale şi personale; îmbunătăţirea condiţiilor de muncă; asigurarea accesului în cadrul unor centre sportive. Ajutarea angajaţilor în dezvoltarea capacităţii de a face faţă mai bine stresului se realizează prin: oferirea de servicii de consiliere; organizarea unor sesiuni de lucru pe tema stresului; sport şi activităţi sociale; instruirea în domeniul tehnicilor de relaxare; asigurarea servirii mesei şi a unor spaţii pentru odihnă adecvate. Consilierea angajaţilor constă, în esenţă, într-o discuţie (o serie de discuţii) între persoana care are nevoie de ajutor şi o altă persoană, care stăpâneşte tehnicile de consiliere. Managerii ar trebui să cunoască astfel de tehnici, dacă doresc să rezolve în mod eficace problemele subordonaţilor şi să obţină rezultate maxime cu ajutorul acestora. Consilierea este un proces care ajută persoana să: identifice problema; stabilească care ar fi rezultatele ideale sau preferabile; găsească modalităţi de obţinere a acestor rezultate. Cercetările în domeniul resurselor umane au evidenţiat caracteristicile, care asigură calitatea înalta a activităţii resurselor umane, ele fiind: activitate interesantă; recompensă echitabilă pentru toţi angajaţii; asigurarea condiţiilor de mediu (gradul de iluminare, nivelul de zgomot, regimul de temperatură); supravegherea minimă din partea managerilor, dar înfăptuită totdeauna atunci când este necesar; implicarea angajaţilor în luarea deciziilor care se răsfrâng asupra activităţii lor; asigurarea garanţiei locului de muncă; relaţii prieteneşti între colegi; asigurarea mijloacelor de deservire Rolul farmacistului în sistemul de sănătate publică. Orientarea socială a serviciului farmaceutic lasă amprenta respectivă asupra rolului farmacistului în sistemul de sănătate. Importanţa acestei probleme a devenit cu atât mai actuală şi acută, cu cât în condiţiile economiei de piaţă tot mai mult se desconsideră rolul farmacistului, ajungându-se până la egalizarea între farmacist şi comerciant. 503

12 Actualizarea rolului farmacistului în societatea contemporană a fost iniţiată la sesiunea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de la Tokio, 1993 cu genericul Rolul farmacistului în sistemul de sănătate. În raportul OMS la acest for internaţional se menţionează că medicina eficientă poate fi practicată numai acolo unde există un management eficient al medicamentului. Această axiomă se aplică în egală măsură ţărilor dezvoltate şi celor în curs de dezvoltare. Numai în cazul în care farmacistul este acceptat ca partener vital al echipei de sănătate se pot organiza servicii de asistenţă medicală cu un nivel cerut al profesionismului. OMS evidenţiază faptul că farmacistul, ca partener al echipei de sănătate, prin însuşi formarea sa ştiinţifică de nivel înalt şi pluridisciplinară este unicul specialist calificat, a cărui competenţă a fost deja aprobată în: conducerea şi administrarea serviciilor farmaceutice; elaborarea legislaţiei în domeniul medicamentului şi urmărirea aplicării acestea; formularea produselor farmaceutice şi controlul calităţii lor; inspectarea şi evaluarea unităţilor de producţie a medicamentelor; procesul de înregistrare a medicamentelor în vederea certificării calităţii, eficacităţii şi siguranţei acestora; asigurarea calităţii produselor farmaceutice pe tot parcursul circulaţiei lor; procurarea medicamentelor; activitatea comitetelor naţionale instituţionalizate de profil. Formarea şi cunoştinţele specializate ale farmacistului în domeniul medicamentului determină implicarea lui în următoarele domenii de activitate: 1. Administraţie şi managementul medicamentului. Raportul OMS subliniază rolul important al farmacistului în administraţie, insistând asupra poziţiei pe care subsistemul de coordonare farmaceutică îl are în cadrul sistemului de sănătate. Farmaciştii care lucrează în administraţie, participă direct la formularea şi implementarea politicii medicamentului, sunt responsabili ai managementului farmaceutic, ce include selecţia medicamentelor esenţiale, asigurarea calităţii medicamentului, procurarea, distribuţia şi folosirea raţională a acestuia. Departamentele farmaceutice ale Ministerelor Sănătăţii din orice ţară au datoria să colaboreze cu instituţiile de învăţământ superior farmaceutic pentru stabilirea şi realizarea politicii educaţionale în domeniul farmaciei, a modului de desfăşurare a învăţământului universitar, postuniversitar, a educaţiei continue şi să stabilească modul în care trebuie dezvoltată forţa de muncă în domeniul farmaceutic. Prioritar şi preponderent, farmaciştii trebuie să-şi desfăşoare activitatea în organele de coordonare şi control ale medicamentului, care au ca atribuţii principale autorizarea şi înregistrarea medicamentelor pentru a fi distribuite pe piaţa farmaceutică. 504

13 2. Farmacia comunitară (publică). Farmacistul de oficină este, dintre profesionişti în domeniul sănătăţii, cel mai accesibil publicului. Dacă medicul este specialistul în materie de diagnostic şi tratament, farmacistul este specialistul în domeniul medicamentului. Competenţele lor sunt complementare şi numai lucrând împreună vor putea oferi publicului serviciile de care acesta are nevoie. Dacă prin tradiţie, farmacistului îi revenea în primul rând rolul preparării medicamentului, în ultimii 20 de ani asistăm la o evoluţie şi în acelaşi timp o modificare practic totală a acestui rol, farmacistul devenind tot mai mult un farmacoterapeut, cel care este în măsură să ofere toate informaţiile şi consultaţiile necesare pacientului în legătură cu medicamentul, fie că acela este sau nu prescris de medic. Şi în această direcţie rolul farmacistului va creşte în viitor. OMS precizează că cele mai importante activităţi ale farmacistului de oficină sunt: 2.1. Eliberarea medicamentelor pe prescripţie medicală (reţetă). Farmacistul este cel care verifică legalitatea, siguranţa şi corectitudinea rețetei. Există ţări europene în care farmacistul deţine fişe ale pacienţilor în care sunt înscrise tratamentele primite anterior, istoria medicaţiei curente şi, ca urmare, el poate furniza informaţii şi consultaţii medicului în vederea stabilirii tratamentului. Farmacistul este interpretul prescripţiei medicale: este statistic demonstrat că pacientul nu reţine în cursul vizitei sale la medic decât o mică parte din informaţia furnizată în legătură cu medicamentul, interesul său fiind prioritar îndreptat asupra diagnosticului care i se pune. Farmacistul este cel care traduce într-o limbă laică, pe înţelesul fiecărui pacient prescripţia medicală, care trebuie să se asigure că informaţia oferită este reţinută în întregime de către pacient şi este pe cât se poate mai individualizată în raport cu vârsta, sexul, starea fiziologică a pacientului (copil, femeie gravidă, bătrân), stadiul bolii, medicaţia utilizată anterior, face precizări clare în legătură cu dozele, orarul administrării şi durata tratamentului; farmacistul informează de asemenea pacientul în legătură cu măsurile de igienă pe care să le respecte, dieta şi modul de viaţă pe care trebuie să le urmeze, despre păstrarea medicamentelor în condiții casnice. Nepierzând nici o clipă din vedere că informaţia verbală prin dialogul farmacist-pacient este esenţială, în unele ţări europene se încearcă optimizarea acesteia prin furnizarea unei informaţii scrise pe etichete autocolante care se aplică direct pe forma condiţionată. În majoritatea ţărilor pacienţii manifestă o mare încredere în cunoștințele farmacistului şi iau în consideraţie recomandările lui Eliberarea medicamentelor fără prescripţie medicală. Creşterea continuă a costurilor de sănătate a constrâns tot mai mult autorităţile responsabile din 505

14 toate ţările să recurgă la diferite căi pentru realizarea unor economii. Una dintre cele mai importante o reprezintă trecerea responsabilităţii sănătăţii, atunci când este posibil, pe seama individului. Automedicaţia reprezintă astăzi un aspect esenţial, bine definit al sistemului de sănătate. Automedicaţia reprezintă folosirea de către pacient a medicamentelor fără prescripţie medicală, din propria iniţiativă, pe responsabilitate proprie în baza recomandărilor farmacistului sau a altui lucrător din sistemul de sănătate. Guvernele, profesioniştii din domeniul sănătăţii şi grupurile de consumatori recunosc importanţa medicamentelor fără prescripţie în cadrul sistemului de sănătate. Pe de altă parte, consumatorii înşişi, îşi exprimă tot mai manifest dorinţa de a- şi asuma responsabilitatea sănătăţii proprii. Medicul este consultat atunci când pacientul este îngrijorat în legătură cu manifestările unei boli sau cu acţiunea unui anumit medicament. În cazul unor tulburări minore, acesta doreşte să se poată îngriji singur, fără să facă apel la un consult medical. Materialele furnizate de Asociaţia Europeană a Producătorilor de Medicamente referitor la medicamentele fără prescripţie evidenţiază proporţia maladiilor care nu necesită consultarea medicului în raport cu cele care necesită un asemenea consult şi cu cele care necesită obligatoriu spitalizarea: se observă că acest raport este net în favoarea primei categorii. De asemenea, se constată raportul de invers proporţionalitate al cheltuielilor suportate pentru tratamentul acestor maladii. Asemenea observaţii au dus la concluzia că una dintre cele mai eficace modalităţi de realizare de economii ale costurilor serviciilor de sănătate constă în trecerea pe seama individului a cheltuielilor relativ modeste pentru tratamentul simptomelor unor tulburări minore. Practic, în toate ţările europene se subliniază importanţa utilizării responsabile a medicamentelor fără prescripţie şi, în primul rând farmacistul şi nu altă categorie de practicieni din domeniul sanitar, trebuie să se găsească la prima linie în implementarea acestei strategii. Aici sunt două probleme esenţiale: stabilirea unor criterii specifice fiecărei ţări pentru alcătuirea Listei medicamentelor care pot fi distribuite fără prescripţie (lista OTC over-the-counterliber); recunoaşterea necesităţii prezenţei farmacistului în calitate de profesionist având calificarea necesară pentru a acorda asistenţa respectivă în legătură cu aceste medicamente Monitorizarea utilizării medicamentelor. În poziţia a 3-a între atribuţiile farmacistului de oficină după distribuţia medicamentelor cu sau fără prescripţie, OMS situează monitorizarea utilizării medicamentului. Aceasta se referă, în primul rând, la consumul de medicamente dar, de asemenea, şi la alte programe din 506

15 care farmacistul poate şi trebuie să facă parte. Una dintre cele mai importante chestiuni este analizarea prescripţiilor pentru monitorizarea reacţiilor adverse. În unele din ţările Europei occidentale sunt create programe voluntare de supraveghere a reacţiilor nedorite ale medicamentelor în care farmacistului îi revine un rol specific, în dubla sa calitate de investigator al reacţiilor nedorite în rândul consumatorilor pacienţilor şi de furnizor de informaţie. Asemenea programe presupun colaborarea strânsă cu medicul generalist şi pot juca un rol important în optimizarea farmacoterapiei Prepararea ex tempore şi fabricarea la scară mică (în stoc) a medicamentelor. În condiţiile în care dezvoltarea extraordinară a industriei farmaceutice permite ca toate substanţele de interes terapeutic să poată fi condiţionate în formele farmaceutice şi concentraţiile cele mai diverse, se constată în întreaga lume o reducere importantă a prescripţiilor magistrale şi în consecinţă o diminuare a practicii galenice în farmacie. Totuşi prepararea magistrală a medicamentelor îşi are încă raţiunea de a exista şi argumentele care vin în sprijinul acestei afirmaţii sunt de natură: profesională, căci farmacistul este unicul specialist cu studii universitare care beneficiază de o formaţie complexă galenică şi este absolut necesar să se păstreze acest know-how specific în posesia farmaciştilor, ca specialişti calificaţi pentru a evalua metodele de producere, pentru a rezolva problemele privind incompatibilităţile, asigurarea stabilităţii şi altele; terapeutică, pentru că prescripţiile magistrale reprezintă expresia voinţei şi alegerii terapeutice a medicului, iar posibilitatea individualizării terapiei cere dezvoltarea practicii galenice de oficină; economică, pentru că în multe ţări europene, prescripţiile magistrale sunt rambursabile prin sistemul asigurărilor sociale, medicamentele preparate ex tempore sunt mai ieftine; legală, căci majoritatea legilor sanitare din toate ţările oferă farmacistului dreptul să prepare şi să distribuie în farmacia sa medicamente, sub controlul autorităţilor competente. Mai mult decât atât, există propunerea ca, în cadrul Pieţei Comune ( pieţei interne ) să se creeze o piaţă internaţională pentru producţia de magistrale şi se apreciază că ar exista posibilitatea creării centrelor Europene de preparare a medicamentelor magistrale Crearea condiţiilor pentru exercitarea medicinii alternative şi tradiţionale. OMS subliniază că în unele ţări, farmaciştii elaborează aşa-numitele medicamente tradiţionale şi produse homeopate Informarea profesioniştilor din domeniul sanitar şi a publicului. Farmacistul trebuie să colecteze şi să depoziteze informaţia asupra tuturor medica- 507

16 mentelor, în mod special asupra celor nou introduse în terapeutică, să ofere această informaţie dacă este necesar, altor profesionişti din domeniul sanitar şi pacienţilor. Farmacistul trebuie să folosească această informaţie în promovarea utilizării raţionale a medicamentelor Promovarea sănătăţii. Farmacistul poate şi trebuie să participe la campaniile de promovare a sănătăţii la nivel local şi naţional într-un domeniu larg de probleme corelate cu sănătatea şi în mod special pe subiecte legate de medicament (de exemplu, utilizarea raţională a medicamentelor, abuzul de alcool, combaterea tabagismului, descurajarea folosirii medicamentelor în timpul sarcinii, prevenirea otrăvirilor), sau pe alte subiecte legate de riscul unor îmbolnăviri (tuberculoza, scabia, infecţia HIV/ SIDA) şi pe subiectele legate de planing familial. Farmacistul poate lua parte de asemenea la educarea grupurilor din comunitatea locală în sensul promovării sănătăţii şi trebuie să participe la campaniile de prevenire a îmbolnăvirilor Acordarea de servicii la domiciliu. În unele ţări, farmacistul oferă informaţiile şi consultaţiile sale la reşedinţele bătrânilor şi ale altor pacienţi pe termen lung; în alte ţări s-au dezvoltat politici în care farmacistul vizitează anumite categorii de pacienţi imobilizaţi cărora le oferă sfaturi în legătură cu medicaţia necesară, asemănător situaţiei în care pacienţii ar putea ajunge în farmacie. 3. Farmacia de spital, farmacia clinică. Farmacia de spital, prin însăşi situarea sa, presupune implicarea farmacistului în sferă clinică un rol pe care farmaciştii din toate ţările dezvoltate nu întârzie, pe zi ce trece să şi-l apropie mai mult. Cele mai multe din prerogativele farmacistului de oficină se regăsesc şi în activitatea farmacistului de spital, dar există câteva distincţii pe care OMS, privind rolul farmacistului le subliniază: ocazii mai numeroase şi mai importante de a colabora (de a lucra în interacţiune) cu medicul şi alt personal din spital şi în felul acesta de a promova prescrierea şi utilizarea raţională a medicamentului având ca fundament, în primul rând, raportul beneficiu/risc în cele mai convenabile condiţii economice determinate de raportul beneficiu/cost. Această utilizare raţională a medicamentului înseamnă, în primul rând, utilizarea lui în condiţii normale, standard, dar înseamnă de asemenea o utilizare adaptată, personalizată şi optimizată a medicamentului (prin optimizarea raportului beneficiu/risc şi a raportului beneficiu/cost); ocazia unei activităţi concordate cu ceilalţi farmacişti din spital; accesul la foile de observaţie ale pacienţilor şi la toate înregistrările medicale: farmacistul poate influenţa selecţia medicamentelor, dozele în care sunt prescrise, căile de administrare şi poate să urmărească regimul alimentar; 508

17 posibilitatea monitorizării complianţei pacientului şi a răspunsului acestuia la medicaţia administrată, farmacistul având îndatorirea sa să recunoască şi să raporteze reacţiile adverse; posibilitatea mai mare în comparaţie cu cea a farmacistului de oficină de a evalua schemele de tratament şi de a face recomandări de schimbare atunci când este cazul; trebuie să fie membru al consiliului spitalului în care se stabileşte politica acestuia, în primul rând cea legată de medicament, de folosire a antibioticelor, de formulare a unei liste a medicamentelor esenţiale din unitatea respectivă (Formularului Farmacoterapeutic al instituţiei medico-sanitare), de prevenire a infecţiilor intraspitaliceşti; ia parte la organizarea şi realizarea studiilor clinice; prepară medicamente magistrale individualizate (mai ales pentru alimentaţia parenterală, a citostaticelor, a analgezicelor, a preparatelor dermatologice, a preparatelor pentru tratamentul SIDA, etc.). 4. În industria farmaceutică. În Europa nu este acceptată producţia industrială a medicamentului decât după o riguroasă implementare şi o strictă supraveghere a continuei respectări a Regulilor de bună practică de fabricaţie (GMP) în unitatea producătoare. Numai respectarea acestor reguli permite asigurarea reproductibilităţii procesului de fabricaţie pentru un produs medicamentos şi implicit permite asigurarea calităţii acestuia. În ceea ce priveşte rolul farmacistului în industrie, trebuie menţionat că farmacistul ocupă, în aproape toate ţările europene, poziţiile cheie în industria producătoare de medicamente, adică este responsabil de asigurarea calităţii şi adesea este şi responsabilul producţiei. Raportul OMS subliniază că prezenţa farmacistului este indispensabilă în: Cercetare şi dezvoltare. Farmacistul contribuie la cercetare şi la dezvoltarea formulării unui produs farmaceutic, cunoştinţele şi experienţa sa sunt cu deosebire necesare pentru realizarea unor produse care să asigure biodisponibilitatea ingredientelor active. Procesul de producţie şi asigurarea calităţii. Numai pregătirea pluridiscilinară a farmacistului poate asigura o privire cuprinzătoare în ceia ce priveşte asigurarea calităţii medicamentului (incluzând GMP); farmacistul trebuie să ştie să selecteze etapele procesului de fabricaţie care trebuie validate şi tot el este cel care stabileşte metodologia de testare a produsului finit. Informaţia în legătură cu medicamentul. Farmacistul trebuie să aibă cunoştinţele şi experienţa care să-i permită furni- 509

18 zarea unei informaţii complete, detaliate, asupra medicamentelor în interiorul unităţii producătoare, dar şi publicului. Cererea de protejare şi de înregistrare a produselor fabricii. Farmacistul este specialistul ideal calificat (subliniază raportul OMS) pentru a înţelege şi elabora datele necesare în vederea obţinerii unui patent pentru un produs ca şi în vederea înregistrării acestuia. Experimentarea clinică şi supravegherea post-marketing. Farmacistul angajat în industria de medicamente trebuie să cunoască legislaţia privind experimentul clinic şi să ia măsurile pentru a o aplica, după cum tot el este cel care realizează supravegherea post-marketing. Vânzarea şi marketing-ul. Etica profesională a farmacistului cere din partea acestuia o grijă şi un discernământ aparte în aplicarea practicilor de marketing care trebuie să fie întotdeauna în interesul pacientului. Managementul. Includerea farmacistului la toate nivelele managementului întreprinderii producătoare permite adoptarea unor strategii manageriale cu profund caracter etic. 5. În activitatea academică. OMS accentuează că un număr important de farmacişti trebuie să facă parte din staff-ul academic al oricărei facultăţi de farmacie şi aceştia trebuie să fie de o potrivă implicaţi în procesul de educaţie şi instruire, în practica farmaceutică şi în cercetare, aceste trei aspecte ale activităţii academice fiind interdependente. După cum se subliniază deseori, un standard satisfăcător al educaţiei farmaceutice, absolut obligatoriu pentru obţinerea unor servicii farmaceutice corespunzătoare din partea viitorilor absolvenţi, nu se poate realiza decât dacă instituţia de învăţământ dispune de un număr suficient de cadre didactice cu calificarea necesară, eventual cu studii postuniversitare, de o dotare adecvată cu echipamente şi de material bibliografic suficient. Aşadar farmacistul, în afara culturii sale ştiinţifice fizico-chimice, biologice şi medicale, trebuie să fie iniţiat în ştiinţele comportamentale şi de educaţie. În Danemarca, de exemplu farmacia socială este o disciplină de studiu obligatorie în planul de învăţământ în care studenţii sunt ajutaţi să-şi însuşească înţelegerea comportamentului profesional şi social care influenţează practicarea farmaciei. 6. Instruirea altor persoane care activează în domeniul sanitar. Farmacistul, la rândul său, are datoria, tocmai în interesul optimizării tratamentului cu medicamente, să instruiască pe ceilalţi membrii ai echipei de sănătate, 510

19 în special, despre utilizarea raţională a medicamentelor, stocarea corectă a produselor farmaceutice, abuzul de medicamente, etc. În aşa fel, societatea are nevoie de concursul nemijlocit al farmacistului la elaborarea continuă şi la punerea în practică a politicii în domeniul sănătăţii care să răspundă nevoilor şi aspiraţiilor populaţiei. 7. Cercetările ştiinţifice în domeniul medicamentului şi activităţii farmaceutice Standardul educaţional al farmacistului. În conformitate cu Legea Republicii Moldova Cu privire la activitatea farmaceutică persoanele ce posedă studii farmaceutice superioare sunt nominalizate farmacişti. Cerinţele faţă de nivelul de pregătire profesională a farmacistului sunt stabilite de Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova. Cerinţe de calificare şi condiţiile utilizării farmaciştilor-absolvenţi. Farmacistul-absolvent al instituţiei de învăţământ farmaceutic superior este pregătit pentru activitate profesională în domeniul farmaciei cu scopul: asistenţei populaţiei şi instituţiilor sanitare cu medicamente şi articole medicale, preparării, standardizării şi controlului calităţii medicamentelor; colectării plantelor medicinale şi standardizării produsului vegetal; efectuării analizei chimico-toxicologice; realizării lucrului consultativ-informativ despre medicamentele noi şi folosirii lor raţionale; efectuării cercetărilor în domeniul farmaciei; promovării cunoştinţelor sanitare şi acordării ajutorului premedical în posturile primare de farmacist, colaborator ştiinţific, laborant, pedagog al instituţiilor superioare şi medii de învăţământ, care sunt prevăzute pentru a fi suplinite de specialişti cu studii farmaceutice superioare. Farmacistul-absolvent trebuie să fie pregătit pentru o activitate socială şi profesională, ce asigură un progres al societăţii. El trebuie să poată aprecia problemele şi procesele istorice şi contemporane ale ţării, locul şi rolul activităţii sale profesionale în societate, să gândească dialectic, să-şi poată argumenta poziţiile sale. Trebuie să posede deprinderi de activitate profesională şi socială; de muncă organizatorică şi educativă cu oamenii; să poată lua decizii profesionale, anticipând consecinţele şi respectând cerinţele eticii şi deontologiei profesionale. Farmacistul-absolvent trebuie să posede limba de stat, să citească şi să traducă literatura farmaceutică dintr-o limbă străină; să citească, să scrie, să traducă denumirile latine ale substanţelor şi remediilor medicamentoase, prescripţiile medicilor, să posede bazele culturii naţionale şi universale, a economiei, informaticii şi tehnicii de calcul. Să posede o cultură generală înaltă, să dea dovadă de iniţiativă şi răspundere 511

20 referitor la adoptarea deciziilor şi de a le aplica în viaţă, să aibă o atitudine umană faţă de semenii săi; să tindă spre autodesăvârşire, să posede iscusinţa de a propaga şi de a realiza modul sănătos de viaţă. Aspecte şi probleme principale ale activităţii farmacistului-absolvent. Farmacistul-absolvent trebuie să poată îndeplini următoarele tipuri de activitate: 1. Organizarea activităţii manageriale a unităţilor farmaceutice Să organizeze activitatea farmaciei comunitare (de acces public), farmaciei spitaliceşti (de tip închis), depozitului farmaceutic, laboratorului pentru controlul şi certificarea medicamentelor: să organizeze şi să înzestreze cu utilaj, tehnică modernă, literatură specială locurile concrete de lucru; să organizeze în farmacii procesul de primire a reţetelor de la populaţie şi a bonurilor de comandă de la instituţiile medicale; să organizeze în farmacii procesul de preparare a formelor medicamentoase şi controlul calităţii lor; să efectueze eliberarea preparatelor medicamentoase extemporale şi fabricate la uzină; să studieze cererea şi oferta pentru medicamente; să determine necesarul în ele; să contribuie la aprovizionarea cu medicamente a farmaciilor, altor unităţi farmaceutice şi a instituţiilor medicale; să asigure păstrarea valorilor materiale Să planifice activitatea farmaciilor autogestionare: să efectueze analiza indicilor economici ai activităţii farmaciilor; să elaboreze planul financiar şi programul de producţie; să întreprindă măsuri în vederea majorării eficacităţii economice a farmaciilor autogestionare Să ţină în evidenţă şi să întocmească darea de seamă despre activitatea unităţii farmaceutice: să reflecteze operaţiile economice de gospodărire în documentaţia de evidenţă primară; să efectueze inventarierea bunurilor materiale Să organizeze procesul de dirijare cu subdiviziunile unităţilor farmaceutice, aplicând noi metode economice, social-psihologice, organizatorice şi dispozitive de comandă: să cerceteze procesele de muncă în colectiv; să controleze activitatea unităţilor farmaceutice; să asigure securitatea muncii, respectarea regulilor de igienă personală şi a muncii; să aplice sisteme automatizate de prelucrare a informaţiei; 512

21 să organizeze activitatea serviciului de informaţie despre medicamente; să determine necesităţile de informaţie a farmaciştilor şi medicilor; să efectueze prelucrarea analitico-statistică a informaţiei şi lucrul de selectare a informaţiei. 2. Efectuarea procesului tehnologic de preparare a formelor farmaceutice în farmacie Să prepare diverse forme farmaceutice solide, semisolide şi lichide, să aprecieze calitatea lor, reieşind atât din bazele tehnologice teoretice ale producerii farmaceutice, cât şi din cerinţele documentaţiei tehnice normative: să soluţioneze posibilitatea preparării şi eliberării formelor farmaceutice, conform prescripţiei; să controleze, iar la necesitate, să corecteze dozele unice şi zilnice ale preparatelor din listele A şi B, normele de eliberare ale stupefiantelor şi preparatelor similare; să calculeze cantităţile necesare ale medicamentelor din prescripţie, volumul total şi masa formei farmaceutice, să perfecteze paşaportul controlului în scris; să argumenteze tehnologia optimală şi în rezultat să prepare forma farmaceutică după prescripţie, să aprecieze manipulările tehnologice aplicate şi să prevadă obţinerea şi consecinţele produselor intermediare; să aprecieze calitatea medicamentului preparat, să dea o apreciere critică tehnologiei folosite Să efectueze lucrările de preparare a medicamentelor în stoc. 3. Efectuarea procesului tehnologic de preparare a medicamentelor în condiţii de uzină Să efectueze după regulamentele tehnologice producerea formelor farmaceutice industriale şi să aprecieze calitatea lor la diferite etape de producere şi în forma farmaceutică finită, reieşind din bazele teoretice tehnologice şi cerinţele documentaţiei tehnice de normare Să elaboreze documentaţia tehnică de normare referitoare la producerea preparatelor noi: să determine compoziţia medicamentului; să selecteze varianta tehnologică optimă reieşind din proprietăţile fizicochimice, din caracteristica tehnologică a componentelor prescripţiei, din analiza biofarmaceutică şi a acţiunii factorilor farmaceutici în timpul producerii medicamentelor asupra eficacităţii terapeutice; să elaboreze regulamentele: de laborator, industrial-experimental, industrial; monografia farmacopeică temporară pentru preparatele noi Să asigure păstrarea adecvată a formelor farmaceutice la depozitele farmaceutice, fabricate la uzinele farmaceutice în dependenţă de fel, compoziţie, proprietăţile fizico-chimice, ambalaj etc. 513

22 4. Desfăşurarea activităţii în cadrul sistemului de control al calităţii medicamentelor Să realizeze acţiuni concrete şi eficace de control asupra calității medicamentelor în procesul de producere la uzină şi a formelor farmaceutice finite reieşind din cerinţele documentaţiei tehnice de normare Să efectueze controlul medicamentelor preparate în farmacii la diferite etape şi a formelor farmaceutice finite, reieşind din cerinţele documentaţiei analiticonormative Să întocmească documentaţia curentă şi dările de seamă despre controlul efectuat reieşind din rezultatele aprecierii calităţii medicamentelor produse la uzină sau preparate în farmacie Să prognozeze schimbările negative posibile a preparatelor medicamentoase în rezultatul preparării, păstrării şi transportării, reieşind din proprietăţile fizico-chimice ale principiilor active, substanţelor auxiliare şi materialului de ambalare Să efectueze inspectarea farmaciilor, a altor întreprinderi farmaceutice cu scopul aprecierii calităţii medicamentelor industriale şi preparate în farmacie la etapa preparării, transportării, păstrării şi livrării. 5. Cercetări chimico-judiciare Să efectueze cercetări chimico-judiciare generale şi speciale ale probelor Să efectueze analiza urgentă de laborator expres pentru determinarea atât a cauzelor, gravităţii intoxicaţiilor acute cât şi determinarea stupefiantelor, narcotizantelor pentru evidenţierea şi diagnosticarea narcomaniei şi toxicomaniei Să depisteze substanţele toxice şi metaboliţii lor în lichide biologice, ţesuturi, apă, produse alimentare, medicamente, etc Să documenteze rezultatele expertizei chimico-judiciare, să prezinte concluziile şi să perfecteze actele buletinelor de analiză chimico-judiciare. 6. Analiza merceologică a produselor de uz medical şi farmaceutic de la producător până la consumator la toate etapele de promovare Să efectueze recepţionarea de la producător a produselor farmaceutice după calitatea şi cantitatea lor Să efectueze analiza merceologică a materialelor de pansament, obiectelor de îngrijire a bolnavilor, de sanitărie şi igienă, instrumentelor medicale, a apelor minerale, produselor farmaceutice în ambalaj de transport şi după aspectul exterior Să efectueze clasificarea merceologică şi codificarea produselor medicale şi farmaceutice. 7. Determinarea resurselor plantelor medicinale, organizarea folosirii raţio- 514